Petre Țuțea (+) 3 decembrie 1991
VEȘNICĂ POMENIRE!

Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen (n. 24 august 1865, Sigmaringen, Baden-Württemberg, Germania – d. 20 iulie 1927, Sinaia, Prahova, România), numit și Întregitorul și Ferdinand cel Loial

Aștept să-și facă efectul nurofenul (să-mi scadă febra la un nivel suportabil), îmi pun șapte măști pe față din respect pentru concitadinii mei și mă duc să mai bag o fisă la păcănelele astea de alegeri.
N-am studiat oferta până la ultimele locuri și n-o să fiu surprinsă dacă iese-n față cel mai prost din curtea școlii cu campanie desfășurată pe Tinder și Onlyfans.
Doar mă voi enerva ca de fiecare dată că eu vin cu cele mai bune intenții si tu, Românio, numai peste bot îmi dai.
Hai lamulțean!

Maria Luiza Ostaficiuc

Dragi cenacliști și prieteni ai Cenaclului

Următoarea ședință, probabil ultima din acest an, va avea loc, ca de obicei, în spațiul oferit cu generozitate întâlnirilor noastre de către Filarmonica „Paul Constantinescu” Ploiești.
Programul include rubricile obișnuite:

• CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE
• LECȚIA DE POEZIE
• 11 MINUTE DE ISTORIE lector, profesor Emilia Luchian
• CINEMARTOR lector Gabriel Comanroni
• LECTURA DE CENACLU ne va oferi surpriza întâlnirii cu un subiect inedit: „Știința lui Torquemada despre Dumnezeu”. Prezintă Florin Manole

Afiș, invitație, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE, Președinte Ioan Vintilă Fintiș

„Lovinescu nu aduce o simplă schimbare de formulă, ci aduce o schimbare revoluţionară…”

Fragment din discuția care a avut loc în Aula Magna a Universității „Babeș-Bolyai“, în încheierea simpozionului „Un veac de sincronism”. Au participat: Ioan-Aurel Pop, profesor la Universitatea „Babeș-Bolyai“, președinte al Academiei Române, și Daniel David, profesor la Universitatea „Babeș-Bolayi“ și rector al acestei universități. Moderator: Sever Voinescu.

S. V.: Domnule profesor Ioan-Aurel Pop, cum a fost sincronismul românesc în veacul acesta? De departe, s-ar spune că a fost un proces cu hopuri: un impuls de sincronism, după care decenii de îngheţ, după care iar un impuls.

I.–A. P.: Poate că Giambattista Vico ar fi zis „corsi e ricorsi”. Eu sînt fascinat de Lovinescu! El a fost în esenţă un literat, a condus cenaclul Sburătorul, dar era cunoscut în ţară ca un literat nu foarte confortabil și de aceea nici n-a fost receptat cu amabilitate de toată lumea. Cînd a publicat Istoria civilizaţiei române moderne, istoricii au fost reticenţi, conform obiceiului nostru de a nu primi cu deschidere ceva ce vine din afara domeniului nostru. Şi nu numai că au fost reticenţi, l-au şi criticat destul de serios. Mi-aduc aminte de critica lui I.C. Filitti, care a fost una la obiect, pe puncte, am spune: că nu l-a citat pe el într-un loc, că nu a văzut contribuția lui dincolo, că nu i-a valorificat o descoperire care privea, de altfel, un detaliu minor din nu ştiu ce perioadă. Sigur că, acum un veac, graniţele între discipline nu erau aşa de clare ca acum, dar tot e fascinant că Lovinescu a scris această carte de istorie a civilizației care a stîrnit ecouri din partea multor oameni de cultură din diverse discipline. Se vede că statutul de profesor de liceu reprezenta ceva înalt în societatea românească de atunci. (…)

Chiar dacă nu a inventat termenul de „sincronism”, Lovinescu l-a folosit cel mai mult şi, prin el, termenul a căpătat statut în cetate în cultura noatră. Dar ideea adaptării noastre la civilizaţia occidentală e veche. (…)

La sfîrşitul volumului III al Istoriei civilizației…, Lovinescu scrie: „Latin şi deci cu virtualităţi sufleteşti ale tuturor popoarelor latine, poporul român, şi prin poziţie geografică, şi prin condiţii istorice, şi prin religie, a fost fixat de la început într-un mediu de formaţie răsăriteană”. Cu asta ne plasează în obiectul cercetării lui şi definește tema celor trei volume care este lupta între latinitate şi bizantinism, unii ar putea să zică slavonism. Această confruntare a marcat cultura românească, zice el, de la 1800 încoace. Pentru că noi sîntem un popor atipic, latin. Atipic în sensul că, spune el în concluzii la un moment dat, ce să caute un popor latin în Răsăritul Europei? Toată lumea ştie că latinitatea e occidentală. De cînd s-a risipit latinitatea răsăriteană, şi asta s-a întîmplat demult, noi am rămas, cum a zis Iorga, o „insulă de latinitate într-o mare slavă” sau „o enclavă latină la porţile Orientului”. Cum adică avem pretenţii de occidentali noi, care sîntem răsăriteni pînă în măduva oaselor? Lovinescu analizează aceste lucruri cu migală, cu multe cunoştinţe istorice și, o spun răspicat, istoricii care l-au criticat n-au avut dreptate decît în mică proporţie. În ceea ce mă privește, eu sînt convins că el n-a vrut să scrie o istorie propriu-zisă, o istorie a civilizaţiei româneşti, ci a vrut să scrie o istorie a culturii româneşti, încercînd să arate că ne-a mers bine atunci cînd ne-am apropiat de Occident, iar referirile lui un pic de dinainte de 1800 vizează perioadele scurte cînd am avut treziri spre Occident.

