Să aducem laudă acum Sfântului Ioan Botezătorul. Cu dor să îl încununăm pe el, decât care nu s-a ridicat altul mai mare între cei născuţi din femeie, după cuvântul Stăpânului. Căci nimic nu a făcut cinste profetului cum i-a făcut faptul de a-L fi botezat pe Domnul. Aşadar, să mergem la stăpânescul botez cel care l-a strălucit cel mai mult pe Înainte Mergătorul Împăratului cerurilor şi să călătorim cu dor în ţinuturile Iudeii din care să rodim venirea bunătăţilor. Sau, mai curând, să scriem prin cuvinte faptele şi să adunăm aici rodul celor cunoscute. Pe acel Iordan ce L-a primit pe Însuşi Creatorul lui pogorât în trup, să-l lăsăm să curgă prin mijlocul nostru şi să ni-l închipuim pe Ioan Botezătorul stând pe malurile râului şi să-L privim pe Stăpânul apropiindu-Se de propria slugă şi botezându-Se de către el şi, adeverit prin pogorârea din cer asupra Lui a Duhului Sfânt, să ne închinăm noi, închinătorii Sfintei Treimi Celei de o fiinţă, Tatălui Care Îl mărturiseşte pe Fiul, şi Fiului mărturisit şi Duhului Sfânt Care adevereşte. Să urmărim în cartea Evangheliilor care ne călăuzeşte pe noi la cele dorite şi ţinându-ne de dumnezeieştile citiri ca de nişte urme să alergăm la taina cea slăvită a lumii. „Şi a venit atunci, zice, Iisus la din Galileea la Ioan în Iordan ca să fie botezat de el”.

La Iordan a venit Stăpânul. Căci nu a lucrat nimic fără de vreme sau fără rost comoara înţelepciunii, ci pe fiecare dintre lucrurile pe care le-a rânduit mai dinainte pentru noi le-a şi săvârşit la bună vreme. Fiind Dumnezeu şi Creator a toată vremea şi răstimpul a făcut timpul şi prin venirea Lui acolo tocmai la vreme, ca nişte flori, a pus începuturi celor ce aveau să fie de la El. „Atunci a venit Iisus”… Atunci. Când atunci? Când toate ale vârstei au ajuns la maturitate, când orice făptură ajunge la apogeul ei, când desăvârşirea trupului şi a sufletului era în plină strălucire.

Când a ajuns la vârsta de treizeci de ani, om desăvârşit fiind, atunci cu adevărat a primit Iordanul şi a venit cu păcătoşii, fără de păcat fiind, la Botezător, şi plecându-şi capul sub mâna aceluia, a stăruit să primească botezul. Iar Ioan Botezătorul, cunoscându-L cu exactitate pe Cel pe Care L-a cunoscut de la Tatăl încă din pântecele maicii sale, atunci cu frică mare şi cutremur retrăgându-şi mâna de pe capul Lui zise: ce voieşte să însemneze această străină minune? Ce este priveliştea aceasta smerită şi blândă a acestei purcederi? Mie îţi pleci capul, Cela ce eşti cap Bisericii? Mie îţi pleci capul,

Cel ce ai plecat cerurile venind pe pământ? Mie îţi pleci capul, Cel ce ai cap pe Dumnezeu? Mie îţi pleci capul, Căruia Heruvimii se închină? Mie îţi pleci capul, pe Care Serafimii Îl slăvesc şi se cutremură? Mie îţi pleci capul, Cel ce pe Adam şi pe Eva în rai ca într-un iatac de nuntă, cu veşminte de nuntă i-ai împodobit, punându-le pe cap cunună, le-ai dăruit binecuvântarea naşterii de fii şi ai zis către ei: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul.”[1] Cel ce a întemeiat firea prin Cuvânt, a pus în rânduială prin El întocmirea firii, Cel ce a luptat împotriva odraslei morţii, Cel ce învârte roata vieţii după cum voieşte, Cel ce umple de toată sfinţenia capetele ce se pleacă ţie spre botez, Cel neîncăput cu nici un chip, Cel ce izvorăşte râuri de milostiviri, pe Acela voieşti să Îl cufunzi în Iordan? Şi Tu Cel ce ai făcut apele, ai ales să Te uneşti cu ele şi ceri Botezul pe care Tu mi l-ai dat mie spre iertarea datoriilor? Şi ce trebuinţă ai de botezul pocăinţei, Însuţi fiind Cel ce miluieşti pe cei ce se pocăiesc? Ce trebuinţă ai Tu de un astfel de leac, Cel ce vindeci numai prin poruncă rănile altora?

Pentru ce Îţi trebuie pocăinţă Ţie, Celui ce ai făcut vrednicia binecuvântării[2]? Oare nu te-ai amestecat cu oamenii pogorându-Te, Cel ce eşti singur iubitor de oameni? Tu, Cel ce ai luat chipul robului pe care Tu l-ai plăsmuit şi prin aceasta ai sfinţit chipul Tău pe care diavolul l-a nimicit, reînnoindu-l precum ai binevoit. Tu te-ai făcut părintele nostru, al tuturor. Oare nu prin Tine a fost reprimit Adam cel izgonit? Oare nu prin Tine împărăţeşte neamul cel osândit oarecând? Oare nu prin Maria a înviat Eva cea căzută? Oare nu ai venit voind să îi faci pe oameni asemenea îngerilor? Oare nu Tu ai pierdut fărădelegea de pe pământ ca pe una care a uneltit împotriva neamului omenesc? Şi nu Tu ai adus binecuvântarea ca maică a neamului omenesc?Oare nu tu alungi noaptea întunecată a înşelării? Şi nu Tu răsari ziua cunoştinţei de Dumnezeu celor ce vor să privească frumuseţea ei? Oare nu Tu ai răspândit lumina adevărului tuturor sufletelor? Oare nu ai risipit ca fumul norii necredinţei? Şi oare nu ai răspândit pretutindeni, ca soare al dreptăţii încins cu norul alb al trupului celui fără de prihană razele dumnezeirii? Şi nu feciorelnic eşti la chip, la umblet, la trup, la cuget, la minte şi la suflet? Şi nu din Fecioară feciorelnic trup Ţi-ai gătit Ţie? Oare nu cumva virtuţi precum acestea vor fi având nevoie de întoarcere şi pocăinţă?

Pentru care pricină să Te botez acum pe Tine în Iordan, Cel ce ai făcut Iordanul şi Cel ce ai dăruit nouă botezul şi om Te-ai făcut din iubire de oameni? Nu este întru Tine nici urmă de fărădelege, nici urmă de pată a păcatului nu întinează trupul Tău cel fără de pată. Şi nici un vicleşug nu a ieşit vreodată din gura Ta. Şi ai închis veninul de aspidă de pe buzele Iudeilor, căci sunt pui de viperă şi limbile lor au odrăslit vicleşug. Iar din gura Ta au izvorât izvoarele vieţii veşnice. Căci fiind Viaţa, Cuvintele Vieţii ai grăit şi ai dăruit.

Cum oare Dăruitorul vieţii prezente şi viitoare fiind, ai venit la râul celor săraci? Căci toţi ceilalţi de mine botezaţi acestea le aud de la mine: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor”[3] şi credeţi în Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel Unul Născut. Dar la botezul Tău ce voi spune, ce voi grăi? Voi spune oare Ţie: Pocăieşte-te? Şi cine va primi pocăinţa Ta? Căci cine altul este mai mare decât Tine, Dumnezeu fiind? Voi spune: „Pocăieşte-Te, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor!” Voi putea vesti oare Împărăţiei Împărăţia? Şi Ţie voi grăi despre Tine? Tu nu cunoşti oare Împărăţia cerurilor pe care, venind, ai adus-o oamenilor din cer? Voi spune Ţie: Crezi în Domnul Iisus Hristos? Pe Tine Te voi îndemna să crezi în Tine? Cine oare vreodată a fost sfătuit ca Însuşi în Sine să creadă?

