Acest puști împlinește azi 173 de ani. Timp în care i-a incomodat pe mulți și tot pe mulți i-a binedispus înțelept.

„Crenvirştul internațional salută cu respect cârnatul român.
Berea cosmopolită felicită cu stimă pelinul naţional.
Berarul Caragiale salută și felicită cu dragoste pe confratele său d. G. Grideanu, supranumit Conașul român. La mulţi ani cu fericire și cu toate cele dorite,

I.L. Caragiale
Membru român al Societății Internaționale a Chelnerilor din tânărul Regat al României”.

Diseară, la TVR Cultural, undeva după 21.00 trecute fix, voi spune câte una, câte alta despre el.

Via Cosmin Ciotloș

Edward G. Robinson (n. 12 decembrie 1893 – d. 26 ianuarie 1973), singurul actor născut în România care a primit un premiu Oscar. A emigrat din România, alături de părinţii lui, la vârsta de 10 ani şi a cunoscut celebritatea la Hollywood.
După o carieră cinematografică întinsă pe mai mult de cinci decenii (1916-1972), Institutul American de Film l-a clasat pe Robinson printre cei mai mari actori ai secolului al XX-lea.

info: https://ro.wikipedia.org/wiki/Edward_G._Robinson

De ce se tem de Trump

Liderii lumii, de la Putin și Xi, la Macron și Trudeau, par destul de intimidați de președintele SUA Donald Trump. Să vedem de ce ei îl iau în serios pe Trump.

Există niște principii de politică externă aplicate în domeniul securității naționale. Cel mai bine aceste principii sunt aplicate de Israel pe care îl dau ca exemplu pentru înțelegerea percepției liderilor străini asupra administrației Trump.

Cele trei principii de bază ale politicii de securitate ale Israel sunt:
1. Capacity (capacitate).
2. Credibility (credibilitate)
3. Clarity (claritate)

1.Capacity. Trebuie ca țara să aibă o puternică capacitate militară. Dacă doar ameninți, însă ai în spate o armată de desculți, ești doar un fanfaron, un exotic, nu te ia nimeni în serios.
Aici nimeni nu pune la îndoială imensul potențial militar al SUA, dar și financiar-economic și politico-diplomatic.

2.Credibility. Nu este suficient să ai capacitate militară. Mai trebuie ca ceilalți actori să fie și convinși că ești dispus să folosești această capacitate. Degeaba ai forța, dacă se presupune că eziți să recurgi la ea.
În cazul Israel s-a văzut că ripostează imediat și de fiecare dată. Este clar că dacă ataci Israel automat vine și riposta. În cazul SUA lucrurile au fost diferite până la Trump. Adesea SUA au fost câinele care latră, dar nu mușcă. Cu impetuosul Trump SUA ar putea însă trece la fapte și nu e vorba neapărat de operațiuni militare. Poate fi vorba de orice, de războaie vamale cu China sau UE, de exemplu.

3.Clarity. Aceasta înseamnă ca posibilii adversari să știe foarte clar până unde pot să meargă și care sunt acele acțiuni ale lor care pot declanșa riposta. Trebuie să trasezi niște “linii roșii” foarte clare.
În cazul Israel este simplu. Să nu ataci ținte israeliene și să nu introduci arme de distrugere în masă în Orientul Mijlociu. De exemplu peste frontiera israeliană cu Siria se află un teritoriu controlat de Al Qaeda, iar la sud se află Al Qaeda din Sinai, Egipt. Însă Israel niciodată nu a întreprins acțiuni împotriva Al Qaeda de la frontierele sale, pentru că jihadiștii au avut mare grijă să nu calce “liniile roșii” trasate de Israel.
SUA și-a pierdut din credibilitate, de exemplu când președintele Obama i-a trasat tot dictatorului Assad din Siria linii roșii privind armele chimice, însă Assad le-a tot încălcat fără să primească riposta.

În cazul administratiei Trump marea problemă pare a fi claritatea. Care sunt liniile roșii trasate de americani? Tocmai aceasta lipsă a clarității stârnește disconfort și nesiguranță în plan internațional. Care sunt liniile roșii ale administrației Trump? Și care sunt obiectivele sale externe? Până unde se poate întinde coarda cu Trump, fără să se rupă?

