close

Promovate

ActualitatePromovate

Sfântul Neofit din Cipru – cuvânt la începutul anului bisericesc

inger_foto_magda_buftea-20_0

Sfântul Neofit din Cipru – cuvânt la începutul anului bisericesc

Sfântul Neofit Zăvorâtul din Pafos, insula Cipru

Sursa: https://doxologia.ro/sfantul-neofit-din-cipru-cuvant-la-inceputul-anului-bisericesc

Sfântul Neofit din Cipru - cuvânt la începutul anului bisericesc

    • Foto: Magda Buftea

Vrednic este și o datorie pentru noi a slavoslovi la începutul anului și pururea început-sfârșitul Cel Fără de Început. Căci Acesta ne-a plăsmuit pe noi de sus și ne-a cinstit mai presus de cinste cu chipul Său și plăsmuindu-ne, ne-a mântuit și ne-a învrednicit de zeci de mii de bunătăți.

Cuvânt la începutul anului bisericesc

Începutul iconomiei celei după trup mai înainte fără de început și a celei de-a doua veniri a lui Hristos și ce este „să judece viii și morții” și cum trebuie să ne rugăm și să mulțumim la încheierea anului și la începutul celui nou și că este bine să ne cercetăm pe noi înșine în fiecare zi dacă ne-am păgubit cu ceva sufletul sau ce am câștigat duhovnicește.

Slăvit este a slăvi, la începutul anului, firea cea fără de început. Suntem datori ca la începutul anului bisericesc pururea să preamărim dumnezeiasca obârșie (θεαρχίαν) cea fără de început. Vrednic este și o datorie pentru noi a slavoslovi la începutul anului și pururea început-sfârșitul Cel Fără de Început. Căci Acesta ne-a plăsmuit pe noi de sus și ne-a cinstit mai presus de cinste cu chipul Său și plăsmuindu-ne, ne-a mântuit și ne-a învrednicit de zeci de mii de bunătăți.

Și întrupându-Se Unul din Sfânta Treime ceilalți binevoind și nedespărțindu-Se de cele de sus și nedespărțindu-Se cu firea de Tatăl și Duhul, ci împreună cu aceștia având firea dumnezeiască nedespărțită și co-substanțială a venit pe pământ și cu oamenii S-a amestecat, luând trup din pântecele feciorelnic și fără de prihană, pentru ca prin trupul acela sfânt pe noi, cei însoțiți cu trupul să ne facă duhovnicești și să ne răscumpere din rușinea păcatului, prin chipul de rob al celei mai de pe urmă robii a vrăjmașului, ca un Împărat preafericit și fără de păcat și, eliberându-ne din această robie, să ne arate părtași Împărăției și înfierii Lui. Și ca om, sălășluind cu oamenii laolaltă, să-l amăgească pe tiranul și, ca un Păstor preabun de la oile Lui, să-l prindă în cursă ca pe un lup. Și să prindă pe furii turmei Lui ca un păstor îndemânatic și pe oile Lui să le cheme pe nume și să le aducă pe acestea de la necredință la credință și de la păcat la virtute, ca înaintea lor să fie El însuși, iar ele să Îl urmeze la pășunile cele de viață dătătoare și la apele nestricăciunii, și El Însuși să le deschidă ca o ușă și să le ducă pe ele în palatele împărătești ale Lui și ale Tatălui Lui și vor intra fără frică și vor ieși cu bucurie și pășune vor afla în Rai precum a și zis mai înainte cu adevărat. Și El Însuși șezând de-a dreapta Tatălui așteaptă ca un bun sfârșitul ca iarăși să vină ca un Dumnezeu „să judece viii și morții”, deși atunci nimeni nu va mai fi mort, fiindcă toți vor fi înviați din mormânt prin glasul trâmbiței dumnezeiescului înger.

Dar oare care sunt morții și care sunt viii, ca să judece viii și morții?

Înțelege pe morți, toți câți au fost despărțiți de Dumnezeu prin păcat și prin rea credință și care au fost dați osândei. Căci Dumnezeu este viață. Și cei care împreună cu El primesc viața veșnic, aceștia sunt cu adevărat cei vii, iar cei care vor moșteni osânda aducătoare de moarte, aceștia sunt cei morți. Și martor este Hristos Cel ce spune: „Cel ce crede întru Mine nu va muri în veac”. Astfel spun eu despre aceasta deși altul altfel a explicat spusa, fiecare după cum a crezut.

Dar noi despre începutul cel fără de început și începutul anului iarăși zicem că și acum și pururea bine este ca prin faptă și cuvânt să slăvim pricina mântuirii noastre , care este dumnezeirea treimică o unime atotțiitoare a celor ce sunt sub ea. Prin care și noi străbătând îndoita cursă a anului trecut suntem datori să mulțumim dumnezeieștii îndelungi răbdări și să ne cercetăm pe noi înșine cu strictețe cu ce ne-am păgubit sufletește sau ce am câștigat duhovnicește în întreg ciclul anului trecut. Și dacă am câștigat vreun câștig duhovnicesc să ne sârguim și anul acesta să-l câștigăm, iar dacă am suferit pagubă, suntem datori să plângem și să ne tânguim, că timpul ce ni s-a dat nouă pentru pocăință l-am pierdut în chip prearău, pe care a-l mai afla a doua oară în viața aceasta este cu neputință. Căci a trecut, s-a dus, altul nu vom afla. Căci am fost păgubiți, petrecându-l rău pe acesta.

Pentru aceea să plângem și să ne tânguim și să cerem iertare de la Dumnezeu. Totuși să nu deznădăjduim, căci dacă vom aduce lui Dumnezeu „roadă vrednică de pocăință” și dacă vom fixa la începutul anului ca pe o temelie neclintită și începutul pocăinței.

Și numaidecât Cel ce binecuvintează și încununează ciclul anului ne va binecuvânta și ne va întări să-I aducem Lui „roadă vrednică de pocăință”. Care a sfințit și acest început de an, înroșindu-l cu sânge mucenicesc și l-a cinstit pe el cu pomenirile multor sfinți și ale Născătoare de Dumnezeu, pentru ca și noi cu rugăciunile lor și ale Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, punând început bun să-l și trecem cu bine și să ajungem și la anul, iar sfârșitul nostru să nu fie mai grabnic.

Căci bun lucru este a purta în inimă în fiecare zi moartea și amintirea morții și să ne gândim cum trece viața noastră, ca nu cumva să vină moartea ca un fur și să fim aflați nepregătiți și să suferim răzbunări. Căci este ciudat ca neguțătorii acestei vieți să cântărească în fiecare zi și să pipăie câștigul sau paguba întregii zile și fie să se bucure pentru câștigul la vreme, fie să se îngreuneze pentru paguba celor materiale, iar noi nici măcar acum, când am ajuns la sfârșitul anului să nu ne amintim cât am păgubit sau cât am câștigat în tot anul și fie să ne bucurăm, fie să ne îngreunăm în problema neguțătoriilor de care am vorbit.

Căci dacă ne va vedea și pe noi Dumnezeu îngrijindu-ne astfel de mântuirea noastră numaidecât va avea și asupra noastră a binecuvânta cununa anului bunătății Lui și câmpurile, cugetele inimii noastre, „se vor umple de grăsimea” Duhului Sfânt și „se vor îngrășa” dumnezeiește „frumusețile pustiei” inimii noastre și „dealurile” noastre, gândurile, cu bucurie duhovnicească „se vor încinge”, iar berbecii oilor, adică faptele noastre se vor îmbrăca cu veșmântul nestricăciunii și văile smereniei vor înmulți grâul, pâinea nemuririi. Striga-vor către Domnul cu încredere arăturile inimii smerite acel „Doamne, strigat-am către Tine, auzi-mă” și „Din adâncuri strigat-am către Tine” și „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta”. Striga-vor asemenea arături căci Îl vor lăuda pe Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh într-o singură dumnezeire în de trei ori fericită monadă și de o ființă cu fire prin care vom afla milă cu harul ei ca niște cinstitori ai ei fără de îndoire. Că Acesteia I se cuvine toată slava de la noi toți făpturile Ei, cinstea și închinăciunea totdeauna acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

(Sfântul Neofit din Cipru, Panegirice, Scrieri III)

mai mult
CreștinătatePromovate

Predică la Duminica a X-a după Rusalii – Vindecarea lunaticului – Pr. Nicolae Tănase

duminica_a_x-a_dupa_rusalii_-_vindecarea_lunaticului_3

Predică la Duminica a X-a după Rusalii – Vindecarea lunaticului – Pr. Nicolae Tănase

Părintele Nicolae Tănase

Sursa: https://doxologia.ro/predica-la-duminica-x-dupa-rusalii-vindecarea-lunaticului-pr-nicolae-tanase

Încrederea dă putere. Toţi credem în Dumnezeu. Puţini sunt cei care nu cred; şi aceia au mintea aşa, întunecată şi nedefinită, nu ştim ce e în mintea lor şi nu putem spune chiar că nu cred. Dar destul de puţini avem încredere în Dumnezeu; încredere, de exemplu, că dacă ţinem ziua de odihnă, dacă serbăm sărbătorile Lui şi ale sfinţilor Lui nelucrând, avem ce mânca la iarnă.

Avem credinţă în Dumnezeu, dar nu avem încredere în El! Sfânta Evanghelie de astăzi ne pune în faţă neputinţa, nenorocirea unui om: avea un copil îndrăcit, pe care îl cuprindea criza aceasta atunci când ieşea luna.

De aceea, cei care au această boală se numesc şi lunatici. De ce se întâmpla aşa? Pentru că diavolul dorea să îi determine pe oamenii în necaz să blesteme pe Dumnezeu şi făptura Lui.

Lipsa postului şi a rugăciunii – cauza nereuşitelor noastre. Aţi văzut şi vindecarea de către Mântuitorul Hristos a muţeniei şi a surzeniei. Ce face tatăl când are probleme? Ca un părinte iubitor, se preocupă de copilul lui. Aleargă cu el pe la doctori, aude de Hristos; n-ajunge la El, ajunge la Apostolii şi ucenicii Săi. Aceştia nu-l pot vindeca.