Acum eu, ca istoric, vă spun că ne-am apropiat de Occident într-o formă sau alta cam de la Renaştere încoace, şi cel mai important savant care a demonstrat acest lucru mai tîrziu – şi care este un pre-iluminist – e Dimitrie Cantemir, care a fost categoric un european. O să mă întrebaţi: dar de ce s-a dus Cantemir la curtea ţarului Petru? Adică în plin Răsărit? Dintr-un motiv foarte simplu, tot occidental: Cantemir a vrut să vadă cum ţarul Petru, care umblase incognito prin toată Europa, va aplica modelul occidental într-o ţară răsăriteană. Şi a asistat la acest proces care a avut loc pînă cînd boierimea rusă i-a pus capăt. Cantemir a văzut şi cum ţarul le-a tăiat bărbile, şi cum i-a pus la muncă, şi cum s-a răţoit la ei, şi cum a făcut din nimic, în mlaştini, un oraş ca Sankt Petersburg, și a rămas profund impresionat. Cantemir a asistat la un experiment istoric. Eminescu îl acuză pe Cantemir că, invitîndu-l pe ţar la Iaşi, i-a trezit gustul pentru Moldova. Ceea ce nu e chiar departe de adevăr, fiindcă Neculce zice că, atunci cînd a văzut ţarul biserica Trei Ierarhi a rămas cu gura căscată, privind-o şi de aproape, şi de departe. E adevărat că momentele de apropiere faţă de Occident au fost rare, dar cînd au fost au arătat calea de urmat.

De aceea, mă mir că termenul de sincronism e folosit aşa de tîrziu, dar direcţia occidentală au arătat-o mişcarea de la Junimea și revista Convorbiri literare în secolul al XIX-lea. Lovinescu n-a venit decît cu nişte precizări de secol XX.

Din păcate, în cultura română, care a oscilat între autohtonism şi europenism, şi din păcate pentru Lovinescu, autohtonismul s-a afirmat plenar, major şi zgomotos înainte de Marea Unire şi a cîştigat prin Marea Unire. Am rămas cu obsesia că noi trebuie să fim „prin noi înşine”, să facem singuri ce avem de făcut, nu au contat marile puteri, că marile puteri au recunoscut ce a hotărît poporul român, de fapt. La 1920, marile puteri au recunoscut hotărîrile de unire ale românilor și atunci a venit apa la moară pentru autohtonişti. În plus, autohtoniştii noştri sînt nume mari, de la Eminescu pînă la Iorga şi chiar pînă la Blaga. Deci autohtoniştii au cîştigat. Era normal ca, după Marea Unire, să ne „luăm seama”, cum se zice în Ardeal, să stăm un pic liniştiţi. A apărut curentul de la Sburătorul, a apărut Lovinescu şi lîngă el şi alţii, care au încercat să ne arate ce înseamnă europenitatea pentru noi şi ce a însemnat apropierea de Europa. Vă atrag atenţia că tot atunci a apărut şi Declinul Occidentului a lui Spengler. De regulă, noi, cînd ne-am apropiat de lucrurile bune în istorie – acum glumesc! –, ne-am apropiat cînd lucrurile bune erau la apus, în decădere. Dar pentru noi, pentru români, cred că apariţia acestei cărţi a fost o binecuvîntare.

S. V.: Domnule profesor Daniel David, dacă din punct de vedere istoric sincronismul nostru a mers în valuri, „corsi e ricorsi” – ne-am năpustit, ne-am oprit, ne-am năpustit, ne-am oprit –, din punct de vedere psihologic, sincronizarea cum a curs?

D. D.: Înainte să răspund la asta aș vrea să punctez fundamentele abordării lui Lovinescu, astfel încît să ştim despre ce discutăm şi la ce ne raportăm. că nu fiecare este neapărat un cititor fidel al lui Lovinescu. După mine, scrierea și publicarea celor trei volume, în 1924-1925, trebuie să fie văzute în context internaţional. Aveam un nou stat, România Mare. La nivel internaţional începeau să se construiască instituţii precum Liga Naţiunilor şi altele de acest fel, după Primul Război Mondial. Eram în plină dezvoltare după cea de-a doua revoluţie industrială, cînd apărea producţia de masă, cînd apărea economia globală. Dar în România, Lovinescu se confruntă cu un aşezămînt cultural foarte puternic, fondat de Maiorescu. După Unirea Principatelor era nevoie de o şcoală care să ajute la construirea culturii naţionale, iar Maiorescu şi junimiştii asta fac: pornesc din literatură ca să ajungă la cultură, iar teoria fundamentală a lui Maiorescu şi a acelei şcoli era teoria formulată mai simplu ca fiind a „formei fără fond”, adică instituţiile pe care le avem şi pe care vrem să le construim în noua ţară trebuie să vină din fondul pe care-l avem în această ţară. El vorbeşte mai ales de fondul legat de civilizaţie, nu neapărat de cultură. Adică de viaţa materială, nu neapărat de viaţa spirituală. Aceasta era, practic, perspectiva majoră.