În concluzie, Trump are în spate forța formidabilă a Americii, deci are capacitate. A dovedit și că e în stare să treacă la fapte fără ezitare, să pună în mișcare forța americană, deci are și credibilitate.
Îi lipsește cel puțin deocamdată claritatea și asta sperie cel mai mult. Cu scopul descurajării unor agresiuni, israelienii și-au făcut de multă vreme cunoscute liniile roșii.
Însă istaelienii sunt politicieni, pe când Trump este om de afaceri. Poate că mentalitatea sa de afacerist o fi să nu își arate cărțile din mână și să nu își dezvăluie intențiile. Probabil asta i-a mers în afaceri, doar nu degeaba a ajuns miliardar. Însă în politica externă așa ceva poate fi periculos.

În logica celor de mai sus, mă duce gândul la România. Oare noi avem “Capacity, Credibility, Clarity”? Și mai ales, care sunt “liniile roșii” trasate de România? Până la ce limită poți deranja, agresa sau umili România fără să existe ripostă?

Text: George Scarlat

Editor: Liviu Ioan Manole

Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 22 ianuarie 2025) 

Binecuvântați căprioarele și anticomuniștii

„Acest Browning 6,35 îmi era cel mai bun amic, care-mi dădea curaj și siguranță în deplasările mele”

În cursul lunii februarie 1950, Marinaru a convocat o ședință lărgită a membrilor organizației PNȚ, la care au participat și reprezentanți ai PN, veniți din unele comune ale județului. Ședința a avut loc la casa din câmp a lui Ștefan Costache, situată lângă conacul boierului Drăghicescu din comuna Puchenii Moșneni, la care au participat aproape 30 de persoane. Totul a fost bine organizat, într-un desăvârșit secret și cu gardă armată în jurul casei. „Parcă îl văd și acum pe Ion Iorga, un țăran zdravăn din satul Odăile, cum patrula cu <Daimler>-ul german pe piept. Ședința a fost condusă de Marinaru, care a expus situația internă și internațională  – după părerea lui – favorabilă nouă, războiul rece în plină desfășurare urmând a se încheia cu victoria Vestului. Se impunea, așadar, o activitate prodigioasă. Majoritatea membrilor fiind țărăniști, înțelegeau să desfășoare activitate în cadrul PNȚ și nu în cadrul unei organizații mai largi, așa cum  definisem eu în statut”, relatează Nelu Ilie. Marinaru a propus ca organizația să poarte numele de <Organizația PNȚ Prahova>, formulă cu care toată lumea a fost de acord. 

Jurământul

„A urmat jurământul cu mâinile pe pistolul lui Marinaru. Toți juram credință Partidului Național Țărănesc. Deveneam membri ai PNȚ în ilegalitate. Membrii organizației aveau sarcina de a întreține o atmosferă de neîncredere în regimul comunist prin propagandă de la om la om, prin denigrarea regimului, instigarea locuitorilor la a nu preda cotele către stăpânii comuniști, de a nu intra în întovărășiri și gospodării colective etc.” Cei din nucleu aveau sarcina de a procura armament și muniție pentru a fi folosite la răsturnarea regimului comunist. Documentele organizației erau ținute de Petre Florea, care păstra legătura cu conducerea județului, reprezentată de doctorul Ch. Petrescu. Din organizație făceau parte mulți țărani, învățători, preoți, muncitori, avocați, doctori și militari. „Eu aveam sarcina de a mă ocupa de armamentul organizației, care se afla în dotarea noastră și la unele gazde, pentru a-l ține în stare de funcționare. În acest scop, în mod periodic, făceam ședințe de trageri cu pistolul în grădina lui Drăghicescu, ce se afla de-a lungul râului Prahova, între Pucheni și Potigrafu.”

În „Codrii Vlăsiei”

O altă sarcină a lui Ilie era aceea de a realiza periodic informarea politică asupra evenimentelor internaționale, informații pe care le culegea de la posturile de radio occidentale, în special de la „Europa Liberă”, „Vocea Americii” și „Madrid”. „În calitate de partizan, îmi petreceam o bună parte din timp, mai ales vara, prin pădurile din apropiere, în vestiții <Codri ai Vlăsiei>. Istoria se repetă, precum observați. În mijlocul pădurii, într-un loc plin de hățișuri, am săpat, împreună cu Marinaru, un bordei în care țineam bagajele, alimentele și unde dormeam. Acest bordei a fost descoperit abia în 1955, când pădurea a fost defrișată.” Umbla îmbrăcat în ținuta folosită la muncile agricole, cu un sac de merinde și cu un pistol micuț, Browning 6,35, cu încărcătura necesară, pe care îl ținea în buzunarul mic de sus, din afara hainei, pentru a-l putea folosi cu ușurință când împrejurările o impuneau.

