Ioan Berghian s-a născut la 15 mai 1897, în familia agricultorului Gheorghe Berghian din Secăşel, judeţul Târnava Mică (în aceeaşi localitate cu viitorul mitropolit Sebastian Rusan al Moldovei).

După obţinerea licenţei în teologie, Ioan Berghian a primit darul preoţiei şi a predat religia, în 1933 figurând la Petroşani. Ulterior, îl găsim profesând la Liceul „Moise Nicoară“ şi la cel comercial de fete, ambele din Arad. La cedarea Ardealului de nord-vest, părintele Berghian conduce o cantină pentru refugiaţii ardeleni. Pe motiv că iniţiativa sa filantropică ar fi fost „ajutor legionar“, la 17 mai 1945 a fost arestat din ordinul guvernului procomunist, mai apoi, între 2 iunie şi 29 august, internat în lagărul de la Caracal. După scoaterea religiei din şcoală în anul 1948, părintele Berghian a fost nevoit să profeseze educaţie fizică la o şcoală din Grădişte, astăzi cartier al Aradului. Recomandat de foşti elevi ai săi, în octombrie 1948 părintele Berghian este contactat de persoane cu legături în mişcarea de rezistenţă anticomunistă care urmăreau plecarea unor cetăţeni români în Austria. Rolul părintelui era de a găsi cazare persoanelor aflate în tranzitul spre frontieră. Două luni mai târziu, Securitatea Arad declanşează un val de arestări. Părintele Berghian este arestat în ziua de 27 decembrie 1948 de către Securitatea din Brad. Este transferat la Securitatea din Arad, la 2 ianuarie 1949, casa i se percheziţionează, apoi imediat este trimis în anchetă la Bucureşti. Este torturat fizic şi acuzat de „crimă de înaltă trădare“ într-un lot format de 22 de inculpaţi, unii cu antecedente legionare şi mult implicaţi în reorganizarea mişcării legionare la nivel naţional.

În ancheta Securităţii, părintele Berghian este caracterizat astfel: „inteligent, credincios, fanatic în religia sa, duce o intensă propagandă religioasă, are priză în rândurile elevilor şi credincioşilor, rugând credincioşii de a nu uita religia“. Prin Sentinţa nr. 632 din 27 iunie 1950 este condamnat de Tribunalul Militar Bucureşti la 15 ani muncă silnică pentru „uneltire contra ordinii sociale“ şi alţi 8 ani închisoare corecţională pentru „crima de înaltă trădare“, executând-o pe cea mai grea. Cunoaşte închisorile din Arad, Bucureşti-Uranus (ianuarie 1949-iunie 1950), Jilava (iunie 1950), Aiud (1950-1956 şi 1958) şi Gherla (1957-1958). La Gherla primeşte mai multe pedepse, pentru mărturisirea de credinţă. La 13 septembrie 1957, gardianul îi găseşte „nişte sticle scrise cu diferite rugăciuni“, pentru care primeşte cinci zile izolare. La 15 decembrie 1957 este prins de gardian cum „îngenunchia în pat… scria pe pâine, după aceea a început slujba“, din acest motiv părintele primind şapte zile de izolare. Atitudinea de mărturisitor în închisoare este confirmată în memorialistică, precum Liviu Brânzaş care rememorează: „Părintele Berghianu dă tonul vieţii noastre spirituale cotidiene. Ne ţine prelegeri religioase şi ne povesteşte întâmplări foarte interesante din experienţa sa pastorală“.

Mutat la Aiud într-o stare medicală precară, începând cu 26 mai 1958 este internat în spitalul penitenciarului. Însă trupul părintelui cedează. La 11 noiembrie 1958, ora 21:00, i se constată decesul. Diagnosticul consemnat în raportul medical este „insuficienţă acută hepatică, ciroză hepatică cu atrofie acută“.