Lovinescu nu aduce o simplă schimbare de formulă, ci aduce o schimbare revoluţionară. El spune, ajutat de contextul internaţional, că instituţiile noastre şi modernizarea ţării trebuie să se realizeze punînd forma la început, prin teoria imitaţiei, iar în a doua etapă forma va trebui adaptată specificului naţional, şi aşa vor rezulta instituţii funcţionale şi care ne şi ajută în conexiunea internaţională. Lovinescu a fost perceput adesea greşit pentru că multă lume uită că el vorbea de o a doua etapă fundamentală a sincronismului, adică de adaptare. Multă lume reduce sincronismul la imitaţie. După mine, Lovinescu produce o schimbare culturală majoră, fundamentală, provocînd establishment-ul cultural instaurat de Maiorescu, de junimişti. Lovinescu atacă, practic, pîrghiile de putere din ţară. De aceea poate n-a intrat nici în Academie, de aceea n-a ajuns să aibă o poziţie în universităţi, de aceea Iorga nu-l prea iubea. (…)

Acestea fiind spuse, mă întorc la întrebare, iar răspunsul direct şi simplu este că nu ştiu. Nu ştiu, pentru că eu, cînd am scris Psihologia românilor, în 2015, am avut o cu totul altă abordare în comparaţie cu celelalte lucrări dedicate psihologiei românilor. Adică eu am scris o lucrare de psihologie colectivă cu o metodologie modernă. Cînd vorbesc de trăsături psihologice nu mai analizez fapte sociale sau fapte culturale sau producţii artistice, ci le măsor cu probe riguroase. Cînd vreau să văd creativitatea unui grup, fac teste de creativitate, fac teste de inteligenţă, lucru pe care Drăghicescu sau chiar Rădulescu-Motru nu le aveau la îndemînă. Şi atunci ce pot să spun este ce s-a întîmplat cu psihologia românilor de prin anii 2000, fiindcă doar de atunci avem măsurători și evaluări bazate pe acest gen de probe. Pentru ce a fost înainte, din păcate, n-avem date. Ce pot spune, așadar, este că, începînd cu anii 2000, vedem o sincronizare puternică a ţării cu zona vestică, mai ales cu spațiul UE, cu o accelerare după 2007 cînd am aderat la UE și cînd, vrînd-nevrînd, am preluat o mulţime de instituţii prin reglementările europene. (…) Analiza gradului de modernizare a României ne arată clar că ne apropiem de trecerea de la o societate tradiţională la o societate modernă. (…)

I.–A. P.: Izvoare statistice n-avem decît din epoca modernă. Asta înseamnă să nu mai studiem trecutul? Oamenii au trăit aici de sute de mii de ani, pe ei trebuie să-i studiem cu ceea ce avem. Şi aici intervine pluridisciplinaritatea. Să luăm ce ne spun psihologii, ce ne spun istoricii, ce ne spun filologii, ce ne spun fizicienii, chimiştii. Astăzi, arheologia e o ştiinţă care îmbină vreo 15 discipline. Deci trebuie să ne mulţumim cu ce avem. Dar aţi pomenit cuvîntul imitaţie. Ştiu că lumea priveşte cu dispreţ acest lucru, dar să băgăm de seamă că Lovinescu zice: „Imitaţia e prima formă a originalităţii”. Are dreptate. Eu vă spun, ca istoric, de ce. Cînd s-a schimbat lumea, obosită de o mie de ani de Ev Mediu, ideea de bază era să revenim la ce a fost bine, adică la Antichitate, adică la clasicismul greco-latin. Şi cum facem asta? Imitîndu-l!  Şi primii titani ai Renaşterii, la ale căror opere noi ne uităm cu admiraţie, asta fac. Statuile lui Michelangelo şi picturile conteporanilor săi sînt, de fapt, Praxiteles şi Phidias, sînt imitaţii perfecte ale corpului omenesc după principiul renascentist că trebuie să aducem un elogiu omului pe care-l plasăm în centrul universului. Ei au imitat Antichitatea. Originalitatea adevărată a renascentiştilor vine în ultima fază, cînd se topeşte Renaşterea şi trece în alte curente. Deci nu e chiar aşa rușinos să imiţi, dacă ştii că imitaţia e prima treaptă a originalităţii. Eu cred că, pentru Lovinescu, a fost mai simplu să afle problemele legate de psihologia popoarelor din scrieri pe care el le-a citit şi în care a aflat că spiritul concurenţial, individualist, competiţia pentru eficienţă sporită, economia de piaţă, băncile, moneda au adus prosperitate lumii şi că de la 1500 încoace a început expansiunea europeană şi că modelul occidental s-a extins şi a adus lumii prosperitate. În Răsărit ce era? Avem multe scrieri despre Răsărit. În Răsărit era rugăciune, linişte, letargie, isiham, ideea că „Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat, numele Lui fie binecuvîntat”, „dacă aşa e lumea, ca lumea sîntem noi” etc. Românul n-a produs nu pentru că n-ar fi putut să producă pentru piaţă, ci pentru că tot ce producea în plus îi prisosea în raport cu nevoile stomacului său, îi era luat de alţii. Ca să-şi plătească domnii birul, ca să-şi răscumpere domniile, năvăleau în sate şi luau tot ce era în plus, așa că românul s-a învăţat să producă atît cît e necesar ca să nu moară de foame el şi familia lui. Lovinescu ştia aceste lucruri şi a zis: noi trebuie să mergem după modelul european de succes, nu după al nostru care e frumos, e plin de poezie, că scrierile noastre, pînă în secolul al XVII-lea inclusiv, toate au fost religioase, minunate, dar nu acesta este modelul după care trebuie să mergem înainte. El zice că, de la 1453 încoace, s-a văzut că modelul răsăritean e perdant în lume. Modelul răsăritean era perdant din punct de vedere al eficienţei. Civilizaţiunea occidentală s-a dovedit de succes.