Hristos îl vindecă. Apostolii comentează după aceea, se răzvrătesc puţin şi zic aşa: „Doamne, Tu ne-ai dat nouă putere să facem vindecări, să facem minuni. Ne-ai spus că vom face chiar mai mari minuni decât Tine. Şi iată, a venit la noi şi noi nu l-am putut vindeca. De ce?”.

Atunci Mântuitorul Hristos le spune: „Acest soi de demoni nu pot să iasă decât cu post şi rugăciune. N-aţi postit destul şi mai ales, nu v-aţi rugat îndeajuns, drept pentru care n-aţi putut să-l vindecaţi, n-aţi putut să izgoniţi pe demoni din el”.

Iată explicaţia multor nereuşite ale noastre. N-am postit de ajuns, nu ne-am rugat de ajuns, n-am avut credinţă de ajuns. Şi atunci, Mântuitorul Hristos zice: „Adevărat grăiesc vouă: dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, cu această putere a credinţei voastre veţi putea muta şi munţii”.

Un grăunte de muştar pus în palmă abia îl vezi, aşa este de mic, de aceea şi Mântuitorul Hristos îl ia ca termen de comparaţie. Altădată, însă, ne spune că din grăuntele acesta de muştar aşa de mic creşte un copac aşa de mare, încât păsările vin şi îşi fac cuib în el, iar bătrânii se adună sub el la umbră şi stau la sfat.

Credem în Dumnezeu, dar credem în tot ce a zis El? Mântuitorul Iisus Hristos, dacă ne gândim, în istoria pe care Sfânta Evanghelie ne-o relatează, a făcut lucruri mari din lucruri mici, din lucruri neînsemnate.

De exemplu, ce este mai necinstit decât scuipatul? Dacă vrei să jigneşti pe cineva, îl scuipi. Mântuitorul ce a făcut? A scuipat. Unde? În praf. Scuipatul şi cu praful au făcut noroi. Şi ce a făcut? A luat şi a uns ochii unui orb din naştere. Şi orbul din naştere a văzut.

Iată cum lucrează Hristos cu lucruri neînsemnate. Şi astăzi avem în Sfânta Evanghelie o lucrare a lui Dumnezeu cu lucruri neînsemnate, cărora Dumnezeu le dă valoare. Şi noi părem neînsemnaţi, dar valoarea sufletului nostru face ca noi să fim însemnaţi, oameni însemnaţi, oameni deosebiţi.

Prezenţa noastră în biserică pare neînsemnată, dar înaintea lui Dumnezeu este însemnată. Dumnezeu, vrând să arate importanţa răstignirii Lui de fiecare dată la Sfânta Liturghie, trimite pe îngerii Săi şi numără paşii noştri către sfânta biserică. Iar noi mărturisim: „Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim…”.

Noi, oamenii, suntem aşa de puternici înaintea lui Dumnezeu, încât ne permitem să ne comparăm cu heruvimii, adică cu cetele acelea îngereşti care folosesc lui Dumnezeu spre lauda Lui. Iar îngerii îşi acoperă cu aripile ochii lor, ca să nu vadă. De ce? Pentru că mare este măreţia Tainei.

La această Taină noi participăm la prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos. Acestea sunt foarte cunoscute de noi, predicăm despre ele de ani de zile, se vorbeşte despre ele în toate cărţile pe care le citim. Cu acestea s-au hrănit moşii şi strămoşii noştri.

Întrebarea este dacă noi, oamenii zilelor noastre, mai înţelegem aceste lucruri şi dacă luăm cuvântul lui Dumnezeu cu credincioşie. Hristos, în Evanghelia de astăzi, a zis: „De veţi avea credinţă măcar cât un bob de muştar, adevărat grăiesc vouă, puteţi muta şi munţii”. Credem toţi în Dumnezeu, dar credem şi în cuvântul acesta, credem în tot ce-a zis El?

Vă povesteam odată că unul s-a dus deasupra unei prăpăstii, a unui râu mare şi a întins o funie dintr-un copac pe malul celălalt. El se ocupa cu echilibristica la circ. A luat o roabă şi a mers pe funia aceea cu roaba. Oamenii priveau uimiţi la el. Au venit tot mai mulţi. El a pus, prima dată, un pietroi în roabă. Şi a întrebat mulţimea: „Credeţi voi că pot să trec eu cu roaba şi cu bolovanul?”. Toţi au zis: „Da”. A trecut şi s-a întors.

Apoi a mai adăugat încă un bolovan: „Dar cu doi bolovani, credeţi că mă duc şi mă întorc?”. Mulţimea a răspuns: „Da”. S-a dus şi s-a întors. Mergea aşa pe funie şi pericolul era mare. Şi a făcut aşa de încă vreo câteva ori şi oamenii spuneau: „Da”. Apoi s-a întors, a răsturnat roaba cu pietre şi a zis: „Să vină unul dintre voi, să se urce în roabă, ca să merg cu el şi să mă întorc”. N-a venit nici unul.

Toti au avut credinţă când nu era vorba de ei, dar când a fost vorba de ei n-au mai avut încredere.

Încrederea dă putere. Toţi credem în Dumnezeu. Puţini sunt cei care nu cred; şi aceia au mintea aşa, întunecată şi nedefinită, nu ştim ce e în mintea lor şi nu putem spune chiar că nu cred. Dar destul de puţini avem încredere în Dumnezeu; încredere, de exemplu, că dacă ţinem ziua de odihnă, dacă serbăm sărbătorile Lui şi ale sfinţilor Lui nelucrând, avem ce mânca la iarnă.

Toţi sau aproape toţi ne legăm de ceva, de puţin, de câteva pale de fân, de câteva cuiburi de cartofi. De ce? Pentru că avem credinţă în Dumnezeu, dar n-avem încredere în Dumnezeu. Şi încrederea dă putere.

În ultimii patru ani am botezat nouă persoane adulte, două dintre ele acum, de curând, astă vară. Am făcut baptisteriu, aţi văzut, ca să-i afundăm, să vedem cum se făcea şi cum trebuie să se facă Botezul prin afundare. Aceste persoane au mărturisit ce au simţit la Botez. Noi, care ne botezăm de copii în chip obişnuit, nu simţim sau simţim, dar nu putem da mărturie. Dar aceştia au dat mărturia lucrării lui Dumnezeu asupra lor în momentul acela, puterea lui Dumnezeu lucrătoare în ei. Iar această putere se continuă în lucrarea ei, pentru că Dumnezeu este veşnic şi se îngrijeşte permanent de noi.

Cuvintele Evangheliei sunt adevărate. Dacă sunt adevărate şi probate, înseamnă că, pentru că Hristos a zis: „Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine…”, dacă noi avem încredere în aceste cuvinte, nu ne interesează ce se întâmplă Duminica cu fânul nostru.

Din cauza neîncrederii noastre, noi în loc să vorbim despre puterea rugăciunii, despre rugăciunea minţii, despre trăirea în Iisus Hristos, despre lumina taborică, noi, la două-trei duminici, trebuie să amintim oamenilor că nu-i bine să mergem la târg Duminica, că nu-i bine să lucrăm Duminica, că nu-i bine să facem nunţile aşa, că nu-i bine să facem botezurile aşa, că nu-i bine să mergem la vrăjitori, adică lucruri aşa de mici, în detrimentul lucrurilor importante.

Sunt aşa de multe lucruri despre care putem vorbi, dar pentru asta ar trebuie să fim ascultători, să ascultăm ce zice Biserica, pentru că Biserica are cap pe Hristos şi Hristos este fără de greşeală.

Avem puterea să renaştem din cenuşă. Mai citim în Evanghelia de astăzi, spre sfârşitul ei, că s-au întristat ucenicii. De ce? Pentru că Hristos le-a spus că urmează pentru El o perioadă, un moment dur, în care oamenii îl vor toca mărunt.

Şi mai grav – tâlcuiesc Sfinţii Părinţi – că vreme de generaţii, secole şi iată, până în zilele de astăzi, Hristos este răstignit, bătut şi scuipat prin faptele oamenilor.

La nici 2 kilometri de noi, acum 356 de ani a existat o localitate, care avea peste 20.000 de locuitori. Vălenii de Munte are 10.000 şi un pic. Închipuiţi-vă un oraş încă o dată cât Vălenii de Munte, care exista acolo, nu ca un oraş, ci ca o aşezare. Turcii au măcinat această populaţie. I-au omorât. Spune istoria că numai 9 familii au scăpat, au trecut dealul şi au făcut bisericuţa din lemn – de unde şi-or fi adus-o – care era în cimitir şi este şi acum. Acum sapă râul pe acolo şi ies oseminte continuu, continuu… .

Dar morminte de peste 4.000 de ani. Cunoaşteţi că romanii, când au cucerit Dacia şi în toată stăpânirea lor, n-au pătruns decât până la Drajna. Partea aceasta de populaţie, de aici – dinspre noi şi de la noi – e populaţie neaoşă, a strămoşilor noştri.

Asta înseamnă că avem puterea să rezistăm, avem puterea să renaştem din cenuşă. La 9 familii, înseamnă că aveau cam o sută de persoane. O sută de persoane prima dată au făcut o bisericuţă şi au luat măsuri ca să o demonteze repede şi să o urce la munţi, atunci când veneau iarăşi să-i zobească.

Nu mai trăim vremurile acelea. Acum suntem oameni liberi, putem veni la biserică… .

Avem această convingere că dumneavoastră, cei de faţă, înţelegeţi acestea. Înţelegeţi că trebuie să facem ceva. O să citim din Sfânta Scriptură, în Vechiul Testament, ce s-a făcut la un moment dat când totul s-a pierdut, nu mai era nimic.

Ezdra, spre exemplu – şi citim în carte asta – zice că a găsit, prin fundul unei lăzi, Legea. Nu mai aveau Lege. Şi au scos de acolo Legea lui Dumnezeu, poruncile lui Dumnezeu, scrise pe sul. Şi au început să reamintească poporului.

Asta trebuie să facem şi noi astăzi. Trebuie să scoatem la lumină, nu Evanghelia, că o avem toţi în casele noastre, în Sfânta Scriptură, ci siguranţa Evangheliei, trăirea Evangheliei, dorinţa ca să lucrăm fapta cea bună.