(Adrian Nicolae Petcu – Ziarul Lumina, ediția electronică din 22 mai 2014)
https://fericiticeiprigoniti.net/martirizarea-parintelui-ioan-berghian-in-temnita-aiudului/

Via Sfinții Închisorilor

Așa, să vă mai spun că mie-mi place vremea asta? Îmi place mult de tot. Și cum ies eu la o plimbărică încet, încet, încetișor, așa, văd o mașină bengoasă, mercedes ceva care se străduia din greu să iasă din parcare. Parcare laterală, să ne înțelegem. Doar că, la noi, pe centru e mai strâmt. În fine, mă surprinde un gând misogin (chiar m-a surprins) că avem de-a face cu o fată. De parcă toți bărbații ar conduce ca raza de soare. Ei, nu era. Nu era o fată.
Era chiar Făt frumos care trăgea de volan cu o atât de mare concentrare de ziceai că se apropie cu merele-i de aur de o răzătoare.
Să te ajut? Nu, nu l-am întrebat. Ar fi fost ceva, dar nu. Doar m-am gândit că dacă era-n oastea lui Ștefan și-l chema luni dimineață pe câmpul de bătălie, până scotea ăsta bidiviul din grajd venea istoria peste el și nu mai apucam eu să-ncalec pe-o șa și să vă spun povestea așa.
Adică de ce vă-nhămați, măi băieți la mai mult decât puteți struni?

Maria Luiza Ostaficiuc

Ploua infernal,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,norii curgeau în luna lui Marte.
Pereţii odăii erau

neliniştiţi, sub desene în cretă.
Sufletele noastre dansau
nevăzute
-ntr-
o lume concretă.

O să te plouă pe aripi, spuneai,

plouă cu globuri pe glob şi prin vreme.
Nu-
i nimic, îţi spuneam, Lorelei*,
mie-
mi plouă zborul, cu pene.

Şi mă
–
nălţam. Şi nu mai ştiam unde
-mi
lăsasem în lume odaia.

Tu mă strigai din urmă: răspunde
–
mi, răspunde
-mi,Cine-
s mai frumoşi: oamenii?… ploaia?
…
Ploua infernal, ploaie de tot nebunească,

şi noi ne iubeam prin mansarde.
N-
aş mai fi vrut să se sfârşească

niciodată
–
acea lună
-a lui Marte.

(Nichita Stănescu, Ploaie în luna lui Marte)

Lucian Opriceanu, portretul poetului Ioan Vintilă Fintiș, A. D. 2018

Dragi colegi,

Următoarea ședință a Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești se va desfășura luni, 25 Noiembrie a.c., ora 17.00, în primitorul sediu al Filarmonicii “Paul Constantinescu” Ploiești.
Programul va include rubricile obișnuite:
》CEL MAI RECENT POEM / CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE
》LECȚIA DE POEZIE
》11 MINUTE DE ISTORIE / lector, profesor Emilia Luchian
》CINEMARTOR / lector Gabriel Comanroni
》LECTURA DE CENACLU o va avea ca protagonistă pe ALICE NECULEA cu Eseul: CĂLĂTORIE PRINTRE MINUNATELE IMAGINI ALE „LUMII PLUTITOARE”

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE,
Președinte Ioan Vintilă Fintiș
Invitație și afiș: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