D. D.: De ce crezi că Maiorescu şi junimiştii, care fuseseră și ei școliți în străinătate, n-au avut aceeaşi opţiune pentru sincronism? Ei au dat fondului o forţă mai mare decît formei, ba chiar au avut oarecare repulsie la ideea că forma poate să primeze în raport cu fondul. Erau oameni deştepţi, care ştiau ce se întîmplă în Europa de Vest, şi totuşi n-au avut deschiderea pe care a avut-o un Lovinescu.

S. V.: Şi aş vrea să completez întrebarea cu o observație: totuşi, Lovinescu este foarte polemic cu paşoptiştii, care şi ei propuneau o formulă de sincronizare. Adică simţim că Lovinescu zice: singura formulă validă de sincronizare este aceasta pe care o livrez eu. Cei de dinainte or fi vrut ei sincronizare, dar n-au înţeles ce e de făcut. Chiar aşa a fost?

I.–A. P.: Eu cred că aici se vede şi orgoliul lui de creator. Dar să nu uităm că Lovinescu își publică lucrarea în 1924-1925. Dacă ne gîndim la 1848 și la Maiorescu, adică anii 1860, vedem o diferenţă de vreo trei sau patru generaţii. Trei sau patru generaţii înseamnă foarte mult la scara timpului modern. La scara timpului medieval înseamnă puţin, dar la scara timpului modern trei generaţii e mult. Toți aceștia au fost trepte spre modernizare. Toţi paşoptiştii erau bonjurişti, generaţia de studenţi români care i-a cuprins pe Bălcescu, pe Kogălniceanu, avuseseră contact cu Edgar Quinet, cu Jules Michelet, văzuseră cum merge Europa, cum merge lumea. Bălcescu s-a străduit să rupă o bucăţică din stofa tronului regelui Ludovic-Filip al Franței şi s-o aducă acasă, să arate că a făcut revoluţie. Pentru Maiorescu nu mai era destul ce făcuseră pașoptiștii. Maiorescu a venit cu o soluţie, dar să nu uităm contextul: autohtoniştii erau foarte puternici în cultura română. A venit, apoi, generaţia de după Primul Război Mondial, care a fost şi mai radicală în căutarea modernizării. Eu văd în etapele modernizării noastre și nişte trepte de radicalism. Paşoptiştii au fost categoric radicali faţă de boierii îmbrăcaţi încă în veşminte orientale, așa că boierii i-ar fi omorît pe toţi pe loc. Pașoptiștii exilaţi din Ţara Românească n-au primit niciodată învoire să se întoarcă. Bălcescu a murit departe de ţară fiindcă nu i-au permis să se mai întoarcă. În Moldova a fost altceva, pentru că mişcarea a fost de mică amploare. După ei a venit Maiorescu cu Junimea. Se întîlneau în casa Pogor din Iaşi şi vorbeau, dar se și certau și erau destul de răi unii faţă de alţii. Aveau și ei spirit radical. În epoca interbelică, chiar dacă mişcarea de modernizare n-a fost atît de coagulată ca la Junimea, a avut radicalismul ei. Să ne gîndim numai la Tzara și la avangarda românească din vremea aceea.

D. D.: Sînt aceste etape o dezvoltare organică sau schimbări revoluţionare?

I.–A. P.: Nu sînt revoluționare. Mai degrabă, din pas în pas.

D. D.: Nici măcar demersul lui Lovinescu nu ți se pare o ruptură revoluţionară?

I.–A. P.: Nu, pentru că n-a produs nici o schimbare majoră în societatea românească. În mentalitatea unora, da, dar în mentalul social, atunci, nu. Cartea lui nu a scos oameni în stradă.

D. D.: Dar prin mişcare revoluţionară nu înţeleg neapărat asta. Înțeleg că Istoria civilizației… vine cu o abordare care provoacă esența tezei lui Maiorescu prin faptul că dă formei rolul fundamental în modernizare.

