Etnogeneza românească

În fața atacurilor repetate ale goților și carpilor, împăratul roman Aurelian s-a hotărât să abandoneze provincia romană Dacia. A scurtat frontierele imperiale și între anii 271-275, în două etape, armatele romane au părăsit partea nordică-Transilvania, apoi Banatul și Oltenia. Părăsirea provinciei de către armată și administrație au atras stingerea rapidă a vieții urbane și, implicit, declinul activităților economice, precum și retragerea în așezările rurale. Pentru a acoperi rușinoasa acțiune de părăsire a Daciei, Aurelian a înființat o nouă provincie-Dacia Aureliană, formată din partea de răsărit a Moesiei Superior și din partea de apus a Moesiei Inferior. Aceasta a fost împărțită în Dacia Ripensis (cu capitală la Rariara) și Dacia Mediteraneană (cu capitală la Serdica).

După retragerea romană din 271, legăturile cu Imperiul Roman aflat la sud de Dunăre nu au fost rupte. Cetățile și orașele de pe malul stâng al Dunării s-au aflat în atenția împăraților Dioclețian, Constantin cel Mare și Iustinian. Romanizarea a fost continuată de soldații romani, negustorii și misionarii creștini, veniți din imperiu.

Continuitatea este atestată de descoperirile arheologice din spațiul vechii Dacii. Inscripțiile din secolul IV atestă că limba latină era vorbită în continuare în Dacia după retragerea aureliană. Donariul de la Biertan din județul Sibiu, relicvă creștină din secolul IV, conține inscripția latină: “Ego Zenovius votum posui” (Eu, Zenoviu, am depus darul), fiind o altă dovadă a vorbirii limbii latine în Dacia, după 271. Retragerea nu a lăsat fosta provincie fără structura politică, formându-se pe teritoriul fostei colonii așa-numitele “obști sătești”.

Până în 313, creștinismul a pătruns în Dacia și Moesia, răspândit de misionari creștini, contribuind la strângerea legăturilor daco-romanilor cu romanitatea sud-dunăreană și la continuarea romanizării în regiunile nord-dunărene. Prezența creștinismului pe teritoriul Daciei este dovedit de numeroasele descoperiri: opaițe cu semnul crucii, basilici ca cele de la Sucidava din secolul VI, Tomis (secolele IV-VI). Au apărut treptat episcopate ca Justiniana Prima sau Tomis. Originea latină a creștinismului românesc este dovedită de termenii creștini din limba latină: Dumnezeu-Domine Deus, cruce, creștin, înger, biserica-basilica.

Timp de aproape un mileniu (sec. III-XIII), actualul spațiu românesc a fost străbătut de popoarele migratoare. Între 275-566, au venit popoarele germanice și hunii.

Între secolele V-VII, slavii au năvălit în Moldova, Muntenia și Transilvania. Slavii au tradus în limba slavă toponime, hidronime și au determinat modificări fonetice și de vocabular. Nu au modificat însă caracterul fundamental al limbii române, fiind 60% latin și dominat de structura gramaticală latină. După anul 602, slavii au staționat la sud de Dunăre, în Imperiul Bizantin. Aceștia, și apoi bulgarii, au separat latinitatea din Peninsula Balcanică de cea nord-dunăreană. În dreapta fluviului, populația romanică a fost asimilată în mare parte de slavi, exceptând romanicii din zonele montane, care au primit numele de vlahi. În schimb, la nord de Dunăre procesul a fost invers: populația daco-romană, mai numeroasă, a asimilat populația slavă. Ulterior, au venit pecenegii și cumanii. Între 1241-1242, au venit tătarii.

Amestecul dacilor, romanilor și popoarelor migratoare s-a desfășurat pe ambele maluri ale Dunării, în decursul a mai multor secole. 3500 de inscripții latine descoperite în Dacia, raportate la cele 40 în limba greacă sau cele 7 în limba siro-palmireană, demonstrează preponderența absolută a limbii latine în provincia Dacia. Latina era limba administrativă, vorbită de armată, dar și în comerț. Era limba comună, singurul mijloc de înțelegere pentru diferitele grupuri etnice din provincie și pentru comunicare cu exteriorul. Numeroase argumente: toponime și hidronime ce au rămas până astăzi (Donaris, Mariș, Alutus), mormintele cu inventar daco-român, cuptoarele de olărit, tezaurele monetare, obiectele paleocreștine sau studiul limbii române. Cercetările arheologice de la Țaga (Cluj), Cipău (Mureș) și Brateiu (Sibiu) au dovedit prezența autohtonilor stabiliți în Dacia. La sfârșitul secolului V, procesul romanizării a luat sfârșit. Formarea poporului român s-a încheiat în sec. VIII-IX. În izvoarele străine apar primele mențiuni despre români, fiind denumiți vlahi, valahi, volohi, blachi.

Via Internet

Alexandru Ioan I –
primul domnitor al României

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Bârlad, Moldova – d. 15 mai 1873, Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România. Prin alegerea sa ca domn al Moldovei, la 5 ianuarie 1859, și al Țării Românești, la 24 ianuarie 1859, a fost înfăptuită Unirea celor două principate.

Unirea Principatelor Române
Unirea Moldovei cu Țara Românească la 1859

Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea prin unirea statelor Moldova și Țara Românească sub numele Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești. Procesul unirii, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări, a cunoscut o etapă decisivă, care s-a dovedit a fi ireversibilă, prin alegerea colonelului moldovean Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al ambelor principate, la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească.

Via Internet

Avem plăcerea de a vă invita  la lansarea celui mai nou volum de poezie, „Iubita lui Duchamp – postvernisaj” Ed. Tracus Arte , 2024,  al scriitoarei  Camelia Iuliana Radu.

Evenimentul va avea loc la joi, 30 ianuarie 2025, la ora 17:00, la sediul bibliotecii „Nicolae Iorga” , sala Nichita Stănescu.

Vă mulțumim!

18 ianuarie 1821 – Începutul Revoluției de la 1821.