14 Noiembrie a.c. În sanctuarul cărților, din nou, față în față, cititori și scriitori, și unii și ceilalți iubitori de poezie. Ne-am dat întâlnire la Biblioteca Județeană „N. Iorga” Prahova, a cărei frumoasă Sală de Lectură „Nichita Stănescu” ne-a primit cu generozitate și căldură. Am răspuns invitației domnului Gheorghe Stănescu, autorul volumului de versuri „Și dacă toamna…” și provocării de a găsi răspunsuri la întrebarea:
De ce scriem?
Se pare că românii au reținut și au urmat cu folos emblematicul îndemn al lui Ion Heliade-Rădulescu, „Scrieți băieți, numai scrieți!”… „Nu e vremea de critică, copii, e vremea de scris și scrieți cît veți putea și cum veți putea, dar fără răutate.” Astfel că de atunci încoace, și mai cu seamă în zilele noastre, se scrie! Dar la fel de important este și că se citește. Omul are nevoie să citească, în tren, pe o bancă în parc, într-o sală de lectură, în confortul personal, la lumina veiozei.
Dar de ce scriem?
Unul dintre cei mai celebri poeți greci, premiat cu Nobel în anul 1979, Odysseas Elytis, spunea: „Iată de ce scriu. Pentru că poezia începe de acolo de unde ultimul cuvânt nu-l are moartea.” „Esențialul nu constă în întoarcerea în Ithaca, ci în rătăcirea de pe drum, care înseamnă cunoaștere și aventură. Această nevoie a omului de a descoperi, de a cunoaște, în a se iniția în ceea ce-l depășește este infinită. Suntem, cu toții, captivi, ai dorinței nestăvilite de a descoperi miracolul.”
Așa și cu drumul creației, pe care poetul, scriitorul pornește cu inima, în căutarea adevărului, fără să știe ce îl așteaptă, așa cum de altfel niciun om nu poate ști ce-l așteaptă în viață.
În vremurile bune și în momentele grele, în sărăcie și în bogăție, în clipele de durere și în cele de fericire Poezia este un colac de salvare. Scrisul are un efect terapeutic, adeseori nedescifrat decât prin starea de bine ce apare, atât pentru scriitor cât și pentru cititor. Aflat la prima sa experiență lirică publicată în volum, autorul ni se dezvăluie atât cât dorește, creând limite transparente, peste care nu putem trece. Gândurile se adună și erup în cascadă, trec prin natură, iar versurile, transformate în penel, realizează acuarele și pasteluri delicate. Retina și sufletul poetului sunt cei doi receptori sensibili, apoi mecanisme anatomice complicate transferă și transformă emoțiile în cuvinte. Cuvintele creează la rândul lor emoții pe care le receptează cititorul, și tot așa…
Caracterul ludic al unora dintre poezii readuce în prezent candoarea copilăriei. În volumul de debut al colegului nostru, de curând membru al Cenaclului literar-artistic „I.L. Caragiale”, găsim tot ce avem nevoie pentru un răgaz mângâietor. Universul autorului este blajin ca zilele frumoase ale toamnei, sentimentele sale se împart cu generozitate între cele cinci capitole ale volumului: ZILELE; SĂRBĂTORILE; TABLOURILE; DIVERSE; VERSURI SCURTE, EPIGRAME.
Deci de ce scriem?
Ca să descoperim miracole, ca să le împărtășim, ca să bandajăm rănile vieții, ale lumii? Poezia este a Universului, nu ne aparține, doar cuvintele cu care vrem s-o prindem sunt ale noastre.
Autorul, cu origini muscelene, și-a petrecut o bună parte din viață pe meleaguri prahovene. De profesie inginer mecanic, a cochetat cu versurile din tinerețe, dar, cum niciodată nu e prea târziu, abia acum, la pensie, și sprijinit cu atenție deosebită de către soție – prezentă, cu emoții mari în public -, a găsit răgazul necesar să-și adune într-un volum liricul, îndelung „periat” de asperitățile începutului și trecut prin sita cu ochiuri mici a propriilor pretenții artistice. Volumul a văzut lumina unui tipar frumos prin grija doamnei Aliona Metea (Editura Helen, Ploiești). Prezentarea este deosebită, poeziile stând față în față cu opere plastice – delicate și sugestive surse de inspirație, ai căror autori sunt menționați pe aripa copertei de spate (Gabriela Oprea, Izabela Stănescu, Valentina Dănilă, Georgian Necula).
Vădit emoționat, poetul și-a prezentat invitații, a făcut mărturisiri de viață, a citit din propriul volum și a făcut promisiuni de viitor.

Rând pe rând, invitații serii: Emilia Luchian – profesor, scriitor și colegă de Cenaclu, Georgeta Popescu – pictor, scriitor, Iulia Dragomir – profesor, scriitor, Vera Ghiuță – artist, Aliona Metea – Editura Helen, au apreciat cu generozitate versurile volumului, au recitat cu implicare și au creat prin intervențiile lor o atmosferă încurajatoare pentru poetul debutant. Câteva momente muzicale realizate de prietenii autorului au încântat asistența. Finalul a fost încununat de aplauze, iar autorul a primit felicitări, încurajări și cu bucurie nedisimulată a acordat primele autografe.
”Plăcută lumină pătrunde-n cameră,
Domnește liniștea în suflet și în casă
Izvorăște dorința de a citi până-n seară,
Invitație pe scaunul vechi, lângă masă!
……………………………………………………….
Cărțile, pe masa cu margini rotunjite,
Doresc, în taină, să fie citite” (După-amiază cu cărți)
Alături de un public încântat, format din prieteni, colegi și colaboratori de serviciu, au participat membri ai Cenaclului „I.L. Caragiale” Ploiești (Emilia Luchian, Luminița Bratu, Leonida Corneliu Chifu, Florin Sălceanu, Dan Constantin).
Scurtă alocuțiune și cronică: Doina Ofelia Davidescu – secretar literar al Cenaclului ”I.L. Caragiale” Ploiești
”Nu există patriotism fără patrimoniu”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE PLOIEȘTI, Președinte: Ioan Vintilă Fintiș
                                                                                                                                             Doina Ofelia Davidescu

Noiembrie a fugărit ploile ca să lase înserării de luni un răgaz, acela de a ne îndrepta pașii către Filarmonica „Paul Constantinescu”, locul unde Cenaclul își desfășoară în mod obișnuit activitatea. În ciuda frigului sau poate chiar de aceea, ne-am strâns cu o rigoare balcanică, ședința începând cu o mică întârziere. Rubricile tradiționale s-au derulat obișnuit, fără abatere, cu animată participare.