I.–A. P.: Chiar dacă neagă pe Maiorescu, este multă continuitate în ce spune Lovinescu. El urcă încă o treaptă, doar. (…)

S. V.: În 2007 am intrat în Uniunea Europeană. Sîntem parte a unei Europe care nu mai are graniţe, economia noastră este parte a unui spațiu economic liber, românii se duc la Paris cum s-ar duce la Slobozia, vasăzică ne-am sincronizat, vasăzică s-a închis subiectul, e o problemă pur istorică, o etapă pe care am parcurs-o, sărind, cum se zice că facem noi: sărim etapele. Iar problema sincronismului e închisă.

I.–A. P.: Eu vă spun, ca istoric, că nu pot fi sărite etapele. Kogălniceanu avea o vorbă: să facem reforme fără pripeală. Asta nu înseamnă că nu s-a pripit, Kogălniceanu a făcut în trei-patru ani, cît a fost prim-ministru, mai multe reforme decît au făcut toţi domnii în o sută de ani înainte de el. Dar el le-a zis „fără pripeală”. (…) Cît despre problema sincronismului, eu cred că nu se va închide niciodată pentru că problema raportului între statele, popoarele mici şi cele mari nu va înceta să se pună. (…)

Sursă: https://www.dilema.ro/tema-saptaminii/lovinescu-nu-aduce-o-simpla-schimbare-de-formula-ci-aduce-o-schimbare-revolutionara?sfnsn=wa

Textul a fost editat conform necesităților trecerii de la forma orală la forma scrisă.

Dincolo de conspirații. Cîteva gînduri

Sursă: https://www.dilema.ro/pe-ce-lume-traim/dincolo-de-conspiratii-citeva-ginduri?fbclid=IwY2xjawG2S1NleHRuA2FlbQIxMQABHTNtpW8hftmdnzQC9Csn0zu18m71letr0sRuA4dCoRGb6_1egJu9dlkD_Q_aem_NBeQBSEsbfB1NsfA5k3-vw&sfnsn=wa

● TikTok nu face președinți. TikTok, ca orice altă rețea socială, e un instrument care poate fi folosit de oricine. Faptul că George Simion a muncit mult mai mult pe TikTok doar ca să vadă cum locul în finală se evaporă în ziua alegerilor arată că problema e în altă parte. Distribuția conținutului e una, conținutul propriu-zis e alta.

● Media clasice sînt printre pierzătorii alegerilor de duminică. Nu doar Marcel Ciolacu și Nicolae Ciucă au pierdut duminică, ci și presa în care cei doi și staff-urile lor au investit încredere și sume gigantice. Primul tur a fost cîștigat de candidatul ignorat de presa „mainstream”.  Se va confrunta cu o candidată tolerată în media, dar, pînă duminică, puțin luată în serios. Scriam acum cîteva săptămîni despre scandalul din jurul deciziei Washington Post care a refuzat în ultimul moment să își exprime sprijinul pentru Kamala Harris, asumîndu-și riscul de a pierde abonați. În România nu există instituția asumării unui astfel de sprijin, dar, și dacă ar exista, ar fi irelevantă. Publicul a transmis redacțiilor că nu le ia în serios. Știrile sînt mai mult infotainment decît informație. Tendința, vizibilă deja, a redacțiilor românești de a se angaja și mai mult în competiția politică în defavoarea furnizării și contextualizării informațiilor pare că se accentuează. Pe toată harta.

● Complexul de superioritate naște monștri. La scurt timp după anunțul rezultatelor, pe rețelele sociale a pornit clasicul val de înjurături. Tura asta, împotriva celor care au votat Călin Georgescu. Cam același registru stilistic folosit în trecut împotriva votanților PSD. Un fel de abuz emoțional care poate asigura victorii de etapă, dar care poate avea efecte de lungă durată. Dovada e chiar PSD care, sub ploaia de invective, a continuat să fie cel mai mare partid al țării. Duminică vom vedea dacă rezistă și acum, în ciuda umilinței de zilele trecute.

● Am vrut sincronism. Îl avem. Discursul lui Călin Georgescu e o salată în care sînt aruncate de-a valma concepte new-age, banalități, extremisme cazuale și cam orice contrazice retorica văzută ca oficială. Acea retorică practicată nu neapărat de instituții, ci de comentatorii acceptați și promovați în media. Nu trebuie să îl asculți de multe ori pe Georgescu pentru ca ulterior să îl recunoști imediat. O fi ridicol, dar e ridicol diferit. Șocantul tur 1 din România seamănă oarecum cu victoria lui Donald Trump în America sau a lui Fico în Slovacia. Toate evoluțiile astea au ceva în comun: o depărtare a publicului de instituțiile „tradiționale”. Și insist că instituție e și analistul de serviciu, și brand-ul preferat, și site-ul sau stația TV care pînă acum aveau pretenția de tastemaker-i în zona politică. Sîntem foarte în ton cu evoluțiile externe. Lipsește doar Joe Rogan.