Căci trebuie să crezi că Cel ce vine este Dumnezeu! Dar Tu eşti Dumnezeu şi Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, deşi la-nfăţişare eşti om şi trebuie crezut că eşti drept mai presus de toţi. Dar voi spune Ţie: crede în Tatăl Tău? Dar când ai fost văzut necredincios şi potrivnic Tatălui? Când vreodată, fiind născut din Dumnezeu, Te-ai despărţit de dumnezeire? Ce voi spune aşadar către Tine? Crezi în Duhul Sfânt. Dar El în Tine este şi cu Tine este, în chip nedespărţit. „Eu am nevoie să fiu botezat de Tine şi Tu vii la mine?”[4]

Fiul cel Unul născut al lui Dumnezeu vine la Fiul lui Zaharia? Cel ce a ieşit din Fecioară vine la cel ieşit din cea stearpă? Cel ce nu a dezlegat fecioria Maicii, la cel ce a dezlegat sterpiciunea celei ce l-a născut? Cel încă din pântecele Maicii închinat, la cel care din pântece I-a cunoscut stăpânia? Cel Întrupat, la glasul din pustie, Cel atât de Înalt, la cel atât de mic? Stăpânul întregii făpturi, la slujitorul cel nevrednic de bunătatea Ta? Cel bogat cu firea, la cel sărac prin fire, dar bogat numai prin harul Tău? Cel ceresc şi pământesc, la cel numai pământesc?

Cel ce are dumnezeirea de sus şi omenitatea de jos, la cel odrăslit numai din cele de jos? Un atât de mare Stăpân la mine, un slujitor atât de mic. Dar robul nu îl eliberează nicicum pe Stăpân, nici sfeşnicul nu poate lumina soarele, nici lutul nu îl modelează pe olar, nici oaia nu îl paşte pe păstor. Nici Înainte Mergătorul nu Îl măreşte pe Împăratul. Râul nu poate purta dumnezeirea Ta, râul nu cuprinde pe Cel pe care cerurile nu Îl încap, Iordanul nu Îl poate spăla pe Creatorul lui, apa a recunoscut pe Făcătorul lui, aceste ape nu cunoşteau lumina, şi eu voi cuteza să aduc slujirea? Sufletu-mi e cuprins de ameţeală, mâna, tremurând, se teme să se apropie de Preasfântul Tău trup.

Ce voi face? Cum voi ieşi din încurcătură? Mă şi înfricoşez de Tine, dar şi însetez de Tine, să fug nu îndrăznesc, să m-apropii nu am curajul, şi să Botez mă înfricoşez, dar şi să primesc sfinţire însetez. „Eu am nevoie să fiu botezat de Tine. Eu sunt învăţat să mă închin Ţie, iar nu să Te botez. Mai degrabă îmi înclin eu grumazul sub dreapta Ta. Binecuvintează-mă pe mine, Cel ce ai binecuvântat pe drepţii cei din veac. Fă-mă Tu pe mine astăzi să săltez iar în apele Iordanului, cum m-ai făcut oarecând să săltez în pântecele maicii mele”. Da, zice Stăpânul, o, Botezătorule, mă minunez de evlavia ta, şi caut la buna ta credinţă. Te-ai făcut vestitor împreună cu Mine al Împărăţiei Mele, dar trebuie să fii şi slujitorul iconomiei Mele.

Eu am venit la tine, fiindcă îţi este de folos ţie şi celor care vin la tine. Am venit la tine pentru ca toţi oamenii să vină la Mine. M-am pogorât din cer, dar sunt întreg în sânurile Tatălui Meu, pentru ca să Îl împac pe Ziditorul cu făptura mâinilor Sale. Am venit Eu Cel ce sunt, ca să-i prind pe cei prigoniţi. Am venit ca om, deşi sunt Dumnezeu, pentru ca pe oameni să-i fac Dumnezei. Am luat de la voi maică săracă, pentru ca voi să puteţi să-L chemaţi Tată pe Părintele Meu. M-am hrănit ca prunc cu hrană din lapte pentru ca să Mă dau pe Mine hrană celor credincioşi Am fost înfăşat în legători de prunc pentru ca să rup legăturile fărădelegii. Nu m-am întins în pat împărătesc, ci într-o iesle săracă, pentru ca după sălăşluirea Mea în iesle, nimeni dintre fiinţele cugetătoare să nu socotească nicidecum necuvântătoare lipsa  măririi.

Am primit în trupul Meu tăierea împrejur pe care Eu mai dinainte am rânduit-o, pentru ca să aduc mai apoi tăierea împrejur cea nefăcută de mână. Am adus jertfa cerută ca Întâi născut, Eu, Cel Unul născut, pentru ca să o preschimb şi să Mă aduc pe Mine jertfă străină. Am fugit în Egipt, dar nu am încetat să fiu refugiu tuturor. M-am făcut prunc tânăr, bărbat desăvârşit, apoi, precum vezi, ca să dăruiesc desăvârşirea celor nedesăvârşiţi, am venit pentru orice vârstă, ca să zidesc orice vârstă printr-un progres treptat. Am venit şi la râu, ca să-i fac pe cei pământeşti să urce la cer. Şi primesc acest botez pentru a dărui ucenicilor mei reînnoirea botezului. Am primit pogorârea, ca să primesc naşterea cea după trup. Ca un dătător de Lege cinstesc îndreptările Legii, pentru ca să înnoiesc semnele harului; ca un doctor însănătoşind, am primit leacul [cuvenit] celor bolnavi, fără a avea nevoie de el, pentru ca un nou sprijin să dau colimvitrei celor deznădăjduiţi. Voi primi oare crucea pentru păcătoşi şi mă voi feri de o curăţire nevătămătoare?

Voi răbda îngroparea cea de trei zile şi nu voi săvârşi o cufundare fără de durere? Voi răbda oare pogorârea în însuşi adâncul iadului şi nu mă voi lăsa  cufundat în apele râului? Botează-Mă aşadar pe Mine, Cel ce voi boteza pe cei care vor voi să se mântuiască. Botează-Mă pe Mine, Cel ce voi ridica la înălţimea cerească firea botezată a oamenilor celor din păcate. Botează-Mă, ca om aici jos, pe pământ, pe Cel preamărit sus, întru înălţime de îngeri. Fii slujitor iscusit al tainelor mele, schimbă cererea în bună faptă.

Pune oprelişte limbii şi întinde mâna ta spre faptă. Îndrăzneşte şi pune mâna pe capul Meu, ca să primeşti bun câştig pentru tine din participarea ta la botezul Meu, iar tu să te numeşti Botezător. Lasă acum, botează-Mă şi teologhiseşte atunci. Dar acum botează-Mă şi lasă pe-atunci închinarea. „Căci acum se cuvine nouă a împlini toată dreptatea.”[5] Nimic nu preamăreşte pe cel înalt cât smerenia de voie, căci nu faptele pline de bunăvoinţă cinstesc cu adevărat ceea ce este înalt, ci smerenia şi tăierea voii. Atunci L-a lăsat Ioan, strigând către El: Iată, Stăpâne, slujitor mă fac rânduielii Tale, fiindcă cele ce nu ştiam am aflat, şi pe acestea, bucurându-mă, le săvârşesc. Iată, pun dreapta mea pe capul Tău, fiindcă Tu ai poruncit astfel. Şi eu sunt robul Tău şi fiul roabei Tale. Căci şi mâna mea este făptura Ta şi râul acesta îşi are curgerea din stăpânia Ta şi apele acestea sunt făptura mâinilor Tale şi botezul acesta este darul Tău şi numai Tu singur cunoşti ceea ce se lucrează prin taina aceasta.

Botează-Te, botează-Te, mă rog, şi mântuieşte cum voieşti pe cele pe care Tu le-ai făcut cu mâna. Eu sunt fericit că pentru Tine născându-mă în chip străin şi în chip străin fiind hrănit [de Tine] în pustie, acum mă învrednicesc de o asemenea slujire. Fericit sunt fiindcă m-ai socotit vrednic de a lucra o asemena taină O! mână! Câtă înălţime! O, organ de lut! De câtă cinste te-ai învrednicit! Iubitorule de oameni şi multdăruitorule Doamne, după ce ai amestecat harul Tău cu apele Iordanului şi după ce ai dăruit acestora cufundarea Ta ca o frământătură a sfinţeniei (îngenunchez, Stăpâne!) ridică-Te, primeşte firea omenească muribundă şi îmbolnăvită, cerceteaz-o că este aprinsă de arşiţă ridic-o din pământ ca dintr-un pat zvârcolindu-se şi suferind de felurite patimi.

Ca un doctor depărtează bolile ei, pe Tine Te aşteaptă şchiopii, ca să alerge la Tine, Care le vorbeşti, pe Tine Te aşteaptă orbii, ca să Te vadă pe Tine. Glasul Tău îl ascultă toţi morţii cei din veac, pentru Înviere, de venirea Ta însetează cei ce plâng în cuptorul nenorocirilor. Fii tuturor aproape ca roua vindecării. „Şi botezându-Se Iisus, a ieşit din apă. Şi iată, I S-au deschis Lui cerurile şi a văzut Duhul lui Dumnezeu pogorându-Se ca un porumbel şi a stătut asupra Lui. O, Taină străină şi neasemuită! Cerul de sus Se închină pe care râul pentru puţină vreme L-a cuprins, iar Duhul Sfânt L-a mărturisit pe Cel pe Care robul L-a botezat. Şi iată, glas din cer S-a auzit, zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit”.

