Asasinarea lui Mihai Viteazul (+) 9 august 1601

VESNICA POMENIRE!

Manastirea Simonopetra este asezata in sud-vestul peninsulei athonite. Din punct de vedere arhitectural este una dintre cele mai frumoase mănăstiri din Muntele Athos.
Fiind ridicata pe 7 nivele manastirea a fost construita pe un varf muntos de langa Marea Egee. Pe la mijlocul secolului al-13-lea, Cuviosul Simeon, pustnicul care s-a nevoit in pestera de langa Simonopetra, pune temelia acestei manastiri.
In traditia manastirii se spune ca acesta a avut o vedenie in care i s-au aratat doi ingeri chiar in noaptea de Craciun, care au retezat cu o franghie varful muntos, formandu-se astfel un platou pe care sa se poata construi manastirea. Ingerii au poruncit batranului pustnic sa zideasca acolo o manastire in cinstea Nasterii Domnului.
Insa dintre cei care s-au oferit sa ajute la ridicarea sfantului lacas, multi au inceput a se teme de inaltimea la care lucrau, astfel incat tot mai multi vroiau sa abandoneze lucrul. Odata, in timp ce se lucra s-a intamplat o minune spre intarirea credintei lor. Parintele Isaia, un ucenic al Cuviosului Simeon a fost trimis de acesta sa-i serveasca pe muncitori, dar ucenicul ce fusese trimis sa-i cinsteasca pe muncitori a alunecat si a cazut in prapastie, in vazul tuturor. Dar ca prin minune o mana nevazuta l-a tinut astfel incat nici paharele ce erau pe tava nu s-au varsat.
Muncitorii vazand aceasta minune au prin curaj si au ramas sa termine lucrarile.
Odata cu finalizarea lucrarilor manastirea a fost numita “Noul Betleem” insa mai tarziu a fost numita Simonopetra, dupa numele Cuviosul Simeon, cel ce a intemeiato.
Printre ctitorii Mănăstirii Simonopetra putem aminti aici pe craiul sarb Ioan Ugliesa, care a ajutat manastirea in 1362. Alti ctitori care au ajutat manastirea cu bani sunt domnitorii romani, Neagoe Basarab, Radu Paisie, Mihnea Turcitul si Petre Şchiopul.
Un loc important in istoria Mănăstirii Simonospetra il are si Voievodul Mihai Viteazul, fiind unanim recunoscut ca cel de-al doilea ctitor al ei. Prin ajutoarele directe oferite de catre Voievodul Mihai Viteazul, Mănăstirea Simonopetra a fost practic reconstruita.
Daca ati participat vreodata la vreo Sfanta Liturhie in Biserica mănăstirii Simonospetra din Sfantul Munte Athos ati avut ocazia sa auziti pomenit cu voce tare numele unuia dintre cei mai de seama ctitori ai Mănăstirii Simonospetra, (Michail Voievoda) asa cum il numesc grecii. Monahii de aici dau cinstea cuvenita ctitorilor acestei manastiri, iar in sala de primire a oaspetilor se afla la loc de cinste un tablou, in rama de stejar, al domnitorului.
Istoricii spun ca turnul arsanalei manastirii ridicat in 1567 este ctitoria unui boier roman.
Manastirea sufera mai multe incendii devastatoare in anii 1581 si 1625 fiind distruse mai multe cladiri, odoare de pret si arhiva. Pe langa aceste incendii se adauga si distrugerea manastirii de catre turci din jurul anului 1821.
La refacerea manastirii au mai ajutat si Alexandru Ipsilanti, Constantin Moruzi, Mihail Şuţu si domnitorul Matei Basarab care reface pictura biserici intre (1640-1650).
Cu toate incendiile devastatoare care s-au abatut peste ea, Manastirea Simonopetra reuseste sa pastreze o parte din odoarele de pret dintre care amintim vase liturgice, evanghelii ferecate, carti si manuscrise. Dintre cele mai de pret odoare manastirea pastreaza la loc de mare cinste o parte din lemnul Sfintei Cruci, o icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului, sfinte moaste ale Sfantului Dionisie din Zakynthos si mana Sfintei Maria Magdalena (care este calda la fel ca mana unui om viu) cu aceasta mana se spune ca Sf. Maria Magdalena L-a atins pe Mantuitorul dupa Invierea Sa din morti.

Text: Cătălin Rusu

Editor: Liviu Ioan Manole

Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană – Ediția a V-a (Ploiești 2022)
Tabăra de Sculptură de la Măgura Buzău

”Tabăra de la Măgura a fost o inspirație și pentru proiectul nostru de a crea aici, la Ploiești, un muzeu de sculptură în aer liber, și asta din mai multe motive. În primul rând, pentru că Tabăra de la Măgura a fost un remarcabil fenomen artistic al anilor 70 și 80, care are un impact deosebit în arta contemporană și astăzi. Apoi – un motiv pentru noi, prahovenii, de a ne implica și mobiliza –, este și faptul că cel care a inițiat această tabără la Măgura este un sculptor ploieștean, Gheorghe Coman, care a dorit inițial să-și ducă la capăt acest gând de a înființa un simpozion în aer liber chiar aici, în zona noastră. Acum, ar fi ca un fel de restaurare, renaștere a acestei idei, care să ființeze și în Prahova. O dată, pentru că dispunem de această suprafață generoasă a Parcului Municipal Vest, și în al doilea rând, pentru că se pot aduna aici foarte multe lucrări care să conducă la un muzeu în aer liber cu totul deosebit, prin păstrarea lor într-un spațiu unitar.” (Alice Neculea, comisarul Taberei de Sculptură de la Ploiești)

Artiștii care au lucrat la Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană de la Ploiești au beneficiat, la edițiile precedente – într-o zi de duminică -, de un bonus din partea organizatorilor, o plăcută surpriză: o excursie pe meleaguri prahovene. La ediția a V-a, însă, artiștii au mers pe meleaguri buzoiene, ”pentru că Tabăra de Sculptură de la Măgura a devenit astăzi o pagină de istorie și un fel de Mecca pentru fiecare sculptor român care se respectă. Așa că i-am dus pe artiștii de anul acesta în tabăra de la Măgura, ca să vedem fenomenul artistic din anii 70-80 care s-a petrecut acolo”, afirmă Alice Neculea.