S-a considerat că momentul potrivit pentru declanșarea mișcării revoluționare romanești a fost la începutul anului 1821, după moartea domnitorului fanariot Alexandru Șuțu. După ce s-a aflat în strânsă legătură, încă din decembrie 1820, cu boierii din partida națională, în frunte cu Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica și Barbu Văcărescu, membri ai Comitetului de Oblăduire, dar și ai Eteriei, în data de 18/30 ianuarie 1821 s-a încheiat un act de colaborare prin care slugerul Tudor Vladimirescu era desemnat să ridice „norodul la arme […] pentru obștescul folos”.

Pregătirile politice au fost însoțite de cele de ordin militar. Încă din 1815, Tudor își făcuse cunoscute planurile de creare a unei armate naționale cu care, „numai cu pandurii țării, făr’ de niciun ostaș străin, voi face de a nu se mișca o iarbă din pămantul țării” prin care el respingea practic orice pretenție viitoare a Porții de asigurare a siguranței granițelor principatului. Recrutările pentru viitoarea armată națională începuseră cu mult timp înainte de izbucnirea revoluției. De recrutări s-au ocupat căpitanii de panduri bine cunoscuți în satele oltenești, tot ei ocupându-se și de crearea unor depozite de arme și muniție. Tudor Vladimirescu a părăsit Bucureștii în fruntea unei cete de arnăuți și s-a îndreptat spre Tîrgu Jiu, unde a ajuns la 21 ianuarie.

Închid ochii ca să simt mai bine. Uneori, curgerea timpului e palpabilă. Ca o apă mare. Nu ca un pârâu zglobiu de munte. Nu percep clipocitul vesel. E mai mult ca un râu tăcut, aparent liniștit, care curge nepăsător. Curge pe lângă mine călduț, parcă nu vrea să mă sperie. Te simt, nu mi-e frică. Deschid brațele în lateral ca să mă echilibrez și să simt mai bine presiunea apei. Să pară că vreau să mă împotrivesc puțin, să pară că mi-ar trebui să rămân în clipă. Apă, timp, curge. E bine. Adică nu e neapărat bine, e doar cum ar trebui să fie.

Au fost perioade în care n-am perceput curgerea asta. Cred că atunci obișnuiam să stau cu fața spre amonte și mă trezeam uneori luată pe sus. Un copil, o grădiniță, alt copil, o școală, muncă, multe ore la volan. Zile, săptămâni, ani. Uneori era indulgent. Timpul. Mă mai lăsa să mă bucur de soare pe un plaur. Dar tot curgeam.

Acum stau cu fața în aval. Ce vine din spate, vine. Am învățat că n-are rost să fii prea vigilent, prea ancorat. Vegetație care șerpuiește pe lângă picioare, vietăți. De toate. Să vină. Să nu le știu. Să mă ia prin surprindere, să mă facă să reacționez. Să privesc spre ce mă îndrept, nu la ce ar putea veni spre mine.

Pe mal, din când în când, o luminiță, două, o mamă, un frate, un prieten care n-au mai stat în curs. Zgomote înfundate, distrageri de atenție. Umbre. Parcă șoapte. La picioare, curenți ușor mai reci. Uneori mai calzi. E așa cum ar trebui să fie. Nu-mi bat capul. Timpul se comprimă, se dilată, îl simt. Cald, rece.

La început era multă lume lângă mine. Întindeam mâna și întâlneam o alta. Iar și iar. O perioadă am stat cu capul pe pieptul cuiva, cu genunchiul în palma cuiva. Parcă nici n-au fost. Nu-mi dau seama când s-a făcut gol în jurul meu. Presupun că în perioada în care timpul era șuvoi. E drept, mai zăresc chipuri. Nu sunt doar eu în apă, dar nu e nimeni atât de aproape încât să răspundă la șoaptă. Ar trebui să strig, să aprind o făclie. Nu fac nimic din toate astea. Doar stau cu brațele desfăcute în mijlocul timpului și simt cerul înstelat, mă bucur de zgomotele mici și de mirosurile vagi pe care le percep. Poate bătăile inimii mele, poate râsete, poate parfum bărbătesc, poate tutun, poate nimic.

24pharte.ro: Textualismul e așa un fel de curent literar că începe în viața omului când/care s-a săturat, el, omul, de “vrăjeală”. Astfel sastisit, se retrage omul până când, din el și lume, rămâne, nu poate, ci sigur, “nimic”. Doar dacă, între timp, “ah, între timp”, nu cumva să se fi apucat, el, omul, dintr-un obicei sau dintr-o “boală nebună”, de scris. Da’ nici așa, nimicul acela final nu, obligatoriu, îl scutește pe om de… prezența lui, a nimicului.
Îți recomand(ăm), dacă nu cumva i-ai citit deja, Gheorghe Crăciun, Gheorghe Iova…etc, așa încât, poate nu (mai) știu eu, dar printre textualiști nu e și vreo fată.

Maria Luiza Ostaficiuc

Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 15 ianuarie 2025) 

Ilie sare în apărarea lui Tito

„Îmi aduc aminte că la una din orele de educație politică, când se discuta această problemă, eu m-am ridicat și am spus că, după părerea mea, Tito își apără independanța și integritatea națională. Atunci s-a lăsat o liniște mormântală, iar ofițerul de poliție a pus capăt orei de educație.” 

După terminarea studiilor liceale, Ion Ilie urma să-și definească opțiunea pentru o meserie. Un prieten de-al său din Ploiești, Traian Tudose, urmase cursurile anului I la Facultatea de Teologie. „Acesta m-a convins că Teologia nu este potrivită în conjunctura politică a vremii și că cel mai bine ar fi să mergem la școala de ofițeri de jandarmi (deși eu mă gândeam să urmez medicina militară), unde, în paralel, urmam, pe socoteala statului, și Facultatea de Drept. Și am socotit noi că, dacă meseria de ofițeri de jandarmi nu ne va conveni, vom rămâne cu calitatea de juriști, care oricum era valabilă în orice sistem politic.” Ilie și prietenul său repurtează primul succes: intră la Drept, cursuri fără frecvență. Apoi, și pe cel de-al doilea: intră și la Școala Militară.