Acesta este cel botezat, nu pentru propria Lui trebuinţă, ci numai din iubire de oameni, Cel mărturisit de Duhul Sfânt, Cel propovăduit de Mine, Care L-am cunoscut pe El, Cel născut din Mine mai înainte de veci, iar acum din Maria născându-Se cu trupul, Cel de o fire cu Mine şi cu voi, Cel împreună-veşnic cu Mine şi de acelaşi chip cu chipul vostru, Făcătorul lui Adam şi sămânţa lui David, creatorul Fecioarei şi Fiul Fecioarei, Cel prevestit şi Cel descoperit. Cel recunoscut prin credinţă şi prin vedere. Cel desăvârşit în dumnezeire şi desăvârşit în omenitate. (Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit). „Acesta este Fiul Meu cel iubit.”

Acesta este Fiul Meu Care, ca Dumnezeu a făcut minuni, iar ca om a pătimit. Căci nu poate crucea să încapă pe Cel prin fire nedespărţit de Mine. Acesta pironit în cuie este Fiul Meu cel iubit. Căci cuiele nu vatămă dumnezeiasca Lui fire, Acesta, Care pătimeşte este Fiul Meu, căci nu poate pătimirea să-L despartă de dumnezeire, Acesta este Cel omorât de voie şi venind la moarte, este Fiul Meu. Căci cu dumnezeirea nu poate muri, nici nu voieşte, nici nu poate. Căci moartea nu biruieşte Viaţa, iar moartea nu poate cuprinde nemurirea. Acesta Care S-a ridicat din morţi este Fiul Meu. Ca ziditor a toate, a ridicat templul trupului Său îngăduind să fie nimicit de duşmanii Lui. Acesta care cu acest trup a urcat la ceruri de care nu a fost nicicând despărţit, este Fiul Meu.

Cine îl primeşte pe El pe Mine Mă primeşte împreună cu El. Cel ce se închină Lui Mie Mi se închină. Cel ce crede în El, în Mine crede şi cine Îl dispreţuieşte pe El, pe Mine Mă dispreţuieşte. Ocara Fiului pe Tatăl loveşte. Cel ce Îl primeşte pe El şi nu precupeţeşte nimic, ci Îl cinsteşte cu simplitate, fericit este. „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit!” Cei păcătoşi alergaţi la Cel ce ridică păcatul lumii. Cei osândiţi primiţi pe Judecătorul cel iubitor de oameni. Cei omorâţi de păcate alergaţi la izvorul vieţii. Acestea sunt darurile cele bune care vin din lauda Botezătorului. Pe acestea toate ni le dăruieşte Cel ce pentru noi S-a arătat, Stăpânul Hristos, Dumnezeul nostru. Acestuia fie slava şi puterea împreună cu Tatăl şi cu Preasfântul şi de viaţă Făcătorul Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Întreaga Biserică şi întregul cosmos sărbătoreşte Boboteaza. Este sărbătoarea în care comunitatea eclesială se uneşte cu stihiile cosmice pentru a intra în sfera de har a Iubitorului de oameni, Sfinţitorul creaţiei şi al umanităţii.

Este în primul rând o evocare a unui eveniment mântuitor care a avut loc acum aproape 2000 de ani, în care Tânărul Dumnezeu Întrupat a mers şi Și-a plecat capul în faţa Sfântului Ioan Botezătorul, pentru a fi botezat în apele Iordanului. Este un gest suprem de smerenie şi de slavă, unire dintre măreţia Dumnezeului Cerurilor şi Omul plecat, plin de iubire pentru oameni, gata să moară pentru cei pe care-i iubeşte de o veşnicie.

Mântuitorul primeşte Botezul lui Ioan, un Botez al pocăinţei, o spălare ritualică cu apă, nu pentru că avea nevoie de vreo curăţie, El, cel mai curat decât cerurile, neprihănitul Dumnezeu a arătat prin aceasta nevoia umanităţii de curăţire şi a proorocit Botezul cu foc şi cu Duh Sfânt de la Cincizecime, care va inaugura Noul Ierusalim cosmic, Biserica, care se umple de oameni prin Botezul cu apă şi cu Duh. Şi aceasta pentru că Iisus este Înaintemergătorul dumnezeiesc al Duhului Sfânt, Cel ce anunţă revărsarea de har, deschisă de Jertfa şi de Învierea Sa. Primul Mângîietor, Hristos, anunţă venirea Celui de-al doilea Mângâietor, care va deveni umanitatea întru Hristos: „Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi alt Mângâietor vă va da vouă, Duhul adevărului, care va rămâne cu voi în veac”.

Însă Botezul în apele Iordanului mai are un înţeles de o măreţie supremă şi efectivă pentru fiecare dintre noi. Intrarea lui Hristos în apele Iordanului sfinţeşte apele cele de sub cer, pătrunde de har stihia cea lichidă, făcând-o pântece al nemuririi prin Duhul Sfânt. Apa prin smerenia cu care ia orice formă, anunţă Apa cea vie, Duhul cel adevărat care nemureşte creaţia prin Jertfa lui Hristos. Apa ca sălaş, ca matrice creată a creaturilor umplute de har necreat, ca pântece roditor în care se naşte Dumnezeu, aceasta este esenţa sărbătorii de Bobotează.

(Pr. Dr. Ioan Valentin Istrati, Lumina răstignită – Cuvinte pentru cei ce plâng, Editura Pars Pro Toto, Iaşi, 2014, pp. 211-213)

Astăzi, Sfânta Biserică Sobornicească prăznuieşte pe cel mai mare ierarh al Bisericii, pe stâlpul cel de foc, pe gura cea de foc a Duhului, pe Marele Vasile, cum aţi auzit poate azi, cântându-se la dumnezeiasca Li­turghie.

El a fost cel mai ager la minte şi cel mai sfânt şi mai prevăzător cu mintea dintre ierarhi. Toate soboarele ecumenice şi locale care s-au ţi­nut, în diferite vremi şi locuri, au ţinut seama de autoritatea canoa­nelor lui.

Toţi l-au citit, mii de sfinţi şi de ierarhi au păzit hotarele puse de el. Pentru ce? Sfântul Vasile a fost ochiul Bisericii şi a rămas ochiul Bisericii până la sfârşitul veacurilor.

Unde s-a născut? În Cezareea Capadochiei. Părinţii lui s-au numit Vasile şi Emilia. Tatăl său era din Pont, adică de lângă Marea Neagră, unde e Turcia de astăzi. Era unul din zece fraţi. Unul a murit şi nouă au trăit. Dumnezeiescul Grigore de Nazianz, Cuvântătorul de Dumnezeu, zice de familia lui că a binecuvântat-o Dumnezeu cu Ma­rele Vasile, măcar că nici ceilalţi copii n-au rămas mult mai jos decât dânsul. Toţi cei patru fraţi şi cinci fete din familia lor petreceau cu sfinţenie, cu cucernicie, cu milostenie şi cu o bună aşezare a sufletului. Deci o familie mare de sfinţi a fost familia Sfântului Vasile (vezi Viaţa Sfântului Vasile cel Mare, 1 ianuarie).

Când s-a născut Sfântul Vasile, era atât de mic, atât de slab, încât era gata, gata să moară. Iar maica lui, Emilia, femeie bună şi credincioasă şi sfântă, s-a aruncat cu faţa la icoana Mântuitorului şi a zis: „Doamne, dă­ruieşte-mi copilul acesta, că Ţi-l dau Ţie spre slujbă”. Şi plângând şi luându-l în braţe şi rugându-se, îndată copilul s-a întremat şi datorită nu­mai rugăciunilor din adâncul inimii ale mamei sale a supravieţuit acest copil, care a fost la urmă un atât de mare vas al alegerii şi stâlp al Biseri­cii lui Hristos.

Cum am zis, ei au fost patru băieţi şi cinci fete. Şi băieţii au fost aceştia: Sfântul Grigore de Nyssa a fost cel mai mare şi a fost şi el Ierarh, iar Sfântul Vasile a fost după dânsul. După ei au fost Sfântul Naveratie, mare pustnic făcător de minuni în pustia Sinaiului şi Sfântul Petru al Sevastiei. Deci, trei Arhierei, trei Episcopi, trei Ierarhi Sfinţi şi un mare pustnic. Iar dintre fete, cea mai mare a fost Sfânta Macrina, mai mare şi decât Sfântul Grigore de Nyssa. Ea ajutat-o pe mama lor Emilia la creşterea tuturor copiilor şi ea i-a învăţat pe toţi, din faşă, dreapta credinţă.

