“Când am fost arestat, anchetatorul mi-a smuls crucea de la gât și a aruncat-o în lada de gunoi. Eu am luat-o de acolo. El m-a bătut crâncen și a aruncat din nou crucea la gunoi. Eu nu m-am lăsat. Iarăși, am ridicat crucea și el m-a călcat în picioare. După 8-9 încercări, ofițerul a cedat. M-a lăsat în pace…

Fiind în camera de tortură, îmi spuneam: “Rezistă! Nu-l face de râs pe Hristos!” și poate nu mă crezi, frate, dar după 60 de lovituri nu mai simțeam nici o durere. Corpul singur lucra fără voia mea, parcă se autoanestezia. În închisoare încetezi să exiști, doar Hristos te ține în viață.

La ieșirea din Aiud, am aflat că sărmana mea mamă, atunci când scria acatistul pentru preot, îmi trecea numele și la vii, și la morți, neștiind nimic despre mine. Avea mare dreptate – în pușcărie eram și viu și mort, deopotrivă.”

Părintele Adrian Făgețeanu
(Revista “Formula AS”, nr. 611/2004)

IN MEMORIAM

NICOLAE BOARU – 75
(28 decembrie 1949 – 9 octombrie 2013)

Nicolae Boaru, directorul Bibliotecii Județene ”Nicolae Iorga” Ploiești:
”Ungurii nu stau mai bine decât noi în privința cererii de carte”

            Reporter: Ați fost recent la câteva întâlniri de lucru în țări cu o mai veche tradiție a cărții. Comparați situația de la noi cu cea din alte țări, în ceea ce privește cererea de carte, produsele editoriale sau calitatea tipăriturilor.
Nicolae Boaru: Ne plângem că nu se citește, dar mi se pare că la noi situația lecturii nu este nici măcar critică, nu catastrofală, cum se aproximează nu chiar foarte cugetat. Mi-am permis, datorită liberei circulații în spațiul Uniunii Europene, să prelungesc o întâlnire de lucru de la Biblioteca Județeană din Oradea în Ungaria vecină și prietenă. Am intrat, evident, în câteva biblioteci publice și în librării. Fără să fac niciun efort de obiectivare, pot să spun că ungurii nu stau cu o câtime mai bine decât noi în privința afluxului în biblioteci, a cererii de carte, a produselor editoriale și a calității tipăriturilor, în afară de un ”sclipici” logistic și de aparența unei informatizări mai ostentative (sau mai calchiate după cea occidentală). Și interesul de lectură, și numărul solicitărilor (în  biblioteci și librării)  nu ne face să pălim de invidie. Dar nici nu ne înfumurăm.

Generice maghiare 

R: Ce tip de produse editoriale predomină la unguri?
N.B: Cu toată superioritatea de nivel material – care e reală –, statura culturală a maghiarilor și a vecinului pe care l-au copiat copios și permanent, austriacul  adică, nu copleșește prin dimensiuni rinascimentale. Aceeași obediență față de un ”trecut” (cum se spune pretențios) europenizat sau față de political corectness îi face pe intelectualii maghiari și austrieci să ignore sau să secundarizeze  aspecte care țin de originalitatea creativității proprii. Lucrul pare ciudat sau greu explicabil, mai ales vecinii din Vest, renumiți pentru vanitatea, tumefierea naționalistă și aroganța revendicărilor nostalgice, de tip imperial. Nu am observat o multitudine de nuanțe, omise fatalmente, într-o călătorie de nici o săptămână.. Dar este îngrijorător (pentru ei!) că au intrat cu arme și bagaje într-o filosofie, cel puțin cultural vorbind, transnațională și păgubitor  omogenizantă. Fără parti pris-uri, cererea de carte la noi este mai vie, mai diversă. Nu mai  înaltă,  mai abstractă (adică mai filosofică!), dar nici subsumată unor generice cu aplicabilitate univocă: ”Cum să reușești în viață”, ”Ce facem cu handicapații motor?”, ”Cum să slăbim”. În general, tot lucruri care promit un succes general și o facilitate de conviețuire.