„Acest Browning 6,35 îmi era cel mai bun amic, care-mi dădea curaj și siguranță în deplasările mele. În pădure, unde riscul confruntării armate era mai mare, purtam întotdeauna un pistol Parabellum de 9 mm, mult mai practic în lupta deschisă. Marinaru purta tot un Parabellum, foarte eficace în luptă, lucru demonstrat în tragerile pe care le efectuam periodic. Bineînțeles, aveam în dotare pistoale și mai grele, ca Hauser sau Daimler Puck, pe care le păstram bine întreținute la anumite gazde.” Ilie și Marinaru n-aveau deloc o viață simplă. Veșnic erau în stare de alarmă. Un lătrat de câine, un zgomot de mașină, o persoană străină trecând pe drum „constituiau pentru noi motiv de îngrijorare, fiind gata oricând pentru acțiune în apărare. Mai ales în pădure, situația era foarte delicată, căci fiecare adiere de vânt stârnea zgomotul frunzelor, apoi zbortul păsărilor și fuga animalelor din pădure ne făceau să ciulim urechile și să încordăm mâna pe pistol. Toate acestea conduceau la o concentrare nervoasă care ne obosea.”

Tovarășe de haiducie

„Deși în continuă alertă, ca un vânat hăituit, aveam însă și momente plăcute, când, ascunși în tufărișul de pe marginea râului, se delectau privind șirul de căprioare care, foarte ordonat, prin flanc câte una, veneau de se adăpau la gârlă, mereu pe aceleași cărări știute de ele. Ca și noi, veșnic în alarmă, scrutau văzduhul, adulmecând aerul și ciulind urechile, apoi sorbind puțină apă și iar scrutând zarea. Câțiva cerbi bătrâni se întreceau în frumusețe, cu numeroasele ramificații ale coarnelor uriașe care le îngreunau deplasarea prin hățișuri”, notează Ilie.
Ideea de a împușca o căprioară, care le-ar fi asigurat hrana pentru mult timp, îi tenta din cale-afară. După o îndelungată reflecție și numeroase discuțiipe această temă, au ajuns la concluzia că niciunull dintre ei nu ar putea trage într-o căprioară. „Aceste animale, de o finețe și o suplețe fantastică, duceau aceeași viață ca și noi, mereu hăituite, gata oricând să fugă, să se ascundă, fără altă posibilitate de apărare. Oricât am încercat să mă conving să trag într-o căprioară, gândindu-mă la folosul material, nu am reușit. Le-am socotit ca pe tovarășele noastre de <haiducie>. Ca și ele, aveam și noi cărările noastre și vadul unde ne spălam sau făceam plajă. Dimineața, când soarele răsărea și-și oglindea razele sale în apele râului, pe răcoare, apăream și noi și ne făceam toaleta de dimineață, mereu în alertă, căci oricând puteam fi reperați de pe malul celălalt, care era mult mai înalt.”

Ținta Ilie

Se zice că de ce ți-e frică nu scapi. Într-una din zile („era de dimineață”), Ilie a plecat singur la gârlă, să se spele. În vreme ce se spăla, cineva, „nu se știe cine”, aflat pe malul celălalt, a tras un foc de armă în direcția lui Ilie. „Instinctiv, la detunătură, m-am aruncat în apă, unde am rămas câteva clipe. Revenindu-mi, am țâșnit în tufiș, am luat pistolul și, fără să mă gândesc, am ieșit pe mal, am tras un foc în aer și am strigat: <Acum vino să stăm de vorbă!>.
(continuarea miercuri, 5 februarie 2025)

                                                                                                                        A consemnat Leonida Corneliu Chifu

Aiurelile lui Gelu Duminică

Sursă: https://podul.ro/articol/25300/aiurelile-lui-gelu-duminica?fbclid=IwY2xjawICxsVleHRuA2FlbQIxMQABHfzAutMXlbAWvy10iJ3tf85NpwYkX6dXx8bKgPk5xnvGMltIzl8b6oC4LQ_aem_-p9kAUcf4Wx_gQvFI-x44Q&sfnsn=scwspwa