Deci mare merit îl are în familia sfântului Sfânta Macrina, sora Sfântului Vasile, cuvioasă şi sfântă, ce a fost stareţă a unei mari mănăstiri de călugăriţe de atunci; şi ea s-a sfinţit, după cum arată Sinaxarul la 19 ale lunii iulie. Şi a mai avut Sfânta Macrina patru surori, cum am spus, care s-au căsătorit, dar au trăit cu totul o viaţă creştinească şi sfântă.

La cele dintâi învăţături, Marele Vasile a avut dascăl şi povăţuitor chiar pe tatăl său, ce era într-acea vreme ca un dascăl al învăţăturilor şi al fap­telor bune pentru întregul Pont. Acesta i-a dat nu numai învăţătura în­conjurătoare, ci şi toată buna credinţă, făcându-se astfel începător al desă­vârşirii la care avea să ajungă mai apoi fiul său.

Iar când a sosit vremea de şcoală, l-a dat la şcoală în Cezareea Capadochiei, căci acesta era un oraş de cultură, cu şcoli multe. Aici, primind tot felul de învăţătură – fiind iu­bitor de osteneală ca şi albina care, din tot felul de flori, îşi culege cele tre­buincioase – în puţină vreme s-a făcut slăvit şi vestit celor mai mari ai cetăţii şi la tot poporul, covârşind pe mulţi cu buna sa ştiinţă şi chiar asemănându-se cu unii din cei mai învăţaţi dascăli.

Din Cezareea, Vasile s-a dus apoi la studii în Constantinopol, în ca­pitala Imperiului romano-bizantin, unde a studiat şi a avut învăţători pe unii din marii retori şi filozofi ai vremii, de la care în scurtă vreme a adunat, prin ascuţimea minţii sale, cele mai înalte învăţături, cu care şi-a împodo­bit sufletul său.

De la Constantinopol, terminând şcoala, Vasile s-a dus la Atena, în capitala Greciei de astăzi, unde s-a întâlnit cu prea iubitul său prieten, Grigore de Nazianz, Sfântul Grigore Cuvântătorul de Dumnezeu. Şi mare prietenie duhovnicească a crescut între dânşii, încât erau o minte, un suflet şi un gând înaintea lui Dumnezeu.

Ei cunoşteau la Atena numai două drumuri: unul care mergea la şcoală şi unul care ducea la biserică. Lumea era moartă pentru ei, nu vedeau că sunt în lume. Aveau în minte pe Hristos, Şcoala şi Biserica.

Aşa au petrecut ei acolo opt ani de zile. Tot la Atena, Vasile a aflat şi pe Iulian Paravatul, care mai pe urmă a fost împărat, mare vrăjmaş şi muncitor al creştinilor, pe Libanius, marele filosof sofist al vremii, pe preaînţeleptul Eubul, care i-a fost dascăl şi pe care mai apoi l-a adus la cunoştinţa lui Dumnezeu.

De acesta fiind întrebat care este firea filosofiei, Marele Vasile a dat vestitul răspuns: „Firea filosofiei este pomenirea morţii”, arătând prin aceasta că cea mai înaltă filozofie şi înţelepciune este deasa cugetare la moarte, prin care tot omul se fereşte de rău şi se sârguieşte spre fapta bună.

După aceea, Vasile şi Eubul s-au întors la Cezareea şi au înfiinţat o şcoală de retorică, adică de elocvenţă, de bună vorbire. Dar pentru că aceasta îi cerea grijă multă şi răspândire de la rugăciune, mai cu seamă după sfatul Sfântului Grigore de Nazianz şi al surorii sale Macrina, prea înţeleapta fe­cioară, a părăsit şcoala aceea înaltă şi la anul 357, a întreprins o călătorie care a durat un an, în Palestina, Siria, Mesopotamia, Egipt, la Muntele Sinai, în părţile Iordanului, la sfintele locuri ale Ierusalimului, în pustia Iudeii, pe unde vieţuiau părinţi mari cu fapta bună şi în toate părţile unde a auzit că sunt bărbaţi sfinţi şi pustnici vestiţi şi mari sihaştri.

Şi s-a străduit în răstimpul acestei călătorii să afle de la cei mai iscusiţi pustnici meşteşugul vieţii pustniceşti şi lepădarea de sine şi cele mai înalte virtuţi; să vadă din cele ce trăiau – nu doar că vorbeau – făcliile lui Hristos răspândite în toate pustiile.

Când au ajuns la Ierusalim, Vasile şi Eubul s-au închinat lui Dumne­zeu cu credinţă şi cu dragoste, înconjurând toate sfintele locuri. Apoi s-au arătat episcopului cetăţii, Maxim şi s-au rugat să-i boteze în Iordan, căci pe atunci se botezau oamenii mari, Vasile având la acea dată aproape 29 de ani. Episcopul, văzându-i plini de credinţă, le-a împlinit dorirea, după care întorcându-se în sfânta cetate, au petrecut într-însa aproape un an.

După aceasta, întorcându-se spre Capadochia, au trecut prin Antiohia, unde Meletie arhiepiscopul l-a hirotonisit pe Vasile diacon şi acolo a tâl­cuit cuvintele Pildelor lui Solomon.

Când s-a întors din această călătorie, în Cezareea Capadochiei păsto­rea episcopul Leontie, care auzind de fapta bună şi de înţelepciunea lui, l-a hirotesit lector. Atunci era în Biserică şi această treaptă de slujire, de lector, lectorul fiind un om care se îngrijea de îngroparea celor ce mureau. Trebuia să spună un cuvânt la groapă, să aşeze slujba înmormântării, să facă pomenire celor adormiţi la soroacele cuvenite. Deci se îngrijea mai ales de slujba înmormântării. După Leontie, a venit ca episcop al Cezareei Ermoghen, care l-a hirotonisit preot pe Vasile, rânduindu-l a fi povăţuitor monahilor.

După Ermoghen arhiepiscopul, era cerut la scaun, ca un vrednic, Sfântul Vasile, dar fugind de cinste, s-a ascuns şi a fost ridicat la arhie­piscopie Evsevie, bărbat îmbunătăţit, dar neiscusit în Sfintele Scripturi şi în cele cărturăreşti, pentru a putea face faţă luptelor mari pe care Biserica le dădea cu ereticii în acea vreme.

Acesta ştiind pe Vasile foarte cinstit şi lăudat de toţi pentru înţelepciunea şi viaţa lui sfântă, biruindu-se de za­vistie, ca un om neputincios, a început a i se arăta răuvoitor. Care lucru înţelegându-l Sfântul Vasile, nevrând să fie pricinuitor de zavistie, s-a dus în pustia Pontului, unde a chemat prin scrisori şi pe prietenul său, pe Sfântul Grigore de Nazianz şi unde, adunând cu dânsul mulţime de mo­nahi, a făcut rânduială de viaţă monahicească – fiind luminat de Duhul Sfânt – şi petrecea viaţă îngerească pe pământ.

Acolo a scris şi vestita sa carte „Hexaimeronul”, despre facerea lumii; şi purta o haină ruptă cu sute de petice, cum arată Sfântul Nicodim Aghioritul, când îi scrie vărului său, episcopul Ieroteu Naziul, zicând: „Prea Sfinţite, să nu-ţi faci haine de mătase. Adu-ţi aminte de peticele Ma­relui Vasile, căci şi acela a fost episcop, de cojocul Sfântului Serapion. Adu-ţi aminte că aici, în Sfântul Munte, avem mitropoliţi care au venit cu traista în spate şi nepieptănaţi şi numai cu Hristos în minte; şi umblă în­călţaţi cu opinci”.

Sfântul Vasile a fost primul – şi ca preot şi ca episcop – care a dat episcopilor pilda aceasta. El le arăta că episcopul nu trebuie să umble luxos, ci smerit, cu haine ponosite, însuşi alergând desculţ şi mai mult cu capul gol făcându-şi rugăciunile. Tot acolo a scris şi „Aşezămin­tele călugăreşti”.