Drumuri europene sau integrarea arabilor

R.: De parcă la noi nu sunt destui amatori de astfel de generice. Nu vă temeți că veți fi taxat drept naționalist după atâtea accente critice țintind orientarea culturală a austro-ungarilor?
N.B: Nu înseamnă că la noi astfel de titluri nu au cititori, că ne dezinteresăm de semenii noștri cu dizabilități, dar să nu văd o ediție Petőfi în câteva librării budapestane, un Robert Musil în Austria, printre zecile  de titluri legate de integrarea turcilor în Europa, mi s-a părut, fără false naționalisme, ca o coborâre de ștachetă și alterarea unui prestigiu cu ștaif. Nici măcar de snobismul (!) bucureșteanului de a avea în bibliotecă titlurile cele mai cu sclipici, autorii cei mai cu pondere, chiar dacă el nu-i citește pe toți, n-am dat. Am verificat această impresie tocmai pentru a retușa posibile accente partizane și mă liniștesc știind că mulți români pot verifica ”în drumurile lor europene” acest fapt. 

Ventilații 

R.: Din punctul nostru de vedere, ar trebui să aducem un elogiu snobismului…
N.B: Rămâne cum am stabilit: literatura de tip ”vector aspirațional” (cum umflat și …sincronizat se spune) este la mare căutare în librăriile și bibliotecile austro–ungare (!), ținând cont că ce se ”ventilează” la Paris are corespondent imediat la Viena și este ”papagalicit” automat la Budapesta.
R.: Ceea ce dovedește mai degrabă maturitate politică, ar spune nu puțini…
N.B: Dar aiasta e altă problemă, interesantă, desigur, dar care nu trebuie să intre acum în  substanța relatării noastre.

Despre temperamentul românului

R.: Bine. Să înțelegem că sunteți optimist în ceea ce ne privește? Cum percepeți viața culturală românească în ansamblu, acum, după ce ați văzut cum ”o duc” la acest capitol europenii ”imperiali”?
N.B: Percep cu încredere semne ale unei vieți culturale vii, evidente într-o dinamică a aparițiilor editoriale, a vernisajelor, a vieții cenacliere, a peisajului revuistic. Trendul consumistic, indenegabil dincolo, ne-a înrâurit și pe noi, puternic, dar nu decisiv sau exclusiv. Eu am auzit întrebări cu stupoare în ele, de genul: ”Cum vă puteți permite atâtea reviste literare?”, ”Cum de apar atâtea ziare sau sunt atâtea posturi de televiziune în Prahova?”, de exemplu. Landuri întregi din Germania sau din Austria care dacă au un post TV și un ziar – două. Revistele culturale apar în tiraje de două-trei sute de exemplare și sunt creația unor benedictini, a unor ”frumoși nebuni…”. Constatarea e la îndemâna tuturor celor care, aflați în  străinătate, cu varii treburi, pot face o comparație între un chioșc de ziare și reviste dintr-o capitală moțată a Europei și un chioșc bucureștean. Așadar, nu întrevăd motive de îngrijorare, iar semnalele alarmiste de tip ”nu se mai citește” sunt și întrucâtva motivate (pentru că nu mai putem să citim cât vrem), țin și de temperamentul mai iute, mai expansiv, degrabă vărsătoriu de acuze retorice al românului.

                                                                                                                      Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

IN MEMORIAM

NICOLAE BOARU – 75
(28 decembrie 1949 – 9 octombrie 2013)

Interviu cu Nicu Boaru, directorul Bibliotecii Județene ”Nicolae Iorga” Ploiești

Profesorul Nicolae Boaru, director vreme de aproape 16 ani al Bibliotecii Județene ”Nicolae Iorga” din Ploiești, a întreprins, în toamna lui 2003, o călătorie la Sfântul Munte Athos, la invitația starețului Schitului românesc Provata. Reamintim cititorilor că pe Sfântul Munte există 20 de mari mănăstiri: 17 grecești, una rusă, una bulgară și una sârbă, dar (cumplită ironie, ba chiar lovitură a sorții!)  românii nu au decât trei… schituri. Cel mai mare este Prodromu. Faptul este de natură să-l contrarieze pe dreptcredincios. Nu mai puțin contrariat este călătorul bibliotecar, care ne-a dezvăluit impresiile sale de călătorie.