Aşa să ne ajute Bunul Dumnezeu! Amin.

mai mult
ActualitateCenaclul I.L. CaragialePromovate

RENAȘTEREA LA PLOIEȘTI. ACUM 50 DE ANI

WhatsApp Image 2024-08-31 at 21.30.58

Născut și crescut la Timișoara, orașul care m-a adoptat după absolvirea studiilor la Universitatea Națională de Muzică București a fost Ploiești.

Astfel, prin repartiție guvernamentală, la 1 septembrie 1974 am devenit profesor de chitară la Colegiul National Jean Monnet Ploiesti și, câțiva ani mai târziu, profesor de pian la Colegiul de Arta “Carmen Sylva” Ploiesti, Romania. Așa că, pentru mine, 2024 e an jubiliar. Împlinesc mâine exact 50 de ani de când m-am născut a doua oară. La Ploiești. Restul e doar fascinantul roman – nescris încă, dar trăit intens – al vieții mele.

Cu împliniri, cu deziluzii, cu trădări, cu idealuri dar și cu eșecuri, cu prietenii extraordinare, cu o familie de poveste, trei minunați copii și copiii acestora. Cu cărți scrise cu norocoase penițe de aur primite în dar de Înger. Cu arte peste arte, cu multă literatură. Cu concertele filarmonicii, cu Palatul Culturii, cu cenaclurile literare și arta fotografiei. Cu cei mai frumoși, tumultoși, nebuni ani ai vieții mele, dăruiți cu generozitate de orașul Ploiești continuați mai apoi, ca un miracol al șansei de împlinire, la București.

Din toate aceste motive și încă multe altele, magic de frumoase, îți mulțumesc, Ploiești!

photo © 2024 Ioan Mihai Cochinescu

Text / Foto Ioan Mihai Cochinescu

mai mult
ActualitatePromovate

Ziua de 30 august este una de doliu naţional: Dictatul de la Viena.

WhatsApp Image 2024-08-30 at 17.34.33

Acum 84 de ani la Palatul Belvedere din Viena, Germania şi Italia, prin miniștrii lor de externe Joachim von Ribbentrop şi Galeazzo Ciano, au silit România să cedeze Ungariei un teritoriu de 43.500 km pătrați, cu o populație de peste 2,6 milioane de locuitori, peste jumătate dintre aceştia fiind români. Actul a fost încurajat de Pactul Molotov-Ribbentrop, semnat de URSS şi Germania Nazistă cu un an înainte (23 august 1939) şi care îşi produsese la 28 iunie 1940 efectele nefaste prin ocuparea Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către soviete.

Odată instalate trupele maghiare acestea au introdus teroarea, producând o serie de masacre la Ip, Treznea, Nușfalău, Huedin, Zalău, Câmpia Turzii, Luduș etc., ca parte a programului de maghiarizare forțată a nord-vestului Transilvaniei. Acest program prevedea marginalizarea românilor, mobilizarea lor în armată, colonizarea de unguri, șicanarea românilor pentru a-i determina să emigreze. La astfel de acțiuni au participat nu doar armata, ci și organizații fasciste, cum ar fi organizaţia Partidului Crucilor cu Săgeți condus de Ferenc Szálasi.

După Dictatul de la Viena, Universitatea din Cluj s-a retras, în refugiu, la Sibiu, pentru a scăpa de orice intervenţie a ocupaţiei maghiare în activitatea instituţiei. O serie de biserici româneşti au fost distruse, iar învăţământul în limba română a fost drastic limitat. Peste 1000 de români au fost masacraţi, la care se adaugă mii de conaţionali bătuţi, schinghiuiţi sau arestaţi, o serie de devastări de case şi biserici, precum şi peste 200.000 de persoane expulzate şi peste 500.000 de români în refugiu. În 1944, peste 130.000 de evrei au fost deportaţi de autorităţile maghiare spre lagărele de exterminare.

Ungaria fascistă a ocupat Ardealul de Nord până la 25 octombrie 1944, când Armata Română a eliberat acest teritoriu, într-o zi simbolică: aniversarea Majestăţii Sale Regele Mihai I. Actul arbitrar de la 30 august 1940 a fost declarat nul în cadrul Conferinței de Pace de la Paris, dar a lăsat răni adânci în sufletele a mii de români, ai căror părinţi, fraţi, vecini și consăteni au fost masacrați sau deportaţi. Cu excepţia unor condamnări pentru crime de război a unor persoane direct responsabile de aceste atrocităţi, statul maghiar nu a fost obligat niciodată să plătească daune României şi cetăţenilor săi afectaţi de ocuparea Ardealului de Nord.

mai mult
CreștinătatePromovate

Tăierea Capului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul – 29 august

WhatsApp Image 2024-08-29 at 08.22.31

Tăierea Capului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul – 29 august

Moartea violentă a Sfântului Ioan Botezătorul este întâmpinată de Biserica Ortodoxă cu post, chiar dacă această zi, 29 august, ar cădea duminica; ni se arată astfel că îmbuibarea, în orice formă a ei, viețuirea departe de voia Domnului duc la fapte necugetate, uneori la crime, așa cum s-a întâmplat cu cel trimis de Dumnezeu ca să pregătească venirea lui Mesia. Ajunarea din ziua pomenirii morții Îna­in­temergătorului Domnului nu reprezintă doar întristare, tânguire pentru mișeleasca sa ucidere. În general, pe toți martirii din calendar îi pomenim la data când au suferit moarte mucenicească pentru Hristos, dar la niciunul dintre ei Biserica nu a rânduit un post special. Doar în ziua pomenirii Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul, postul statornicit are menirea de a ne reaminti că promiscuitatea în care se complac unii oameni intră în conflict cu echitatea și sfințenia, că absența pocăinței, căderea fără dorința de ridicare, provoacă drame incomensurabile.
Spre a sublinia importanța pocăinței în viața creștinului, e suficient să apelăm la bogata literatură filocalică a Bisericii Răsăritene: ea ne învață că pocăința reprezintă o modalitate de tămăduire și de desăvârșire a sufletului, constituind o stare firească a ființei umane și neavând anumite soroace specifice exis­tenței noastre. Celor ce afirmă cu nonșalanță că această mare și mântuitoare virtute este specifică doar senec­tuții le răspundem cu inspiratele cuvinte ale Părintelui Galeriu: „Pocăința nu este numai o virtute dovedită în anumite momente, ci o atitudine permanentă, un curent continuu de viață spirituală. Un neîncetat flux și reflux, apus și răsărit, început nou și bun”. După cum deja am afirmat, pentru noi valoarea pocăinței se clădește atât pe cuvintele Sfintei Scripturi, cât și pe cele din scrierile patristice, care i-au acordat spații generoase, dar și numiri pe măsură: „al doilea har”, „a doua renaștere”, „reînnoirea Botezului”, „curățirea conștiinței”.
Termenul uzual de „pocăință” derivă din sensul literal al cuvântului grec „metanoia”, care înseamnă „schimbare a minții”. Se pare că limbile în care a fost tradus termenul grecesc nu au izbutit să cuprindă sensul profund al noțiunii. Bunăoară, în graiul românesc cuvântul „pocă­ință” derivă din slavonă și desemnează starea de remușcare, regretul, durerea pentru greșeala săvârșită. Termenul latin „penitență”, provenit din poenam tenere, eviden­țiază latura juridică, conștiința delictului, a greșelii, frica de pedeapsă. Dar „metanoia” nu înseamnă doar pocăință, regret și nici doar frică de pedeapsă, ci mai mult: o transformare profundă, o primeneală de căpătâi a trăirilor și simțirilor, capabilă să pună temeluire unui nou mod de viață. Cu alte cuvinte, pocăința îl ajută pe om ca, oricât de jos ar fi căzut, să se reașeze în matca firească, pe calea ce duce la Cer; ea îl reîntoarce la Dumnezeu, îi curăță conști­in­ța. De aceea Sfinții Părinți ne învață că întreaga noastră exis­­tență trebuie să se desfășoare sub semnul pocăinței. Rolul acesteia este de a-l ridica pe credincios din păcatele și patimile în care a recăzut, de a-l curăți și de a-l înveșmânta iarăși în harurile de la începuturile vieții creștinești. Prin pocăință, omul nu redobândește harurile primite la Botez, căci nu le-a pierdut, ci doar le-a îngropat în „pământul” sufletului său. Printr-o pocăință plină de lacrimi, omul, asemenea picăturilor de ploaie, dă apă „cernoziomului” duhovnicesc al ființei sale, scoțând din adânc roadele primite prin Taina Sfântului Botez și făcându-le lucrătoare în vederea dobândirii mântuirii.
Fiind condiția fundamentală pentru mântuirea omului căzut în păcate după Botez, pocăința, consideră Sfinții Părinți, rămâne cea dintâi și cea mai mare lucrare duhovnicească, mai presus de orice virtute; trebuie ca omul să i se dedice cu totul și înainte de orice altceva, căci în ea se cuprinde toată partea lui de lucrare pe care se cuvine să o împlinească dacă dorește să se mântuiască. Sfântul Marcu Ascetul afirmă:
Domnul nostru Iisus Hristos, dând pentru mântuirea tuturor oamenilor poruncile cuvenite măreției lui Dumnezeu, a pus libertatea ca temei al lor și le-a fixat ținta spre care trebuie să alerge, spunând: «Pocăiți-vă!», pentru ca noi prin aceasta să înțelegem că toată mulțimea poruncilor se cuprinde în una singură: cea a căinței pentru păcatele noastre.
Poate că de aceea Sfântul Isaac Sirul o numește „cea mai înaltă dintre virtuți”. Părintele profesor Ioan Teșu, în cartea Teologia necazurilor, conchide:
Pocăința este suportul și însoțitoarea tuturor celorlalte virtuți creștine. Ea este mama, temelia sau rădăcina lor, dar și sora lor, care le ajută să se desăvârșească. Edificiul duhovnicesc uman se fundamentează, se înalță pe punctele de rezistență ale pocăinței. Conștiința imperfecțiunilor și a păcatelor noastre ne întreține dinamismul sufletesc către o viață mai înaltă din punct de vedere duhovnicesc.
Având în vedere toate acestea, se cuvine să privim sărbătoarea de la finele lui Gustar ca pe un stăruitor apel adresat nu doar fiecăruia dintre noi, ci și uma­nității în general, care trăiește astăzi o dramatică secularizare. Pocăința la care suntem chemați va săvârși o necesară incizie în propriile suflete, dar și în conș­tiința lumii, pătrunzând mai adânc decât păcatul, atingând profunzimile ființei noastre, dar și ale omenirii întregi, ca să le primenească spre a le deschide către harul dumnezeiesc.