Deci, conducând marele Vasile obştea aceea în pustia Pontului, le ajuta la o viaţă ca aceea şi fericita Emilia, maica sa, petrecând nu departe de dânşii, de cea parte de râu, în sat, îngrijindu-se de hrana lor; apoi ră­mânând văduvă, toată sârguinţa o avea ca să placă lui Dumnezeu. Cu vremea s-au adunat acolo mai mult de o sută de femei şi fecioare şi le conducea Sfânta Macrina şi mama ei, Emilia.

Sfântul Vasile având multă grijă cu mănăstirea de călugări, aflată peste râu, a stat acolo patru ani – timp în care a întemeiat-o cu desăvârşite rânduieli – după care, încredinţând conducerea ei fratelui său Petru, mai târziu episcop al Sevastiei, el a plecat în pustie, împreună cu iubitul său prieten Grigore de Nazianz.

Vreme de câţiva ani au vieţuit ei în coliba pe care şi-au făcut-o în pustie, studiind adânc Sfânta Scriptură şi petrecând numai în rugăciune şi în meditaţie şi în gândiri duhovniceşti. Şi când au ple­cat de acolo, Marele Vasile a zis: „Frate, să nu ruşinăm pe cei ce şi-au pus nădejdea în noi! Trebuie să fim noi întâi ochi, ca să putem lumina pe al­ţii”. După această petrecere şi desăvârşire în liniştea pustiei, cei doi mari prieteni au ieşit de acolo ca doi luminători.

Unul – Marele Grigore – a plecat episcop în cetatea Nazianz, spre a ajuta pe tatăl său, ce era episcop acolo şi care, fiind bătrân şi neputincios, lupta din greu cu ereticii.

Iar Marele Vasile a fost chemat de episcopul Evsevie, care s-a căit foarte de zavistia sa şi l-a rugat să se întoarcă şi să ajute Biserica, ce lupta contra arienilor. Fericitul Vasile, văzând o primejdie ca aceea a Bisericii şi mai mult cinstind trebuinţa cea de obşte decât viaţa pustnicească, a lă­sat singurătatea şi a venit la Cezareea, unde foarte mult a lucrat cu cu­vântul şi cu scrisul, curăţind credinţa cea dreaptă de eresuri.

Apoi episcopul Evsevie şi-a dat sfârşitul pe braţele lui Vasile, iar după dânsul, lucrând Sfântul Duh, Marele Vasile, chiar nevrând, a fost ridicat la scaun, fiind sfinţit de mulţi episcopi, între care era şi bătrânul Grigore, tatăl lui Grigore de Nazianz. Acela, deşi era bătrân şi neputincios, a po­runcit ca să-l ducă în Cezareea, să silească pe Vasile a veni la arhiepisco­pie, ca nu cumva prietenii să ridice pe cineva dintre ai lor la scaunul acela.

Şi după ce a luat episcopia, a adus osteneli peste osteneli şi Dumnezeu a pus dar asupra lui. Atât de milostiv era, că în toată Cezareea şi în toate părţile nu era episcop milostiv ca Marele Vasile.

A fost foamete mare în anul 373, iar în foametea aceea el a dat toate averile Episcopiei milostenie în toate părţile. El a înfiinţat, dacă aţi auzit, în Cezareea Capadochiei, vestitele Vasiliade, nişte spitale mari pentru călugări, pentru preoţi şi pentru popor. Şi din averile Episcopiei ţinea aceste uriaşe spitale şi el sin­gur cu mâna lui ştergea bolnavii şi-i îngrijea şi cu rugăciunea îi făcea să­nătoşi.

Umbla din spital în spital şi a pus călugări să slujească, cum în­grijeau pe la spitale surorile de caritate. De acolo îşi are originea slujirea călugărilor, de la Marele Vasile pogoară obiceiul acesta.

Dar erau călugări sfinţi şi tămăduiau oamenii şi cu rugăciunea şi cu medicamentele pe care le luau de la Marele Vasile pe cheltuiala Episco­piei. De vestitele acestea Vasiliade auzind Iulian Apostatul – care între timp ajunsese împărat – şi socotind că episcopul are averi multe de a făcut atâtea spitale, l-a cuprins o ură mare, că se cunoşteau deja de la Atena, unde făcuseră studiile împreună.

Pe atunci Grigore de Nazianz spusese cu proorocesc glas Marelui Vasile despre Iulian: „Mare răutate ţine pământul Greciei astăzi”, căci l-a ştiut mai înainte că o să ajungă împărat lepădat de credinţă. Acela se făcuse întâi evreu, pe urmă păgân şi aducea jertfe la idoli, pînă ce în sfârşit l-a lovit mânia lui Dumnezeu.

Iulian Apostatul, auzind de Vasile că a înfiinţat nişte spitale aşa de mari şi împlineşte o misiune aşa de mare, că are sute de mănăstiri de că­lugări şi de maici şi face atâta binefacere şi asistenţă socială, şi-a zis: „Cum un om, un călugăr, are atâta trecere la popor şi atâţia bani?!”. Căci poporul îi dădea averile, cum dădeau la Sfinţii Apostoli, să facă atâta bine de obşte la tot poporul creştinesc. Şi i-a trimis Marelui Vasile o scrisoare de la Constantinopol: „Să vii la mine”.

Marele Vasile, ştiind de ce e chemat, n-a vrut să se ducă. Dacă a văzut că nu vine, Iulian îi scrise: „Dacă nu vrei să vii (el a spus că e bolnav), trimite-mi o mie de litri de aur, că mă duc cu război împotriva perşilor şi am nevoie de cheltuieli de război”. Iar Marele Vasile a răspuns: „Nu! Căci banii care-i am de la Episcopie sunt ai săracilor, ai văduvelor şi ai bolna­vilor, nu ţi-i dau pentru război. Poporul mi i-a dat să fac spitale şi mănăs­tiri cu ei”.

Atunci Iulian a fost cuprins de o şi mai mare furie şi a spus: „Eu mă duc cu război împotriva perşilor, dar când mă întorc înapoi, pe tine şi pe Grigore de Nazianz vă voi pierde cu cele mai groaznice munci. Am fost împreună odată, la şcoală, dar acum să vedeţi că eu sunt împărat!”.

Marele Vasile, auzind de furia lui Iulian Apostatul şi ştiind răutatea lui, a zis către popor: „Iată, Iulian Apostatul trece peste o lună de zile cu răz­boi contra perşilor pe aici, prin Cezareea şi are să se abată pe la noi ca să ne ceară aur”. Şi a spus poporul: „Noi îi vom da ceva ca să-l mulţumim, dar nu-l mulţumim, că are mare ură pe creştini”. Şi aşa a fost.

Iulian Apostatul a pornit război împotriva perşilor şi a trecut chiar prin Cezareea, pe unde îi era drumul şi când a ajuns aproape de Episcopia Marelui Vasile a trimis nişte soli la sfântul, să-i trimită atâţia litri de aur şi atâta hrană, pentru cai şi pentru armată. Dar tocmai atunci era o secetă mare şi o foa­mete în Cezareea şi n-aveau creştinii nici pâine.

Sfântul Vasile, văzând că el cere atâta aur, a trimis soli înainte şi le-a spus: „Eu aş vrea să-i trimet, numai că n-avem; poporu-i sărac şi avem atâţia bolnavi şi atâtea mănăstiri şi atâtea biserici”. Când solii i-au dus ştirea lui Iulian, acesta s-a înfuriat straşnic: „Ce-a spus, că n-are? Las’ că merg eu până acolo!”. Şi a venit mai aproape şi a trimis alţi soli, ca să spună să-i trimită negreşit.

Atunci Sfântul Vasile a luat poporul său şi l-a întâmpinat, cinstindu-l după tradiţie, ca pe împăratul Bizanţului şi fiindcă nu avea alt dar să-i aducă, i-a adus trei pâini de orz, dintr-acelea din care mânca sfântul; căci aşa ceruse împăratul, să-i ducă din cele ce mănâncă el.

Deci, primind îm­păratul darul, a zis slujitorilor lui să-i răsplătească dându-i iarbă din li­vadă. Sfântul văzând o necinste ca aceasta, a zis împăratului: „Noi, o, îm­părate, ţi-am adus din cele din care înşine mâncăm, precum ai cerut; iar împărăţia ta, precum se vede, ne-ai răsplătit darul cu cele din care însuţi mănânci”.

Auzind acestea împăratul, s-a mâniat foarte şi a zis sfântului: „Acum primeşte darul acesta şi când mă voi întoarce din Persia biruitor, voi arde cetatea ta de tot şi pe nebunul popor, cel amăgit de tine, îl voi robi; căci necinsteşte pe zeii cărora mă închin eu şi atunci vei lua şi tu răsplătirea ce ţi se cuvine!”. Astfel înfricoşându-l păgânul împărat, s-a dus în Persia.

