„[Ion]Andreescu, pictorul care a orientat definitiv arta românească”… Iată o afirmație a criticului francez Jacques Lassaigne… Avea temei formularea lingvistică – prin care era exprimată supoziția/teza/poziția personală?

Completez „tabloul” cu altă afirmație… Prin vara anului 1880, la Barbizon (localitate situată în sudul Parisului, aproape de pădurea „Fontainebleau”/departamentul Seine-et-Marne/, locul preferat de creație al artiștilor, leagănul unei școli de pictură), Nicolae Grigorescu îl întâlnea și îl picta pe Ion Andreescu (în costum de lucru); mai târziu, cel supranumit „Nicu zugravul” va găsi puterea să spună: „Andreescu e cel mai mare artist pe care l-a avut ţara! Dacă ar fi trăit, ar fi devenit negreşit marele nostru artist naţional.” Doar o atitudine, o purtare plină de considerație, de respect, de atenție, deferența, respectul, bunăvoința unuia dintre fondatorii picturii românești modern pentru tânărul său coleg? Sau realitatea exprimată dincolo de condescență?
Poate că Delavrancea a mers mai departe decât și-ar fi dorit Grigorescu: „În faţa peisajelor lui, vezi natura vie şi mare, şi aici e un punct care îl deosebeşte de fermecătorul nostru maestru Grigorescu. Ceea ce la Andreescu e viu, la Grigorescu e feeric; ceea ce la Grigorescu e splendoare născută, la Andreescu se preface în simplu, energic şi suculent. La Grigorescu, bogăţia aparentă te răpeşte fără a te convinge, la Andreescu, simplitatea aparentă te pune pe gânduri şi te convinge, te face să înţelegi şi de aceea să admiri fără regret şi fără reticenţă, căci picturile lui sunt nişte rezumate limpezi ale esenţialului din natură”.

O biografie scurtă (Ion Andreescu fiind răpus de tuberculoză/la 32 de ani/), aflată sub semnul condiției modeste și a bolii, a inclus opera – pe cât de restrânsă cantitativ, pe atât de matură și profundă. Din întregul profesional al lui Ion Andreescu, indiferent de temele abordate – peisaje cu păduri şi margini de sat, portrete de țărănci, naturi statice etc. –, răzbate emoția culorii, aerul grav și meditativ caracteristic unei firi spiritualizate și unui artist „în afara regulilor”. Sacrificiul unora poate să conducă la fericirea altora („temperament tăcut şi trist, înclinat către izolare şi preocupat de ciudate reverii care îl absorbeau până la uitarea de sine. părea detaşat de viaţă şi de ai săi, cu toată duioşia şi delicateţea pe care le arăta tuturor”). Să-i prețuim creația!

Nicolae Tomescu

Valeriu Gafencu – Martir al Neamului Românesc

“Eu plec, dar voi aveți de purtat o cruce grea și o misiune sfântă. În măsura în care mi se va îngădui, de acolo de unde mă voi afla mă voi ruga pentru voi și voi fi alături de voi. Veți avea multe necazuri. Fiți tari în credință, căci Hristos îi va birui pe toți vrăjmașii. Îndrăzniți și rugați-vă! Păziți neschimbat Adevărul, dar să ocoliți fanatismul. Nebunia credinței este putere dumnezeiască, dar tocmai prin aceasta ea este echilibrată, lucidă și profund umană. Să-i iubiți și să-i slujiți pe oameni. Au nevoie de ajutor, căci dușmani prădalnici caută să-i înșele. Ateismul va fi învins, dar să fiți atenți cu ce va fi înlocuit! ” (Valeriu Gafencu).