Cătălin Rusu

mai mult
CreștinătatePromovate

Mitropolitul Basarabiei, de Ziua Independenței R. Moldova: „Este un moment de profundă reflecție asupra rolului esențial pe care Biserica Ortodoxă Română l-a avut în păstrarea și transmiterea identității noastre”

b95fc48f001cde84d41ba18a2ca622c6700fc4f2cfd1549d2df8dd3f89a6e6c4

Mitropolitul Basarabiei, de Ziua Independenței R. Moldova: „Este un moment de profundă reflecție asupra rolului esențial pe care Biserica Ortodoxă Română l-a avut în păstrarea și transmiterea identității noastre”

post-img
????̂???????? ????????̆???????????????????? ????????????????????

Astăzi, 27 august, Republica Moldova marchează 33 de ani de la proclamarea Independenței. Mitropolitul Basarabiei și Exarhul Plaiurilor, ÎPS Părinte Petru, a venit cu un cuvânt de felicitare.

„Iubiți frați și surori în Hristos,

Preaiubiți români basarabeni de pretutindeni,

Astăzi, cu prilejul sărbătoririi Zilei Independenței Republicii Moldova, ne îndreptăm gândurile și rugăciunile noastre către toți credincioșii și clericii din Basarabia, mulțumind lui Dumnezeu pentru darul libertății și al demnității naționale. În această zi de sărbătoare, dorim să adresăm un gând de felicitare tuturor românilor basarabeni, atât celor care trăiesc pe acest pământ binecuvântat, cât și celor care, din diverse motive, se află departe, în căutarea unor condiții de muncă sau de trai mai bune.

Ziua Independenței este un moment de profundă reflecție asupra rolului esențial pe care Biserica Ortodoxă Română l-a avut în păstrarea și transmiterea identității noastre lingvistice, etnice și spirituale, începând cu secolul al XIX-lea, când acest pământ a fost smuls cu durere de la Țara-Mamă.

Ierarhii, preoții și viețuitorii mănăstirilor din Basarabia au fost cei care, cu mult curaj și jertfelnicie, au mărturisit neîncetat adevărul că poporul dintre Prut și Nistru este un popor român, cu riscul de a fi exilați, prigoniți sau martirizați. În fața persecuțiilor, torturii și chiar a martiriului, aceștia au înfruntat vitregiile istoriei cu dragoste pentru neam, contribuind la trezirea conștiinței naționale, la păstrarea credinței strămoșești și la consolidarea legăturilor noastre cu frații de dincolo de Prut.

Mitropolia Basarabiei, care la anul se pregătește să aniverseze centenarul său, a fost mereu un stâlp de susținere pentru poporul nostru. Cu același discurs evanghelic și cu o grijă pastorală și socială neclintită, Mitropolia noastră a fost un centru de cultură și spiritualitate, tipărind cărți, deschizând instituții de învățământ, investind în patrimoniul național, construind biserici și mănăstiri și formând personalități care au schimbat cursul istoriei. Din păcate, mulți dintre cei care au contribuit la aceste realizări au fost prigoniți, exilați sau chiar uciși, dar nu au încetat niciodată să se roage și să lupte pentru libertatea și demnitatea poporului nostru, păstrând vie nădejdea unei renașteri naționale.

După perioada de prigoană sovietică, când Biserica Ortodoxă din Basarabia a fost coruptă de influențele imperialiste, clericii, intelectualii și credincioșii noștri, uniți într-o voință comună, au cerut în Adunarea Eparhială din 14 septembrie 1992 reactivarea Mitropoliei Basarabiei. Cu binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la 19 decembrie 1992, Mitropolia noastră a fost recunoscută ca Mitropolie autonomă, de stil vechi, integrată în trupul Bisericii Ortodoxe Române, reafirmându-se astfel continuitatea și autonomia canonică, departe de orice influență străină.

După obținerea Independenței Republicii Moldova, reactivarea Mitropoliei Basarabiei a fost poate cea mai mare realizare națională, un rod al rugăciunilor și al sacrificiilor făcute de generații întregi de creștini.

Astăzi, privim cu nădejde la viitorul nostru ca neam și ca țară, cu credința că Dumnezeu ne va ocroti în continuare. În ciuda tuturor încercărilor prin care am trecut în ultimele trei decenii, Biserica Ortodoxă Română din Basarabia a reușit să reziste și să cunoască o dinamică extraordinară, aflată într-o continuă ascensiune. Acest progres nu ar fi fost posibil fără sprijinul cercetătorilor, intelectualilor, clericilor, politicienilor onești și iubitori de neam și credință, de pe ambele maluri ale Prutului, care au contribuit la deșteptarea conștiinței naționale, datorită căreia din ce în ce mai mulți români din Basarabia redescoperă adevărul identității lor și se unesc sub stindardul credinței și al libertății spirituale.

Vă felicităm, așadar, pe toți cetățenii Republicii Moldova, atât din țară, cât și din diasporă, reamintindu-vă că avem o țară minunată, bogată în tradiții, valori și resurse, care aspiră la un loc de cinste în marea familie europeană. Fie ca Dumnezeu să ne lumineze și să ne călăuzească pașii pe calea adevărului, a dreptății, a iubirii de neam și de Biserică.

La mulți ani, Republica Moldova! La mulți ani, tuturor românilor basarabeni!”.

mai mult
ActualitatePromovate

Gabriel Liiceanu, discurs despre amenzile Consiliului Concurenței pentru edituri: Mi-ați oferit, la prețul de 400.000 de euro, prilejul să-mi sfârșesc cursa vieții împăcat cu mine

Gabriel-Liiceanu-

Gabriel Liiceanu, discurs despre amenzile Consiliului Concurenței pentru edituri: Mi-ați oferit, la prețul de 400.000 de euro, prilejul să-mi sfârșesc cursa vieții împăcat cu mine

Sursa: https://hotnews.ro/gabriel-liiceanu-discurs-despre-amenzile-consiliului-concurentei-pentru-edituri-mi-ati-oferit-la-pretul-de-400-000-de-euro-prilejul-sa-mi-sfarsesc-cursa-vietii-impacat-cu-mine

Gabriel Liiceanu, discurs despre amenzile Consiliului Concurenței pentru edituri: Mi-ați oferit, la prețul de 400.000 de euro, prilejul să-mi sfârșesc cursa vieții împăcat cu mine
Gabriel Liiceanu. Foto: Inquam Photos / George Călin

 

 

Filosoful Gabriel Liiceanu, directorul editurii Humanitas, publică în HotNews reacția sa la decizia Consiliului Concurenței de a amenda cu 1,2 milioane de euro mai multe edituri din România. Pentru Humanitas, amenda a fost de 200.000 de euro, „o lovitură mortală”. El spune că piața de carte din România este cea mai modestă din întreaga Europă, iar România, în ciuda sloganului „România educată” pentru care l-a votat pe Klaus Iohannis, este cea mai needucată țară din UE.

„S-ar putea ca amenda globală de circa 1,2 milioane de euro dată sistemului de carte de la noi să pună la pământ „o industrie” care, oricum – într-o țară în care 42% dintre români sunt analfabeți funcțional, iar 11 milioane (peste 55% din populația țării) nu au citit nici măcar o carte în ultimul an – se târa din greu. Acesta să fie oare rostul pe lume al unei instituții al cărei scop e să vegheze la echilibrul variilor piețe ce alcătuiesc economia țării?”, afirmă Liiceanu

Filosoful publică integral în HotNews punctul de vedere susținut în fața membrilor Consiliului Concurenței la audierile premergătoare deciziei finale în cazul investigației care a vizat mai multe edituri și librării din România.

Liiceanu își publică „discursul despre amendă”, pe care îl începe cu o anecdotă despre filosoful Constantin Noica. „Așadar, oricum va fi, va fi bine”, spunea Noica, cândva la începutul anilor ’80, în așteptarea răspunsului său la cererea de pașaport pentru un sejur în Grecia.

Acest text reprezintă transcrierea cuvântului rostit în 1 iulie 2024 în fața membrilor Consiliului Concurenței cu prilejul audierilor premergătoare deciziei finale în cazul investigației care viza mai multe edituri și librării din România. Am decis să-l public în urma Comunicatului dat pe 21 august 2024 de către Consiliul Concurenței după ce investigația făcută de acesta s-a încheiat prin „sancționarea a șase companii active pe piața furnizării de carte cu amenzi în valoare totală de 5,967 milioane lei (aproximativ 1,2 milioane euro) pentru participarea la o înțelegere anticoncurențială”.

„Trebuie, în tot ce trăiești, să descoperi aurul vieții, nu metalul de rând și nu zgura ei”

„Stimate domnule Președinte al Consiliului Concurenței, stimate doamne consilieri, stimați domni consilieri,

Vă mărturisesc că în prima clipă am fost profund afectat de faptul că editura Humanitas și Librăriile Humanitas au devenit obiectul unei investigații a Consiliului pe care-l reprezentați. Însă, în pasul al doilea, mi-am spus că în fiecare lucru care ți se întâmplă trebuie să vezi și partea lui bună. Ba chiar, uneori, numai partea bună.

Am să-ncep prin a vă povesti o anecdotă legată de Noica. Mă uimește să descopăr continuu câte dintre lecțiile lui mă ajung din urmă și nu mai contenesc să mă mir câtă înțelepciune a pus omul acesta în joc pentru a ieși din încercări ale vieții care, în câteva rânduri, au părut că-l vor strivi definitiv. Acum însă e vorba doar de o anecdotă.

Cândva, la începutul anilor ’80, Noica a depus cerere de pașaport pentru un sejur în Grecia. Și, la Păltiniș fiind, ne-a spus celor câțiva din jurul lui: „Dragii mei, m-am gândit ca în vara asta să fac un salt la Atena. Sigur, nu mă aștept că voi primi viza. Dar mi-am zis așa: Dacă o primesc, voi putea vedea cerul sub care au gândit Platon și Aristotel. Dacă nu o primesc, voi putea să lucrez mai departe liniștit la cartea despre «logica lui Hermes» pe care tocmai am început-o. Așadar, oricum va fi, va fi bine.” Și a fost bine. Noica a continuat, fără întrerupere, lucrul la carte.