》CEL MAI RECENT POEM a adus la fereastra toamnei și în fața asistenței creații inspirate: „Frânturi de prezent” (Caty Enache), „Se roagă cartea”, „Nu mă uita” (Gheorghe Stănescu), „Rafturile toamnei” (Luminița Bratu), „Frunzele nu cad”, „Elegie unui sfârșit” (Sorana Brucăr), „Cele șase elemente”, „Gluma” (Emilia Luchian).

》LECȚIA DE POEZIE a făcut un slalom interesant printre creațiile poeților: George Topârceanu „Suvenir” (Caty Enache), Marin Sorescu „Am vrut să mă schimb” (Emilia Luchian), Friedrich Nietzsche „Lui Goethe” (Luminița Bratu), Adrian Păunescu „Decont final” (Sorana Brucăr), Odysseas Elythis „Clima absenței” (Doina Ofelia Davidescu).

》11 MINUTE DE ISTORIE ne-au oferit, prin alocuțiunea profesoarei Emilia Luchian, o  incursiune în lumea antică a primelor biblioteci. Am înțeles astfel că „amorul de bibliotecă”, reflectat de uimitoarea dorință de a scrie și de a păstra înscrisurile, datează din timpuri străvechi. Dacă Zeii au dăruit oamenilor scrisul, aceștia au decis că memoriei colective îi este necesar un loc de cinste, un loc aparte. Primele spații destinate bibliotecilor au fost atribuite în temple și în palatele monarhilor. Colecțiile de tablete de lut de la Nippur (slujeau preoților din temple) marchează începuturile. Civilizațiile sumeriene, babiloniene, akkadiene, asiriene din antichitate au avut o importanță deosebită în apariția scrisului și păstrarea înscrisurilor pe zeci, sute de mii de tăblițe de lut, Mesopotamia și Egiptul fiind pe firmamentul istoriei. Înscrisurile cu litere cuneiforme de către scribi reflectau informații folositoare din toate domeniile lumii reale: religios, social, administrativ, agricultură, medicină, literatură ș.a. Celebra Bibliotecă din Assurbanipal (secolul VII î.H.) a oferit o colecție de câteva mii de tăblițe de lut, descoperită pe locul fostei cetăți Ninive, actualul Irak, o mărturie a cunoașterii asiriene, ce a oferit literaturii un text de primă importanță: Epopeea lui Ghilgameș. Un model important care a influențat modelul bibliotecilor moderne este cel oferit de școlile filozofice grecești și de Alexandru Cel Mare, care fondează Alexandria în 331 î.H., moment în care planifică și construcția unei mari biblioteci, realizată mai târziu sub conducerea lui Ptolemeu I. Lectora nu a uitat să amintească de limba akkadiană, folosită în diplomație de scribii și cărturarii prezenți la curțile faraonilor, de distrugerea prin foc a Bibliotecii din Ninive, care a transformat tăblițele de lut friabile în nemuritoare, de apariția papyrusului și pergamentului, de cele 200 000 de papirusuri oferite Cleopatrei ca dar de nuntă din partea lui Marc Aureliu, dar și de nefericitele incendieri arabe. Caty Enache a comentat aspectul incendierilor ca fiind posibil și în lumea civilizată, referindu-se la romanul distopic al lui Ray Bradburry, „Fahrenheit 451”, parabola unei societăți cu valori inversate; 451ºF reprezintă temperatura la care ard cărțile.

》CINEMARTOR (autor: Gabriel Comanroni) ne-a oferit întâlnirea cu un film deosebit, „The legend of 1900”. „Poate fi viața irosită de bunăvoie sau nu poate fi irosită defel?” este întrebarea pe care lectorul Cenaclului, Gabriel Comanroni o oferă ca nadă la