“După căderea regimului comunist în România persoana lui a făcut obiectul unor discuții privind o eventuală canonizare de către Biserica Ortodoxă Română (BOR), pe fondul unor lucrări memorialistice ale lui Nicolae Steinhardt și Ioan Ianolide, fenomenului „Sfinții închisorilor” care lua amploare în Europa postcomunistă și al „martirajului competitiv”, competiția postcomunistă dintre victimele Holocaustului și ale Gulagului. Promotorii au scos în evidență o presupusă salvare a pastorului Richard Wurmbrand la Târgu Ocna cu tratamentul propriu al lui Gafencu cu streptomicină, în dauna propriei vieți.”…
“În prezent există curentele de opinie conform cărora acțiunea Institutului Elie Wiesel ar fi fost lăudabilă dacă Gafencu ar fi luat direct parte la Holocaustul din România, fie ca legionar, fie ca oficial militar al dictaturii lui Ion Antonescu, precum și faptul că Gafencu este într-adevăr un model de comportament creștin și fiind demn de sanctificare, dar cu condiția ca suporterii acțiunii să dovedească (Ei incumbit probatio qui dicit, non qui negat) faptul că victima regăsise adevăratul creștinism și renunțase la legionarism înaintea morții.” (Wikipedia).

Via Sfinții Închisorilor

 18 octombrie 1907, s-a născut Mihail Sebastian (Iosif Hechter)

Mihail Sebastian, criitor și dramaturg român (“Cum am devenit huligan”, “Orașul cu salcâmi”, “Jocul de-a vacanta”)
Mihail Sebastian (nume real: Iosif Hechter, alt pseudonim: Victor Mincu, n. 18 octombrie 1907, Brăila, România – d. 29 mai 1945, București, Regatul României) a fost un om de litere român, care a scris roman, dramaturgie și critică literară. A fost de asemenea activ ca publicist, ținând printre altele și cronică muzicală.
Mihail Sebastian a fost unul dintre cei mai importanți discipoli ai filosofului Nae Ionescu. Un scandal fulminant în epoca interbelică i-a cauzat prefața antisemită a lui Nae Ionescu la romanul De două mii de ani, prefață pe care Sebastian a publicat-o intactă. Circumstanțele politice din timpul celui de-al Doilea Război Mondial l-au îndepărtat de maestrul său și de foștii săi prieteni. În această perioadă a ținut jurnal.
După moartea lui subită, posteritatea i-a fost asigurată în principal de piesele de teatru. În 1996, jurnalul, care rămăsese peste 60 de ani inedit, a fost tipărit pentru prima dată. Cartea a suscitat controverse aprinse în societatea românească.

Ion Aluneanu

Mihail Sebastian – foto

 A fost închis timp de 20 de ani la: Cernăuți, Săcel, Cluj, Alba-Iulia, Aiud, Sighet, Satu-Mare, Noua Culme, Periprava, Răchitoasa

„Nici o altă organizație nu a dat atâția eroi, atâția martiri şi în unele cazuri sfinți, care să se jertfească pentru Hristos şi pentru neamul lor, aşa cum s-au jertfit frații de cruce. Cine a intrat în această frăție a trebuit numai să dăruiască şi să se dăruiască. Şi nu oricine este capabil de aşa ceva. Probabil trebuie să te naşti cu acest spirit de jertfă. De aceea aici au venit cei mai buni, cei mai curați fii ai neamului, iar duşmanii acestei țări au întrebuințat cele mai perfide şi criminale metode ca să-i lichideze şi astfel majoritatea au fost sacrificați. Poate de aceea acum ne zbatem, la infinit, între prostie şi ticăloşie.”

— Dumitru Oniga

Fostul deținut politic și filosoful Bucur Stănescu, ucenic al lui Nae Ionescu, a compus la închisoarea Aiud, între 1953-1954, poemul „Drepturile omului”, cam pe vremea când avea loc conferinţa anglo-americană din Bermude, care făcea abstracție de întemnițații creștini.

DREPTURILE OMULUI

Vreau să mă plimb aiurea pe pereţi
Aşa cum se plimbau în alte zile, bune,
Pe Bulevard sau Cale veselii băieţi
Când nu ştiau ce vremea o s-adune.