”N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri”

Reporter: Domnule profesor, cu ce stare de spirit v-ați întors de pe Munte?
Nicolae Boaru: De pe Muntele Athos nu poți să te întorci decât cu o stare de spirit pe care erai pregătit s-o primești și pe care o pregătești în ani de zile de presimțire și ”tatonare”, de încercuire a zonei ”numinosului”, cum definea Rudolf Otto sacrul. Altfel spus, te întorci de acolo exact cum ai plecat, doar că mai adâncit în tine și mai știutor de adevăratele proporționalități ale celor omenești… Știi și ce trebuie să-i dai Cezarului (care ne-a ocupat exclusiv în ultimele decenii, și ce I se cuvine lui Dumnezeu). Acolo se stă în rugăciune și posturi îndelungi, proba singurătății și încercarea tăcerii sunt vămi grele. Mucenicia și înfrânarea sunt rigori deloc ușoare. N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri… Ascultarea de stareț, ”auscultare” a vocii din interior și bucurie întru nevoință.

Declasarea așezămintelor românești

R.: De ce nu avem o mănăstire pe Sfântul Munte? De ce doar schituri?
N.B.: Nedrept, se vede că puiește alte urgisenii, pentru că autoritatea grecească a Sfântului Munte întrece în asprime dogmatică și rigoare administrativă chiar și un regim… stalinist.
R.: O gravă acuzație. Dovezi, probe!
N.B.: Dovezi pentru această afirmație aparent jignitoare sunt nenumărate: ”declasarea” așezămintelor românești la subrangul de schit – toate: Podromu, Provata și Lacu au dimensiunile unei cetăți medievale de tipul fortăreței lui Stefan de la Suceava; doi: confiscarea tuturor documentelor manuscrise și a zapisurilor originare ale întemeietorilor, recte Stefan cel Mare și Vlad Țepeș, și punerea lor sub obroc în chisnovat grecesc. În paranteză fie spus, la acest punct este interzisă cu desăvârșire facsimilarea sau filmarea realității culturale românești sau … de cult, de valoare spirituală și istorică netăgăduită. Dar despre felul cum știu grecii să-și păstreze patrimoniul și să și-l mărească prin efracție… altădată.

Stat în stat, Muntele Athos… 

R.: Când va fi prea târziu? N-ar fi mai indicat să identificăm, să numim răul din vreme?
N.B.: În naivitatea mea, am crezut că lăcașurile chinoviale românești sunt autonome, date fiind vechimea, bogăția daniilor domnitorilor români și numărul osârduitorilor valahi întru cele sfinte. Nu m-am așteptat ca mănăstirile românești din secolul XVI – când nici nu se pomenea de jumătate din cele grecești de-acum, ca să nu mai vorbim de cea sârbă, bulgară și rusă (!) – să fie doar niște schituri, să depindă ca… sateliții de niște centre de putere teocratică ale jurisdicției eclesiei grecești. Ascultare, ascultare, dar, Doamne, până când?! Dacă vrei să fotografiezi un document olograf, vreo figură votivă a întemeietorilor, vreun însemn de spiritualitate românească,  trebuie să soliciți antecamere succesive și prelungi, în penumbre de cabinete grecești înecate în catifeaua negațiilor ipocrite. Efortul tău recuperator se lovește de politețea unui refuz care își apără un secret…al altuia. Stat în stat, Muntele Athos își apără o comoară cu un egocentrism care nu ține nici de mandatul său religios. 

Dezinteresul crunt al Ambasadei române

R.: Și-n al treilea rând?
N.B.: Intrarea ”schiturilor” românești în jurisdicția unor mănăstiri grecești mari, Ivirul de exemplu. Aceasta implicând o deresponsabilizare și, în același timp, o de-privare de drepturi și de autoritate pentru călugării și stareții români; ștergerea picturilor votive originale, ca într-un efort ”orwellian” de efasare a memoriei și de manipulare a istoriei. Picturi înfățișând ”grandeur nature” domnitorii care au ctitorit sau au înzestrat substanțial sfintele sihăstrii au fost acoperite cu pictură religioasă, uneori de bună calitate, dar care alienau imaginea votivă (dedicatorie).
R.: Cum reacționează Ambasada română?
N.B.: Acestor ponoase li se adaugă dezinteresul crunt al Ambasadei române din Grecia, ca și cel al guvernelor succesive de după 1990, față de zestrea culturală românească de la Athos. Când aproape îți votezi, la tine acasă, dreptul străinilor de a cumpăra pe mai nimic pământ românesc, strigătul mut al arhivelor împăienjenite n-are cum să mai răzbească în atmosfera plușată a cabinetelor unei politici autointeresate. Altfel, numeroase sunt documentele care-ți evocă măreția invidiabilă – dar nu știu cât de dorită în viitor! – a țărilor române, destoinicia unor domnitori care întruchipau adevărata definiție a bărbăției: inteligență, plus neatârnare, plus caracter, știință și iubire de carte, precum și faptul deloc neînsemnat că, după greci, românii dau cel mai mare număr de monahi pe acest munte oblăduit de Fecioara Maria.