Artiștii care au participat la Tabăra de la Ploiești ne-au comunicat câteva impresii despre Tabăra de la Măgura. Astăzi, îl vom ”asculta” pe Maxim Dumitraș.

Repede interviu cu sculptorul Maxim Dumitraș 

Ucenicul lui Grigore Bradea 

Reporter: Cum vă simțiți aici, domnule Dumitraș?
Maxim Dumitraș: Vin de la Ploiești, de la un simpozion de sculptură în marmură, și mă bucur foarte tare că sunt din nou aici. Mă bucură în special reîntâlnirea cu ediția din 1977,  când eram elev și am lucrat împreună cu Grigore Bradea. Eram ucenicul lui.
R.: A, ați și lucrat aici! Interesant!
M.D.: Da. Și Mi-a prins tare bine.

R.: Propun să ”inspectăm” câteva lucrări. La alegerea dvs. Să zicem trei.
M.D.: De acord. (indicând) Aici avem o lucrare a lui Gheorghe Coman, care a fost organizatorul simpozionului de la Măgura Buzăului, un om de mare suflet, care a muncit ani de zile pentru realizarea acestui simpozion.
Aici văd o lucrare a lui Ioan Deac-Bistrița, ”Gândacul amenințător”. Mi-a fost și domnia sa profesor. Cu el, am lucrat foarte mult portret. Avea o forță extraordinară, un portret expresiv.
Aici avem o altă sculptură, a lui Mihai Bucurei, un sculptor important. Lucrarea, intitulată ”Fereastra”, e din 1977. E o sculptură realizată din două blocuri, pornind de la ferestrele bisericilor din Moldova: Voronețul, Sucevița…

Țiul, șpițul și dalta 

R.: Ați amintit deja doi profesori de-ai dvs. Tehnic, lucrați ca ei?
M.D.: Ce este de remarcat e că în perioada aceea sculptorii nu aveau flexuri și alte scule mecanice. Se lucra cu țiul, su șpițul, cu dalta. Câteodată, sculptorii aveau și cioplitori, pentru că sunt dimensiuni de blocuri foarte mari.

R.: Spuneați că i-ați fost ucenic lui Grigore Bradea…
M.D.: (pe gânduri) Grigore Bradea. Eram tânăr elev și am fost la acest simpozion în 1977. Grigore Bradea este un sculptor important, care, din păcate, nu mai există. Bistrițean. Aici și-a imaginat o lucrare intitulată ”Ziua și noaptea”. Este un personaj pozitiv, unul negativ, iar în imaginar ar putea să existe o coloană trecând de la bine spre rău, de la pozitiv la negativ, de la alb spre negru. Mi-a fost profesor, am învățat foarte multe lucruri de la el, am lucrat împreună. Chiar l-am ajutat la o variantă a acestei lucrări, pentru un poet. O lucrare realizată într-un cimitir, de fapt un monument funerar. Vremuri de aduceri aminte…

Speranța lui Maxim Dumitraș 

R.: Am văzut că ați rămas foarte impresionat după ce ați vizitat, după atâția ani, tabăra. Ați dori să ne împărtășiți câteva dintre impresiile dvs.?
M.D.: Am avut o stare de fericire că m-am întâlnit cu lucrările profesorilor mei, că m-am întâlnit cu pepiniera sculpturii românești, care a realizat lucrări remarcabile aici. Sper să se întâmple la fel și în Parcul din Vestul Ploieștiului, să aveți o paletă de artiști importanți, și lângă Măgura Buzăului să fie și Ploieștii pe harta sculpturii contemporane.

Foto 1. Lângă o lucrare a lui Gheorghe Coman
Foto 2. Comentând ”Fereastra” lui Mihai Buculei

Urmează Constantin Țînteanu – ediția din 15 octombrie 2023 

                                                                                        Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Schimbarea la Față a Domnului – 6 august