Vreau să mă plimb aşa, hai-hui, lugubru
Urlând. Să-ngheţe sângele de groază
În domnul colonel cu spate dublu,
În Ştefan Koller zis Gălbează.

Mă mir şi eu de unde am răbdare
Să-ndur de ani atâta mârşăvie!
Pe lordul John aş vrea să-l văd călare
Pe tronul meu din colţ, cu murdărie.

Îl ştiu setos de orice aventură
Şi încântat de tot ce e excentric.
Aş vrea să-l văd făcându-şi pedichiură
Cu lingura, băgat sub prici, hermetic.

Aş vrea să-l văd dospind de mii de zile
Nemaiştiind de cer şi nici de aer
Să cântărească patruzeci de kile
Şi să-i descânte gardianul Maier.

La carceră încorsetat, o lună
Primind doar sfert de pâine şi cu apă,
Cu faţa smochinită cât o prună
Să-l văd trufia unde-şi mai adapă.

Aş vrea să-l văd, cu storurile trase,
În vânăta lumină de cavou
Şi macerându-l frigul pân-la oase
Pe Kipling concepând cu „If” mai nou.

Aş vrea să-i văd cu storurile trase
În vânăta lumină de cavou
Şi gâfâind sub arşiţi puturoase
Pe Churchill şi pe Eden. Ce tablou!

Ce splendid ar vorbi apoi la O.N.U.
De drepturi sacre intonând – o, da!
De nu cumva pe-aicea ghinionu’
Într-un hârdău cu terci i-ar dezbrăca

De stăpânirea veche, legendară,
Şi umiliţi ca bietul cronicar
Sub vreme terciuiţi ca sub o scară
Ar măsura docili cu alt cântar.

Vreau să mă urc în furii pe pereţi
Să urlu cum urla Tarzan odată
Rânjind să ţip la unii: nătăfleţi!
Pe alţii să-i apuc de beregată.

Aiud, 1953-1954, cam pe vremea când avea loc conferinţa anglo-americană din Bermude.

Bucur Stănescu s-a născut la 14 iulie 1916, în Roşiorii de Vede. A absolvit Liceul „Anastasescu” din Roşiorii de Vede şi apoi, în 1938, Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. Licenţiat în 1939; materia principală de licenţă: logica, teoria cunoaşterii şi metafizica. La seminarul de pedagogie a obţinut specializare secundară şi în limba germană. A fost elevul lui Nae Ionescu, Mircea Eliade şi P. P.Negulescu, dar şi al lui Motru, Tudor Vianu, Gusti, Vulcănescu şi alţii.

În 1941 s-a refugiat în Germania. De fapt, a trecut clandestin Dunărea pe la Islaz. Intenţiona să rămână acolo. Discuţiile avute cu conducători ai studenţimii bulgare au dus la expedierea lui forţată în Germania, sub ameninţarea extrădării.

În 20 aprilie 1941 a ajuns la Berlin şi a fost expediat la Rostock-Mecklenburg, unde a stat cu domiciliul obligatoriu, lucrând ca muncitor necalificat în fabricile Heinkel, până în decembrie 1942.
La 19 decembrie a fost arestat de Gestapo şi internat în lagărul de la Buchenwald/Weimar. După eliberarea din Buchenwald (august 1944) s-a stabilit în Markt-Pongau (Austria), unde a lucrat la o fabrică de barăci. În toamna anului 1945 s-a stabilit la Freising, lângă München, înscriindu-se la doctorat la Universitatea din München, După 5 semestre a revenit în ţară, prin repatriere, pentru a fi „prezent la dezastru”. Şi a fost! La 29 iunie 1947, din trenul de 1100 repatriaţi, din care numai 100 erau români, restul fiind germani din România, a fost reţinut la Ministerul de Interne (devenit ulterior sediul CC) şase luni pentru cercetări, rearestat în mai 1948 şi depus la Aiud fără sentinţă judecătorească. În 1954 i s-a reactualizat o condam¬nare mai veche, dată în contumacie.