”Regimul” mănăstirilor grecești

R.: Copleșitor! Care este ”regimul” mănăstirilor grecești?
N.B.: Faptul că două chinovii grecești l-au repudiat pe însuși Patriarhul lumii ortodoxe, pe Întăistătătorul de la Constantinopol, numai pentru motivul că a dat mâna cu…Satana, recte Papa Ioan Paul al II-lea(?!), vorbește de la sine despre exclusivismul, habotnicia și înverșunarea colorată obtuz a unei direcții spirituale căreia, în veacul al XXI-lea, nu i-ar prinde rău deschiderea, apelul la toleranță și dialogul. În același timp, luxul exorbitant – automobile de teren ultimul tip, pistă de decolare pentru elicoptere (!), sedii de o somptuozitate… bancară, toate de întâlnit la Careia, capitala Sfântului Munte, și locul oficialilor greci, subordonați direct lui…Dumnezeu – nu intră în concordie și prelungire cu duhul cumpătării – sărăciei chiar – apostolești, nu este fecundat de pilda atotslujirii și a lipsirii de toate cele materiale, care îndulcește paginile Evangheliilor… Nu se vorbește, pentru mănăstirile grecești, decât de danii de sute de mii sau milioane de euro, de vizite ale mirenilor atotcapacitați, din păcate, de purtătorul unui anumit ochi, din cel gălbior și atrăgător. Deh, lumea-și întinde lucii mreje…!

Cum să te vindeci de deziluzii și scârbe 

R.: Dar un folos tot trebuie să fi avut călătoria…
N.B.: Te-ntorci îmbărbătat, cu privire răsfrântă în tine, fără complezență, cu o plecăciune neiezuită față de tot ceea ce au gândit înaintașii luminați. Nu poți să nu legi – repetând emblemele de altădată – iubirea de neam, credința și nădejdea. Iar gândul că în marea lumină pentru iertarea păcatelor și pentru regenerare morală care tălăzuiește discret pe Muntele Athos de la 976 (Sf. Atanasie) românii au aprins lumânări schivnicești din secolul al XVI-lea, te vindecă de multe din deziluziile și scârbele (scuzați de vorba cronicarului!) cu care te încarci de multe ori și mult toxicitatea cotidianului.

                                                                                                              Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Revenind la motivele ce ne-au determinat să-l trecem pe părintele Arsenie Boca primul pe crucea ridicată, iată care au fost:

– în anul 1946-1947 în munții Făgărașului se află un grup de rezistență armată (scriitorul C-țîn Gane, bihoreanul Pele, Totea, Murea), grup ce era ajutat de părintele Arsenie;
– în 1948, după ce a fost mutat la Prislop, părintele a fost arestat în 15 mai, o dată cu oponenții regimului, trecut prin anchete și închisori;
– a fost rearestat în multe rânduri, petrecându-și multe luni de zile prin beciurile securității;
– a fost alungat și îndepărtat cu porunca de a nu se mai întoarce niciodată la Sâmbăta;
– în toată vremea a fost omul la care-și găseau alinare și îmbărbătare toți oropsiții din zonă, care-l căutau oriunde a fost alungat de stapânirea comunistă;
– dar cel mai mare merit al părintelui Arsenie este de a fi creat în jurul mănăstirii Sâmbăta o stâncă de credință adevărată, pe care comuniștii n-au putut-o înfrânge; majoritatea oamenilor noștri de sprijin erau oameni formați de părintele Arsenie; această rezistență a credinței, noi am socotit-o mult mai importantă decât rezistența noastră cu arma și de aceea l-am trecut primul pe cruce.

— Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, volumul III, Ion Gavrilă Ogoranu

IN MEMORIAM

NICOLAE BOARU – 75
(28 decembrie 1949 – 9 octombrie 2013)

Expoziție de carte ”social-democrată” la Biblioteca Județeană

Mâine, 28 decembrie 2024, se vor împlini 75 de ani de la nașterea lui Nicolae Boaru, cel care a fost vreme de aproape 16 ani directorul Bibliotecii Județene ”Nicolae Iorga” din Ploiești. Astăzi amintim o acțiune organizată în 2006 de Nicu Boaru la bibliotecă. În zilele următoare vă vom prezenta două interviuri pe care ni le-a acordat.   

Biblioteca Județeană ”Nicolae Iorga” a organizat o expoziție de carte ”social-democrată”. Expoziția a fost organizată cu prilejul vizitei în Prahova a liderului social-democrat european, danezul Paul Rasmussen (care a lăudat mult expoziția), însoțit de un grup de membri de frunte ai PSD Prahova. Ea conține toate lucrările de teorie politică și doctrină semnate de Constantin Dobrogeanu-Gherea, apărute la noi, până la ultimele dicționare de concepte și doctrine politologice. Astfel, s-au expus, în ediții princeps, ”Neoiobăgia” de Gherea și articolele mai puțin cunoscute ale aceluiași teoretician și ideolog (”Ce vor țăranii”, ”Spre un bine social” etc). Printre exponate se numără și numerele inaugurale ale revistelor ”Viața românească” și ”Semănătorul”, în special acelea în care această doctrină social-democrată se afla prezentată ”sine ira et studio”.

Realizatorii acestei expoziții de carte și reviste (care s-a vrut mai mult un îndemn la reconsiderarea personalității de critic a lui Gherea) consideră mai mult decât trebuitoare, oportună o dezbatere despre curentele politice, doctrinele sociale și conceptele politologice care, din păcate, nu sunt cunoscute nici măcar ”grosso modo” de reprezentanții clasei politice românești. Altfel spus, nu se știe precis și nici în linii mari ce înseamnă stânga și dreapta eșichierului politic. ”Se ajunge ca <<stânga>> celor năpăstuiți să fie mai bogată decât <<dreapta>> celor întreprinzători economic”, aprecia prof. Nicolae Boaru, directorul bibliotecii. Acesta a ținut să precizeze că ”expoziția nu se vrea o propagandă politică, ci, clar, un memento și o bună reconsiderare oferită celor care cred că ideația politică logică, reflexia socială și gândul la bunăstarea generală au vechime la noi. Se demonstrează cu lucrări promptitudinea cu care au fost traduse și prezente în conștiința publică responsabilă lucrări de doctrină liberală, marxizantă, socializantă”.

                                                                                                                                 Leonida Corneliu CHIFU

Noi, nu! de Nicolae Labiș

O parte din noi ne-am învins
Greșeala, minciuna și groaza,
Dar e drum, mai e drum necuprins
Până-n zarea ce-și leagănă oaza.
Generații secate se sting,
Tinerii râd către stelele reci
Cine-și va pierde credința-n izbândă
Pe-aceste mereu mișcătoare poteci?

Cine din noi va muri
înainte ca trupu-i să moară?
Cine-o să-și lepede inima-n colb
Insuportabil de mare povară?
Ca un vânt rău, ori ca o insultă
întrebarea prin rânduri trecu.
– Ascultă, ascultă, ascultă!
Noi, nu! Niciodată! Noi, nu!

(1958)

Poezia reflectă teme profunde legate de lupta interioară, credință și reziliență. Hai să o analizăm pe părți pentru a înțelege mai bine mesajul ei:

Prima strofă:

“O parte din noi ne-am învins
Greșeala, minciuna și groaza,
Dar e drum, mai e drum necuprins
Până-n zarea ce-și leagană oaza.”

Aici, poetul vorbește despre o victorie parțială asupra slăbiciunilor umane precum greșelile, minciuna și frica. Cu toate acestea, chiar și după aceste victorii, recunoaște că mai există un drum lung de parcurs până la atingerea unei destinații idealizate („oaza din zare”).

A doua strofă:

“Generații secate se sting,
Tinerii râd către stelele reci
Cine-și va pierde credința-n izbândă
Pe-aceste mereu mișcătoare poteci?”

Această strofă reflectă trecerea timpului și ciclul vieții. Generațiile vechi se sting, lăsând loc tinerilor care privesc cu optimism („râd către stelele reci”). Poetul se întreabă cine își va pierde speranța în succes pe acest drum incert și plin de schimbări („mereu miscatoare poteci”).