Şi s-a dus cu mare mânie, iar Marele Vasile, ştiindu-i furia şi răutatea lui, a adunat tot poporul în biserica Sfântului Marelui Mucenic Mercurie, care era pe un deal şi a zis: „Să facem multă rugăciune, că împăratul, când se va întoarce înapoi, ne pierde pe toţi, pentru că nu i-am dat aur şi cele ce a cerut”.

Poporul ascultă de Sfântul Vasile, că de li s-ar fi cerut ca toţi să moară pentru Hristos, ar fi făcut-o, aşa de mare le era credinţa. Şi au făcut priveghere de toată noaptea şi se rugau cu toţii ca să se potolească furia împăratului. Iar sfântul se ruga înaintea icoanei Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, lângă care era şi chipul Sfântului Marelui Mucenic Mercurie, cu suliţa ca un ostaş, că Sfântul Mercurie a fost ostaş, ca Sfântul Dimitrie şi ca Sfântul Gheorghe.

Şi deodată a văzut chipul Sfântului Mercurie, cel de lângă Prea Curata Născătoare de Dumnezeu, schimbându-se şi făcându-se nevăzut câtăva vreme. Atunci a înţeles Sfântul Vasile că Sfântul Mercurie a fost trimis de Prea Curata Maică a Domnului să se răzbune şi să piardă pe vrăjmaşul lui Dumnezeu, că Iulian Apostatul, de când s-a le­pădat de credinţă, nu-l numea pe Mântuitorul altfel decât „Fiul Mariei” şi „Galileeanul”.

Şi într-adevăr, s-a dus Sfântul Mercurie şi ajungând unde erau oştirile ziua în amiaza mare, s-a ridicat deasupra oştirilor lui Iulian Aposta­tul. Şi când a văzut Iulian că vine Sfântul Mercurie, strălucind ca soarele, a crezut că-i Hristos şi a strigat la generalii săi: „Veniţi degrabă aproape de mine, puneţi mâna pe săbii, apăraţi-mă!”. Dar aceia nu vedeau nimic. „Dar ce-i, împărate?!”. „Galileeanul, Galileeanul vine, mă omoară, mă urmăreşte în mijlocul taberei mele, nu mă lăsaţi!”.

Şi pe când striga îngrozit, Sfântul Mercurie l-a însuliţat în gât, a ţâşnit sângele în sus şi abia a mai putut îngăima: „Ai învins, Galileene… ”. Apoi Sfântul Mercurie într-o clipă s-a întors în biserică. Şi când a venit, poporul a încremenit: chipul s-a aşezat la locul său, iar din suliţa sfântului picura sânge pe peretele bisericii!

Această minune văzând-o poporul, Sfântul Vasile a strigat: „Acum ri­dicaţi mâinile în sus şi strigaţi cu toţii: Doamne miluieşte! – că a făcut iz­bândă Hristos, Dumnezeul nostru, împotriva vrăjmaşului Bisericii şi al Său”.

Împăratul a fost însuliţat într-o poiană, în mijlocul oştirii sale şi până azi acea poiană se cheamă poiana Sfântului Mercurie, pentru că acolo a fost junghiat vrăjmaşul adevărului şi al lui Dumnezeu, Iulian Apostatul.

După Iulian Apostatul a urmat împăratul Valens, care de asemenea se lepădase de dreapta credinţă, fiind arian. Marele Vasile a avut mult de lu­cru şi cu acesta. Căci auzind Valens de autoritatea Sfântului Vasile, de sfinţenia lui, de minunile lui, a început să se poarte şi el cu mare ură, asu­prind pe Marele Vasile, de care ştia că e creştin şi ţine cu Biserica.

Pe mulţi alţi episcopi dreptcredincioşi el îi izgonise de la scaunele lor şi ridicase pe arieni în locurile acelora; iar pe alţii, mici la suflet şi fricoşi, i-a silit să se învoiască după eresul lui.

Deci se mânia şi se tulbura văzând pe Sfântul Vasile pe scaunul său fiind fără temere şi în credinţă ne­mişcat ca un stâlp, iar pe alţii sprijinindu-i şi sfătuindu-i să se depărteze de eresul arienesc, ca de un lucru urât de Dumnezeu.

Până la o vreme s-a îngrijit împăratul cu dinadinsul să aducă pe Marele Vasile la unirea cu ari­enii, îndemnându-l prin oamenii săi cu rugăminţi, cu făgăduinţe şi cu în­groziri, să facă voia lui; dar aceştia nimic n-au sporit, pentru că nu au găsit un om slab la inimă, ci un om hotărât. De aceea nu ştia apoi cum să se răzbune pe Sfântul Vasile şi căuta să-l stârnească, doar o zice ceva ca să-l piardă.

În vremea aceea s-a hotărât Valens să meargă să viziteze Niceea Bitiniei, unde era o catedrală foarte frumoasă. Şi când a ajuns acolo, arienii (care pe vremea aceea erau trei părţi arieni şi o parte creştini, căci după soborul întâi ecumenic, arianismul a prins mari rădăcini în părţile răsăritului), văzând pe împăratul şi ştiind că e de credinţa lor, au ieşit înaintea lui şi au cerut: „Să ni se dea biserica aceasta, că suntem mulţi şi n-avem unde ne duce la rugăciune!”.

Iar împăratul, fiind de un gând cu dânşii, a zis: „A voastră să fie bise­rica!”. Şi au intrat arienii şi au omorât pe unii creştini, iar pe ceilalţi i-au izgonit şi au început a face în biserica sobornicească de acolo slujbele lor. Iar bieţii creştini s-au împrăştiat ca potârnichile, fiind puţini şi neorga­nizaţi, cu un episcop şi preoţi puţini şi aceia fricoşi. Unde să se ducă?

S-au dus la apărătorul Bisericii, la mângâietorul, la stâlpul luminii, la Marele Vasile, şi i-au spus: „Iată ce ne-a făcut împăratul Valens: a venit şi ne-a luat biserica cea mare, pe care am făcut-o noi în zeci de ani şi a dat-o arie­nilor, de am rămas pe drumuri şi n-avem nici o biserică. Şi arienii se laudă că foarte curând vor distruge biserica noastră şi nu vor mai fi creştini”.

Marele Vasile, care pururi îşi punea viaţa pentru Biserică, a zis: „Fiţi pe pace, mă duc la Constantinopol”. Şi a plecat în călătorie până la Constantinopol. Şi când l-a văzut împăratul, s-a umplut de furie, iar Ma­rele Vasile l-a întâmpinat cu aceste cuvinte: „Împărate, «cinstea împăra­tului judecata iubeşte». Oare nu zice Duhul Sfânt în psalmi aşa? De ce n-ai judecat drept lucrurile? Ai auzit pe Solomon ce spune? «Dreptatea îm­păratului întru judecată este». De ce ai făcut nedreptate?”. Şi a început să-l mustre pe Valens.

Acesta răspunse: „Mă mustri, Vasile, te-ai întors spre răzvrătire, vii la curte la mine, la împărăţie şi mă mustri pe mine, împărat?!”. Vasile i-a răs­puns: „Împărate, pentru dreptate sunt gata să mor oricând; pentru aceasta am venit, nu ca să trăiesc”. Împăratul îşi dădu seama că nu-i glumă, văzându-l că-i hotărât să moară şi ştiind că mai erau cu Vasile şi creştini mulţi de credinţă creştină.

„Ai făcut mare nedreptate, Împărate! Am scă­pat de un împărat păgân şi a venit la conducere altul eretic. Eşti arian, te-ai lăsat înşelat de cei răuslăvitori, de cei cu credinţa strâmbă şi deşartă şi ai dat Biserica noastră sobornicească. De ce-ai dat-o?”. Şi atunci împăratul a zis: „Ce vrei? Acum vei fi izgonit şi trimis în surghiun!”.

Şi a pus mâna pe trestie să iscălească izgonirea lui. Dar când a pus mâna pe trestie, s-a sfărâmat trestia. A luat o a doua, s-a sfărâmat şi a doua; şi a luat şi a treia, s-a sfărâmat şi a treia. Nu putea să iscălească izgonirea lui Vasile! Şi atunci împăratul a cam prins frică.

Iar Marele Vasile i-a spus: „Împărate, ai un copil tare bolnav”. „Da – zice – fiul meu Galatie este pe moarte; dacă sunt plăcute lui Dumnezeu dogmele credinţei tale, să faci sănătos pe fiul meu, cu rugăciunile tale!”. Sfântul răspunse: „De te vei uni, o, Împărate, cu cre­dinţa cea dreaptă şi de vei dărui pace bisericilor, apoi fiul tău va fi viu”.