Între septembrie 1955 şi august 1957 are domiciliu obligatoriu în comuna Lăţeşti; august 1957 – septembrie 1958, domiciliu obligatoriu în comuna Şchei, judeţul Brăila. În noiembrie 1957, la Şchei, s-a recăsătorit cu o fată venită din puşcărie (Viorica Pârnac – nota mea), dar în septembrie 1958, îm¬preună cu încă peste o mie de D.O.-işti din tot Bărăganul, a fost rearestat şi depus în lagăre de muncă, fără nicio explicaţie sau mo¬tivaţie înscrisă pe certificatele de eliberare. A revenit acasă în mai 1964. (Sursa: Poeți după gratii)

Foto: Nicolae Purcărea şi filosoful Bucur Stanescu, în domiciliu obligatoriu la Lățești

Sursa: Florin Palas

Via Sfinții Închisorilor

IN MEMORIAM ION STRATAN (1 octombrie 1955 – 19 octombrie 2005)

Cu prilejul sărbătorii Anului Internațional Caragiale și a 151 de ani de la nașterea marelui dramaturg, în ianuarie 2003, la Palatul Culturii din Ploiești a avut loc, în organizarea Primăriei Ploiești și a Casei de Cultură ”I.L. Caragiale” a Municipiului Ploiești, manifestarea cultural-artistică ce a cuprins prelegerea ”Vocabularul pieselor lui Caragiale”. Prezentator a fost scriitorul ploieștean Ion Stratan. La final, actori de la Teatrul ”Toma Caragiu” din Ploiești au oferit spectatorilor un moment artistic I.L. Caragiale. Redăm, în sinteză, câteva dintre ideile prezentatorului, așa cum au fost ele menționate.

”Vocabularul” pieselor lui Caragiale

Titlul prelegerii a fost inspirat, pe lângă dorința de a nu repeta eterna formulare ”Limbajul operelor lui I.L. Caragiale”, în primul rând, dintr-o viziune de filolog.

”Consider că vocabulele, care aparțin locutorilor pieselor lui Caragiale, formează o gramatică în care morfologia caracterelor se îmbină cu o adevărată sintaxă a prezenței celor care vorbesc, a întrepătrunderii replicilor lor și chiar a intrărilor și ieșirilor lor din scenă, care alcătuiește, din punct de vedere teatrologic, o lungă frază neîntreruptă și reluată. Pentru a face o metaforă oarecum surprinzătoare, dar sper că fi-va sugestivă, asupra personajelor din – să zicem – ”O scrisoare pierdută”, aș zice că Trahanache, inert, <substanțial>, ar fi un substantiv. Tipătescu, un <actant> generator de intrigă, <tip-til și tipologic> (cum îi sună și numele), ar fi un adverb. Cațavencu, mereu în acțiune, punct viu al intrigii, ar fi un verb, iar Zoe, precum eternul feminin, nu poate fi decât, evident, un adjectiv. Ca și caracteristică a replicilor, incongruența, balbutierea, expresiile fixe și ilogismele fac din Caragiale, după cum s-a observat, un precursor al teatrului atât al violenței de tip A. Artaud, al absurdului de tip Ionescu, cât și, la o relectură, al dezagregării de tip S. Beckett. Ca în proza lui Ionesco, <Noroiul>, unul dintre ultimele texte ale sale, sau în <O, ce zile frumoase!>, a dramaturgului irlandez, personajele din <Conu Leonida față cu reacțiunea> schimbă sintagme tip frânturi de proverbe și gratulații grotești (<Cum le spui dumneata, bibicule, mai rar>.). Efimița, semn al delabrării și interșanjabilității descompuse, se adresează cu <soro>, pentru ca partenerul ei de viață s-o apeleze, în delirul senectuții lor, cu <domnule>.”