● Teoria celor două Românii e o aiureală. Ori de cîte ori analiștii români nu înțeleg ceva se întorc aproape în transă către ideea de mai sus făcută celebră de fostul premier Adrian Năstase. O retragere comodă în descrieri care spun de obicei că îi avem pe de o parte pe cei disprețuitor numiți „tinerii frumoși și liberi” și de cealaltă România „reală”. Asta se întîmplă și acum. O descriere schematică și inadecvată. Avem o Românie sau, dacă vreți, o mie de Românii. Un exemplu pe care cititorii de obicei foarte informați ai Dilemei s-ar putea să nu îl știe (și care merită poate o discuție separată): tinerii români înclină spre dreapta – 38% vs 12% care preferă stînga. 45% din ei nu sînt interesați de politică. Știau asta strategii politici ai ultimelor alegeri? Nu sînt convins. Va trebui să ne împăcăm cu ideea că sîntem mai diverși decît ne place să recunoaștem. Și asta mă aduce la punctul următor…

● Nu trageți în sociologi. Cultivați-i! E evident după acest tur al prezidențialelor că România s-a schimbat mult, dincolo de puterea noastră de înțelegere. Și handicapul acesta îl avem pentru că refuzăm să ne uităm în oglindă. Avem instrumentele, dar nu le folosim. Și nu mă gîndesc la banale sondaje de opinie, ci la analize un pic mai aprofundate pornind de la sondaje. Cum ar arăta un studiu anual „Care sînt valorile românilor”? Întreb, poate citește cineva dornic să finanțeze așa ceva. Cît despre sondaje, vreau să remarc ceva ce pentru mine e o premieră: un institut de sondare (AtlasIntel) care își cere scuze și promite să fie mai bun data viitoare. Altfel, sper să nu se supere prea tare liberalii care citesc textul ăsta, dar, dacă nu vrem să repetăm festivalul de manipulare din ultimele săptămîni, foarte probabil asta se poate face reglementînd cînd și cum se fac și se publică sondajele de opinie în campanii. Și nu, autoreglementarea nu funcționează.

● Elena Lasconi poate pierde. Prin susținerea fără condiții a useristei în turul II, PNL a luat probabil prima decizie politică majoră de bun-simț după multă vreme. La PSD e mai complicat pentru că un astfel de anunț ar îndepărta electoratul tradițional al partidului. Și, nu e chiar secret, electoratul PSD a ignorat pur și simplu candidatul partidului în turul I. PSD e partidul cel mai traumatizat săptămîna asta și e, recunosc, un pic amuzant. Lasconi pleacă cu șansa a doua și poate spera la o victorie doar dacă va putea să convingă zone largi de electorat noi pentru USR. Va fi greu. Pe Lasconi o poate pierde și intransigența celor care cred în ea. Suporterii radicali ai USR pot face zilele astea mai mult rău decît orice inamic. Dacă crede în viitorul ei mandat, Lasconi  va trebui să învețe să construiască coaliții. Pînă acum nu a reușit, dar nici nu a avut foarte mult timp. Asta face performanța ei cu atît mai importantă. Acum are și mai puțin timp, dar politicienii relevanți se fac din astfel de momente. Lasconi nu se bate cu candidatul-salată, ci cu limitările proprii și ale celor care o susțin. Dacă are ceva de învățat de la Georgescu e cum să cultive oameni, nu să îi ofenseze. Și asta e ceva ce poate face fără prea mult efort.

P.S. Nici un fel de alegeri nu reprezintă un sfîrșit de lume dacă știm în ce credem. Ca jurnalist, am văzut deja o generație de politicieni venind și plecînd. România e mai puternică decît oricare dintre politicienii ei.

Teodor Tiță este gazda podcast‑ului În Centru pe care îl puteți asculta pe oricare dintre platformele de distribuție (Apple, Spotify, Google etc.): https://open.spotify.com/show/5jSN6amOtenIsHn23aoOLQ

Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană – Ediția a VI-a (Ploiești 2023)

Interviu cu regizorul Mihai Vasile (II) 

Obolul

R.: După ce ați văzut toate acestea, nu vă încearcă regretul de a nu fi trecut mai devreme prin parc, în anii trecuți?
M.V.: Nu. Chiar nu mă încearcă. Pentru că, venind acum, am văzut o chintesență, am văzut un summum al acestui efort creator al oamenilor care au trecut pe aici și au lăsat operele astea de artă. Pentru mine important era nu să văd cum crește muzeul ăsta. Am venit acum ca să-l văd că există. Am văzut un rezultat al unor etape pe care eu nu le-am cunoscut și poate nici nu mă interesa să le cunosc. Eu am văzut ce a rămas. Dacă mă duc acum – să zicem – la grădinile Boboli de la Galeriile Uffizi din Italia, nu mă interesează cum au făcut oamenii ăia grădinile alea. Mă interesează că eu, acum, sunt în grădina aia. Același sentiment îl am aici. Acela că am venit  când lucrurile s-au terminat, când masa e pusă, ca să zic așa, și că acest banchet extraordinar care înseamnă arta lor se desfășoară în fața mea. Ca să mai încerc o asemenea senzație, ar trebui să revin, poate, peste alți șase sau zece ani. E foarte important pentru mine să am această privire de sinteză asupra celor șase ani în care oameni importanți din cultura română, din arta românească au venit și au lăsat aici un soi de obol, dintr-o datorie față de pământ, față de țara asta, lăsând în această imensitate a câmpului niște opere de artă care realmente te copleșesc. 