Conform tradiției Bisericii noastre, minunea Schimbării la Faţă a Domnului s-a săvârșit cu puțin timp înainte de Pătimirile Sale, în anul 33, când i-a luat cu Sine pe Petru, Iacov și Ioan și au urcat împreună pe Muntele Taborului:
„S-a schimbat la față înaintea lor, și a strălucit față Lui că soarele, iar veșmintele Lui s-au făcut albe că lumina. Și iată, Moise și Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El și, răspunzând, Petru a zis lui Iisus: «Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voiești, voi face aici trei colibe: Ție una, lui Moise una și lui Ilie una». Vorbind el încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei, și iată glas din nor zicând: «Acesta este Fiul Meu cel iubit; pe Acesta ascultați-L». Și, auzind, ucenicii au căzut cu fața la pământ și s-au spăimântat foarte” (Matei 17, 2-6; text paralel: Marcu 9, 2-7; Luca 9, 28-36).
Scopul Schimbării la Faţă a lui Hristos a fost acela de a-i întări pe ucenici în credinţa că El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, pentru ca ei să nu fie deznădăjduiți în urma evenimentelor care aveau să se întâmple în zilele următoare, după cum arată IPS Ierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie:
„În troparele Bisericii se vădeşte acest adevăr. Într-unul dintre ele psalmodiem: «Mai înainte de cinstita Crucea Ta şi de Patimă, luând pe cei mai aleşi dintre sfinţiţii ucenici, Stăpâne, în Muntele Taborului Te-ai suit…». Şi în Condacul praznicului se spune: «Dacă Te vor vedea răstignit, au să cunoască Patima cea de bunăvoie şi lumii să propovăduiască că Tu eşti cu adevărat raza Tatălui». Sărbătorirea pe data de 6 august nu este întâmplătoare, pentru că precedă cu 40 de zile sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci (14 septembrie), care este socotită la fel ca Vinerea Mare”.
Părintele profesor Ene Branişte spune că această sărbătoare este mai nouă decât celelalte praznice împărăteşti. Se pare că, la început, în ziua de 6 august se făcea aniversarea anuală a sfinţirii bisericii zidite în sec. IV de Sfânta Elena pe muntele Taborului, în locul în care Domnul S-a schimbat la Faţă.
După unii, ea ar fi înlocuit o veche sărbătoare păgână a zeiţei Diana. Atât în Răsărit, cât şi în Apus, serbarea ei începe a fi menţionată în documente din prima jumătate a secolului V, de când avem cuvântări festive în cinstea ei, de la patriarhul Proclu al Constantinopolului, patriarhul Chiril al Alexandriei şi papa Leon cel Mare. O găsim indicată, de asemenea, şi într-un calendar liturgic local al Ierusalimului din secolul al VII-lea, iar în sinaxarele constantinopolitane şi în alte cărţi liturgice, apare menționată pe la începutul secolului al VIII-lea. Oricum, sărbătoarea era generalizată în tot Răsăritul până în secolul al VIII-lea, când Sfinţii Ioan Damaschinul şi Cosma de Maiuma au compus imne speciale pentru slujba din această zi.
Deşi ne aflăm în Postul Adormirii Maicii Domnului, Biserica a rânduit ca, pe 6 august, de praznicul Schimbării la Faţă a Domnului, să se facă dezlegare la pește, vin și untdelemn.
De asemenea, în această zi, agricultorii aduc la biserică struguri, faguri de miere, dar și alte roade ale pământului, pentru a fi binecuvântate, pe care mai apoi le oferă de pomană. Liturgistul Badea Cireșanu notează că datina creștină a binecuvântării roadelor pe 6 august este veche:
„Aceste prinoase sunt icoana mulţumirei noastre către Dumnezeu, dătătorul bunătăţilor. Găsim obiceiul în Epistola I către Corinteni (16, 2), în canonul 3 Apostolic, în canonul 28 al Sinodului al VI-lea Ecumenic, în scrierile Sfinţilor Părinţi ş. a.”.
Tot de sărbătoarea Schimbării la Faţă a Domnului, în Biserica Rusă se face, în biserici şi la cimitire, pomenirea generală a morţilor şi mai ales a eroilor care și-au jertfit viața pentru apărarea patriei.

Text: Cătălin Rusu

Editor Liviu Ioan Manole

Ultima oară, echipajul feminin de 8+1 câștigase aurul olimpic la Atena, acum 20 de ani, cu Lipă în barcă. Acum, se reînnoadă tradiția, cu aurul câștigat de fetele noastre, care au avut o barcă avans față de locul 2!
Echipajul format din Mădălina Bereș, Roxana Anghel, Măria Rusu, Iuliana Buhuș, Adriana Adam, Amalia Bereș, Iuliana Popa, Simona Radiș, Victoria Petreanu a adus o nouă medalie de aur pentru România, astfel că bilanțul delegației noastre, la Paris, la ora aceasta, se prezintă astfel: 3 de aur + 3 de argint + 1 de bronz.
Total general: 7 medalii (de la canotaj și înot), recoltă care ne plasează pe locul 12 pe națiuni, în clasamentul pe medalii!

Text: Gongu Florin

Editor: Liviu Ioan Manole

13 ani aveam.
2 Mai-ul lui 1985.
O gazdă veselă, cu gospodărie mare și curată, curtea din față cu bolta de viță de vie, curtea din spate cu un vișin uriaș și grădina de legume.

Casa lungă, cu multe camere și multe preșuri. Cu miros de asfalt ud la final de zi fierbinte

Mesele cu mușama, scaunele desperecheate, băncuțele de lemn.

Omletă cu brânză, roșii și mărar.

Serile erau cu muzică la un casetofon mic, cu frânturi de discuții serioase, cu bancuri și râsete, cu interminabile partide de canastă sau rentz și vin alb, rece. Ei stăteau în curtea din față.

Noi, copiii, făceam ce voiam.

Atunci am ascultat întâia oară Phoenix, cântat la chitară în curtea din spate.
Mugur de fluier. O piesă care m-a urmărit de-a lungul vieții și pe care o iubesc și azi.
Țiganiada mai apoi. Strunga. Pavel. Anule, hanule.
Lasă, lasă…

Paul locuia în cortul albastru campat lângă gard, la umbra nucului din capătul celălalt al curții.
Era cu o gagică mai mare și măritată. Ea fugise cu el la mare, el încerca să o convingă să fugă de tot. Ea avea un copil mic, trebuia să se întoarcă. Plângeau amândoi în unele nopți cu sticle de votcă. Noi râdeam ca proștii.

Paul era din Timișoara și avea vreo 20 de ani și părul mare și creț. Era slab, deșirat, purta jeanși largi, hippie. Era liber pe engleză. Așa zicea el: “I am free”.

În seara aia stăteam întinși pe iarbă și încercam să recunoaștem constelații. Răsărise imperfectă luna și toți cosașii porniseră să cânte, mirosea crud a cozi de roșii, a fum aspru de țigară și a noapte de vară.