Profesorul de marxism Asultanîi

Ion Ilie are numai cuvinte de laudă la adresa ofițerilor din școală, în frunte cu Borșan, căpitan, commandant de companie, „un militar desăvârșit.” „Aveam profesori buni, aproape toți cadre superioare din vechea jandarmerie, licențiați în drept, cu o singură excepție, profesorul de marxism, un tânăr locotenent, cizmar de meserie, de fel din Tulcea, care făcuse un curs de șase luni la școala de ofițeri politici de la fostul Palat Regal. Desigur, era sub orice critică. În orele de curs, noi făceam bășcălie, dar el nu observa deoarece nu-l ajuta mintea, dar, cum printre noi erau câțiva membri de partid comunist, aceștia au sesizat și au făcut cunoscută incompetența ofițerului ministrului de interne, care, la vremea aceea, era Teohari Georgescu.” Tânărul professor de marxism avea să „dispară” în curând, fiind înlocuit cu un căpitan de jandarmi, licențiat în drept și filosofie, „pus la punct și care ne preda materia la un nivel superior.”
Ofițer politic, căci se introdusese și această funcție, era un sublocotenent, Asultanîi, promoție recentă. „Dacă ceilalți ofițeri erau adevărați domni, Asultanîi era de o răutate fenomenală. Aces om era atât de rău, încât ne trata ca pe niște deținuți. Din când în când, ne făcea percheziție în pupitrele din sala de curs pentru a găsi materiale compromițătoare la adresa regimului.

Generalul Bulan și ofițerii de școală nouă

În același an a avut loc reforma în M.A.I. S-au desființat Poliția și Jandarmeria. S-au înființat, în schimb, Miliția și Securitatea, „iar unitățile de jandarmi, centrele de instrucție și batalioanele de intervenție s-au transformat în trupe de securitate ale M.A.I.-ului, direcție separată în cadrul Ministerului. Această reformă avea să ne afecteze și pe noi, elevii școlii de ofițeri și jandarmi.” Curând, și-a făcut apariția în școală un general din M.A.I., pe nume Bulan, un muncitor de la Grivița, fost coleg cu Gheorghiu-Dej. „După ce ne-a vorbit despre reformă, referindu-se la școala noastră, ne-a spus că noi nu vom deveni ofițeri de miliție, întrucât în miliție se vor recruta cadre din rândurile clasei muncitoare, și vom deveni ofițeri instructori în cadrul trupelor de Securitate. Cu alte cuvinte, deveneam ofițeri de infanterie ai M.A.I.-ului. Și, ca o consecință firească, nu ne-a permis continuarea cursurilor la Facultatea de Drept. Acest fapt ne-a nemulțumit pe toți, dar ce se putea face? În același timp, cursurile școlii s-au redus de la trei ani la doi ani”, notează Ion Ilie.
În anul al doilea, la 1 mai 1949, Ilie și colegul său au fost avansați la gradul de sublocotenent. În școala militară, Ilie și mai mulți colegi au încercat să creeze un nucleu de rezistență „care s-a desfășurat în plan teoretic, fără să se materializeze în mod practic, deoarece evoluția evenimentelor pe plan internațional demonstra că România a fost lăsată pradă Rusiei Sovietice. Apariția Securității ca poliție politică a avut darul de a înspăimânta populația, care rezista eroic în fața reformelor comuniste.”

Cariera blestemată

Ilie se afla în cea mai grea cumpănă a vieții sale. Să rememorăm traseul formativ al fostului deținut politic, Urmează – la îndemnul tatălui său, care-l „menise” profesiei de preot – Seminarul „Nifon” din București. Perspectiva ocupației sovietice îl determină să-și reconsidere viitorul. Va urma, tot în Capitală, Liceul „Aurel Vlaicu”, al CFR-ului. „Apoi intră, în același an, la Facultatea de Drep și în Școala Militară. Este obligat să renunțe la Drept, iar unitățile de jandarmi se transformă în trupe de Securitate ale M.A.I.-ului. „În această conjunctură politică internă, eu îmi defineam, împotriva conștiinței mele și numai urmare a unui concurs nefericit deîmprejurări, o carieră blestemată, aceea de ofițer în trupele de securitate ale M.A.I. Cu steaua de sublocotenent, am fost repartizat, după terminarea școlii militare, la batalionul 7 Securitate din Florești – Cluj”, notează, cu amărăciune, Nelu Ilie.
Din acest moment, cursul vieții prahoveanului avea să se modifice radical. În scurt timp, Ilie va fi urmărit, vreme de peste patru decenii, de Securitate, până la căderea comunismului. Cât privește studiile superioare, nu le va termina niciodată. NU va fi nici preot, nici ofițer, nici medic, nici jurist, „deși aș fi putut îmbrățișa oricare dintre aceste profesii.”

Ilie se „specializează” în represiune

„La acea vreme, a anilor ‘49-‘50, misiunea batalioanelor de intervenție era de a înăbuși mișcarea de rezistență anticomunistă, care cuprinsese o bună parte a societățiiromânești, iar cea mai importantă formă de rezistență era aceea din munți.” Misiunea batalioanelor de intervenție aceasta era: să sprijine Securitatea de stat pentru lichidarea grupurilor de rezistență. „Împotriva voinței și a conștiinței mele, ajunsesem să fac parte din organelle de represiune a neamului meu. Nu! – mi-am zis, asta nu se poate.” Numai că, odată ajuns la batalion, a fost numit comandantul plutonului de artilerie, „specialitate ce mi-o însușisem în anul II al Școlii Militare.” Este trimis apoi la Râmnicu Vâlcea, unde urmează un curs de specializare pionieristică. Revenit la unitate, este numit, spre surprinderea sa, commandant al plutonului de cercetare  – subunitate care, de regulă, acționa în misiunile de luptă. „Mă îngrozea gândul că aș putea fi trimis în misiune în munți împotriva grupurilor d epartizani. La vremea aceea, în munții Bistra acționa grupul maiorului Dabija. Și cum nu aș fi conceput pentru nimic în lume să acționez împotriva grupurilor de rezistență, căci acolo era și locul meu, mi-am făcut un plan de bătaie.”