începutul expunerii sale. Filmul este primul în limba engleză al regizorului și scenaristului Giuseppe Tornatore, laureat al premiului Oscar pentru „Cinema Paradiso”. Rolul principal îl deține Tim Roth, iar muzica e semnată de legendarul Ennio Morricone. Pe scurt: Max Tooney, un talentat interpret de jazz, intră într-un magazin de muzică și își vinde vechea trompetă Conn, nu înainte de a mai cânta o dată la ea, ocazie cu care istorisește povestea prietenului său 1900. Povestea de pe ecran face incursiuni frecvente între prezent și trecut: 1900 nu reprezintă un an, ci numele unui băiat născut pe mare și ajuns la maturitate, fără să fi pus vreodată piciorul pe uscat. Abandonat pe un transatlantic și botezat după anul în care a fost născut, 1900 își petrece întreaga viață pe puntea legănată a vapoarelor și în mijlocul furtunilor necruțătoare. Dotat cu un uimitor talent muzical, devine omul-orchestră al saloanelor de călători, muzica lui nefiind decât un port în care oamenii își ancorează temporar sufletele, iar el știe acest lucru și nu pretinde mai mult. Nu coboară niciodată pe uscat, considerând oportunitățile pe care libertatea le oferă o povară greu de dus. Se pune la curent cu noile tendințe ale muzicii prin intermediul pasagerilor, dar nu înțelege și nu este de acord cu posibilitatea imprimării interpretărilor sale pe discuri. Se arată implacabil și în momentul în care vasul este propus pentru scufundare în larg. Când Max părăsește magazinul, negustorul îi dă trompeta înapoi, fără să-i ceară bani și spunând „O poveste bună valorează mai mult decât o trompetă veche”.

Filmul ilustrează universul care promite predictibilitate şi confort psihologic, deşi în paralel cu multă monotonie şi lipsă de libertate reală, dar spre care năzuiesc mulți oameni. Pentru lector, acest film este „despre ceea ce construiești cu ceea ce ai deja, despre depășirea limitelor externe prin creșterea resurselor interne, despre ascultarea simțurilor, despre creativitate prin joacă, despre explorarea și exprimarea sinelui prin artă și găsirea bucuriei în cele mai mărunte lucruri, dar și despre frica de schimbare.” Un film pe care îl recomandă cu drag.

》LECTURA DE CENACLU. În partea a doua a ședinței, invitatul serii, Toni Savu, a fost prezentat și susținut în expunere de vechii săi prieteni de visuri și iluzii, combatanți cu „arme” pașnice ai unei tinereți încătușate de dictatură, pe vremea când împărtășeau bucuriile și tristețile vieții de angajați ai unei biblioteci. „Amor de Bibliotecă” este titlul sub care autorul, acompaniat de Florin Manole, Cătălin Apostol, Leonida Corneliu Chifu, a întors prezentul spre un trecut, prins cu neașteptat umor în textele prezentate. Umorul de situație, simplu, nesofisticat, punctat de umorul de limbaj cu mici ironii este cel mai des întâlnit în proza lecturată. Reflectând refuzul față de regulile adesea de neînțeles ale societății, poate fi un scut de apărare, arma cu care se pot depăși momente dificile din viață. Micile șmecherii, revolte sau rezerve de personalitate dintr-un grup de prieteni joviali au fost expuse cu umor spumos, juvenil, trădând modul protagoniștilor de a-și păstra identitatea. Lectura serii, expunând cu aparentă seriozitate replicile spontane ale textelor, definește salvarea și supraviețuirea prin umor, ale unei perioade de tristă amintire, atât de triste încât autorul, la primul zvon de libertate, a luat calea Europei occidentale pentru a se salva. Cochetând cu revenirea și cu un viitor volum de proză scurtă, Toni Savu și-a exprimat sincer bucuria reîntâlnirii cu prietenii de altădată și dintotdeauna, cât și aprecierea față de activitatea Cenaclului. Îl așteptăm să revină. Cu umor.

Au participat: Toni Savu & co, Florin Manole, Cătălin Apostol, Leonida Corneliu Chifu, Alice Neculea, Emilia Luchian, Caty Enache, Luminița Bratu, Sorana Brucăr, Doina Ofelia Davidescu, Gheorghe Stănescu, Florin Sălceanu, Dan Constantin, Gabriel Arghiropol.

Afiș și cronică: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar
Fotografii: Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu
„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE, Președinte Ioan Vintilă Fintiș

                                                                                                                             Doina Ofelia Davidescu

TABLOURI DINTR-O EXPOZIȚIE SAU CRONICA UNEI PROFANE

Noiembrie aduce înserările mai repede și ne alungă din forfota orașului în liniștea căminelor. În seara asta, lucrurile s-au petrecut exact pe dos cu mine și cu alți iubitori sau făptuitori de artă.