La câțiva metri de noi, la masa lungă de sub vișin, Paul fuma și zdrăngănea la întâmplare chitara. Cu coatele sprijinite pe masă și cu bărbia așezată pe palme, ea îl privea. Din când în când ofta. Nu-și vorbeau, se tot certaseră mai devreme, îi auzisem de pe partea cealaltă a casei când mâncam.

Hei! Voi!
Paul strigase în direcția noastră și ne căuta cu privirea prin întuneric.
Veniți să stați aici.
Avea ochii foarte mari, foarte albaștri și foarte triști.
Ne-am instalat încântați la masa cu mușama cu floarea soarelui. A împins spre noi țigările și dintr o ladă cu gheață a scos două sticle de bere.
Eram ușor confuzi. Hai, ne-a încurajat, că nu vă spun.
Am băut bere. Am luat o țigară DS, erau albaneze parcă. Mai trăsesem niște fumuri cu băieții de la bloc.
Berea era rece și țigara scârboasă. Din vișin cădeau omizi.

Cât să fi fost ceasul? Habar n-am. Poate miezul nopții.
Nu mai știu despre ce am vorbit mai întâi. Ne întreba diverse și noi răspundeam ca la școală. Râdea. Femeia tăcea.

Știți să cântați?
Știam câte ceva.

Acorduri.
“Îmi simt sufletul mugur de fluier…
Hai.
“Ce-a doinit cântec cu șuier..”
Hai și voi, curaj!
“Pentru zilele ce-au fost trecute”
Nu știam.
“Pentru nopțile negre și slute”
Nu, nu știam.
Nu știți Phoenix???
Paul era aproape indignat.
Dar ați auzit de Phoenix?
Nu auzisem.
Oh…
Îmi amintesc așa: cântecele. Le cânta cu ochii închiși. Vocea joasă. După fiecare piesă ne povestea. Despre trupă, despre versuri, despre muzică, despre influențe. Despre cum au fugit
Hei, hei, dusă e iarna…
De multe ori mi-a venit să plâng. De mai multe ori mi-a venit să râd. Am mai băut bere.
Am întrebat, am ascultat.
Am vrut să învăț “măcar refrenul”.
Am învățat toată piesa.
Am vrut să învăț “Mica țiganiadă”, nu-mi ieșea
Giacardea, cardea,
Gialino mura,
Gia mura, mura,
și mi-a scris versurile pe mușama,
Ce mișto.

Hai să dormim, Paul.
Nu, hai pe plajă să vedem răsăritul.

Era așa o lume nouă, o lume mare și fascinantă și-am intrat în ea cu tot sufletul, cu picioarele în valurile dimineții și în soarele roșu portocaliu ieșind din mare în strigăte de pescăruși

și-am pornit cu roua-n picioare, ca să cânt un cântec de soare

Și nimic n-a mai fost la fel.

Ne-am strecurat în casă și în paturi înainte să-și dea seama cineva cât am lipsit și pe unde am umblat.

A doua zi, Paul era foarte beat și absent și părea să nu-și mai amintească nimic din noaptea trecută, noi știam ireal toate cuvintele, eram năuciți, vrăjiți,
apoi am plecat la București
și n-am apucat vreodată să-i mulțumesc

pentru zilele ce au să vie,
pentru nopțile cu iasomie.
Pentru Phoenix. Astăzi, ca și mâine,
Pururi și acum.

Oana Costea

26 iulie 1958. Moare la închisoarea Jilava, Constantin Oprișan, șeful Frățiilor de Cruce.

Mărturia preotului Gheorghe Calciu Dumitreasa, martor la sfârșitul lui Costache Oprișan:
“Pe Costache îl supravegheam încontinuu, ca să nu moară. În ziua aceea l-am auzit pe Marcel că zice: ”Ghiță, Ghiță, moare Costache!”. Am simțit că s-a rupt ceva în mine. M-am întors înspre patul lui și am văzut că moare. Avea un cap așa de mic și o față așa de slabă și osoasă! Iar ochii lui aveau perdeaua morții. M-am speriat și am început să strig: ”Costache, Costache!”. L-am chemat înapoi. Și el s-a trezit. Și-a revenit. Când m-a văzut, s-a speriat tare. S-a făcut mic, parcă ar fi vrut să intre în pernă și a început să geamă și să plângă ca un copil. M-am întrebat de mai multe ori de ce o fi plâns Costache? Ce a văzut? Marcel și Iosif, care erau mai optimiști, ziceau că l-am întors dintr-o lume frumoasă în care plecase, în lumea aceasta de suferință și de păcat și s-a speriat. Îmi plăcea versiunea aceasta. Dar eu cred că s-a speriat de mine. M-a văzut cu toate păcatele mele și s-a speriat de mine. Pe urmă a venit gardianul și ne-a pus să-l scoatem afară. L-am pus în pielea goală pe o targă și l-am dus afară. Eu cu Iosif l-am dus. Marcel stătea acolo și plângea cel mai mult.
Da, era început de vară, era foarte frumos! Erau flori, era o vegetație teribilă! Când am ieșit afară și am văzut ce frumoasă era lumea, ce cer albastru, ce flori, ce iarbă era în curtea aceea, am zis: ”Cui îi pasă de noi? Costache a murit, mâine murim și noi. Nici cerului nu-i pasă de noi , nici oamenilor, nici gardienilor…! Florile sunt tot așa de frumoase, cerul tot așa de senin!”. Era spre apus și l-am văzut pe Costache așa, în acea lumină. Era absolut galben. Eu cred că în momentul morții, fierea i s-a revărsat în sânge. Era galben ca o floare de șofran. Dar Iosif a avut un gest: s-a aplecat, a rupt o floare și a pus-o pe pieptul lui Costache. Costache era cu fața în sus, și i-a pus-o pe piept. Gardianul a strigat: ”Ce, bă! Vă învăț eu minte pe voi!” Însă Iosif i-a răspuns: ”Domnule plutonier, pe noi ne puteți învăța minte, dar Costache a scăpat!”. Ne-am mai uitat odată înapoi. Soarele apunea și era o lumină ca de aur. Și am văzut trupul de aur al lui Costache. Era un trup în întregime aurit și o floare albastră pe pieptul lui. E ultima imagine pe care am păstrat-o.
În momentul când Costache Oprișan a murit, parcă s-a frânt ceva în noi și câteva luni am fost dezorientați. Eram eu, Marcel Petrișor și Iosif Iosif . Am simțit că suntem precum copiii mici părăsiți de tată. Dar ne dăduse destul Costache Oprișan ca să ne putem rezidi singuri în duh după plecarea lui. Și am supraviețuit datorită faptului că am fost uniți, că dincolo de micile neînțelegeri, n-am avut conflicte majore. De atunci l-am chemat de multe ori pe Costache Oprișan să-mi dea un semn. Nu mi-a dat niciun semn, dar ne-a spus înainte de a muri că dacă Dumnezeu îl va asculta, se va ruga pentru noi și vom scăpa cu toții. A spus că vom scăpa cu toții, noi, cei trei. Și așa s-a întâmplat!”
(Pr. Gheorghe Calciu- “Viața părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale și ale altora”.)