Text: George Damian

Doliu la Colegiului Național ”Mihai Viteazul” din Ploiești. S-a stins fostul profesor și director Mihail Țaga

Duminică, 26 ianuarie, s-a stins din viață profesorul Mihail Țaga, fost director al Colegiului Național ”Mihai Viteazul” din Ploiești. Anunțul trist a fost făcut de către dascălii colegiului. ”Astăzi, 26 ianuarie 2025, a plecat dintre noi Mihail Țaga, cel care a fost profesor al Colegiului Național „Mihai Viteazul” în perioada 1968-1986 și director al aceluiași colegiu în perioada 1978-1982.
Unanim recunoscut pentru rigurozitatea și talentul său de profesor de fizică, a pregătit de-a lungul carierei sute de elevi care au urmat ulterior cele mai prestigioase facultăți, le-a fost alături multora dintre ei în tabere, cantonamente, drumeții sau la campionate de volei.
Așa cum le place foștilor elevi să își amintească, a contribuit la devenirea lor ca oameni împliniți, în România sau pe diferite meridiane ale globului. Ne vom putea lua rămas bun de la un om care și-a dedicat viața educației și formării generațiilor, începând de mâine, când va fi depus la Capela Cimitirului Viișoara, îl vom putea conduce pe ultimul drum marți, 28 ianuarie, ora 12.00. În aceste momente de profundă durere îi transmitem sincere condoleanțe domnului director! Suntem alături de domnia sa și de familia sa, asigurându-i de întreaga noastră compasiune.
Dumnezeu să îl odihnească în pace pe cel care a fost un model de excelență în educație!”.
Mihail Țaga este tatăl profesorului Gabriel Țaga, actualul director al CNMV Ploiești.

Text: Alexandru Petrescu

Editor: Liviu Ioan Manole

“Singura diferență între nemuritoarea Grecie și epoca noastră este Sigmund Freud, care a descoperit că trupul uman, care în timpurile grecești era pur și simplu neoplatonic, este acum plin de sertare secrete care nu pot fi deschise decât prin psihanaliză”. (Salvador Dali)

Etnogeneza românească

În fața atacurilor repetate ale goților și carpilor, împăratul roman Aurelian s-a hotărât să abandoneze provincia romană Dacia. A scurtat frontierele imperiale și între anii 271-275, în două etape, armatele romane au părăsit partea nordică-Transilvania, apoi Banatul și Oltenia. Părăsirea provinciei de către armată și administrație au atras stingerea rapidă a vieții urbane și, implicit, declinul activităților economice, precum și retragerea în așezările rurale. Pentru a acoperi rușinoasa acțiune de părăsire a Daciei, Aurelian a înființat o nouă provincie-Dacia Aureliană, formată din partea de răsărit a Moesiei Superior și din partea de apus a Moesiei Inferior. Aceasta a fost împărțită în Dacia Ripensis (cu capitală la Rariara) și Dacia Mediteraneană (cu capitală la Serdica).

După retragerea romană din 271, legăturile cu Imperiul Roman aflat la sud de Dunăre nu au fost rupte. Cetățile și orașele de pe malul stâng al Dunării s-au aflat în atenția împăraților Dioclețian, Constantin cel Mare și Iustinian. Romanizarea a fost continuată de soldații romani, negustorii și misionarii creștini, veniți din imperiu.

Continuitatea este atestată de descoperirile arheologice din spațiul vechii Dacii. Inscripțiile din secolul IV atestă că limba latină era vorbită în continuare în Dacia după retragerea aureliană. Donariul de la Biertan din județul Sibiu, relicvă creștină din secolul IV, conține inscripția latină: “Ego Zenovius votum posui” (Eu, Zenoviu, am depus darul), fiind o altă dovadă a vorbirii limbii latine în Dacia, după 271. Retragerea nu a lăsat fosta provincie fără structura politică, formându-se pe teritoriul fostei colonii așa-numitele “obști sătești”.