Acest mod de a gândi trimite la un soi de transmutare alchimică a răului în bine. Trebuie, în tot ce trăiești, să descoperi aurul vieții, nu metalul de rând și nu zgura ei. Cândva l-am auzit spunând că, până la urmă, cei șase ani de temniță între 1959 și 1964 (din cei 25 la care a fost inițial condamnat) au fost, în viața lui, „o binefacere”, un popas de reculegere pe drumul vieții, o adunare în sine în vederea limpezirii privirii pentru ceea ce fusese viața lui și pentru ce va mai fi.

Mi-am zis să folosesc și eu această tehnică a eludării răului și, pornind de la investigația declanșată de dumneavoastră, care, în ce ne privește, s-a soldat, după prima strigare, cu halucinanta amendă de 400.000 de euro! (pentru o editură din România asta e o lovitură mortală), să străvăd binele ascuns în ea. Ce prilej minunat, mi-am zis, ca, iată, după 34 de ani de când s-a născut Humanitas, să fiu obligat să fac bilanțul acestor ani trăiți într-un iureș fără oprire. Și-l voi face în fața dumneavoastră, mulțumindu-vă că mă ajutați să mă opresc o clipă din gâfâiala vieții.

„Am preschimbat această gropă de gunoi într-un palat”

Treizeci și patru de ani, doamnelor și domnilor, dedicați cărții! Am preluat, la 1 februarie 1990, sub numele Editura Politică, groapa de gunoi Glina a ideologiei comuniste, locul în care se publicau „documentele partidelor comuniste frățești” și, din 1965, operele lui Nicolae Ceaușescu. Evident, nu le citea nimeni, erau doar hârtie batjocorită, paradă a cinismului și a bunului plac. Am preschimbat această gropă de gunoi într-un palat.

Mi-am revărsat biblioteca peste țară și am oferit conaționalilor mei, lihniți spiritual, marile cărți ale culturii umaniste interzise vreme de patru decenii. Am privatizat editura care ținuse de Secția de Ideologie a Comitetului Central al PCR și mi-am propus ca, în noua firmă ce urma să funcționeze pe o piață liberă, să practic legalismul, să respect cu rigoarea ultimă litera legii, să conduc o instituție culturală privată în care să nu existe corupție, salarii plătite în plic, șpagă, aranjamente cu puterea și alte delicatese care făceau parte din mentalul economic al tranziției care începuse. Am creat încet-încet o echipă editorială de top, am apelat la o firmă de consultanță financiară, fiscală și de audit care să ne verifice an de an întreaga activitate economic-financiară.

„Mi-ați  oferit, la prețul de 400.000 de euro, prilejul să-mi sfârșesc cursa vieții împăcat cu mine. Nu e puțin lucru”

Am editat în acești 34 de ani 4.538 de titluri într-un total de 32.646.000 exemplare (imaginați-vă că aceste exemplare, puse unul lângă altul, ar reprezenta o banderolă întinsă pe 6600 kilometri de șosea) din toate domeniile științelor umaniste, literaturii universale și autohtone, zeci de colecții. Cea mai cutremurătoare îmi pare colecția de memorii scrise de cei care au trăit comunismul, cea mai înnoitoare, colecția de istorie, iar cea mai solidă, colecția de știință care acoperă cam tot spectrul cunoașterii de la fizică și biologie până la neuroștiințe. Și multe altele. În câteva cazuri am reușit să creăm cele mai frumoase ediții ale marilor autori ai culturii universale. Ediția Eseurilor lui Montaigne în română, de pildă, se pare că a depășit în frumusețe edițiile franceze. În portofoliul Humanitas se află mari prozatori, poeți, filozofi, politiologi, istorici, arheologi, hermeneuți ai religiei, ai artei din țară și din străinătate. Am fost numiți de partenerii străini „Gallimard”-ul României.

Pentru acest bilanț pe care mi l-ați prilejuit cu ocazia investigației dumneavoastră nu pot decât să vă mulțumesc. Mi-ați  oferit, la prețul de 400.000 de euro, prilejul să-mi sfârșesc cursa vieții împăcat cu mine. Nu e puțin lucru. M-ați făcut să aflu că nu am trăit degeaba.

„N-am reușit să aflu cu ce anume ne-am făcut vinovați”

Stimate doamne consilieri, stimați domni consilieri,

Pentru ce a făcut și a însemnat Humanitas în cei 34 de ani de existență n-am așteptat nicio distincție. Locul I acordat prin votul publicului, primit an de an din 1997 până astăzi la Târgul de Carte «Gaudeamus», a însemnat mai mult decât orice premiu. N-am așteptat, așadar, în tot acest răstimp recompense de la nicio instituție a statului român. Dar, sincer să fiu, nici nu am crezut că dăruirea noastră pentru cultura română se va solda cu o amendă de, iată, aproape 400.000 de euro. Aș fi fost oricând capabil de a recunoaște că Humanitas a greșit. Dar n-am reușit să aflu de ce anume ne-am făcut vinovați. De ce ne-am aflat în fața judecății dumneavoastră, doamnelor și domnilor consilieri de la Consiliul Concurenței?“

1 iulie 2024

 „Din partea instituțiilor statului așteptam investiții în carte și cultură, nu amenzi exterminatoare”

Am citit zilele trecute decizia pe care ați luat-o la capătul investigației dumneavoastră, la aproape două luni după ce v-ați întâlnit cu lumea editorială incriminată pentru comportament neconcurențial. Amenda inițială de 400.000 de euro preconizată pentru Humanitas în acel moment a fost înjumătățită. Cum trebuie comentat acest deznodământ?

Piața de carte din România este cea mai modestă din întreaga Europă, iar România, în ciuda sloganului „România educată” pentru care l-am votat pe Klaus Johannis, cea mai needucată țară din UE.

Sincer să fiu, din partea instituțiilor statului așteptam investiții în carte și cultură, nu amenzi exterminatoare. Ați amendat, fără nici o dovadă concludentă și fără să țineți cont de ceea ce ați auzit de la noi, mari lanțuri de librării și importante edituri. S-ar putea ca amenda globală de circa 1,2 milioane de euro dată sistemului de carte de la noi să pună la pământ „o industrie” care, oricum – într-o țară în care 42% dintre români sunt analfabeți funcțional, iar 11 milioane (peste 55% din populația țării) nu au citit nici măcar o carte în ultimul an – se târa din greu. Acesta să fie oare rostul pe lume al unei instituții al cărei scop e să vegheze la echilibrul variilor piețe ce alcătuiesc economia țării?

Decizia dumneavoastră ne obligă, pentru a putea să ne plătim amenda și să funcționăm în continuare, să apelăm la singurele surse de venit pe care le avem: vânzarea cărților pe care le producem. Ne obligați, altfel spus, să mărim prețul cărților. Ceea ce ar însemna, la urma urmelor, că dumneavoastră ați amendat firavul public de cititori pe care îl mai are România. Și cartea în general. Nu mai rămâne decât să ne cerem scuze că existăm.

mai mult
PersonalitățiPromovate

21 august 1723: S-a stins din viață Dimitrie Cantemir, scriitor, istoric, filosof, om de știință umanist, voievod al Moldovei.

WhatsApp Image 2024-08-23 at 12.42.31

21 august 1723: S-a stins din viață Dimitrie Cantemir, scriitor, istoric, filosof, om de știință umanist, voievod al Moldovei.

Dimitrie Cantemir (26 octombrie 1673 – 21 august 1723) a fost domnul Moldovei în două rânduri (martie-aprilie 1693 și 1710 – 1711) și un mare cărturar al umanismului românesc. Printre ocupațiile sale diverse s-au numărat cele de: enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog și compozitor. A fost membru al Academiei de Științe din Berlin. George Călinescu îl descria drept „un erudit de faimă europeană, voievod moldovean, academician berlinez, prinț moscovit, un Lorenzo de Medici al nostru.”

Dimitrie era fiul domnului moldovean Constantin Cantemir. La moartea tatălui său în 1693, a fost proclamat domn după modelul lui Constantin Brâncoveanu, însă Poarta nu l-a confirmat în domnie. Și-a petrecut următorii ani la Constantinopol, unde a fost capuchehaie (trimis la Poartă ca garant al fidelității) și a însoțit armata otomană în expediția eșuată din Ungaria, fiind martor al înfrângerii oștilor otomane ale sultanului Mustafa al II-lea de către austrieci în luptele de la Petrovaradin și Zenta, unde s-a convins de decadența Imperiului Otoman.

În 1710 a fost pus la tronul Moldovei, având misiunea de a-l supraveghea pe Brâncoveanu, bănuit de neloialitate față de Imperiul Otoman, în schimb a încheiat el însuși un tratat cu Imperiul Rus al lui Petru cel Mare. Armata rusă ajutată de moldoveni a suferit o înfrângere categorică din partea turcilor în Bătălia de la Stănilești. În consecință, Cantemir a fost nevoit să se refugieze în Rusia, unde și-a petrecut restul vieții în mijlocul preocupărilor intelectuale.