Împăratul făgăduindu-se să facă acestea, Marele Vasile a spus: „Mă duc să mă rog să se facă sănătos copilul, dar te rog, înainte de a te pedepsi Dumnezeu şi pe tine să faci dreptate, să mă laşi să judec eu în legătură cu biserica din Niceea”.

Şi împăratul, auzind că-i va vindeca pe copil, s-a bu­curat. Sfântul Vasile s-a dus la capul copilului şi a făcut numai semnul Sfintei Cruci, zicând: „Te vindecă pe tine Iisus Hristos, adevăratul Dum­nezeu”. Şi s-a sculat copilul sănătos şi a zis: „Tată, să nu-l urgiseşti pe acest preot, pentru că acesta-i mare sfânt a lui Dumnezeu. Şi când a zis: «Te vindecă», am văzut o pară de foc ieşind din gura lui şi s-a atins de mine”.

Atunci împăratul Valens s-a umplut de teamă. „Ei, ce să fac, Vasile, ce vrei să fac, că trebuie să-i împac şi pe arieni, că dacă încep un război, ei sunt mai mulţi decât voi şi slăbesc împărăţia şi mai mă pot duce eu cu oş­tire puternică împotriva duşmanilor? Cum să-i împăcăm?”.

Sfântul Vasile a răspuns: „Lasă-mă pe mine, că-i împac eu”. „Şi cum ai să faci?”. Sfântul Vasile zise: „De voi judeca cu nedreptate, Împărate, să mă trimiţi şi pe mine în surghiun, pe cei de o credinţă cu mine să-i izgoneşti, iar biserica s-o dai arienilor. Dar dă-mi mie scrisori împărăteşti la mână, să mă duc să fac dreptate la Niceea, că-i atâta jelanie acolo şi atâta plângere!”.

Şi i-a dat împăratul scrisori, în care zicea: „Vasile, Arhiepiscopul Cezareei Capadochiei, are împuternicire de la noi să meargă să judece între arieni şi dreptcredincioşi, după cum va socoti el. Toată armata de acolo şi toată stăpânirea din părţile acelea, din Niceea şi Nicomidia, să-i dea tot spriji­nul!”.

Şi a luat Marele Vasile scrisorile împăratului Valens şi s-a dus la Niceea. Îndată ce a ajuns acolo, au venit bieţii creştini şi l-au întrebat: „Prea Sfinţite Stăpâne, ai făcut ceva?”. „Aşteptaţi – zise – toţi în linişte”. Şi le-a spus cum a rânduit cu împăratul. „Ce i-ai spus împăratului?”.

„Iată ce i-am spus: Împărate, eu mă duc la Niceea şi adun pe toţi mitropoliţii arieni, şi pe episcopii lor şi pe ai noştri, împreună cu episcopul pe care-l au acum şi iată ce facem. Încuiem biserica din Niceea şi punem şi noi şi ei sigiliu pe ea şi punem să se păzească de armată biserica sigilată cu plumb, cu ceară şi cu peceţi. Şi biserica fiind astfel încuiată, să se roage arienii trei zile şi trei nopţi în faţa bisericii şi dacă o vor deschide cu rugăciunea lor, să fie biserica în veac a lor. Şi noi ne vom ruga o singură dată noaptea – a zis Marele Vasile – şi de o vom deschide noi, a noastră să fie. Iar dacă biserica nu se va deschide nici la noi, tot a lor să fie”.

Şi când a venit Sfântul Vasile şi le-a spus creştinilor cum a rânduit, mulţi din ei au înce­put a zice: „Dar ce-ai făcut, Vasile? Au câştigat tot arienii. Cum e asta: Dacă, deschid ei cu rugăciunea biserica, să fie a lor şi dacă n-o deschi­dem noi, tot a lor să fie?! Ce dreptate este?!”. Dar Sfântul Vasile a zis:„Aveţi credinţă şi nu vă mâhniţi!”. Şi avea acolo numai şase preoţi şi un episcop.

Deci în baza ordinului împăratului, s-au închis uşile bisericii, s-au pus sigilii de plumb şi au semnat sigiliul şi arienii şi creştinii. Au pus armata la uşile încuiate şi ferecate, căci erau trei rânduri de uşi. Şi au venit arienii cu mitropolitul, cu episcopii lor, aşa ca altădată popii lui Baal şi strigau mereu în faţa bisericii, făcând slujbele lor, dar la capătul a trei zile şi trei nopţi nici un semn nu s-a făcut cu biserica.

Şi atunci armata a spus: „La o parte! Să vie acum Vasile cu ai lui!”. Sfântul Vasile a început o prive­ghere de toată noaptea, s-a slujit cu cântări toată noaptea şi a făcut dumnezeiasca Liturghie până dimineaţa şi pe urmă a pornit cu puţinii credinci­oşi, câţi avea el şi cu puţinii preoţi, la soborniceasca biserică cea pecetlu­ită, cântând: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, mi­luieşte-ne pe noi”.

Şi când a ajuns în faţa bisericii, Marele Vasile, îmbrăcat în toate veş­mintele, a zis către popor: „Ridicaţi mâinile în sus şi strigaţi cu toţii: Doamne miluieşte!”. Şi zicând aşa, a atins uşile bisericii, care erau păzite de armată şi sigilate; şi atingându-le cu Sfânta Cruce de trei ori, a zis:„Bine este cuvântat Dumnezeul creştinilor, totdeauna acum şi pururea şi în vecii vecilor”.

Şi atunci a venit un vânt puternic, a rupt peceţile, care au căzut ca fulgerul, s-au deschis şi s-au izbit uşile de zid şi cele de la prid­vor şi cele din interior. Şi Sfântul Vasile a început a cânta şi a intrat cu poporul cântând: „Ridicaţi, boieri, porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra Împăratul Slavei!”, cum cântăm noi la Paşti şi a făcut slujbă de mulţumire.

Şi atunci nenumărată mulţime de arieni, văzând aceasta, s-a lepădat de acel eres spurcat. Între aceştia erau foarte mulţi episcopi, stareţi de mănăstiri, chiar foarte mulţi din cei ce conduceau eresul arienesc şi ziceau: „Adevărata credinţă e unde este Vasile”. Şi când s-a auzit aceasta la curtea împărătească, s-a cutremurat împăratul şi a zis: „Bine am făcut că nu m-am pus cu Vasile, că putea să mă piardă şi pe mine”. Şi a iscălit să se dea biserica creştinilor, iar după aceea a slăbit până la o vreme prigoana împotriva celor dreptcredincioşi.

După această întâmplare, s-a întărit dreapta credinţă. Marele Vasile avea cu el mulţi episcopi şi mai ales pe Marele Atanasie din Alexandria, bunul lui prieten, care foarte s-a bucurat atunci când a auzit că Sfântul Vasile a ajuns arhiepiscop la Cezareea. Şi au început să lupte cu tot mai mare sporire şi au curăţit Biserica de arieni în toate părţile şi mulţi episcopi arieni s-au căit şi au dat anatema eresul lor arian, iar Biserica cea dreptmăritoare a lui Hristos a înflorit iarăşi.

Iar în 373 Marele Vasile a căzut în boală, căci se zice că de atâtea os­teneli era la fel de slab ca un mort pe care îl dezgropi la patru zile. Şi avea grija tuturor bisericilor.

El rânduise aşa: atâta să doarmă călugărul, în toate mănăstirile lui, în­cât să nu-l apuce miezul nopţii dormind. Să doarmă două-trei ore şi când se scoală, până în ziuă să nu mai doarmă, ci pururi să se roage şi numai o dată în zi să mănânce pâine cu legume şi apă. Şi o singură haină să aibă de purtat şi una de biserică; acesta era aşezământul lui.

Dar el – care era în frunte – împlinea toate cu atât mai mult. Şi se zice în dicţionarul hagio­grafic că era ca un mort dezgropat de patru zile, sau ca un om pe care l-a părăsit doctorul şi nu mai are ce face cu el.

Din cauza înfrânării şi a ma­rilor nevoinţe, a căzut în boală la 373 şi a zăcut patru ani, mai umblând pe picioarele lui, mai slujind, mai învăţând. Şi foarte mult îl oboseau predi­cile. Căci după ce s-a făcut episcop, atât de mult vorbea, că predicile lui nu erau mai mici de patru ore una. Şi nu învăţa poporul numai la biserică, ci şi pe câmp şi pe drumuri.