Până în 313, creștinismul a pătruns în Dacia și Moesia, răspândit de misionari creștini, contribuind la strângerea legăturilor daco-romanilor cu romanitatea sud-dunăreană și la continuarea romanizării în regiunile nord-dunărene. Prezența creștinismului pe teritoriul Daciei este dovedit de numeroasele descoperiri: opaițe cu semnul crucii, basilici ca cele de la Sucidava din secolul VI, Tomis (secolele IV-VI). Au apărut treptat episcopate ca Justiniana Prima sau Tomis. Originea latină a creștinismului românesc este dovedită de termenii creștini din limba latină: Dumnezeu-Domine Deus, cruce, creștin, înger, biserica-basilica.

Timp de aproape un mileniu (sec. III-XIII), actualul spațiu românesc a fost străbătut de popoarele migratoare. Între 275-566, au venit popoarele germanice și hunii.

Între secolele V-VII, slavii au năvălit în Moldova, Muntenia și Transilvania. Slavii au tradus în limba slavă toponime, hidronime și au determinat modificări fonetice și de vocabular. Nu au modificat însă caracterul fundamental al limbii române, fiind 60% latin și dominat de structura gramaticală latină. După anul 602, slavii au staționat la sud de Dunăre, în Imperiul Bizantin. Aceștia, și apoi bulgarii, au separat latinitatea din Peninsula Balcanică de cea nord-dunăreană. În dreapta fluviului, populația romanică a fost asimilată în mare parte de slavi, exceptând romanicii din zonele montane, care au primit numele de vlahi. În schimb, la nord de Dunăre procesul a fost invers: populația daco-romană, mai numeroasă, a asimilat populația slavă. Ulterior, au venit pecenegii și cumanii. Între 1241-1242, au venit tătarii.

Amestecul dacilor, romanilor și popoarelor migratoare s-a desfășurat pe ambele maluri ale Dunării, în decursul a mai multor secole. 3500 de inscripții latine descoperite în Dacia, raportate la cele 40 în limba greacă sau cele 7 în limba siro-palmireană, demonstrează preponderența absolută a limbii latine în provincia Dacia. Latina era limba administrativă, vorbită de armată, dar și în comerț. Era limba comună, singurul mijloc de înțelegere pentru diferitele grupuri etnice din provincie și pentru comunicare cu exteriorul. Numeroase argumente: toponime și hidronime ce au rămas până astăzi (Donaris, Mariș, Alutus), mormintele cu inventar daco-român, cuptoarele de olărit, tezaurele monetare, obiectele paleocreștine sau studiul limbii române. Cercetările arheologice de la Țaga (Cluj), Cipău (Mureș) și Brateiu (Sibiu) au dovedit prezența autohtonilor stabiliți în Dacia. La sfârșitul secolului V, procesul romanizării a luat sfârșit. Formarea poporului român s-a încheiat în sec. VIII-IX. În izvoarele străine apar primele mențiuni despre români, fiind denumiți vlahi, valahi, volohi, blachi.

Via Internet

Alexandru Ioan I –
primul domnitor al României

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Bârlad, Moldova – d. 15 mai 1873, Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România. Prin alegerea sa ca domn al Moldovei, la 5 ianuarie 1859, și al Țării Românești, la 24 ianuarie 1859, a fost înfăptuită Unirea celor două principate.

Unirea Principatelor Române
Unirea Moldovei cu Țara Românească la 1859

Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea prin unirea statelor Moldova și Țara Românească sub numele Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești. Procesul unirii, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări, a cunoscut o etapă decisivă, care s-a dovedit a fi ireversibilă, prin alegerea colonelului moldovean Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al ambelor principate, la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească.

Via Internet

Avem plăcerea de a vă invita  la lansarea celui mai nou volum de poezie, „Iubita lui Duchamp – postvernisaj” Ed. Tracus Arte , 2024,  al scriitoarei  Camelia Iuliana Radu.

Evenimentul va avea loc la joi, 30 ianuarie 2025, la ora 17:00, la sediul bibliotecii „Nicolae Iorga” , sala Nichita Stănescu.

Vă mulțumim!

18 ianuarie 1821 – Începutul Revoluției de la 1821.

S-a considerat că momentul potrivit pentru declanșarea mișcării revoluționare romanești a fost la începutul anului 1821, după moartea domnitorului fanariot Alexandru Șuțu. După ce s-a aflat în strânsă legătură, încă din decembrie 1820, cu boierii din partida națională, în frunte cu Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica și Barbu Văcărescu, membri ai Comitetului de Oblăduire, dar și ai Eteriei, în data de 18/30 ianuarie 1821 s-a încheiat un act de colaborare prin care slugerul Tudor Vladimirescu era desemnat să ridice „norodul la arme […] pentru obștescul folos”.