A treia strofă:

“Cine din noi va muri
inainte ca trupu-i sa moara?
Cine-o sa-si lepede inima-n colb
Insuportabil de mare povara?”

Aici, poetul explorează conceptul de moarte spirituală sau emoțională înaintea celei fizice. Întrebarea este cine dintre noi va renunța la spiritul său, la inimă, sub povara greutăților vieții.

A patra strofă:

“Ca un vânt rău, ori ca o insultă
întrebarea prin rânduri trecu.
Ascultă, ascultă, ascultă!
Noi, nu! Niciodată! Noi, nu!”

Această strofă finală sugerează că întrebările și îndoielile sunt inevitabile și se strecoară ca un vânt rău sau o insultă printre oameni. Însă, răspunsul este unul de reziliență și hotărâre fermă: „Noi, nu! Niciodata! Noi, nu!” Aceasta exprimă refuzul colectiv de a ceda în fața greutăților.

Concluzie:

Poezia este o meditație asupra luptei interioare și a rezistenței în fața dificultăților vieții. Poetul reflectă asupra ciclului generațiilor și a fragilității umane, dar în același timp subliniază hotărârea de a nu ceda niciodată. Este un apel la reziliență și la menținerea credinței în izbândă, indiferent de încercările întâmpinate pe drum.

Requiem pentru condamnații la moarte
de Nicolae Cãlinescu

În Valea Piersicilor
Lângă fortul numărul 13 Jilava,
În fiecare seară,
Cântă o privighetoare
Un requiem pentru condamnații la moarte.

Ascultați bine,
În cantecul ei răsună,
Pentru cei care știu să asculte,
Salvele plutonului de execuţie.

Îngenunchiați, prieteni,
Priveghetoarea cântă
Un requiem pentru condamnații la moarte.

Via Sfinții Închisorilor

Cadoul pe care îl face MAMCO Pavel Șușară spațiului public bucureștean, acum, de sărbătorile de Crăciun și de Anul Nou, este o expoziție de pictură cu totul neobișnuită, semnată de Florin Șuțu. Chiar dacă numele pictorului este destul de cunoscut în lumea artistică, această expoziție îi va surprinde, prin sensibilitate, prin vigoarea compozițiilor, prin forța limbajului și prin siguranță expresiei până și pe cei mai exigenți dintre colecționarii și iubitorii de artă.
Cine vrea sa se convingă de acest lucru la fața locului, are prilejul sa o facă joi, 12 decembrie, orele 18,30, la sediul MAMCO din str. Intrarea Viitorului nr. 4!

#florinsutu #mamcopavelsusara #expozitie #artă #muzeu #bucharestmuseum #romanianartist #art #artofinstagram #vernisaj

Căutați imagini de la ediția din acest a festivalului de arte plastice de la Veneția , faimoasa bienală…Veți vedea acolo un român genial…Normal : cei din Romania l-ar da afară din țară…UAP ul se uită la el chiorîș…
E vorba de sculptorul Florin Codre . Expoziția sa la Veneția 2024 e ceva uluitor…

Azi a trecut la Domnul academicianul Sorin Dumitrescu, cel pe care l-am considerat mireanul meu AVVA.
Veșnică pomenire!