Printre cei prezenți eram un om obișnuit, atât de obișnuit – cum îmi place să spun -, încât uneori mă minunez cât de mult mă asemăn cu ceilalți oameni obișnuiți. Restul celor ca mine vuiau pe afară, căutând rosturile sfârșitului de zi. Palatul m-a primit cu ușa scârțâind duios în amintirea vechilor vremuri și cu lumini aprinse. Înăuntru, un nou invitat: ION THEODORESCU-SION, personalitate de seamă a artei românești din perioada interbelică. Pânze și cartoane, transformate de penelul magic și a toate cunoscător al acestui pictor sofisticat, uneori pe nedrept pus de-o parte de uitare și ignoranță, sunt cuprinse cu eleganță aristocrată de rame cu scânteieri pretențioase. Naturi statice cu flori de curte împodobind oale vechi de lut ars, lângă care odihnesc pentru veșnicie linguri de lemn sau o carte în care, nimeni nu mai știe cine și ce a scris, peisaje din lumea satului de odinioară, motive tradiționale nelipsite pe îmbrăcămintea trupurilor prinse cu sinceritate în grația unei clipe devenite eterne, o casă cu pridvor care poate chiar seamănă cu una din amintirea mea, și chipuri… Ei bine, chipurile, rând pe rând, m-au furat și m-au purtat în poveștile lor, pentru că – dacă te întâlnești cu privirile lor – nu ai încotro! „Portret de femeie”, cu zâmbetul ei enigmatic și resemnat, m-a dus cu gândul la tinerețea bunicii, înainte de mărițiș, pe care nu am de unde să o știu, pentru că nu era la modă fotografia, atunci, în acel sătuc transilvan. Și m-am simțit bine acolo, întoarsă în mod miraculos la originile identitare, de care uit cu impardonabilă nepăsare câteodată. Alături de retina și pașii artistului, câteva peisaje m-au purtat prin lumea cosmopolită a unui occident atât de îndepărtat de cazna rufelor spălate la râu. Cu o încruntare interogativă, pictorul, prezent și el într-o ramă în sanctuarul poveștilor spuse de peneluri, a cântărit atent mirările mele și ale companionului meu ocazional, Leonidas Chifu, coleg în Cenaclul Literar I.L. Caragiale – Ploiești. Dincolo de ferestre, „înserarea mută trece”- vorba poetului- și se pierde cu folos știut sau neștiut printre zgomotele orașului.
Alice Neculea, curatorul acestei minunate expoziții, ne-a introdus printr-o expunere apreciativă și plină de conținut într-„O VIAȚĂ DE POVESTE”, cu tablouri din colecții de stat și private, ale acestui rafinat și elegant pictor, mai puțin celebru, din păcate, decât Grigorescu, Tonitza, Pallady și alții, la a căror numire tresărim instantaneu cu încântare.
Expoziția este organizată de ARTSAFARI și Muzeul de Artă Ion Ionescu Quintus, cu sprijinul altor prestigioase instituții de cultură.
Un popas frumos, care nu vă costă nimic.
MERGEȚI SĂ VEDEȚI, SĂ VĂ REGĂSIȚI!

                                                                                                                                         Doina Ofelia Davidescu

 Soborul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil și al tuturor cereștilor puteri – 8 noiembrie