Pregătirile politice au fost însoțite de cele de ordin militar. Încă din 1815, Tudor își făcuse cunoscute planurile de creare a unei armate naționale cu care, „numai cu pandurii țării, făr’ de niciun ostaș străin, voi face de a nu se mișca o iarbă din pămantul țării” prin care el respingea practic orice pretenție viitoare a Porții de asigurare a siguranței granițelor principatului. Recrutările pentru viitoarea armată națională începuseră cu mult timp înainte de izbucnirea revoluției. De recrutări s-au ocupat căpitanii de panduri bine cunoscuți în satele oltenești, tot ei ocupându-se și de crearea unor depozite de arme și muniție. Tudor Vladimirescu a părăsit Bucureștii în fruntea unei cete de arnăuți și s-a îndreptat spre Tîrgu Jiu, unde a ajuns la 21 ianuarie.

Închid ochii ca să simt mai bine. Uneori, curgerea timpului e palpabilă. Ca o apă mare. Nu ca un pârâu zglobiu de munte. Nu percep clipocitul vesel. E mai mult ca un râu tăcut, aparent liniștit, care curge nepăsător. Curge pe lângă mine călduț, parcă nu vrea să mă sperie. Te simt, nu mi-e frică. Deschid brațele în lateral ca să mă echilibrez și să simt mai bine presiunea apei. Să pară că vreau să mă împotrivesc puțin, să pară că mi-ar trebui să rămân în clipă. Apă, timp, curge. E bine. Adică nu e neapărat bine, e doar cum ar trebui să fie.

Au fost perioade în care n-am perceput curgerea asta. Cred că atunci obișnuiam să stau cu fața spre amonte și mă trezeam uneori luată pe sus. Un copil, o grădiniță, alt copil, o școală, muncă, multe ore la volan. Zile, săptămâni, ani. Uneori era indulgent. Timpul. Mă mai lăsa să mă bucur de soare pe un plaur. Dar tot curgeam.

Acum stau cu fața în aval. Ce vine din spate, vine. Am învățat că n-are rost să fii prea vigilent, prea ancorat. Vegetație care șerpuiește pe lângă picioare, vietăți. De toate. Să vină. Să nu le știu. Să mă ia prin surprindere, să mă facă să reacționez. Să privesc spre ce mă îndrept, nu la ce ar putea veni spre mine.

Pe mal, din când în când, o luminiță, două, o mamă, un frate, un prieten care n-au mai stat în curs. Zgomote înfundate, distrageri de atenție. Umbre. Parcă șoapte. La picioare, curenți ușor mai reci. Uneori mai calzi. E așa cum ar trebui să fie. Nu-mi bat capul. Timpul se comprimă, se dilată, îl simt. Cald, rece.

La început era multă lume lângă mine. Întindeam mâna și întâlneam o alta. Iar și iar. O perioadă am stat cu capul pe pieptul cuiva, cu genunchiul în palma cuiva. Parcă nici n-au fost. Nu-mi dau seama când s-a făcut gol în jurul meu. Presupun că în perioada în care timpul era șuvoi. E drept, mai zăresc chipuri. Nu sunt doar eu în apă, dar nu e nimeni atât de aproape încât să răspundă la șoaptă. Ar trebui să strig, să aprind o făclie. Nu fac nimic din toate astea. Doar stau cu brațele desfăcute în mijlocul timpului și simt cerul înstelat, mă bucur de zgomotele mici și de mirosurile vagi pe care le percep. Poate bătăile inimii mele, poate râsete, poate parfum bărbătesc, poate tutun, poate nimic.

24pharte.ro: Textualismul e așa un fel de curent literar că începe în viața omului când/care s-a săturat, el, omul, de “vrăjeală”. Astfel sastisit, se retrage omul până când, din el și lume, rămâne, nu poate, ci sigur, “nimic”. Doar dacă, între timp, “ah, între timp”, nu cumva să se fi apucat, el, omul, dintr-un obicei sau dintr-o “boală nebună”, de scris. Da’ nici așa, nimicul acela final nu, obligatoriu, îl scutește pe om de… prezența lui, a nimicului.
Îți recomand(ăm), dacă nu cumva i-ai citit deja, Gheorghe Crăciun, Gheorghe Iova…etc, așa încât, poate nu (mai) știu eu, dar printre textualiști nu e și vreo fată.