Un loc al tăcerii

R.: După patima cu care ne vorbiți, suntem tentați să credem că vom asista, după această vizită, la o reconversie artistică a regizorului Mihai Vasile. Sau măcar să adauge la evantaiul realizărilor sale artistice și sculptura. E de așteptat?
M.V.: (râzând cu poftă) Puțin probabil. Chiar dacă profesez mai multe arte din jurul teatrului: film, artele vizuale, grafică în special. Dar problema nu e asta. Nu, n-o să mă ”convertesc.” Sunt un foarte bun privitor. Asimilez nebunia de-aici – căci o nebunie este pentru mine. Când vezi atâta marmură risipită într-un pustiu unde bate vântul, care înseamnă atâta talent, atâta bucurie a oamenilor de a lăsa ceva în urmă, mai bine prefer să fiu un foarte bun spectator. Ea poate să alimenteze doar imaginarul meu. Poate îți imaginezi o grămadă de lucruri care sunt undeva în profunzimea oricărui artist. Eu sunt convins că oricine de bun simț, de bună credință ar veni să vadă ce am văzut eu cu colegii mei, n-ar avea decât o singură soluție: să tacă. Eu chiar am vorbit mai mult decât trebuie. Aici trebuie doar să taci, pur și simplu. E un loc al tăcerii.

Gesturi primare, gesturi esențiale 

R.: Distinsul critic Pavel Șușară spunea că artiștii au folosit reziduurile, șpanurile  rămase de la Geneză și că au recreat întregul ceremonial al Creației. Dvs. coordonați, de 45 de ani, un teatru – numit până nu de mult Equinox, astăzi Centrul Dramatic Mythos – care a profesat printre altele și teatrul de gest. Am văzut că urmăreați cu atenție fiecare dăltuire, fiecare mișcare, fiecare gest al sculptorilor. Vă veți inspira în proiectele dvs. și din lucrările și mișcările lor?
M.V.: E greu de spus, pentru că ei au mișcări profesioniste, gestualitatea lor este profesională, asta este clar. Sigur că te influențează ca artist absolut orice: și când cade o frunză, și când cade un bloc de piatră. Evident că în momentul în care am pătruns aici și i-am văzut pe oamenii ăștia lucrând, într-un fel sau altul, măcar din instinct profesional (și nu numai!), m-am uitat mai întâi la mâinile lor, apoi la instrumentele lor, și abia după aceea la ce rezultă în urma gestualității lor, pentru că gestualitatea lor este esențială, este aproape primară, în sensul propriu al expresiei, este acea gestualitatea de la începutul lumii. Că folosesc un flex? Bun, n-aveau flex la începutul lumii, nici în urmă cu o sută de ani, dar aici folosesc acea gestualitate care-i duce din aproape în aproape la opera de artă pe care au gândit-o. Și asta te înnebunește! Abia după aia vezi flexul și abia după aia vezi marmura care se transformă, transcende opera dincolo de manoperă, ca să zic așa, transcende manopera și ajunge operă de artă. În sensul acesta, sigur mi-a plăcut să le văd mâinile, asta este clar. Sunt mâini absolut extraordinare, te uiți și aproape că sunt uneori mai frumoase decât opera de artă în sine. Aceasta din punctul meu de vedere, al omului care este obsedat de gestualitatea umană.

Teatrul meu de gest este un teatru al esenței gestului. Dar nu pot să nu recunosc că oamenii ăștia fac gesturi esențiale aici. Că altfel și-ar tăia – Doamne ferește! – degetele, mâinile. Altfel piatra, marmura n-ar căpăta formele pe care le capătă. Pur și simplu, oamenii ăștia se folosesc acum de sculele moderne pentru ca totul să fie impecabil. Pentru ca totul să aibă un rost. De-asta mă bucur că aud atâtea flexuri aici dar și sunetul ciocanului lovind dalta. Ca să vă răspund pe scurt la întrebare: nu, nu cred că gestualitatea lor va avea o influență foarte mare asupra creațiilor mele artistice. Asta pentru că gesturile lor nu m-au surprins, ci doar au confirmat ceea ce știam, intuiam despre gestualitatea aceasta creatoare a sculptorilor.