VIAȚA ȘI CARIERA POLITICĂ
Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673, într-o familie de răzeși săraci, în satul Silișteni pe malul râului Elan în ținutul Fălciu, azi în comuna Dimitrie Cantemir din județul Vaslui, în partea de sud a orașului Huși. După alte date s-ar fi născut la Iași (cf. Sever Zotta, ref. 9). Genealogiștii au stabilit că un strămoș obscur ar fi dobândit în secolul al XVI-lea cătunul Silișteni din Moldova și că familia era de „origine pur românească” Răzeșii moldoveni erau oameni săraci, dar pe care sărăcia îi făcuse luptători dârzi și aspri. „Aveau acolo un codru, codrul Tigheciului, fără copaci mari, dar cu spini mulți, cu arbori deși și mici, în care dușmanul nu poate pătrunde. Nici boierii nu izbutiră să le cotropească răzășiile, nici tătarii din Bugeac, vecinii lor, nu-i speriaseră și nu-i putuseră prăda.” A fost fiul lui Constantin și al Anei, născută Bantăș, care a fost a treia soție a lui Constantin Cantemir. Dimitrie Cantemir menționează cele 3 soții ale tatălui său: 1. Anastasia, nepoată de văr după tată a domnului Țării Românești Gr. Ghica; 2. Ruxandra Gane; 3. Ana Bantăș, mama lui Dimitrie Cantemir. Anița Bantăș a făcut parte „din vechea stirpe moldovenească a Bantășilor, nepoată după mamă a Anastasiei, soția Ducăi-vodă”. Ana Bantăș descinde dintr-un personaj vestit în aristocrația moldovenească, Ioan Tăutu, mare logofăt în timpul domniei lui Ștefan cel Mare. (Ștefan Lemny, op.cit., p.45.). Dimitrie Cantemir spune că a purtat acest nume [Dimitrie], fiindcă a fost botezat de Dumitrașco vodă Cantacuzino. În românește, principele semnează „Dimitrie”. În latină: Demetrius, formă preluată de majoritatea autorilor din Europa secolului al XVIII-lea. La 14 ani a fost nevoit să plece la Constantinopol (1688-1690), unde a stat 12 ani, ca zălog (gaj, amanet) al credinței tatălui său pe lângă Înalta Poartă, înlocuindu-l pe Antioh, devenit ulterior domn al Moldovei. Tatăl său, Constantin vodă, dorea să facă din fiul său un om învățat, de aceea a ales ca educator al lui Dimitrie pe dascălul Ieremia Cacavelas, din Creta, un grec cu studii la Veneția, Oxford, Leipzig și Viena. Ieremia Cacavelas a fost traducătorul din l. latină în l. greacă (în 1687) a lucrării Vitae Pontificum [Viețile Papilor], scrisă de episcopul Platina. Cacavelas a avut o mare influență asupra formației spirituale a lui Dimitrie Cantemir. I-a predat lui Cantemir l. greacă, l. latină și slava veche , precum și elemente de cunoștințe filosofice. Cacavelas a aruncat un văl de misticism asupra spiritului clar al lui Cantemir, acesta a urmărit însă în anii maturității să se dezbare de această înrâurire, părăsind fondul mistic al cugetării.

Sursa si continuarea postării: https://web.facebook.com/photo.php?fbid=814063664183480&set=pb.100067395624597.-2207520000&type=3

mai mult
PoeziePromovate

PÂINEA ȘI VINUL

WhatsApp Image 2024-08-19 at 21.45.01

PÂINEA ȘI VINUL

Nu arunca o pâine
la coșul de gunoi,
Ne mustră bunicile
aprinse de cuptor:

„Nu pune păinea
cu fața-n jos,
Pe chipul bobului
de grâu
e fața lui Hristos!”

Nu înfrunți feliile de
pâine
Cineva a muncit,
a muncit de veacuri
pentru tine
Să ai festinul tău bogat
că ai un sfanț în plus.

Nu uita – Hristos
Întâiul om sărac
a fost,
Nu pâine-ți cere și
nici vin
Le înmulțește pentru tine.

Tu, roagă-te că ai destin,
nu știi când se sfârșesc
pâinea și butia de vin

Dan Drăguș, 19 VIII 2024

mai mult
PersonalitățiPromovate

Barbu Lăutarul (1780 – 1858)

WhatsApp Image 2024-08-20 at 10.59.36

18 august 1858: S-a stins din viață Barbu Lăutarul (Vasile Barbu), cântăreț, cobzar și violonist.

Barbu Lăutaru (pseudonimul lui Vasile Barbu, n. 1780, Mereni, raionul Anenii Noi, Republica Moldova – 18 august 1858, Iași, Moldova) a fost un cântăreț și cobzar român, de etnie romă.

Barbu Lăutarul (1780 - 1858)
Barbu Lăutarul (1780 – 1858)

BIOGRAFIE
Barbu Lăutaru s-a bucurat de o faimă devenită legendară, urmaș al unei vechi familii de lăutari. Staroste al lăutarilor din Moldova timp de 40 de ani, Barbu Lăutaru a fost unul dintre acei mari cântăreți populari români care, prin creația și felul lor de interpretare, au contribuit la formarea și îmbogățirea muzicii populare de tip lăutăresc, născută din îmbinarea elementelor de muzică populară românească cu elemente ale muzicii orientale, ale romanței ruse și elemente occidentale. A întreprins numeroase turnee prin țările românești, inclusiv prin Basarabia (la Chișinău și Telenești).

A stârnit admirația lui Franz Liszt cu prilejul trecerii acestuia prin Moldova, în iarna anului 1847, la Iași. Săptămânalul francez „La Vie parisienne” relata în 1874 că Barbu Lăutaru a reprodus o improvizație de-a lui Franz Liszt la o primă audiție, atunci când compozitorul maghiar a făcut un popas la conacul vistiernicului Alecu Balș.

Cu ocazia unor săpături efectuate în anul 1968 la biserica “Sf. Ioan Gură de Aur – Zlataust” din municipiul Iași, s-a descoperit lângă zidul de nord al bisericii, mormântul celebrului cântăreț și cobzar.

În arhiva de fotografii a Bibliotecii Academiei Române se află singura imagine fotografică cunoscută a lui Barbu Lăutarul, probabil și unica. Este una din cele șapte calotipii (un procedeu fotografic din prima jumătate a sec. XIX, o raritate în sine) făcute de Costache Sturdza Scheianul și datate 1852. Se știe cu siguranță că imaginea îl înfățișează pe Barbu Lăutarul, pentru că donația conține notațiile autorului. Imaginea este din păcate foarte puțin cunoscută, în majoritatea articolelor despre Barbu Lăutarul fiind folosită fotografia tip “carte de visite” a actorului Matei Millo cu o cobză în mână, în rolul lăutarului. Imaginea originală, așa cum se găsește în arhiva Bibliotecii Academiei este negativul de hârtie cerată.

mai mult
ActualitatePersonalitățiPromovate

Alain Delon (1935 – 2024)

WhatsApp Image 2024-08-20 at 08.26.21

 

Alain Fabien Maurice Marcel Delon (n. 8 noiembrie 1935, Sceaux, Seine, Franța – d. 18 august 2024, Douchy-Montcorbon⁠(d), Centre-Val de Loire, Franța) a fost un actor și producător francez. Este unul dintre cei mai cunoscuți actori din cinematografia franceză și sex simbol al anilor ’60, ’70 și ’80. În 1985, a câștigat Premiul César pentru cel mai bun actor pentru interpretarea sa din Notre histoire (1984). În 1991, a primit Legiunea de Onoare a Franței. La cel de-al 45-lea Festival Internațional de Film de la Berlin, a câștigat Ursul de Aur de Onoare. La Festivalul de Film de la Cannes 2019, a primit Palme d’Or de onoare.

Delon a obținut critici elogioase pentru roluri din filmele În plin soare (1960), Rocco și frații săi (1960), Eclipsa (1962), Ghepardul (1963), Samuraiul (1967), Piscina (1969), Cercul roșu (1970), Polițistul (1972) și Monsieur Klein (1976). De-a lungul carierei sale, Delon a lucrat cu mulți regizori, printre care Luchino Visconti, Jean-Luc Godard, Jean-Pierre Melville, Michelangelo Antonioni și Louis Malle. În 1973 Delon a înregistrat popularul duet „Paroles, paroles” cu Dalida. A dobândit cetățenia elvețiană în 1999.

Via Internet

mai mult
PromovateTabăra Sculptură

Petre V. Mogoșanu: ”Aș face niște copii fidele care să fie puse în acest parc sau în muzee”

MOGOSANU foto MAGURA

(urmare din 14 august 2024 – sculptorul Constantin Țînteanu)

Repede interviu cu sculptorul Petre Virgiliu Mogoșanu 

Reporter: Domnule Mogoșanu, nu sunteți pentru prima dată în vizită la Tabăra de Sculptură de la Măgura. Ce impresie vă lasă acum?
Petre Virgiliu Mogoșanu: De câte ori vin la Măgura, în acest parc sculptural, sunt emoționat pentru că descopăr lucruri noi. Am revăzut lucrările. De fiecare dată când văd aceste sculpturi, le văd diferit și cu alți ochi.

R.: Ce v-a impresionat mai mult astăzi?
P.V.M.: Astăzi am redescoperit o sculptură a unui mare artist care este din Craiova, Marcel Voinea, pe care am avut onoarea să-l cunosc. Am fost surprins și emoționat în același timp să văd o lucrare de-a dânsului, din 1977.

Opera și viața artistului 

R.: Cum vă simțiți aici?
P.V.M.: Este un parc extraordinar și merită să fie văzut de multe ori, pentru că de fiecare dată, așa cum am zis, se pot descoperi lucruri noi, forme pe care artistul a încercat să le scoată în evidență. O sculptură, în general, trebuie văzută și revăzută ca să poți să o înțelegi. Este un fel de studiu pe care trebuie să-l facă oricine dorește să înțeleagă o sculptură. Iar ca să înțeleagă cineva opera artistului, este indicat să cunoască și viața artistului sau pe artist personal. Atunci – cred eu – lucrurile se leagă mai bine și este înțeleasă mai clar opera sa.

R.: Sesizez și o undă de regret în glasul dvs…
P.V.M.: Mi-a plăcut tare mult, dar alături de această lucrare sunt multe altele pe care eu le-aș pune undeva, într-un muzeu, și aș face niște copii fidele care să fie puse în acest parc sau în muzee, pentru că sunt multe lucrări foarte valoroase, care se pot degrada în timp. E posibil ca într-o perioadă de 50 de ani să se degradeze foarte rău și să regretăm că n-o să le mai avem.

R.: Da, este o idee generoasă, chiar dacă pare irealizabilă. Cine să facă aceste copii? Mulți dintre cei care au lucrat atunci nu mai sunt în viață.
P.V.M.: Aceste copii pot fi realizate, la inițiativa Ministerului Culturii, de către colegi sculptori ai artiștilor sau chiar de către artiștii care au realizat originalele.
Foto: Lângă ”Meșterul Manole” de Marcel Voinea

                                                                               Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

 

 

mai mult
PersonalitățiPromovate

Teodor Mazilu, dramaturg și prozator român.