Gânduri de ducă

Pentru început, Ilie ia decizia de a se manifesta de o anumită manieră la orele de educație politică, „în așa fel încât să trezesc suspiciune și neîncredere ofițerului politic. La acea vreme, era de notorietate <Cazul Tito>, liderul Iugoslaviei, care rupsese legăturile cu Stalin și care devenise <Călăul Tito>. Îmi aduc aminte că la una din orele de educație politică, când se discuta această problemă, eu m-am ridicat și am spus că, după părerea mea, Tito își apără independanța și integritatea națională. Atunci s-a lăsat o liniște mormântală, iar ofițerul de poliție a pus capăt orei de educație.”

Nelu hotărește să iasă cu orice preț din „jocul acesta sinistru” în care deja intrase. Își face planuri de a fugi din țară prin Iugoslavia, teritoriul controlat de cel în a cărui apărare sărise: Mareșalul Iosip Broz Tito.
(continuarea miercuri, 29 ianuarie 2025)

                                                                                                                      A consemnat Leonida Corneliu Chifu

Dragi cenacliști și prieteni ai Cenaclului,

Următoarea întâlnire a membrilor și prietenilor Cenaclului literar „I.L.Caragiale” Ploiești va avea loc în spațiul generos din templul muzicii, Filarmonica „Paul Constantinescu” Ploiești, a cărei primitoare găzduire a devenit tradițională și unde sperăm să ne regăsim mereu cu bucurie, cât mai mulți. Ședința se va desfășura luni, 27 ianuarie 2025, ora 17.00.

Programul include rubricile obișnuite, în format ușor redus:

》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE

》LECȚIA DE POEZIE

》11 MINUTE DE ISTORIE – lector, profesor Emilia Luchian

Surpriza serii o constituie prezentarea integrală, cu o durată de 80 de minute, a filmului documentar, „TREI ZILE DESPRE NATALIA”, realizator Cătălin Apostol („Dosar România”, TVR1). Pelicula dezvăluie cu delicatețe viața într-un loc depărtat, înstrăinat și aproape rupt de multe dintre ofertele civilizației noului secol. Protagoniști sunt doi dintre ultimii „Huțuli de la capătul lumii”, care trăiesc oarecum fericiți într-o singurătate nu lipsită de griji, greu de înțeles pentru mulți dintre noi.

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE, Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Invitație și afiș: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

Sfântul Antonie cel Mare – 17 ianuarie

MARE sfânt al ortodoxiei care :
– A înviat morti
– A combătut erezii
– A apărat pe cei învinuiți pe nedrept
– A întemeiat monahismul
– S-a bătut cu dracii la propriu
– A făcut și face minuni pentru oricine vine la el cu credință.

Citiți viața lui! Acatistul său este de mare folos tuturor.
Râvnitor lui Ilie cu obiceiurile asemă­­­­nân­du-te, Bo­tezătorului cu drepte cărări urmând, Pă­rin­te Antonie, pustiului te-ai făcut locuitor și lumea ai întărit-o cu rugă­ciunile tale. Pentru aceasta roagă-te lui Hristos Dum­ne­zeu să mântuiască sufletele noastre.

Cătălin Rusu

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850, Botoșani, Moldova – d. 15 iunie 1889, București, România) a fost un poet, prozator și jurnalist român, considerat, în general, ca fiind cea mai cunoscută și influentă personalitate din literatura română. A publicat un singur volum antum, Poesii, compus din poemele publicate de-a lungul vieții în revista Convorbiri literare a societății Junimea, din care Eminescu făcea parte. Printre operele notabile se numără Luceafărul, Odă (în metru antic) și cele cinci Scrisori (I, II, III, IV și V).

Făcând parte din curentul romantic târziu, poezia sa conține noțiuni din metafizică, mitologie, filosofie și istorie, în timp ce proza sa conține și elemente sociologice.
Temele recurente din opera sa sunt natura, temă tipică romantismului, care, în cazul lui Eminescu, este privită prin prisma folclorului autohton, dragostea, uneori violentă, alteori intimă sau neîmpărtășită, nașterea, moartea, cosmosul și condiția geniului. Într-un articol din Encyclopædia Britannica, actualizat în ianuarie 2023, se menționează: „A transformat atât forma cât și conținutul poeziei românești, creând o școală de poezie care i-a influențat puternic pe scriitorii și poeții români, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea”.

Via Internet

Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 8 ianuarie 2025) 

Ilie se înscrie în PNȚ

„La vremea aceea nu eram încă major și, prin urmare, nu aveam dreptul la vot, dar am determinat pe mulți consăteni să voteze cu țărăniștii. În lumea noastră, a elevilor, se vorbea despre organizații ale rezistenței ca <Sumanele negre>, <Valurile Dunării>, <Gărzile lui Maniu> etc.”

Bătălia de la Puchenii Mari

„Pretutindeni în țară creștea rezistența celor care mai simțeau românește și realizau pericolul ce pândea neamul nostru. Alegerile din 1946 au demonstrat cu prisosință că poporul roman nu acceptă comunismul. În ciuda faptului că național-țărăniștii lui Iuliu Maniu au avut o majoritate zdrobitoare, alegerile au fost falsificate și rezultatul inversat. Astfel, în comuna Puchenii Mari a avut loc o adevărată bătălie între săteni și reprezentanții puterii comuniste instaurată de Armata Roșie în martie 1945. Întrucât se cunoștea dinainte care va fi rezultatul scrutinului în comuna respectivă, comuniștii au recurs la fraudă aducând urnele pline cu buletinele de vot ștampilate pentru BPD (Blocul Partidelor Democrate).” 