Editor: Liviu Ioan Manole

Victor Ion Popa (n. 29 iulie 1895, Bârlad, Tutova, România – d. 30 martie 1946, București, România) a fost un om de teatru și literat polivalent care a adus, prin opera sa dramatică, regizorală și pedagogică, o contribuție însemnată la evoluția teatrului românesc dintre cele două războaie mondiale. A fost, vreme de aproape cincisprezece ani, unul dintre colaboratorii constanti ai postului național de Radio, unde a ținut conferințe dedicate literaturii și teatrului.

A fost un scriitor de mare talent, autorul unor piese apreciate de marele public precum și de critica literară și teorie teatrală:

-Sfârlează cu fofează;
-Maistorașul Aurel, ucenicul lui Dumnezeu. Cronica vremii și vieții lui Vlaicu (biografia lui Aurel Vlaicu, unul din pionierii aviației);
Velerim și Veler Doamne (ecranizat de Sergiu Nicolaescu sub titlul Osânda, cu Amza Pellea în rolul principal).
-Take, Ianke și Cadîr.
În 1920 a venit în Bucureşti, unde a fost desenator şi redactor la “Revista copiilor şi a tinerimii”, iar în 1921 a semnat cronica artistică în cotidianul “Ora”. Colaborator la “Gândirea” (al cărei cofondator este), “Hiena”, “Ora”, “Revista vremii”, “Sburătorul”, fiind în paralel cronicar artistic, desenator şi regizor.
Prima sa piesă de teatru, “Ciuta” (pentru care a primit Premiul Asociaţiei Criticilor Dramatici) s-a jucat la Teatrul Naţional din Bucureşti în 1922, apoi la Teatrul Naţional din Iaşi.
A avut o bogată activitate în domeniul teatral: secretar al comitetului de conducere al Societăţii Autorilor Dramatici Români (1923), director de scenă la Teatrul Popular (1926), director de scenă la Teatrul Naţional din Craiova (1926), director al Teatrului Naţional din Cernăuţi (1927-1929), regizor la Teatrul Ventura (1930), director al Teatrului “Muncă şi Voie Bună” (1938-1944), profesor la catedra de dramă, comedia şi regie scenică a Conservatorului din Bucureşti, director al Oficiului Naţional Cinematografic (1943).
Au urmat piesa “Muşcata din fereastră” (1930), romanul “Floare de oţel” (1930), romanul “Velerim şi Veler Doamne” (1933) – Premiul Societăţii Scriitorilor Români, romanul “Sfârlează şi fofează” (1936), piesa “Take, Ianke şi Cadâr” (1938).
A luat parte, împreună cu Dimitrie Gusti, la organizarea Muzeului Satului din Bucureşti (1936).
A colaborat cu articole, cronici şi comentarii teatrale, cu versuri şi fragmente din scrierile dramatice sau cu desene şi caricaturi la numeroase ziare şi reviste între care: “Acţiunea”, “Curentul”, “Boabe de grâu”, “Gazeta”, “Lumea”, “Neamul românesc”, “Politica vremii”, “Reporter”, “Spectatorul” etc.

Dramaturgul s-a remarcat şi prin câteva schiţe şi nuvele preponderent umoristice, grupate în volumele “Povestiri cu prunci şi cu moşnegi” (1936), “Ghiceşte-mi în cafea” (1938) şi “Bătaia” (1942).
Dintre apariţiile postume amintim: “Cântecele mele” (1946); “Velerim şi Veler Doamne. Floare de oţel” (1958); “Scrieri despre teatru” – ediţie îngrijită de Vicu Mândra şi Sorin Popa (1969); “Ghiceşte-mi în cafea” – ediţie îngrijită de Cornel Simionescu (1972); “Un om îndurerat” – ediţie îngrijită de Sorin Popa (1973); “Muşcata din fereastră” – ediţie îngrijită de Valeriu Râpeanu (1984); “Velerim şi Veler Doamne. Floare de oţel” – ediţie îngrijită de Ion Neaţă (1985).
Fără să angajeze o problematică pe măsura talentului şi disponibilităţilor sale, Victor Ion Popa excelează cu precădere în latura explozivă a conflictului, creând personaje mai degrabă pitoreşti decât tragice, nu lipsite însă de autenticitate, căci scriitorul are, indiscutabil, vocaţia desenului realist, menţionează “Dicţionarul Scriitorilor Români”.
A murit la 30 martie 1945, la Bucureşti. Sursa: Agerpres