WhatsApp Image 2024-08-17 at 09.43.50

Teodor Mazilu, dramaturg și prozator român.

Teodor Mazilu (sau Theodor Mazilu, 11 august 1930, București – 18 octombrie 1980, București) a fost un dramaturg român, autor de piese de teatru și scheciuri pentru televiziune. S-a născut ca al patrulea copil într-o familie de muncitori.

OPERA
Teodor Mazilu scrie începând din 1949, mai întâi în periodice pentru ca mai apoi să publice colecții de nuvele și romane. Ceea ce îl caracterizează pe Mazilu este însă teatrul său, adesea asemănat cu cel al lui Caragiale. În ciuda cenzurii severe din acea perioadă el reușește să-și câștige publicul luând în zeflemea absurdul caracteristic regimului despotic. Piesa Proștii sub clar de lună, pusă în scenă de Lucian Pintilie în 1963 la Teatrul Bulandra este scoasă de pe afiș pentru o vreme de autorități. În anul 1972 publica Ipocrizia disperării, eseu în care își prezintă filozofia personală.

CULEGERI DE NUVELE
– O plimbare cu barca (1964)
– Vara pe verandă (1966)
– Pălăria de pe noptieră (1972)
– Înmormîntare pe teren accidentat (1973)
– Iubiri contemporane (1975)
– Elegie la pomana porcului (1976)
– Doamna Voltaire (1979)
– Pelerinaj la ruinele unei vechi pasiuni (1980)
– Soarele si ambianta (1983)

ROMANE
– Bariera (1959)
– Aceste zile și aceste nopți (1962)
– O singură noapte eternă
prima parte din Într-o casă străină (1975) — al doilea volum este încă inedit.

PIESE DE TEATRU
– Proștii sub clar de lună (1963)
– Acești nebuni fățarnici (1971)
– Mobilă și durere (1980)
– Don Juan moare ca toți ceilalți
– Somnoroasa aventură
– O sărbătoare princiară
– Frumos este în septembrie la Veneția
– Amorul unui subaltern

VOLUM DE POEZII
– Cîntece de alchimist (1972)

ESEU FILOZOFIC
– Ipocrizia disperării (1972)

MICI SCHIȚE MORALE
– Pîinea la loc fix

Editor: Liviu Ioan Manole

mai mult
PersonalitățiPromovate

Virgil Ierunca (16. 08. 1920 – 28. 09. 2006)

WhatsApp Image 2024-08-17 at 10.32.25 (1)

Astăzi îl amintim pe Virgil Ierunca (pseudonimul lui Virgil Untaru, n. 16 august 1920, Lădești, județul Vâlcea – d. 28 septembrie 2006, Paris. A fost un critic literar, publicist și poet român, care a trăit în Franța începând cu 1947. A fost căsătorit cu scriitoarea Monica Lovinescu.

Afară – Virgil Ierunca

A fost ca o ușă închisă
grădina de frig.
Ferice de cei rămași pe malul celălalt
corăbii îi așteptau
și mâna lui întinsă peste timp
ca o muzică-naltă
murmur de fructe viitoare.

Ușa s-a mai închis odată
și un singur anotimp a intrat în casă
și n-a mai ieșit.
Cum să reînnoiești începutul?
Pe scara aceea se poate doar coborî
focul e stins uitată vechime
din hornuri cenușa se urcă în stele
au înnegrit oglinzile de absență
tace tăcerea-n fereastră.

Se mai arată oare minunea?
Descuietorule, trece pragul acesta-ngropat
înainte de înflorirea măslinului
dă foc ideilor
să se nască iar apele
să se aprindă iar focul
ideea e una
am văzut-o n-am uitat-o
vreau să-i dau cuvântul.

(1971)

mai mult
CreștinătatePromovate

Sfinții Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, și sfetnicul Ianache – 16 august

WhatsApp Image 2024-08-16 at 11.59.08

Sfinții Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, și sfetnicul Ianache – 16 august

Data de 15 august a anului 1714 rămâne în istoria românismului ca o zi de referință în lupta poporului nostru pentru afirmarea identității de neam și de credință. Călătorind îndărăt pe răbojul atâtor dramatice întâmplări din trecutul plin de nesfârșite răstigniri al românilor, găsim această dată ca o zi îndoliată, dar rourată de aura Veșniciei, în care binecredinciosul domnitor Brâncoveanu Constantin, alături de cei patru fii, Constantin, Ștefan, Radu, Matei, dar și de ginerele său, paharnicul Ianache Văcărescu, a primit cununa cea neveștejită a muceniciei. Cel ce fusese numit „prințul aurului”, Brâncoveanu Voievod s-a lepădat de strălucirea trecătoare a slavei pământești spre a fi primit în netrecătoarea slavă cerească, dobândind „aurul” cel nepieritor. Decapitându-i pe el și pe feciorii săi cu o cruzime greu de imaginat, turcii au stropit istoria și destinul neamului nostru cu sângele de martiri al acestei familii domnitoare, transformând îngenuncherea în cutezanță, durerea în biruință, moartea violentă în mult dorita viață veșnică.
Aflat la cârma Țării Românești vreme de 25 de ani, Sfântul Constantin Brâncoveanu rămâne peste timp un domnitor unic care, prin numeroasele-i virtuți, i-a asigurat neamului său o neașteptată stabilitate geopolitică, într-o perioadă de mari prefaceri și convulsii militare; grija lui specială de a chivernisi cu inspirat discernământ averile țării a avut drept rezultat nu doar sporirea materială a acesteia, ci și dezvoltarea fără precedent a culturii, sub toate aspectele: arhitectura, sculptura, orfevrăria (meșteșugul confecționării obiectelor religioase sau de artă, podoabe, vase, din metal prețios), pictura, broderia, tiparul cunosc un avânt nemaiîntâlnit până atunci la noi. Altoind influențe ale culturii greco-orientale și occidentale pe filon autohton și oferind un sprijin special dezvoltării școlii românești, Voievodul martir a creat o veritabilă „epocă” brâncovenească, ce avea să înrâurească întreaga cultură națională de mai târziu.
Peste toate, însă, dimensiunea religioasă a personalității Domnitorului îi înnobilează întreaga activitate. Ajungând în fruntea țării și deținând o impresionantă avere, Constantin Brâncoveanu a rămas fidel valorilor Sfintei Ortodoxii, ajutând Biserica în mai toate lucrările ei: ctitorii și recititorii de sfinte locașuri, importante danii în obiecte de cult și veșminte, tipărirea de cărți bisericești, sprijinirea activităților educative și filantropice ale Bisericii. Necurmata credință în Hristos a Voievodului și a familiei sale s-a vădit mai cu seamă în dramaticele clipe ale sfârșitului său mucenicesc, survenit după cel al celor patru fii, dimpreună cu ginerele său. Au ales moartea în locul lepădării de Hristos, împlinind cu prisosință cuvintele Evangheliei: „Cine ține la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va mântui” (Matei 10, 39). Rămân memorabile cuvintele de îmbărbătare, adevărată mărturisire de credință, adresate de Voievod fiilor săi: „Fi­ii mei, fiţi cura­joşi, am pierdut tot ce am avut în a­ceastă lu­me. Cel puţin să salvăm su­fle­­tele noas­tre şi să ne spă­lăm pă­ca­te­le cu sângele nostru”.
Poporul credincios a păstrat vie amintirea martirajului voievodal nu doar în multe înscrisuri, ci și prin numeroase creații populare – între care și cunoscuta Baladă a Brâncoveanului: ea a ținut loc Vecerniei și Utreniei zilei de pomenire a Brâncovenilor, până ce Sinodul Bisericii noastre strămoșești a hotărât ca străluciții martiri de os domnesc să fie canonizați, urcând astfel din istorie și legendă în Sinaxare, întocmindu-li-se și cuvenitele rânduieli liturgice de proslăvire. Tulburătoarea creație populară a reprezentat un incontestabil imn Acatist ce a prefigurat Acatistul martirilor Brâncoveni, prin care poporul român, recunoscător pentru pilduirea de credință și jertfă, i-a „canonizat” înainte de canonizare pe Sfinții Brâncoveni.
Potrivit tradiției otomane, atât Voievodul, cât și cei decapitați dimpreună cu el puteau să-și salveze viețile, lepădându-se de credința ortodoxă și acceptând legea turcească, lucru neacceptat de fericiții martiri. Tradiția consemnează șovăiala mezinului, Matei: văzând cruzimea uciderii fraților lui, a avut o firească ezitare, spulberată însă de atitudinea demnă și de chemarea plină de credință a tatălui lor: „Din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-și piardă credința”. Îndată a căzut și capul ultimului vlăstar al îndureratului părinte, obligat să asiste la crunta priveliște a masacrării coconilor săi; în urmă, gealații cei fără de Dumnezeu l-au decapitat și pe el, aruncând trupurile tuturor în mare. Voievodul abia împlinise 60 de ani, dintre care pe aproape 26 și i-a pus în slujba Țării.
Mult îndurerata-i soție, Maria Brâncoveanu, mama celor unsprezece copii ai lor (Constantin, Ştefan, Radu, Matei, Stanca, Maria, Ilinca, Safta, Anca, Bălaşa şi Smaranda), aflată și ea în arest la Constantinopol, eliberată apoi pentru 50000 de galbeni, a reușit să recupereze rămășițele pământești ale mucenicilor și să le îngroape creștinește într-o mănăstire de pe insula Halki; după șase ani, a izbutit să aducă în țară, cu toată tăinuirea, doar trupul martirizatului soț, reînhumându-l în biserica Sfântul Gheorghe din București, una dintre ctitoriile Domnitorului, așezându-l sub o piatră funerară neinscripționată. Spre știință în viitorime, înțeleapta Doamnă Brâncoveanu a pus o frumoasă candelă de argint deasupra locului, rânduind să se inscripționeze pe ea taina mormântului, cât și data reînhumării: anul mântuirii 7228 (1720), iulie, 12 zile.
În aceste momente de proslăvire și comemorare a Sfinților Brâncoveni, să ne amintim și de cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evrei 13, 7). Să urmăm, așadar, credința Brâncovenilor, iubirea lor față de Biserică și de Dumnezeu, mai ales în vremurile atât de agitate pe care le traversăm. Ce bine ar fi ca și inimile noastre să bată pentru țară, pentru Ortodoxie, pentru familie, pentru valorile neamului ce ne-a odrăslit! Să fim toți un Brâncoveanu!