Maria Luiza Ostaficiuc

Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 15 ianuarie 2025) 

Ilie sare în apărarea lui Tito

„Îmi aduc aminte că la una din orele de educație politică, când se discuta această problemă, eu m-am ridicat și am spus că, după părerea mea, Tito își apără independanța și integritatea națională. Atunci s-a lăsat o liniște mormântală, iar ofițerul de poliție a pus capăt orei de educație.” 

După terminarea studiilor liceale, Ion Ilie urma să-și definească opțiunea pentru o meserie. Un prieten de-al său din Ploiești, Traian Tudose, urmase cursurile anului I la Facultatea de Teologie. „Acesta m-a convins că Teologia nu este potrivită în conjunctura politică a vremii și că cel mai bine ar fi să mergem la școala de ofițeri de jandarmi (deși eu mă gândeam să urmez medicina militară), unde, în paralel, urmam, pe socoteala statului, și Facultatea de Drept. Și am socotit noi că, dacă meseria de ofițeri de jandarmi nu ne va conveni, vom rămâne cu calitatea de juriști, care oricum era valabilă în orice sistem politic.” Ilie și prietenul său repurtează primul succes: intră la Drept, cursuri fără frecvență. Apoi, și pe cel de-al doilea: intră și la Școala Militară.

Profesorul de marxism Asultanîi

Ion Ilie are numai cuvinte de laudă la adresa ofițerilor din școală, în frunte cu Borșan, căpitan, commandant de companie, „un militar desăvârșit.” „Aveam profesori buni, aproape toți cadre superioare din vechea jandarmerie, licențiați în drept, cu o singură excepție, profesorul de marxism, un tânăr locotenent, cizmar de meserie, de fel din Tulcea, care făcuse un curs de șase luni la școala de ofițeri politici de la fostul Palat Regal. Desigur, era sub orice critică. În orele de curs, noi făceam bășcălie, dar el nu observa deoarece nu-l ajuta mintea, dar, cum printre noi erau câțiva membri de partid comunist, aceștia au sesizat și au făcut cunoscută incompetența ofițerului ministrului de interne, care, la vremea aceea, era Teohari Georgescu.” Tânărul professor de marxism avea să „dispară” în curând, fiind înlocuit cu un căpitan de jandarmi, licențiat în drept și filosofie, „pus la punct și care ne preda materia la un nivel superior.”
Ofițer politic, căci se introdusese și această funcție, era un sublocotenent, Asultanîi, promoție recentă. „Dacă ceilalți ofițeri erau adevărați domni, Asultanîi era de o răutate fenomenală. Aces om era atât de rău, încât ne trata ca pe niște deținuți. Din când în când, ne făcea percheziție în pupitrele din sala de curs pentru a găsi materiale compromițătoare la adresa regimului.

Generalul Bulan și ofițerii de școală nouă

În același an a avut loc reforma în M.A.I. S-au desființat Poliția și Jandarmeria. S-au înființat, în schimb, Miliția și Securitatea, „iar unitățile de jandarmi, centrele de instrucție și batalioanele de intervenție s-au transformat în trupe de securitate ale M.A.I.-ului, direcție separată în cadrul Ministerului. Această reformă avea să ne afecteze și pe noi, elevii școlii de ofițeri și jandarmi.” Curând, și-a făcut apariția în școală un general din M.A.I., pe nume Bulan, un muncitor de la Grivița, fost coleg cu Gheorghiu-Dej. „După ce ne-a vorbit despre reformă, referindu-se la școala noastră, ne-a spus că noi nu vom deveni ofițeri de miliție, întrucât în miliție se vor recruta cadre din rândurile clasei muncitoare, și vom deveni ofițeri instructori în cadrul trupelor de Securitate. Cu alte cuvinte, deveneam ofițeri de infanterie ai M.A.I.-ului. Și, ca o consecință firească, nu ne-a permis continuarea cursurilor la Facultatea de Drept. Acest fapt ne-a nemulțumit pe toți, dar ce se putea face? În același timp, cursurile școlii s-au redus de la trei ani la doi ani”, notează Ion Ilie.
În anul al doilea, la 1 mai 1949, Ilie și colegul său au fost avansați la gradul de sublocotenent. În școala militară, Ilie și mai mulți colegi au încercat să creeze un nucleu de rezistență „care s-a desfășurat în plan teoretic, fără să se materializeze în mod practic, deoarece evoluția evenimentelor pe plan internațional demonstra că România a fost lăsată pradă Rusiei Sovietice. Apariția Securității ca poliție politică a avut darul de a înspăimânta populația, care rezista eroic în fața reformelor comuniste.”