Un tânăr român, succes răsunător în Spania. Cum a ajuns în topul celor mai bine vânduți poeți. „Publicul trebuie să decidă ce e artă și ce e show”

Autor: Georgiana Dragomir

Sursă: Ziare.com Un tânăr român, succes răsunător în Spania. Cum a ajuns în topul celor mai bine vânduți poeți. „Publicul trebuie să decidă ce e artă și ce e show”

Mihai Gane, poetul de origine română care a cucerit publicul spaniol FOTO Facebook/Mihai Gane

Mihai Ganea, un tânăr român (31 de ani), a ajuns în topul celor mai bine vânduți poeți din Spania. A vândut aproape 200.000 de cărți și la acest moment trăiește decent doar din „scris”, o muncă pe care o consideră respectabilă, așa cum sunt multe alte activități, ne mărturisește poetul atât de popular în rândul spaniolilor, atât de puțin cunoscut de români.

Deși ar putea profesa ca avocat, Mihai și-a oferit plăcerea să-și plătească facturile și să se întrețină din poezie. La Madrid, cititorii îl strigă „Miguel”, însă, el e „Mihai”, deoarece o parte din suflet i-a rămas în România. Scrie în spaniolă, a vizitat America Latină și a cunoscut succesul, însă, nu s-a „deconectat” de țara natală.

 

Mihai Gane: „Românii se regăsesc în poeziile mele, se simt reprezentați”

 

Originar din comuna argeşeană Lereşti și stabilit în Spania cu familia de când avea nouă ani, Miguel (Mihai) Gane (30 de ani) este acum cel mai bine vândut poet în Spania, după  „titanul” Federico Garcia Lorca. Pe rețelele de socializare are sute de mii de urmăritori, însă, nu evită evenimentele cu prezență fizică, din librării, din teatre, săli de spectacole, unde recită versuri și poezia devine un limbaj comun, în mod special al românilor stabiliți în Spania.

„Nu, nu mi-a fost rușine niciodată să spun că sunt român. Trăiesc într-o societate deschisă (n. red. Madrid) unde fiecare este binevenit, indiferent de origini. Românii se simt cumva „îmbrățișați” și reprezentați, atunci când îmi citesc poeziile”, a menționat Mihai Gane, pentru Ziare.com.

 

„Luat în primire” de editura care l-a publicat pe Marquez”. „Publicul trebuie să decidă ce artă și ce e show”

 

Mihai Gane nu este publicat și tradus în limba română de vreo editură de la noi din țară, însă, a avut privilegiul să ajungă „pe mâna” editurii care l-a tipărit pe cunoscutul scriitor Gabriel García Márquez, după cum afirma Dinu Săraru, regretatul scriitor român, într-o intervenție la Radio România Actualități.

„Editura care l-a tipărit pe Marquez l-a plimbat (n. red pe Mihai Gane) și pe Miguel în toată America Latină și am fost foarte mândru. L-am descoperit eu într-o informare de la Radio France International și am făcut rost de telefonul lui și l-am sunat într-o seară și s-a legat această prietenie cu care mă mândresc și sunt bucuros că i-am cunoscut și părinții care au crescut un copil atât de înzestrat și atât de mare poet și i-am invitat și la conacul meu de la Slătioara”, povestea Dinu Săraru, pentru sursa menționată.

Mihai Gane spune că-l inspiră „mișcarea”, viața în sine, nu doar iubirea sau frumusețea feminină. Crede că se bucură de succes, deoarece poeziile sale se adresează oricui, pot fi înțelese ușor, nu sunt „clasice”, așa cum sunt obișnuiți unii români. Crede cu tărie, însă, că deși proza e mult mai reprezentată în literatură, tinerii își fac loc printre autorii iubiți de public. Cu toate acestea, autorii contemporani ar trebui să fie citiți, studiați pentru examenele naționale. În ceea ce privește „noul trend”, mai vizibil la festivalurile de muzică, unde se consumă substanțe interzise chiar pe scenă, sub pretextul „spectacolului”, poetul Mihai Gane susține că doar publicul este în măsură să stabilească granița dintre „artă” și „show”.

„Fiecare este liber să facă și să fumeze ce vrea. Mai ales în art[. Ca public, trebuie să decizi ce este artă și ce este show”, consideră Mihai Gane.

Mihai a scris patru volume de versuri, care se bucură de succes în rândul cititorilor, de cum ajung în librării.

Revista  spaniolă „El Cultural” a plasat volumul de poezii semnat de Mihai – „Puedes hacerme lo que quieras”, (n. red. Poți să-mi faci ce vrei) – pe locul al doilea în lista celor mai bune cărți de poezie, după „Antologia Poetica” a  cunoscutului poet Federico Garcia Lorca. În prezent, lucrează la un roman, despre care ne va povesti mai multe, când va prinde un contur mai definit.

La rândul său, îi citește cu plăcere pe  Karmelo C. Iribarren, Cosmin Perța, Dolores Reyes.

„Scrisul este o artă care necesită continuitate. Fiecare carte are câte un suflet al ei, suflet ce se construiește în timp, câteodată mai mult, câteodată mai puțin. Deci, poate să fie de la două ore până la opt ore”, a explicat Mihai Gane, pentru Ziare.com., la întrebarea cât timp pe zi alocă scrisului.

Iată o poezie scrisă de Mihai Gane, în care se regăsesc românii din Spania:

Nu pari român

Nu pari român,

nu văd nimic în tine

ceea ce mă face să cred că ești român,

nu ai deloc accent,

vorbești la fel de bine ca noi,

comunici cu o tenta madrilenă

care nu seamănă deloc

cu cea a femeii care lucrează la mine acasă

sau a băiatului care îmi îngrijește grădina.