Căpeteniile îngerilor Treimi, Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, sunt cei mai cunoscuți cu numele dintre puterile cerești fără de trupuri; Sfântul Arhanghel Mihail este numit „slujitor al Legii” iar Sfântul Arhanghel Gavriil este numit „înger al Darului”.
Învățătura Bisericii despre crearea îngerilor se bazează pe informațiile cuprinse în Sfânta Scriptură, chiar dacă nu se vorbește în mod clar despre plămădirea acestor ființe nevăzute, dar sigur și adevărat este faptul că îngerii existau în ziua a patra a creației pentru că atunci când s-au creat luminătorii, îngerii din ceruri Îl lăudau pe Dumnezeu (cf. Iov 38, 7). Astfel, majoritatea Sfinților Părinți fixează crearea îngerilor de către Dumnezeu înainte de lumea materială.
De altfel, în paginile Noului Testament existența acestor făpturi nevăzute este afirmată și mai clar.
Sfântul Mihail este unul din cei șapte arhangheli, conducător al oștirilor îngerești, fiind preocupat de aspectele ce țin de curaj, demnitate, adevăr și putere. Acest arhanghel este singurul menționat în toate cele trei texte sacre importante ale religiilor lumii ce fac trimitere la îngeri: Tora (iudaismul), Biblia (creștinismul) și Coranul (Islamul). De asemenea, Mihail, este cel care s-a luptat cu Lucifer și l-a alungat din Rai, atunci când s-au ridicat împotriva lui Dumnezeu; cuvintele: „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte”, îi aparțin acestui mare arhistrateg, pe care le-a strigat din înălțimile cerului la căderea îngerilor răi. În Noul Testament, arhanghelul Mihail apare la Învierea Domnului și ridică piatra de la uşa mormântului. Şi după aceea continuă să se arate şi să vestească oamenilor voile lui Dumnezeu.
Sfântul Gavriil, numit și „arhanghelul bucuriei” apare zugrăvit cu un chip frumos și duios. În Vechiul Testament a binevestit mai multe nașteri de profeți: vestește pe Ana, soţia lui Elcana, că va naşte pe Samuil prorocul. În Noul Testament, Sfântul Gavriil vesteşte pe Zaharia şi pe Elisabeta că vor naşte prunc, pe Sfântul Ioan Botezătorul, verișorul lui Hristos. De asemenea, acest înger al darului îi binevestește Fecioarei Maria că va naște de la Duhul Sfânt, pe Însuși Fiul lui Dumnezeu. Mai sunt și alte consemnări ale Sfântului Gavriil în paginile Noului Testament.
Conform Tradiției, la Sfântul Botez fiecare dintre noi primim în dar câte un înger păzitor care ne ocrotește și ne călăuzește pașii în această viață, acesta fiind trimis în ajutorul credincioșilor. El este un „intermediar” între noi și Dumnezeu.
Să ne rugăm îngerilor noștri păzitori pentru a ne fi alături în toate momentele vieții noastre, iar la Dreapta judecată să ne fie apărători și sprijinitori, aducând faptele noastre cele bune înaintea lui Dumnezeu!

Cătălin Rusu

Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană – Ediția a V-a (Ploiești 2022)

Scurt interviu cu Florin Toma, scriitor, critic de artă, redactor la revista ”Viața românească” 

Reporter: Domnule Florin Toma, ce șansă să vă întâlnim acum, la finalul lucrărilor! Bine v-am regăsit! Eram siguri că nu veți lipsi!
Florin Toma: Bine v-am găsit! Sunteți neschimbați, deși ne aflăm la a V-a ediție.
R.: Cum apreciați operele artiștilor de la această ediție? E drept, mai e nițel de șlefuit, apoi amplasarea pe socluri, dar configurația este stabilită.
F.T.: În privința a ceea ce am văzut: lucrările sunt la fel de interesante, de provocatoare ca la edițiile precedente, tot în linia a ceea ce aș numi excepționalismul acestui parc: și de distracție, și de muzeu în aer liber. Este excepțional de interesant și de plăcut ceea ce s-a realizat aici, la Ploiești. Este, de fapt, după părerea mea, o recunoaștere tacită, care stătea demult ”închisă”, a unei realități importante a orașului. Orașul acesta avea nevoie de un act de cultură deosebit, cum este tabăra aceasta. Într-adevăr, o realizare formidabilă, și de fapt lucrările din tabără pot fi incluse într-un parc de sculpturi cum puține sunt în lume. Am fost de curând la Fundația Maeght din Saint-Paul-de-Vence, unde există o colecție de sculpturi a marilor artiști care este neschimbată. De fiecare dată când te duci, găsești aceleași lucrări, cu aceleași personaje, cu aceiași autori, de o strălucire formidabilă. Vreau și cred că ar fi bine să se ajungă și aici, prin strădaniile administrației orașului, strădaniilor oamenilor de cultură…

Petre Mogoșanu ”desenează” tot Universul

R.: … ale susținătorilor noștri, în genere…
F.T.: … din Ploiești. E un act de recuperare artistică foarte important.
Revenind la ceea ce vedeți în spatele meu, cele trei lucrări ale celor trei artiști sunt aproape terminate, sunt aproape finisate pentru expoziția de duminică. O să ”pornesc” de la stânga la dreapta: Petre Mogoșanu, Maxim Dumitraș și Constantin Țînteanu. Ceea ce vedeți aici, în spate, este o lucrare excepțională a lui Petre, care adună tot ce poate fi mai frumos în stilul lui. Surprinderea dinamicii prin ideea de șlefuire a marmurei. Cu linii care conduc spre alte linii și forme care conduc spre alte forme, în tentativa, tendința de a ”desena” tot Universul.