Din prelegerea lui Ion Stratan am mai reținut, în sinteză, că acest tip de scriitură al lui Caragiale, în care vocabulele se înghesuie, se anulează sau cunosc o sincopă, vine din două rădăcini ale experienței textuale. Una este a jurnalismului epocii, care schimbă prismele prin care este receptată știrea cu ingrediente sau deformări stilistice decisive, făcând-o, în diverse variante, de nerecunoscut. A doua este parodia, pe care colaboratorul <Ghimpelui> sau <Claponului> o exersează pe texte clasice, de la Voltaire la romanticii vremii. Rezultatul este, în ambele cazuri, un antirealism. Paradoxul istoriei literare și al vârstelor stilistice face din Caragiale, prezent în conștiința multora (exemplu: Șerban Cioculescu) ”drept cel mai acerb critic social – un contemporan al antieroilor, un modern care desubstanțializează personajul, oferind, ca-n <D’ ale carnavalului>, masca absolută. George Călinescu nota că umorul caragialian este inanalizabil, asemeni lirismului eminescian. Prin prisma <poeticilor> secolului XX: Artaud (cu teatrul cruzimii), Ionesco (prin dramaturgia absurdului) și Beckett (în teatrul descompus), autorul se alătură marii întrebări a incomunicării contemporane – dacă dialogul mai merită purtat. La privire caracterologică, dacă jupân Dumitrache sau Spiridon sunt simpatici, de exemplu, Rică Venturiano, Farfuridi sau Cațavencu sunt cu totul detestabili prin lașitate, delir de grandoare sau politicianism. Armătura intuiției genialului dramaturg îi ține pe toți împreună, în creuzetul magic al rostirii de neconfundat de acum 140 de ani”.

                                                                                                             A consemnat Leonida Corneliu CHIFU

  JOI, 17 OCTOMBRIE 2024, ORA 17, sala de spectacole a Centrului Dramatic MYTHOS Ploiești

Premiera absolută a unui film extraordinar despre o parte mai puțin știută a Teatrului Equinox, și anume creația cinematografică.
Filmele pe peliculă ale anilor optzeci create în teatrul nostru care au primit premii și distincții în țară și în Europa și care au trecut peste barierele ideologice ale acelor vremuri pentru a ajunge pe ecranele marilor festivaluri de film…
Un film-document despre ceea ce azi ar putea părea NIMIC sau, dimpotrivă, TOTUL! Depinde din ce perspectivă este privit acest fenomen.
Mihai și Centrul Dramatic Mythos îi invită la această premieră pe toți cei care, într-un fel sau altul, au făcut parte din acest fenomen sau au fost, de-a lungul anilor, martori ai acestuia cât și pe cei care vor să afle mai mult.
Concept, comentarii, documentare, editare foto/film, montaj filmic: MIHAI VASILE.

Foto Abie Elena

Text Emilia Vasile

Editor: Liviu Ioan Manole

“Femeile sunt ca florile: toate sunt frumoase, dar fiecare în felul ei. Bărbatul trebuie să se plece să o ia – adică să-i arate eleganţă, preţuire. Atunci floarea îşi arată şi mirosul, şi calităţile ascunse, pentru că tu ai ştiut să răscoleşti adâncurile şi ai făcut din ea ceea ce nu ştia ea că este.”

– Părintele Arsenie Papacioc

Via Sfinții Închisorilor

 Era un bărbat înalt, frumos, demn, impozant, plin de prestigiu şi cu o remarcabilă personalitate. A fost asistentul lui Nae Ionescu, filozoful ortodox român care a creat şcoală. A fost el însuşi un profund gânditor care nu a reuşit să scrie tot ce cugetase din pricina temniţei şi a morţii premature.

În temniţă vorbea şi cuvântul lui era ascultat. Îi învăţa să gândească pe cei ce fuseseră conducători ai ţării. Concepţia sa era una profund creştină de pe poziţii politice democratice. Îl vedeam adesea la biserică, atunci când biserica din Aiud nu fusese încă transformată în W.C.