„Lepădături muncitorești” vs. „Sumanele negre”

Dar delegații țărăniști și sătenii, în frunte cu candidatul lor, Dumitru Petrescu-Marinaru, au dat foc urnelor, provocând o adevărată luptă între săteni, pe de o parte, și comuniști („lepădături muncitorești”), aduși din Ploiești (gândul ne duce și la ziua de 28 ianuarie 1990, când la București au sosit camioane din toată țara, inclusiv – sau predominant – din Ploiești, pentru a înăbuși manifestația partidelor politice – n.r.). „La fel s-a întâmplat în multe localități din țară, era doar un început al rezistenței anticomuniste. La vremea aceea nu eram încă major și, prin urmare, nu aveam dreptul la vot, dar i-am determinat pe mulți consăteni să voteze cu țărăniștii. În lumea noastră, a elevilor, se vorbea despre organizații ale rezistenței ca <Sumanele negre>, <Valurile Dunării>, <Gărzile lui Maniu> etc.”

Botezul țărănist

Una dintre surorile lui Nelu, Lica, se căsătorise în Puchenii Moșneni. Nelu Ilie mergea adeseori în vizită la ea, împreună cu alte două surori ale sale. Evenimentele petrecute la alegerile din noiembrie 1946 l-au impresionat puternic pe Nelu, Atât de puternic încât a hotărât să-l cunoască pe eroul principal al acelor evenimente, țărănistul Dumitru Petrescu-Marinaru, unul dintre conducătorii PNȚ Prahova. Sora sa i-a făcut cunoștință cu Marinaru și cu nepoții lui, Costică, Gheorghe și Florea. Ilie s-a întâlnit de mai multe ori cu Marinaru, a participat la ședințele de partid „unde veneau conducători de la județ, precum avocații Mitu Jugănescu și St. Zamfirescu, chiar doctorul Petrescu, care era președintele PNȚ Prahova. Aici am primit botezul de țărănist, convingere care avea să mă călăuzească de-a lungul întregii mele vieți.”

În slujba neamului sau Rezistența „de la șes”

Între Nelu Ilie și Marinaru s-a legat o trainică prietenie. Ei, alături de alți prahoveni anticomuniști vor scrie o pagină însemnată a rezistenței „de la șes”. „Aveam să încep o viață nouă, aceea de partizan, o viață dură, care implica multe riscuri și pericole, dar m-am pus în slujba neamului, pe linia conștiinței și a crezului meu politic”, notează Ion Ilie.
continuarea miercuri, 22 ianuarie 2025)

                                                                                                     A consemnat Leonida Corneliu Chifu

Ziua Culturii Naționale ne oferă prilejul de a ne reaminti în fiecare an, la dată fixă, de bogăția culturală a poporului român. Din fericire avem o minunată zestre cu un nesecat și sprinten izvor cristalin, al cărui curs trece necontenit și prin spațiul prahovean, contribuind la cultura și spiritualitatea universală, ceea ce nu este puțin lucru. Dacă pe blazonul cultural al României îl regăsim cu siguranță pe Mihail Eminescu, pe blazonul cultural al Ploieștiului va fi întotdeauna Nichita Stănescu. Și va fi mereu o onoare să fie sărbătorit și de către Cenaclul Literar „I.L. Caragiale” Ploiești, care tocmai trece în al șaptezeci și șaselea an de viață.

Aseară, „într- o clipă suspendată” a lumii, a fost vorba despre poezie, poeții săi aleși, întâiul în spațiul nostru prahovean fiind Nichita Stănescu. Am pornit de la un citat remarcabil al unui contemporan al  poetului și competitor la Nobel, Odysseas Elytis: „… poezia începe de acolo de unde ultimul cuvânt nu-l are moartea.”, am continuat dând glas cuvintelor lui Nichita: „Singurele lucruri reale, singurele lucruri pe care le ducem cu noi până la urmă sunt propriile noastre sentimente, dragostele noastre, patemile noastre, urile și adversitățile noastre. Mă-ntreb: noi, la capătul vieții noastre, ce-am lăsa în afară? Bănuiesc că putem lăsa niște sentimente. Mai puțin de ură, întrucâtva de patemi dar… de dragoste mai ales.”

Și cam asta s-a dovedit că a lăsat poetul în urma sa, un sentiment, care este poezia însăși, „de dragoste mai ales”. Și nu degeaba. Șiruri alese de pelerini îl urmează pe drumul prețios al poeziei. Mie personal mi se pare superfluu să luăm în seamă, să contabilizăm anii de la nașterea sau plecarea poetului, pentru că acesta nu a plecat, ci este într-un mod special, încă, printre noi și fi-va până la sfârșitul lumii. Cândva, George Călinescu a spus: „Când un copac se ridică în sus şi dă frunze în fiecare an îşi închipuie că e de aceeaşi vârstă cu păsările care se adună în crengile sale”. Așa și Nichita. Va rămâne de vârsta păsărilor în copacul poeziei.

Am optat să dau acest titlu întâlnirii noastre dar nu știu cât am fost de inspirată. De altfel, sub semnul lui Nichita, este destul de greu să fii suficient de inspirat astfel încât reamintirea, omagiul să nu cadă în derizoriu. Dar chiar și așa, sper că Nichita nu s-ar fi supărat, și, – în imaginația mea -, poate ar fi zis și el, cu nelipsita-i generozitate, asemenea unui ilustru înaintaș: Scrieți, numai scrieți, căci poezia nu are început și nu are sfârșit, e dintotdeauna și va fi mereu, este izvorul vieții. Așezați la „marginea orei” și a timpului, să lăsăm cuvintele să zboare între noi, în exerciții lirice infinite. Și poetul, sub semnul anilor săi nemuritori, s-ar opri o clipă din veșnica-i hoinăreală spre Ithaka sa închipuită și ne-ar zâmbi în colțul gurii, cu  îngăduință,  căci „Un sentiment Nichita” este poezia însăși, adică ceea ce urmărește poetul – „sentimentul de adevăr”.