”Max Dumitraș reușește să aducă cerul pe pământ” 

R.: Vine lucrarea lui Maxim Dumitraș, care ne-a oferit o frumoasă surpriză: un ansamblu monumental. Iată că și ploieștenii au un ansamblu monumental, nu doar gorjenii. Cu diferența că noi, ploieștenii, putem spera la mai multe și realizate de artiști diferiți.
F.T.: Ceea ce este foarte bine. Lucrarea lui Max este o structură verticală, în ideea a ceea ce el ne înfățișează, de pildă, într-un ciclu care se numește ”Pieta”. Este o simplificare, o esențializare, dacă vreți, a celebrei opere renascentiste. Este, în viziunea lui Max, o nouă structură verticală care poate să susțină cerul, iar alăturată celorlalte două lucrări din edițiile precedente, creează un triptic extrem de captivant. Părerea mea este că reușește să aducă (un lucru formidabil!) cerul pe pământ. Deci coborârea cerului pe pământ. Este pariul pe care îl câștigă, de fiecare dată, Maxim Dumitraș. 

Constantin Țînteanu și dinastia chineză 

R.: Urmează lucrarea unui ”debutant” aici: Constantin Țînteanu.
F.T.: Cât despre cealaltă lucrare, a lui Costel Țînteanu: acesta este un soi de uomo universale, dacă vreți. Costel Țînteanu este critic de artă, este pictor, este curator, și iată, în sfârșit, că este și un sculptor deosebit, un sculptor cu o idee interesantă, cu acest ”Turn” al lui, un turn care-și susține tăria și vigoarea prin gol, prin incizia care trece dincolo, prin tunel, prin aer. Aerul de-acolo este un aer special, îmi amintește de ceea ce se spune despre vasele chinezești din nu știu ce dinastie, a căror valoare constă nu doar în lucrarea în sine, în ceea ce înseamnă metamorfozarea, culorile, desenele. Nu doar în asta, ci și – paradoxal – în aerul de dinăuntru. Valoarea unei astfel de piese stă și în aerul de dinăuntru, care participă la edificarea lucrării și o aduce din istorie în fața noastră. Așa este construit ”Turnul” lui Constantin Țînteanu.
Acestea au fost observațiile la cald, pentru că următoarele – și mai aplicate – le voi publica în ”Viața românească”.
R.: Un cuvânt de despărțire…
F.T.: Mai departe, nu pot să urez decât succes acestei inițiative – repet – unice pentru Ploiești, pe care o doresc repetată cu strictețe, cu tenacitate și cu același ritm al valorii.

                                                                                   Interviu realizat de Leonida Corneliu Chifu 

Addenda

Scurtă lecție de privit 

R.: Ne-ați oferit o veritabilă lecție de privit. Ați scris cărți despre arta privitului. Dvs. afirmați că orice lucrare trebuie privită pieziș. Este foarte interesantă această versiune asupra privitului. Câteva cuvinte despre privitul pieziș, despre felul în care trebuie să ne postăm, situăm în raport cu o operă de artă.
F.T.: Ne postăm în raport cu un tablou, în special, sau o operă exact cum ne postăm noaptea cu spatele pe pământ și fața la cer, atunci când privim stelele, și dincolo de senzația de năuceală pe care ți-o provoacă spectacolul grozav al abisului vertical, dincolo de toate astea, dacă vrei să privești o stea de gradul doi sau trei, nu trebuie să te uiți la ea direct, ci într-o parte. și-atunci descoperi, de fapt, strălucirea ei ascunsă. Așa se întâmplă și cu opera de artă. Opera de artă trăiește prin privire, se potențează prin numărul de privitori. Ați văzut că, de pildă, marii caizi ai planetei își cumpără și-și ascund lucrările în seifuri. Ei, alea nu mai au valoare! Alea încep să-și disipeze valoarea, să diminueze. O operă de artă trebuie privită. Pe urmă, dacă știi să privești într-o parte, găsești marile calități, marile virtuți pe care numai autorul le știe. Cam asta ar fi.
R.: Vă mulțumim și așteptăm cu sufletul la gură comentariile dvs. din ”Viața românească”.
F.T.: Mulțumesc foarte mult! (L.C.C.)

Cum mai putem redescoperi frumuseţea într-o lume tehnologizată?

Sursă: https://ziarullumina.ro/societate/analiza/cum-mai-putem-redescoperi-frumusetea-intr-o-lume-tehnologizata-192918.html?

Galerie foto (1)Analiză