Iar poporul striga mereu să-i vorbească. De aceea se numea el „Împăratul cuvintelor”. Atâta dulceaţă avea în cuvânt şi atâta mângâiere, că nu-l părăsea lumea nicăieri unde se ducea. Fiind slab la trup, vorbea până cădea jos. Şi zicea: „Lăsaţi-mă, că mor!”. Şi ei ziceau: „Măcar pe un scaun să stai, măcar culcat, numai să ne vorbeşti!”, atâta era de îndulcit poporul de cuvintele lui.

Şi de aceea a slăbit aşa de tare şi a zăcut 4 ani, dar încă tot vorbea, încă tot slujea, deşi foarte rar. Iar la 379, în ziua de 1 ianuarie, marele stâlp al Bisericii, marele tunet al Cuvântului lui Dumnezeu, ochiul Biseri­cii şi gura cea de foc a Duhului, părintele săracilor şi mângâietorul celor necăjiţi, îndreptarea rătăciţilor şi dărâmătorul eresurilor, a închis ochii.

Dar înainte de a închide ochii, s-a făcut o minune mare. El avea un pri­eten, anume Iosif, evreu, care învăţase cu dânsul în Constantinopol şi la şcoala de la Atena. Şi îi zicea acestuia: „Iosife, de ce nu te botezi?”. „As­cultă, Vasile, suntem prieteni, dar până aici; vreau să mor în credinţa în care m-am născut”, zicea acela. Iar Marele Vasile i-a proorocit: „Să mă crezi, Iosife, că n-am să mor eu şi nici tu până nu te vei renaşte din apă şi din Duh, că fără acea naştere nu poţi să mergi în Împărăţia cerului şi-mi pare rău de un prieten ca tine”. Iar acela a zis: „Nu cred că voi face una ca aceasta”.

Şi acest Iosif era un doctor tare iscusit. Căci dacă-l chema cineva îna­inte de moarte, sau se afla la patul lui şi punea mâna pe pulsul mâinii, îi spunea cu trei zile mai înainte: „Pregăteşte-te, că ai să mori!”. Îi spunea şi ceasul când va muri, căci cunoştea după bătaia inimii cât a slăbit trupul aceluia.

Şi aşa s-a întâmplat în sute de cazuri. Şi Marele Vasile, când a ză­cut de pe urma suferinţei, în boală, s-a făcut că are nevoie de meşteşug doctoricesc şi a trimis pe diaconul său: „Du-te şi cheamă pe Iosif, că vreau să mă consulte, că-s tare bolnav!”.

Şi când a venit Iosif şi l-a văzut pe Marele Vasile slăbit foarte, a început să plângă, zicând: „Astăzi, Stăpâne, ne despărţim”. „Ia vezi tu – îi zise Sfântul Vasile – cu meşteşugul tău mâna aceasta! Ce zici, că tu ai experienţă în aceasta?”. Şi a luat mâna sfântului, care era numai piele şi oase şi a zis: „Vasile, prietenia noastră nu mai apucă soarele, nu va răsări soarele şi vei fi dus”. Iar Sfântul Vasile i-a zis: „Ce vei zice tu, Iosife, dacă mâine eu voi sluji Sfânta Liturghie?”. „Mâine să mai faci Liturghie?! Dacă faci Liturghie în starea în care eşti, eu mă botez cu toată casa mea! Să mor eu, dacă ai să slujeşti!”. „Ştiu – a zis Marele Vasile – că ai să mori cu adevărat păcatului şi ai să înviezi dreptăţii”.

Şi după plecarea lui Iosif, s-a rugat Sfântul Vasile, zicând: „Doamne, Tu, Care eşti Stăpânul morţii şi al vieţii, Tu, Care i-ai dat lui Iezechia 15 ani de viaţă numai pentru că a suspinat, auzi-mă şi pe mine [cum mă rog suspinând] pentru sufletele acestea, ca să vie la Tine şi-mi lungeşte viaţa până mâine seară, ca să aduc aceste suflete Împărăţiei Tale”.

Şi îndată s-a sculat Sfântul Vasile sănătos şi s-a apucat de rugăciune, pregătindu-se pentru Sfânta Liturghie. Şi a doua zi i-a spus diaconului: „Stai şi pregăteşte toate, că acum am să fac Sfânta Liturghie”. Şi când a auzit Sfântul Iosif că Sfântul Vasile face Sfânta Liturghie, a zis : „Nu cred. Face Vasile Liturghie?! S-a îmbrăcat Vasile?!”. „Da, hai să-l vezi!”.

Şi când a venit în biserică şi l-a auzit pe Sfântul Vasile ţinând predică şi vă­zând poporul care asculta, a strigat: „Cu adevărat mare este Vasile, cu adevărat mă lepăd de credinţa mea iudaicească! Nu este alt Dumnezeu de­cât Dumnezeul pe Care-L propovăduieşte Vasile!”. Şi a cerut botezul; iar Sfântul Vasile, după Sfânta Liturghie, l-a botezat pe el, punându-i numele Ioan şi pe soţia lui şi pe copii lor, iar după ce i-a creştinat, i-a împărtăşit cu Prea Curatele Taine şi pe dânşii şi pe cei vrednici.

A venit apoi acasă, s-a culcat pe pat şi le-a spus: „Da, acum, la ceasul al nouălea, mă duc la Stăpânul Hristos”. Şi când a fost ceasul al treilea după-amiază (ceasul al nouălea din zi), au auzit toţi care erau în jurul lui cuvântul acesta: „Doamne, în mâinile Tale îmi dau duhul meu”. Şi zicând acestea, a adormit Marele Vasile în ziua de 1 ianuarie, la anul 379, în cea­sul al nouălea din zi.

Şi atunci i-a ţinut o predică acel Ioan, Iosif evreul care fusese botezat, de a plâns toată lumea. A vorbit cu lacrimi şi printre altele a spus: „Va­sile, Vasile, cu adevărat nici acum n-ai fi murit, dacă nu tu singur ai fi voit! Fiindcă ai vrut tu ai murit, că dacă nu, puteai să mai trăieşti mult”.

Şi l-a înmormântat pe Marele Vasile un mare sobor de mitropoliţi şi de ar­hierei şi popor fără de număr, cu tămâieri, cu rugăciuni, cu o slujbă de înmormântare de mare frumuseţe. Dar n-a fost acolo iubitul său prieten Grigore. El era episcop în cetatea Nazianz, la mare depărtare şi s-a silit, dar n-a putut ajunge la vreme, căci nu erau mijloace de transport rapide pe atunci, astfel că a venit mai târziu cu câteva zile.

Şi când a venit, a alcătuit cu­vântul acela de la înmormântarea Marelui Vasile, de la mormântul lui, care-i foarte vestit şi pe care l-a scris foarte dogmatic şi foarte frumos, zi­când şi acestea: „Vasile, Vasile, nimeni nu poate să lucreze fapta bună atât cât învaţă, totdeauna omul învaţă multe şi lucrează puţine, dar la tine, Vasile, cuvântul a fost tunet şi viaţa ta a fost fulger, adică mai mult ai lu­crat decât ai învăţat!”.

Acestea le-a spus Sfântul Grigore şi după aceea s-a dus în cetatea sa. Iar pe urmă a fost ales Patriarh al Constantinopolului. Dar s-a retras la bătrâneţe, din pricina pizmei unora. Şi-a dat demisia de la Patriarhia Constantinopolului şi s-a dus în oraşul său, Nazianz, unde şi-a făcut o co­libă în grădină, a aşternut nişte crengi de copaci şi acolo a scris cuvintele cele mari şi despre alte dogme ale Bisericii.

Şi în coliba acea s-a sfârşit marele luminător al lumii, Grigore de Nazianz, a căruia prăznuire o săvârşim la 25 ianuarie, prietenul cel mai de aproape, cel de un suflet şi de o minte cu Marele Vasile.

Ar mai fi de spus încă multe alte minuni ale Sfântului Vasile, care de care mai frumoase, dar în cadrul Liturghiei cam atât m-am gândit să vă vorbesc, căci nu vreau să vă obosesc prea mult.

Deci întotdeauna, când vă rugaţi Prea Sfântului Dumnezeu, să nu uitaţi să ziceţi: „Sfinte Mare Ierarh Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!”. Că mare sfânt şi mare prieten al lui Dumnezeu Cuvântul este Marele Vasile şi de mare binecuvântare şi de ajutor de la Dumnezeu se va învrednici acela care cinsteşte pe Sfântul Vasile cel Mare şi are icoana lui în casă şi citeşte acatistul lui. Amin!