Și în plus, nu ești blond, nu ai ochii albaștri,

ești brunet,

la fel de brunet precum coperta unei cărți negre.

Îți zic, nu pari român

pentru că te mai cheamă și Miguel,

scrii fără greșeli de ortografie

dar mi se pare că și voi sunteți latini, nu?

dar mi se pare că și voi aveți același alfabet, nu?

Nu iți dai seama, serios,

te îmbraci cum ne îmbrăcăm noi aici,

te miști cum ne mișcăm noi aici,

da, normal, ești plecat de douăzeci de ani,

da, normal, e mai multă muncă în Spania,

da, cred că România e foarte nașpa acum,

capitala era Budapesta, parcă. Nu?

Nu pari deloc român, serios,

tu deja pari mai spaniol

ca mine.

Mihai Ganea, un tânăr român (31 de ani), a ajuns în topul celor mai bine vânduți poeți din Spania. A vândut aproape 200.000 de cărți și la acest moment trăiește decent doar din „scris”, o muncă pe care o consideră respectabilă, așa cum sunt multe alte activități, ne mărturisește poetul atât de popular în rândul spaniolilor, atât de puțin cunoscut de români.

Sursa:  Ziare.com Un tânăr român, succes răsunător în Spania. Cum a ajuns în topul celor mai bine vânduți poeți. „Publicul trebuie să decidă ce e artă și ce e show”

Expoziția „Piatra din capul unghiului” – Horea Paştina

Galeria Romană găzduieşte expoziția “Piatra din capul unghiului”, semnată de Horea Paştina.

Eugen Cojocariu, 19.07.2024, 10:02

Galeria Romană, din Bucureşti, găzduieşte în perioada 16 iulie – 31 august 2024 expoziția „Piatra din capul unghiului”, semnată de Horea Paştina.

Horea Paștina, născut în 1946, la Alba Iulia, este pictor și desenator, absolvent de pictură la clasa marelui Alexandru Ciucurencu, profesor universitar, co-fondator al grupului artistic “Prolog” împreună cu alţi foarte apreciaţi artişti plastici români – Paul Gherasim, Constantin Flondor, Cristian Paraschiv și Mihai Sârbulescu.

Am stat de vorbă cu maestrul Paştina după vernisaj.

L-am rugat pe maestrul Horea Paştina să citească, pentru postul nostru de radio, un text pe care l-a scris special pentru expoziţe şi care explică, într-un fel, crezul său artistic.

Este de datoria Bisericii şi a noastră în calitate de comunitate creştină să ne apărăm credinţa şi să ne afirmăm valorile creştine în maniera în care se cuvine ca aceste lucruri să fie făcute. Astfel, în ce privește comportamentul recent al doamnei Diana Iovanovici Şoşoacă în Parlamentul European, trebuie menționat faptul că domnia sa a fost aleasă exclusiv pe baza calificării sale de ambițios politician, și nu ca cleric sau reprezentant spiritual.

Pretenția doamnei Iovanovici Şoşoacă de a reprezenta un punct de vedere creștin trebuie dezmințită – în primul rând pentru că comportamentul său este contrar raționalităţii şi nobleţei Creștinismului, care învinge prin puterea spiritului, a raţiunii și a argumentelor, nu prin vexare anarhică, iar în al doilea rând, din cauza utilizării etice greșite de către domnia sa a sfintelor icoane, care, conform celui de-al 7-lea Consiliu Ecumenic de la Niceea din 787 d.Hr., trebuie venerate în mod corespunzător, nu manipulate în mod necuviincios și într-un context care să ducă la desacralizarea lor.

De asemenea, purtarea de către doamna Iovanovici Şoşoacă a portului național românesc este un alt abuz etic – întâi pentru că îl poartă într-un context în care ar trebui respectată o altă etichetă vestimentară și în al doilea rând pentru că prin atitudinea sa îl asociază unui comportament neelegant, care uzurpă semnificația sacră.

Conform învățăturilor Creștinismului, nu poate exista discrepanță între fond și formă, între conținutul ideilor și realizarea lor, între mijloace și scopuri. În timp ce sfintele icoane și portul național au un simbolism și o frumusețe care obligă la o conduită adecvată, atunci când ele sunt folosite în mod nepotrivit, toate aceste elemente sacre devin simple piese de teatru cu efect de a dezgusta, cauzând prejudiciu de imagine și transformându-se într-un vehicul de uzurpare a valorilor creştine şi naționale. Discursul intenţionat strident depăşeşte “libertatea de exprimare” personală, melanjul între acest mod de manifestare şi sfintele simboluri ale culturii creştine vădind intenţia incitării la un dublu atac, asupra Creştinismului şi asupra fragedei stabilităţi într-o regiune de interes esențial pentru pacea și stabilitatea României şi a Europei.

Dovedind uneori că posedă inteligență şi profesionalism, faptul că în unele momente importante D-na Iovanovici Şoşoacă acționează contrar acestor trăsături, cu efectul previzibil de a incita la un răspuns emoțional negativ, constituie o formă de manipulare psihologică, uzurpare spirituală și sabotaj politic care servesc exact interesului opus celui pretins.

O persoană creștină este cunoscută prin prezența Duhului Sfânt și a Harului Său. O femeie creștină nu ar putea dori să semene vreodată cu Ana Pauker prin tonul vocii, atitudinea generală, utilizarea brutală a parafernalei religioase, înverşunarea în sloganuri filantropice, decontextualizarea adevărurilor factuale și juxtapunerea lor cu un ethos perceput universal ca irațional. Politicienii creștini acționează în conformitate cu Evanghelia, nu în pofida ei. Iar atunci când Creștinismul, în loc să fie o credință profundă care susține idealuri sublime, este folosit ca un simplu apanaj pentru a stârni adeziunea sau respingerea emoțională, nu se mai poate spune că reprezintă o credință personală, şi cu atât mai puţin una naţională.