Întreţinând o febrilă activitate intelectuală în rândul deţinuţilor, Mircea Vulcănescu era un inamic declarat al marxiştilor. Din cauza unor prelegeri ţinute la Jilava a fost dus la camera neagră, aproape dezbrăcat, împreună cu alţi „bandiţi”. Ţinuţi flămânzi, neavând pe ce să se odihnească, au început să cadă pe mâzga rece, care aducea îmbolnăvirea şi moartea. Mircea Vulcănescu s-a aşezat jos, ca să poată sta alţii pe el şi le-a zis: „Eu voi muri. Salvaţi-vă voi.”

Nu a murit atunci, dar revenind la Aiud a continuat să vorbească iar ei au continuat să îl pedepsească până ce l-au ucis.

A fost un om cu caracter de diamant.

Nu putem să nu amintim aici pe Mircea Eliade, din aceeaşi şcoală a lui Nae Ionescu, cel care a scăpat de viforniţă şi a dus mai departe gândirea românească, precum şi pe profundul teolog Gheorghe Racoveanu.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos)

Via Sfinții Închisorilor

Sfântul Proroc Osea – 17 octombrie

Provenind din seminția lui Isahar și crescut cu frică de Dumnezeu, Sfântul Proroc Osea a viețuit cu peste 800 de ani înainte de Nașterea Mântuitorului. În vremea în care oamenii uitau de minunile săvârșite de Dumnezeu și se închinau idolilor, Sfântul Osea îi întorcea pe cei rătăciți, prorocind venirea Domnului. Murind la bătrânețe, cu pace, a trecut în Împărăția cea veșnică despre a cărei nemărginire spusese că se va face cunoscută.

text: Cătălin Rusu

Editor: Liviu Ioan Manole

Președintele Academiei avertizează în privința noului trend mondial: Vă dau câteva exemple

Autor: Mihai Cistelican
Sursă: https://www.stiripesurse.ro/amp.php?article_id=3463239

CUVIOASA PARASCHEVA
„Sfintele moaste ale cuvioasei aflate în cetatea Târnovei, capitala oarecând a crailor bulgari, s-a stramutat de aci la Belgrad, si de acolo în orasul Constantinopol. Tot la acelasi loc aflam si povestire de stramutarea moastelor ei din orasul Constantinopol aici la Iasi. “Patriarhul Constantinopolului Partenie batrânul, luând bani de la domnitorul Moldaviei Vasilie (Lupu), cu cuvânt ca sa plateasca datoriile Patriarhiei cu paza moaștelor. Patriarhia Constantinopolului le-a trimis aici catre stapânitorul Moldoaviei”.

Dan Drăguș

După ce binecredinciosul domn Vasile Lupu al Moldovei a plătit toate datoriile Patriarhiei ecumenice din Constantinopol, cârmuitorul ei de atunci, patriarhul Partenie I, zis cel Bătrân (1639-1644), împreună cu membrii Sinodului său, au hotărât să-i ofere, drept recunoştinţă, moaştele Cuvioasei Parascheva. Racla cu cinstitele moaşte a fost transportată cu o corabie pe Marea Neagră, fiind însoţită de trei mitropoliţi greci (Ioanichie al Heracleei, Partenie al Adrianopolului şi Teofan al Paleopatrei).
Ajungând la Galaţi, apoi la Iaşi, au fost întâmpinate de Vasile Vodă Lupu, de mitropolitul Varlaam şi de episcopii de Roman şi Huşi, de cler şi credincioşi, în ziua de 13 iunie 1641, cinstitele moaşte au fost aşezate în minunata biserică a Mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi, ctitoria domnitorului.
Cinstitele moaşte au rămas aici până în anul 1884, când au început lucrările de restaurare a sfântului lăcaş, fiind mutate în paraclisul mănăstirii.