Ne-am regăsit în inima lui de ploieștean, într-un spațiu care-i poartă cu iubire numele. Sala de Lectură „Nichita Stănescu” a Bibliotecii Județene „Nicolae Iorga” Ploiești ne-a încăput cu greu pe toți: invitați și prieteni ai Cenaclului, cenacliști.  Alături de membrii Cenaclului și de invitații noștri care, prin fire nevăzute se leagă de poezie, de poet, de Ploiești și nu în ultimul rând chiar de locul în care ne aflam, am descoperit și am împărtășit miracole, ca să bandajăm rănile vieții, ale lumii. Și acest lucru l-am făcut cu împăcare, căci poezia nu ne aparține, este a Universului, doar cuvintele cu care vrem s-o prindem sunt ale noastre.

Am avut onoarea să împărtășim timpul ales al acestei întruniri și să mulțumim pentru prezență distinșilor invitați: Ioan Groșescu, cunoscut jurnalist și scriitor prahovean, îndelung și cu succes preocupat de Nichita, autor a numeroase volume, Florin Dochia, de asemenea cunoscut jurnalist și scriitor, prezent cu cele mai recente cărți ale domniei sale, dintre care „Ierburi de mai. A treia carte din Lacrimaria și Liana Dupont,  poetă, cu al treilea volum de versuri, „Valuri de cuvinte”, recent apărut la Editura Cervantes.

Invitații noștri au fost întâmpinați, cum se cuvine în astfel de împrejurări,- cu pâine și sare, lirice-, dând glas membrilor Cenaclului pentru o îmbrățișare în versuri, de bun venit.

Au citit din creațiile proprii: Maria Bem („Nichita nu a murit”), Luminița Bratu („La statuie”, din volumul „Omul care a fugit din vis”), Emilia Luchian („Tu, omule”), Diana Petroșanu („Calea regală”, ), Sorana Brucăr („Lambada” de Nichita Stănescu și „Omagiu lui Nichita”, versuri proprii), Caty Enache („Ninsoare”), Adrian Frone („Pânza”), Ramona Müller („Eliberare condiționată”).

Președintele Asociației 24 PHARTE Ploiești, dl. Ioan Vintilă Fintiș, ne-a transmis un mesaj public de felicitare și urări pentru Noul An, prin intermediul colegului nostru Florin Manole.

Ioan Groșescu, cunoscut jurnalist, scriitor, sensibil poet,  membru U.S.R. și U.Z.P.R. și nu în ultimul rând cetățean de onoare al orașului, este  cunoscut ca neobosit în munca domniei sale. De-a lungul carierei s-a angrenat în proiecte felurite, de mare anvergură și de real folos comunității culturale locale și naționale. Pe lângă volumele: „Mahalalele Ploieștilor”, „Cimitirele Ploieștilor”, „Ploiești, Casa îngerului”, „D’a surda” „Ultima Trăncăneală”, „Cuvintele ca banii”, „Posteritatea lui Nichita Stănescu”, „Trecutul continuu”,  și coautor într-o excepțională monografie – Marea Carte a Ploieștilor, se merită amintite două proiecte sisifice: recuperarea casei familiei Stănescu în vederea transformării ei în muzeu și proiectul de realizare și amplasare a bustului poetului în părculețul cu același nume. În alocuțiunea domniei sale ne-a prezentat repere importante din cariera personală. Aspecte mai puțin cunoscute din viața poetului sunt prinse într-un volum substanțial, „Posteritatea lui Nichita Stănescu”, apreciat ca deosebit de către criticul Alexandru Cistelecan, pentru unghiul de abordare diferit, cu toate că (sau tocmai de aceea) autorul nu a făcut o „expertiză literară a poeziilor”. Ioan Groșescu l-a definit pe poet ca „un revoluționar al limbii”, care a schimbat adesea rolul și valoarea părților de vorbire flexibile, pentru un rezultat inovator artistic, surprinzător. A amintit numeroasele prietenii, ajutorul prețios al academicianului Eugen Simion, dar și pe criticii poetului, mărturisind cu tristă ironie că „dintr-o mie de oameni, este singurul care nu i-a fost prieten poetului”, dar acest lucru nu l-a împiedicat să facă o seamă de lucruri utile pentru prețioasa sa memorie. Dintre Festivalurile de poezie „Nichita Stănescu”, cel mai reușit, în opinia domniei sale, a fost cel organizat în anul 1984, cu o mobilizare culturală de impecabilă calitate. Invitatul nostru a încheiat lecturând „Necuvintele”:

„El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.
Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinți.
El a întins spre mine o ramură ca un braț.
Eu am întins spre el brațul ca o ramură.
El și-a înclinat spre mine trunchiul
ca un măr.
Eu am înclinat spre el umărul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-ntețește seva lui bătând
ca sângele.
Auzea cum se încetinește sângele meu suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El
un om singur.”

Ștafeta literară a serii a fost preluată de Florin Dochia, scriitor, jurnalist, autor a numeroase reportaje, ştiri, poezii, proze, eseuri, sau teatru, publicate în nenumărate reviste din România și în numeroase volume personale. A editat „Caietele lui Nichita”, a pus bazele publicațiilor „Revista Nouă” și „Urmuz”, este membru U.S.R. și U.Z.P.R. Deci îl putem numi simplu: „Maestre”. Din lungul șir al cărților publicate de domnia sa, amintim cele mai recente volume, apărute în anul 2024: „A doua carte din Lacrimaria. Cărări de nisip.” (Editura PRINTHAUS), „Între oglinzi. Simple note despre Fenomenul K.” (Editura eCreator), „Ierburi de mai. A treia carte din Lacrimaria” (Editura Detectiv literar). Domnia sa a făcut o incursiune în propriile amintiri povestind celor prezenți despre debutul scriitoricesc, activitatea îndelungată și bogată, desfășurată cu pasiune pe tărâmul culturii prahovene, despre implicarea personală în Festivalurile „Nichita Stănescu”(1984 – 1990), despre personalitățile care au frecventat Cenaclul în perioada de zece ani, în care s-a aflat la conducerea acestuia, despre prietenia cu poetul Ion Stratan, prin intermediul căruia l-a cunoscut pe Nichita și despre sprijinul surprinzător al oamenilor politici, din perioada comunistă, acordat culturii prahovene locale. A recitat din ultimul său volum de versuri, „în care poetul s-a închis ca într-un glob subțire de sticlă” (Maria Grădinaru):

„Hai să ascultăm la noapte blues
Sau să ne desfătăm cu-n rock’n roll,
Să recităm Bob Dylan și Urmuz.