Mănăstirea Petru Vodă

Sursă: https://manastirea.petru-voda.ro/2024/07/20/comunicat-3/

Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană – Ediția a VI-a (Ploiești 2023)

Interviu cu Daniel Nicodim, viceprimarul Municipiului Ploiești

 Trudă și pasiune 

Reporter: Stimate domnule viceprimar, vă place cum se lucrează aici?
Daniel Nicodim: Categoric, da. E un efort care durează de mai bine de trei săptămâni, sau de ani de zile, dacă stăm să ne gândim și la edițiile precedente ale Taberei de Sculptură Monumentală Contemporană, un efort pe care îl apreciez foarte mult și abia aștept să vedem cu toții produsul finit, realizările celor patru artiști care au lucrat în ultima lună în Parcul Municipal Vest.
R.: Am observat că n-ați așteptat finalul lucrărilor și v-ați lăsat călăuzit – ca un tânăr învățăcel – de sculptori, la fiecare lucrare. Cam ce impresie v-au lăsat sculptorii ca oameni?
D.N.: Evident că admir pasiunea, admir modul în care s-au dedicat pentru a scoate ce-i mai bun din bucățile astea de marmură, cum spunea Michelangelo, pentru că dânșii gândesc, dânșii simt și trudesc ca să scoată ce Dumnezeu a ascuns în blocurile de marmură pe care noi le-am adus aici.

Un edil mult lăudat

R.: Are această ediție ceva special?
D.N.: M-am bucurat foarte mult pentru că la ediția aceasta am putut să avem un program special și pentru tineret. Sunt trei sculptori consacrați și un tânăr, care ne ”deranjează” și fonic acum. (zâmbind)
R.: Măcar de ne-ar deranja toți tinerii în felul acesta… Dar lucrările cum vă plac?
D.N.: Cât despre lucrări, sunt impresionante și abia aștept să fie la locul lor pe socluri, pentru a fi admirate de publicul ploieștean și nu numai.
R.: În cuvântul de inaugurare, colega dvs., doamna viceprimar, v-a mult lăudat pentru faptul de a fi avut o idee specială: un monument dedicat eroilor Revoluției din 1989. Așa este?
D.N.: Faptul că m-a lăudat doamna viceprimar îl aflu acum, de la dvs…
R.: Avem filmarea, să știți…!

Despre un paradox 

D.N.: (zâmbind) Nu mă îndoiam de lucrul acesta. Într-adevăr, trăiam un paradox, pentru că monumentul dedicat eroilor Revoluției de la Ploiești este practic un monument care, înainte de 1989, celebra o acțiune comunistă. La Revoluție, într-un stil pompieristic, s-a schimbat placa și a rămas așa, o structură comunistă la care ne închinăm pentru eroii anticomuniști. Nu cred că situația asta mai poate continua. Am îndrăznit să sugerez – chestie care nu se face în general, dar am găsit înțelegerea artiștilor – această temă… probabil că e mult spus temă, să le dau acest indiciu și tabăra din anul aceasta să fie dedicată jertfei martirilor din 1989. În acest caz, una dintre lucrările realizate la această ediție a taberei va fi aleasă pentru a fi amplasată în centrul orașului, înlocuindu-se bolovanul comunist de acolo.
R.: De mult vă bântuia gândul acesta?
D.N.: Da. A revenit odată cu pregătirile pentru tabăra de sculptură. Într-adevăr, eram deranjat de ce v-am povestit mai devreme, dar acum, dacă Dumnezeu mi-a dat posibilitatea să pot provoca această faptă, trebuie s-o punem în practică.

”Aș fi încântat dacă și ediția de anul viitor va cuprinde tineri artiști” 

R.: Anul viitor, Ploieștiul va fi Capitala Națională a Tineretului. Actuala ediție a taberei se înscrie cumva în acest proiect? Mă gândesc că poate îl anticipează, îl prefațează.
D.N.: M-aș bucura foarte mult. Meritul tinerilor din Ploiești nu trebuie contestat. Trebuie lăudați, trebuie încurajați să-și ducă la bun sfârșit acest proiect. Aș fi încântat dacă și ediția de anul viitor va cuprinde tineri artiști care să ne arate ce pot, în acest parc.
R.: Ne-ați luat o piatră de pe inimă, pentru că ultima noastră întrebare s-ar fi referit la ediția de anul viitor. Vom avea sau nu o ediție viitoare?, ne întrebam. Acum știm: vom avea.
D.N.: Nu vrem să întrerupem niciun proiect, mai ales în această zonă culturală, chiar dacă ne confruntăm și cu probleme economice, cu războaie, pandemii și alte neajunsuri, însă ceea ce e frumos, ceea ce trebuie să dureze și să arate că n-am trecut întâmplător pe aici nu trebuie întrerupt.
R.: Vă mulțumim pentru gândul bun.
D.N.: Și eu vă mulțumesc.                                                            

                                                           Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

CE ÎNSEAMNĂ PENTRU TINE SĂ FII ROMÂN

”Românismul a însemnat pentru generația noastă să fim noi înșine. Cã a fi la stânga înseamnã a fi în pom.

Fiecare popor vrea să fie el însuși. Și am vrut și noi, ãștia de dreapta, să fim Români.

Sunt Român, și ca Romăn mă socot buricul pământului. Că dacă n’aș fi Român, n’aș fi nimic.

Nu mă pot imagina francez, german, englez. Adică nu pot extrapola substanța spiritului meu la alt neam. Sunt Român prin vocație. Tot ce gândesc devine Românesc.”

• Petre Țuțea