Cariera blestemată

Ilie se afla în cea mai grea cumpănă a vieții sale. Să rememorăm traseul formativ al fostului deținut politic, Urmează – la îndemnul tatălui său, care-l „menise” profesiei de preot – Seminarul „Nifon” din București. Perspectiva ocupației sovietice îl determină să-și reconsidere viitorul. Va urma, tot în Capitală, Liceul „Aurel Vlaicu”, al CFR-ului. „Apoi intră, în același an, la Facultatea de Drep și în Școala Militară. Este obligat să renunțe la Drept, iar unitățile de jandarmi se transformă în trupe de Securitate ale M.A.I.-ului. „În această conjunctură politică internă, eu îmi defineam, împotriva conștiinței mele și numai urmare a unui concurs nefericit deîmprejurări, o carieră blestemată, aceea de ofițer în trupele de securitate ale M.A.I. Cu steaua de sublocotenent, am fost repartizat, după terminarea școlii militare, la batalionul 7 Securitate din Florești – Cluj”, notează, cu amărăciune, Nelu Ilie.
Din acest moment, cursul vieții prahoveanului avea să se modifice radical. În scurt timp, Ilie va fi urmărit, vreme de peste patru decenii, de Securitate, până la căderea comunismului. Cât privește studiile superioare, nu le va termina niciodată. NU va fi nici preot, nici ofițer, nici medic, nici jurist, „deși aș fi putut îmbrățișa oricare dintre aceste profesii.”

Ilie se „specializează” în represiune

„La acea vreme, a anilor ‘49-‘50, misiunea batalioanelor de intervenție era de a înăbuși mișcarea de rezistență anticomunistă, care cuprinsese o bună parte a societățiiromânești, iar cea mai importantă formă de rezistență era aceea din munți.” Misiunea batalioanelor de intervenție aceasta era: să sprijine Securitatea de stat pentru lichidarea grupurilor de rezistență. „Împotriva voinței și a conștiinței mele, ajunsesem să fac parte din organelle de represiune a neamului meu. Nu! – mi-am zis, asta nu se poate.” Numai că, odată ajuns la batalion, a fost numit comandantul plutonului de artilerie, „specialitate ce mi-o însușisem în anul II al Școlii Militare.” Este trimis apoi la Râmnicu Vâlcea, unde urmează un curs de specializare pionieristică. Revenit la unitate, este numit, spre surprinderea sa, commandant al plutonului de cercetare  – subunitate care, de regulă, acționa în misiunile de luptă. „Mă îngrozea gândul că aș putea fi trimis în misiune în munți împotriva grupurilor d epartizani. La vremea aceea, în munții Bistra acționa grupul maiorului Dabija. Și cum nu aș fi conceput pentru nimic în lume să acționez împotriva grupurilor de rezistență, căci acolo era și locul meu, mi-am făcut un plan de bătaie.”

Gânduri de ducă

Pentru început, Ilie ia decizia de a se manifesta de o anumită manieră la orele de educație politică, „în așa fel încât să trezesc suspiciune și neîncredere ofițerului politic. La acea vreme, era de notorietate <Cazul Tito>, liderul Iugoslaviei, care rupsese legăturile cu Stalin și care devenise <Călăul Tito>. Îmi aduc aminte că la una din orele de educație politică, când se discuta această problemă, eu m-am ridicat și am spus că, după părerea mea, Tito își apără independanța și integritatea națională. Atunci s-a lăsat o liniște mormântală, iar ofițerul de poliție a pus capăt orei de educație.”

Nelu hotărește să iasă cu orice preț din „jocul acesta sinistru” în care deja intrase. Își face planuri de a fugi din țară prin Iugoslavia, teritoriul controlat de cel în a cărui apărare sărise: Mareșalul Iosip Broz Tito.
(continuarea miercuri, 29 ianuarie 2025)

                                                                                                                      A consemnat Leonida Corneliu Chifu