Va fi o încântare pentru-al tău auz,
Să desfidem orice protocol;
Hai să ascultăm la noapte blues.

Voi găsi o cale să te-amuz,
Fără ca să scap de sub control,
Să recităm Bob Dylan și Urmuz…” (Villanelle 4. Noapte.)

Liana Dupont, de profesie restaurator de artă în ceramică, porțelan, sticlă, și-a desfășurat activitatea în muzee importante. De ceva vreme s-a orientat către restaurarea și metamorfozarea cuvintelor în versuri. A răspuns cu bucurie invitației de a fi prezentă în spațiul bine-cunoscut al Palatului Culturii, în sala medalion și în mijlocul nostru cu volumul „Valuri de cuvinte”, cu o prefață de Prof. Ștefan Mazilu. Cartea a apărut la sfârșitul anului 2024, la Editura Cervantes, prin grija deosebită a dlui George Terziu, scriitor, jurnalist cultural, director de editură. Am regretat lipsa domniei sale de la eveniment, cauzată de motive obiective. Liana Dupont și Florin Dochia, ale cărui aprecieri se regăsesc pe coperta de spate a volumului („poezia Lianei Dupont ridică valori existențiale parcă din nimic”, „o bine dozată densitate metaforică”), ne-au prezentat în tandem noul volum al autoarei. „A trăit în umbra umbrei lui Nichita Stănescu” (Florin Dochia) în perioada în care a fost căsătorită cu Ion Stratan, a cunoscut-o pe Dora, ultima soție a lui Nichita, cât și atmosfera din locuința acestuia, rămasă intactă, o vreme, după „plecarea” poetului. Acum se ocupă de pictură și de poezie, din pasiune, pentru efect terapeutic și echilibru emoțional. A citit din versurile proprii, iar câteva membre ale Cenaclului au acompaniat-o cu delicatețe lecturând din „Valuri de cuvinte”.

„Cheamă-mă!
Și-ți voi fi aproape
Pas cu pas.
Strânge-mă!
Și mă voi lipi de tine,
Ascultându-ți inima.
Privește-mă!
Și-ți voi zâmbi
Ca un copil mângâiat de bunică.
Leagănă-mă!
Și cu ochii închiși voi visa
Cântecul de leagăn al mamei.
Mângâie-mă!
Ca să-mi simți valurile părului
Și mâinile ce-mi tremură.
Iubește-mă
Pentru totdeauna!” (Dorințe)

Și pentru că Ziua Culturii Naționale a fost fixată ca o eternă recunoștință memoriei și operei lui Mihail Eminescu, colegul nostru, Gheorghe Stănescu, a încheiat aducând cu versurile proprii un modest omagiu luceafărului poeziei românești.
Publicul numeros care a participat cu interes și încântare la eveniment, aplaudând călduros invitații și fiecare expunere, a primit la final mult așteptatele autografe. Am remarcat cu bucurie în public prezența scriitoarei Viorica Răduță.

Au participat: Ioan Groșescu, Florin Dochia, Liana Dupont, Florin Manole, Alice Neculea, Cătălin Apostol, Emilia Luchian, Ramona Müller, Caty Enache, Maria Bem, Luminița Bratu, Gabriela Petri, Sorana Brucăr, Adrian-Ilarie Frone, Diana Petroșanu, Doina Ofelia Davidescu, Gheorghe Stănescu, Leonida Corneliu Chifu, Dan Simionescu, Dan Constantin, Florin Oprea Sălceanu și alți invitați și prieteni ai cenaclului.

„Nu există patriotism fără patrimoniu!”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești, Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Fotografii: Ramona Müller, Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu
Invitație, afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 1 ianuarie 2025)

 Vacanțe prelungite sau pe când turnătoria nu exista

”… pe vremea aceea nu exista turnătorie ci, dimpotrivă, funcționa o solidaritate colegială perfectă.” Dar acele vremi aveau să ia sfârșit curând. Ilie nu știa încă nimic despre delațiunea instituționalizată, despre „datoria patriotică” de a-ți turna inclusiv părinții drept ”dușmani ai poporului”.

 Ion Ilie rememorează principalele evenimente politice consummate în perioada anilor 38-41: Dictatul de la Viena, pactul Ribbentrop – Molotov, pierderea Ardealului de Nord și a Basarabiei, desființarea partidelor politice, dictatura personală a Regelui Carol al II-lea, abdicarea acestuia la 6 septembrie 1940, instaurarea Statului Național Legionar (14 septembrie 1940), dictatura Mareșalului Ion Antonescu etc.