Editor: Liviu Ioan Manole

mai mult
PoeziePromovate

După melci – Ion Barbu

WhatsApp Image 2024-08-15 at 02.35.50

După melci – Ion Barbu

Dintr-atâţia fraţi mai mari:
Unii morţi,
Alţii plugari,
Dintr-atâţia fraţi mai mici:
Prunci de treabă,
Uzi, peltici,
Numai eu răsar mai rău.
(Mai năuc, mai nătărău.)
Dintr-atâţia (prin ce har?)
Mă brodisem un hoinar.

Eram mult mai prost pe-atunci…

Când păresimi da prin lunci,
Răspândind pietriş de-albine,
Ne părea la toţi mai bine:
Ţânci ursuzi,
Desculţi şi uzi,
Fetişcane
(Cozi plăvane)
Înfăşate-n lungi zăvelci
O porneau în turmă bleagă
Să culeagă
Ierburi noi, crăiţe, melci…

Era umed în bordei
Şi tuleam şi eu cu ei.

I

Tot aşa odată, iar,
La un sfânt prin Făurar,
Ori la sfinţii Mucenici
Târla noastră de pitici
Odihnea pe creastă, sus,
– Eu voinic prea tare nu-s.
Şi din fugă
Subt o glugă
De-aluniş, pe-o buturugă
Odihnii
Şi eu curând…

Vezi, atunci mi-a dat prin gând
Că tot stând şi alergând
Jos în vraful de foi ude
Prin lăstari şi vrejuri crude
S-ar putea să dau de el,
Melcul prost, încetinel…
Din ungher adânc, un gând
Îmi şoptea că melcul blând
Sub mormânt de foi, pe-aproape
Cheamă omul să-l dezgroape…

Şi pornii la scormonit
(Cu noroc, căci l-am găsit!)
Era tot o mogâldeaţă,
Ochi de bou, dar cu albeaţă:
Între el şi ce-i afar’
Strejuia un zid de var.
– Ce să fac cu el aşa?
Să-l arunc nu îmi venea…
Vream să văd cum se dezghioacă
Pui molatic, din ghioacă :
Vream să văd cum iar învie
Somnoros din colivie…

Şi de-a lungul, pe pământ
M-aşezai ca să-l descânt:
– “Melc, melc,
Codobelc,
Ghem vărgat
Şi ferecat;
Lasă noaptea din găoace,
Melc nătâng şi fă-te-ncoace,
Nu e bine să te-ascunzi
Sub pereţii grei şi scunzi,
Printre vreascuri cerne soare,
Colţi de iarbă pe răzoare,
Au zvâcnit şi muguri noi
Pun pe ramura altoi.
Melc, melc,
Codobelc,
Iarna leapădă cojoace
Şi tu încă sub găoace!
Hai, ieşi
Din cornoasele cămeşi!
Scoate patru firişoare
Străvezii, tremurătoare,
Scoate umede şi mici
Patru fire de arnici;
Şi agaţă la feştile
Ciufulite de zambile,
Sau la fir de mărgărint
Îmbălatul tău argint…
Hai ieşi
Peste gardurile vii,
Colo-n vii,
Ori de vrei şi mai la vale,
Pe tarlale
Haide-ntinde brâu de bale…

După ce l-am descântat,
L-am pus jos şi-am aşteptat…

Înserase mai de-a bine,
Crengi uscate peste mine
Bâzâind la vântul strâmb,
Îmi ziceau răstit din drâmb…

Năzdrăvana de pădure
Jumulită de secure,
Pe furiş şi pitiş
Tot scurta din luminiş.
Din lemnoase văgăuni,
Căpcăuni vedeam.
Îi vedeam piezişi cum cască
Buze searbăde de iască;

Şi vârtoşi
Ochi buboşi
Înnoptau sub frunţi pestriţe
De păroase
Şi bărboase
Joimariţe.

Şi cum stam sub vânt şi frig,
Strâns cârlig,
Iscodind cu ochii treji,
Mai de sus de brână, drumul
Unde seara ţese fumul
Multor mreji,
De sub vreascuri văzui bine
Repezită înspre mine
O guşată cu gâteji.

Chiondorâş
Căta la cale:
Când la deal şi când la vale,
Curgeau betele târâş,
Iar din plosca ei de guşă
De mătuşă
Auzeai cum face hârş…

Plâns prelung cum scoate fiara,
Plâns dogit,
Când un şarpe-i muşcă ghiara,
Muget aspru şi lărgit
De vuia din funduri seara…
– Mi-a fost frică şi-am fugit!

II

Toată noaptea viscoli…
În sat încă n-ajunsesem,
Că porni duium să vie
O viforniţă târzie
De păresimi.
Vântura stârnind gâlceavă,
Albă pleavă
Şi cădeau şi mărunţei
Bobi de mei…
(Ningea bine, cu temei.)
În bordei
Foc vârtos mânca năpraznic
Retevei.

Pe colibă singur paznic
M-au lăsat c-un vraf de pene,
Eu le culegeam alene…
Moşul Iene
Tot venea de prin poiene
Să-mi dea genele prin gene.
Şi trudit,
Lângă vatră prigonit,
Privegheam prelung tăciunii…
Umbre dese ca păunii,
Îmi roteau pe hornul şui
Leasa ochilor verzui.

Şi-mi ziceam în gând:
“Dar el,
Melcul prost, încetinel?
Tremură în ghioacă, vargă,
Nu cumva vreun vânt să-l spargă,
Roagă vântul să nu-l fure
Şi să nu mai biciuiască
Bărbi de muşchi, obraji de iască
Prin pădure.
Roagă vântul să se-ndure.”

De la jarul străveziu,
Mai târziu, mult mai târziu,
Somnoros venii la geam.
(Era-nalt, nu ajungeam.)
Iar prin sticla petecită,
Şi prin gheaţa încâlcită,
Fulgera când des, când rar
Prăpădenia de-afară:
Podul lumii se surpase,
Iar pe case,
Până sus, peste colnic,
Albicioase
Şi foioase
Cădeau cepi de arbagic.

Mi-adusei atunci aminte
Că-auzisem înainte,
De o noapte între toate
Urgisită, când, pe coate,
Guri spurcate suflă vânt
Să dărâme din pământ…
Când pe-un sloi, rupând din pită,
Baba Dochia-învălită
Cu opt sărici stă covrig,
Stă de-nghite şi sughite,
Şi se vaicără de frig.
– Hei, e noaptea ceea poate!

Înapoi
La fulgii moi
Cumpenind a somn, pe coate,
Cu tot gândul sus, la el,
Şoptii:
“Melc, melc încetinel,
Cum n-ai vrut să ieşi mai iute!
Nici viforniţă, nici mute
Prin păduri nu m-ar fi prins…
Iar acum, când focu-i stins,
Hornul nins,
Am fi doi s-alegem pene
Şi alene
Să chemăm pe moşul Iene
Din poiene
Să ne-nchidă:
Mie, gene;
Ţie,
Cornul drept, cel stâng,
Binişor,
Pe când se frâng
Lemne-n crâng,
Melc nătâng,
Melc nătâng!”

III

Dintre pene şi cotoare,
Gata nins,
Cum mija un pic de soare
Pe întins
(În câmpie
Colilie
Războind cu lunecuşul
Şi pieziş la povârniş
Din ţăpoi săltând urcuşul,)
Mă-ntorsei sub aluniş
Şi-l zării lângă culcuşu-i
De frunziş
Era tot o scorojită
Limbă vânătă, sucită
O nuia, ca un hengher
Îl ţinea în zgărzi de ger!
Bale reci,
Aspre benţi ce se-ntretaie,
Sus, pe vreascurile seci
Îl prindeau:
O frunză moartă, cu păstaie.
Şi pe trupul lui zgârcit
M-am plecat
Şi l-am bocit:

“Melc, melc, ce-ai făcut?
Din somn cum te-ai desfăcut?
Ai crezut în vorba mea
Prefăcută… Ea glumea!
Ai crezut că plouă soare,
C-a dat iarbă pe răzoare,
Că alunu-i tot un cântec…
Astea-s vorbe şi descântec!
Trebuia să dormi ca ieri,
Surd la cânt şi îmbieri,
Să tragi alt oblon de var
Între trup şi ce-i afar’…
– Vezi?
Ieşişi la un descântec;
Iarna ţi-a muşcat din pântec…
Ai pornit spre lunci şi crâng,
Dar pornişi cu cornul stâng,
Merc nătâng,
Merc nătâng!”

Iar când vrui să-l mai alint,
Întinsei o mână-amară
De plâns mult…
Şi dârdâind,
Două coarne de argint
Răsucit se fărâmară.

Că e ciunt, nu m-am uitat,
Ci în punga lui de bale,
Cu-însuţite griji, pe cale
L-am purtat
Legănat:
Punga mică de mătasă,
Iar acasă
L-am pus bine
Sus, în pod,
(Tot lângă mine),
Ca să-i cânt din când în când
Fie tare, fie-n gând:
“Melc, melc
Codobelc,
Plouă soare
Prin fâneţuri şi răzoare,
Lujerii te-aşteaptă-n crâng,

Dar n-ai corn
Nici drept,
Nici stâng;
Sunt în sân la moşul Iene
Din poiene:
Cornul drept,
Cornul stâng…

Iarna coarnele se frâng,
Melc nătâng,
Melc nătâng!”

Poemul a fost pus pe muzică de Nicu Alifantis, în albumul “După melci”.
Ion Barbu (pseudonimul lui Dan Barbilian; n. 19 martie 1895, Câmpulung, Muscel, România – d. 11 august 1961, București, România) a fost un poet și matematician român. Ca matematician este cunoscut sub numele Dan Barbilian.

A fost unul dintre cei mai importanți poeți români interbelici, reprezentant al modernismului literar românesc, fiind, de asemenea participant la avangarda artistică românească, dar și un afiliat al gândirismului.

Editor: Liviu Ioan Manole

mai mult
1 … 29 30 31 32 33 … 264
Page 31 of 264