Păpușa de cârpă

Dacă DUMNEZEU ar uita pentru o clipă că sunt o păpușă din cârpă și mi-ar dărui o fărâmă de viață, probabil nu aș spune ce gândesc, dar cu siguranță aș gândi tot ce spun. Aș aprecia lucrurile nu prin ceea ce valorează, ci prin ceea ce semnifică. Aș dormi puțin și aș visa mult deoarece cu fiecare minut în care închidem ochii pierdem 60 de secunde de lumină.
Aș merge când alții se opresc, m-aș trezi când alții dorm. Aș asculta când ceilalți vorbesc și aș mai savura o înghețată cu ciocolată!
Dacă DUMNEZEU mi-ar dărui puțină viață, mi-aș pune haine simple, m-aș întinde la soare pe burtă, dezvelindu-mi nu numai corpul, ci și sufletul.
Doamne, dacă aș avea o inimă, ți-aș scrie toată ura pe o bucată de gheață și aș aștepta să iasă soarele să o topească. Aș picta pe stele un poem de-al lui BENEDETTI cu un vis al lui VAN GOGH … și un cântec al lui SERRAT ar fi serenada pe care aș oferi-o lunii.
Aș uda trandafirii cu lacrimile mele ca să simt înțepătura dureroasă a spinilor și sărutul vindecător al petalelor.
Doamne, dacă aș avea un crâmpei de viață nu aș lăsa să treacă o zi fără să le spun oamenilor pe care îi iubesc că îi iubesc. Aș convinge fiecare femeie că ea îmi este cea mai dragă și aș trăi îndrăgostit de iubire.
Le-aș arăta oamenilor cât de mult greșesc dacă cred că nu se mai îndrăgostesc când încep să îmbătrânească, neștiind că, de fapt, îmbătrânesc atunci când nu se mai îndrăgostesc.
Unui copil i-aș da aripi, dar l-aș lăsa să învețe singur să zboare. Pe cei în vârstă i-aș învăța că moartea nu vine o dată cu bătrânețea, ci o dată cu uitarea.
Am învățat atâtea lucruri de la voi, oamenii. Am învățat că toată lumea vrea să trăiască pe culmea muntelui, neștiind că adevărata fericire este să urci panta. Am învățat că, atunci când un nou-născut strânge în pumn pentru prima dată degetul tatălui său, îl va ține strâns pentru totdeauna.
Am învățat că un om are dreptul să-l privească pe altul de sus numai atunci când îl ajută să se ridice. Am învățat atâtea lucruri de la voi, dar de fapt nu-mi vor fi de folos mai deloc, căci din nefericire, când mă vor pune în cutia ceea, o să mor.
Spune întotdeauna ce simți și fă ceea ce gândești. Dacă aș ști că asta ar fi ultima oară când te voi vedea dormind, te-aș îmbrățișa foarte strâns și l-aș ruga pe DUMNEZEU să fiu păzitorul sufletului tău.
Dacă aș ști că asta ar fi ultima oară când te voi vedea ieșind pe ușă, ți-aș da o îmbrățișare, un sărut și te-aș chema înapoi să-ți dau mai multe.
Dacă aș ști că asta ar fi ultima oară când voi auzi vocea ta, aș înregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta o dată și încă o dată până la infinit.
Dacă aș ști că acestea ar fi ultimele minute în care te-aș vedea aș spune ,,TE IUBESC ” și nu mi-aș asuma, în mod prostesc, gândul că deja știi.
Întotdeauna există ziua de mâine și viața ne dă de fiecare dată altă oportunitate pentru a face lucrurile bine, dar dacă cumva greșesc și ziua de azi este tot ce ne rămâne, mi-ar face plăcere să-ți spun cât te iubesc, că niciodată nu te voi uita.
Ziua de mâine nu-i este asigurată nimănui, tânăr sau bătrân. Azi poate să fie ultima zi când îi vezi pe cei care-i iubești. De aceea, nu mai aștepta, fă-o azi, căci dacă ziua de mâine nu va ajunge niciodată, în mod sigur vei regreta ziua când nu ți-ai făcut timp pentru un surâs, o îmbrățișare, un sărut și că ai fost prea ocupat ca să le îndeplinești o ultimă dorință.
Ține-i pe cei pe care-i iubești aproape de tine, spune-le la ureche cât de multă nevoie ai de ei, iubește-i și tratează-i bine, ia-ți timp să le spui ,,ÎMI PARE RĂU ”, ,,TE ROG ”, ,,MULȚUMESC ” și toate cuvintele de dragoste pe care le știi.
Nimeni nu-și va aduce aminte de tine pentru gândurile tale secrete. Cere-i Domnului tăria și înțelepciunea pentru a le exprima. Demonstrează-le celor dragi cât de importanți sunt pentru tine. Dacă nu o vei spune astăzi, mâine va fi la fel ca și ieri. Și dacă nu o vei face niciodată, nimic nu va mai conta.

Gabriel Garcia Marquez scriitor columbian (6 III 1927 – 17 IV 2014)

laureat al Premiului Nobel pentru literatură in anul 1982, pentru roman și proză scurtă, în care fantasticul și realul sunt combinate într-o lume liniștită de o bogată imaginație, reflectând viața și conflictele unui continent. Cel mai cunoscut roman este “Un veac de singurătate”.

Piața Universității – 21 decembrie 1989 – azi se împlinesc 35 de ani

Vom muri și vom fi liberi