După ce a terminat cinci clase primare, în toamna lui 1939 Ilie a susținut examen și l-a promovat la seminarul „Nifor” din București. „Era o școală serioasă, unde se făcea carte, nu glumă, și unde aveam profesori de la cele mai bune licee din București. Viața de internat m-a disciplinat și m-a determinat să dau importanța cuvenită școlii.” Ajuns în acest punct al istorisirii sale, Ion Ilie vorbește cu multă căldură despre anii de seminar. Acordă spații însemnate profesorilor și colegilor mai apropiați. Viața de seminarist este descrisă în ultimele detalii. Reținem doar o relatare care are o profundă semnificație pentru fostul deținut. Anul școlar era împărțit în trei trimestre. Elevii aveau o vacanță lungă de vară și alte două, de Paști și Crăciun, a câte două săptămâni fiecare. Vacanțele erau așteptate cu nerăbdare și, uneori, cei de la clasele mai mici recurgeau la diferite trucuri pentru a le prelungi. „Bunăoară, îmi aduc aminte că eram în clasa a doua. Cu două săptămâni înainte de a intra în vacanță, unui elev îi vine o idee: să ne batem cu peria pe burtă și, astfel, cu pielea iritată, să mergem la infirmerie și să-i spunem domnului doctor că avem râie. Zis și făcut. Câțiva colegi, după ce am practicat bătutul respectiv, ne-am dus la infirmerie cu burta iritată. Domnul doctor Mărgescu, un om bun, ne-a trimis pe toți la tratament, la o baie comunală situată lângă crematoriul din București. Acolo era un responsabil care se ocupa special de noi, ne făcea baie și ne ungea cu o soluție galbenă care ne ustura cumplit. După șase-șapte zile de tratament, eram aproape vindecați, dar, pentru a nu fi în contact cu ceilalți colegi, domnul doctor ne-a trimis acasă, în vacanță, cu o săptămână înaintea celorlalți. Așa am câștigat o săptămână de vacanță în plus. Desigur, nimeni nu a suflat o vorbă, căci pe vremea aceea nu exista turnătorie ci, dimpotrivă, funcționa o solidaritate colegială perfectă.” Dar acele vremi aveau să ia sfârșit curând. Ilie nu știa încă nimic despre delațiunea instituționalizată, despre „datoria patriotică” de a-ți turna inclusiv părinții drept „dușmani ai poporului”. Dar… puțintică răbdare. Nu va trece multă vreme și Ilie va afla cum e cu turnătoria și va face cunoștință cu unii dintre practicanții ei. 

Nepotul lui Ion Antonescu

„Toate aceste evenimente le sesizam, dar – copil fiind – nu le percepeam în toată importanța și toată gravitatea lor. În seminar exista o puternică organizație a „frățiilor de cruce” legionare, care se manifesta în paralel cu activitatea școlară. Făceau parte din organizație cei mai buni elevi din clasele superioare. Era ceva frumos și interesant în manifestările lor, acei tineri aveau o ținută și un comportament deosebit, fiind educați în spiritual onoarei și al demnității, oricând gata să-și dea viața pentru țară și legiune”, notează fostul deținut politic. 21 ianuarie 1941 a însemnat înlăturarea legionarilor din viața politică. „În ziua respectivă, în oraș se auzeau focuri de armă, iar tineri legionari seminariști, grupați în formație, îmbrăcați în cămăși verzi, cântau în curtea seminarului, probabil așteptând ordine. Cert este că nu au ieșit în stradă. După înăbușirea mișcării, a treia zi ne-am trezit cu armata dând năvală în curte. A urmat percheziția generală și arestările de rigoare. O liniște de mormânt s-a așternut după aceea în seminar. Circula un zvon în clasele mari: că legionarii au fost trădați de un nepot al generalului Antonescu, elev în clasa a VI-a a seminarului. Mai grav: se spunea că în podul seminarului s-a găsit armament. „În țară a fost instaurată dictatura generalului Antonescu, „führer-ul României”. În anul 1943, când – după bătălia Stalingradului – cursul războiului luase altă întorsătură, „îngrijorarea cuprinsese multă lume din țara aceasta, căci venirea rușilor peste noi însemna o adevărată catastrofă. Catastrofă care n-a putut fi evitată.”

Grajdurile din biserici

„Îmi aduc bine aminte, deși eram copil, cum tatăl meu îmi spunea că dacă vin rușii va fi rău, căci bolșevicii sunt fără Dumnezeu, și așa cum au făcut în Rusia, transformând bisericile în grajduri pentru cai, așa vor face și la noi.”
În aceste circumstanțe, profesia pentru care Ilie-tatăl își menise fiul, cea de preot, i-ar fi adus mari necazuri juniorului și, cum tatăl era ceferist, s-a gândit că ar fi bine să-l transfere la Liceul „Aurel Vlaicu” din București, liceul CFR-ului, unde director era criticul literar Pompiliu Constantinescu, „un intelectual rafinat și un mare om de suflet.”
„Aș putea spune că la terminarea liceului aveam dejà cristalizată o concepție clară despre lume și viață, contrară concepției materialiste care a fost impusă societății românești de după 1944. Firește, acest conflict de idei avea să mă ducă la un <<război>> deschis cu societatea socialistă, care m-a sancționat ca atare.”

Tovarășii cu balalaici

Intrarea rușilor în țară – în anul 1944 – l-a găsit pe Ilie în comuna sa natală. Și cum pe-acolo ducea drumul spre vest, „mi-a fost dat să <trec în revistă> coloane nesfârșite de <mameluci> în drumul lor spre Berlin. Rușii jefuiau populația fără milă. Chiar în prima noapte, după trecerea primelor coloane de soldați sovietici, ne-au vizitat trei <<tovarăși>>. Un ofițer și doi soldați cu balalaicile la gât. După ce tatăl meu a descuiat ușa și după o lecție politică, desigur, cu înjurăturile de rigoare, a început percheziția. Nu știu ce căutau, știu însă că au luat banii și niște borcane cu dulceață”. Pasiunea soldaților sovietici pentru ceasuri era binecunoscută. La un moment dat, unul a întrebat de ceas, dar tatăl lui Ion, prevăzător, ascunsese bine „longinesul” de buzunar pe care îl avea. „În sfârșit, ne-au salutat cu nelipsitele înjurături și au plecat la preotul satului, la a doua casă de la noi. După mai multe vizite ale <eliberatorilor noștri sovietici de sub jugul fascist>, părintele avea să-și des duhul de spaimă.” Venirea rușilor le-a dat posibilitatea lui Ilie și alor lui să cunoască „omul sovietic”. „Curând aveam să asistăm la dezagregarea societății românești și la instaurarea unui regim străin mentalității și firii poporului roman”, notează „Nelu” Ilie.
(continuarea miercuri, 15 ianuarie 2025)

                                                                                                                    A consemnat Leonida Corneliu Chifu