Unde mergem în weekend

R.: Acum, după ce ați văzut cum stau lucrurile, presupunem că vă veți petrece o bună parte din weekend-urile dvs. în acest parc…
M.V.: Nu știu. Ar fi bine. Este foarte posibil să mă întorc, pentru că sunt lucrări care mi-au zgândărit memoria și imaginarul. Dar voi veni cu siguranță atunci când mi se va face dor de o operă anume sau de întregul ansamblu. Pentru că întregul contează foarte mult, dar asta nu înseamnă că umbrește cele câteva opere – pentru că nu toate sunt capodopere, trebuie să recunoaștem asta – pe care le consider foarte aproape de inima mea. Voi veni să  le revăd cu mare drag. E ca o carte pe care o recitești, ca un film pe care îl revezi, ca o muzică pe care o reauzi. Sunt convins că, visând cu ochii deschiși, la mine, la moșie, o să-mi aduc aminte de anumite lucruri și o să vreau să-i spun nevestei: ”Ia mașina, că am o chestie de văzut undeva, acolo!” E foarte posibil. Dar nu în toate weekendurile, că am și alte treburi.
R.: Vă mulțumim și… vise plăcute!
M.V.: (zâmbind) Să dea Dumnezeu!  (Sfârșit) 

                                                                                 Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Soarele pândește din constelația Ophiuchus ultimele zile de brumar, cețurile au capricii, orașul – vorba unui coleg (Așer Negoi) – „plutește pe o mare de speranțe”, iar membrii Cenaclului s-au reîntâlnit la sediul Filarmonicii „Paul Constantinescu” Ploiești, cu bucurie și interes, în a doua ședință ordinară a lunii.

CEL MAI RECENT POEM a adus în fața asistenței creații inspirate: „Lespedea” și „Uimire” (versuri Adrian-Ilarie Frone), „Armistițiu” și „Cozonacul roșu” (versuri Ana Nedelcu), „Ploile toamnei” (versuri Luminița Bratu), „Toamnă îngândurată”- versuri, „Condorul eliberat”- proză (Emilia Luchian), „Colind cu miresme de brad” (Maria Bem) și „Cu capul în nori” (proză, Caty Enache).

LECȚIA DE POEZIE  a reamintit celor prezenți talentul și inspirația maeștrilor. Au participat Doina Ofelia Davidescu și Luminița Bratu, cu versuri de Nichita Stănescu („Confesiunea Răului Visător”, „Sincopă”),  Caty Enache, cu versuri de Ovidiu Vasilescu („Dați drumul la cer”- colind de detenție), Ana Nedelcu, cu versuri de Rabindranath Tagore („Soarele din prima zi”), Adrian-Ilarie Frone, cu versuri de Ch. Baudelaire („Albatrosul”). Emilia Luchian închide rubrica propunând versuri în stil japonez de Otilia Ardelean („Am știut întotdeauna”, „De lună și de primăvară”), socotindu-le un preambul la subiectul rubricii următoare.

11 MINUTE DE ISTORIE ne-au oferit, prin alocuțiunea Emiliei Luchian, o scurtă dar interesantă incursiune în timpul și lumea perioadei Heian, Epoca de pace (o perioadă din istoria Japoniei, care cuprinde un interval între anii 794 și 1185), denumirea perioadei provenind de la numele capitalei Heyan-Kyō (Kyoto de azi). Corespunde intervalului de timp în care Japonia, depășind influențele culturii chineze, se orientează către crearea unei culturi autentice: grădinile din jurul caselor și palatelor, pictura Yamato, opere scrise pe suluri pictate, parfumuri, cai, Sumo. Lectora relevă importanța deosebită a poeziei la curtea imperială, în căsătorie dar și în politică. Poeta Ono no Komachi, renumită pentru frumusețea și talentul său, a rămas un sinonim al frumuseții până în zilele noastre. Anumite legende spun că ar fi fost nemiloasă față de iubiții săi, altele o descriu ca fiind de-a dreptul urâtă, iar altele că ar fi fost iubita unui celebru poet Ariwara no Narihira. Poemele sale, folosind stilul waka, sunt melancolice. Dacă frumusețea sau iubirile poetei poate că au fost doar legendă, frumusețea versurilor sale erotice este adevărată.

LECTURA DE CENACLU a avut parte de o seară specială, care ne-a satisfăcut, în bună măsură, această curiozitate perpetuă, proprie europenilor și nu numai, față de misterioasele civilizații ale Orientului îndepărtat, aducând la rampă Japonia medievală – enigmatică, plină de poveşti nespuse şi de coduri culturale dificil de descifrat. Redescoperirea acestei lumi, care ţine în egală măsură de domeniul realului şi incredibilului, ne-a fost propusă de ALICE NECULEA, de altfel curator al unei fabuloase expoziții de stampe japoneze găzduite recent de Muzeul Județean de Artă „Ion Ionescu-Quintus” Ploiești. Distinsa noastră colegă ne-a împărtășit din mirajul culturii și tradițiilor japoneze, surprinse într-un eseu deosebit de interesant și bine documentat: Călătorie printre minunatele imagini ale „lumii plutitoare ”.
Autoarea a expus într-o scurtă introducere atmosfera specifică secolului al XVI lea, frământările istoriei, duritățile, diplomația sau subtilitatea conducătorilor care au luptat pentru unificarea Japoniei. Nobunaga, Hideyoshi, Tokugawa sunt numele celor trei eroi ai Japoniei feudale, fără de care unificarea nu s-ar fi realizat. Tradiția populară i-a păstrat în memoria colectivă astfel:

„Dacă pasărea nu cântă…
Nobunaga răspunde: ucide-o
Hideyoshi răspunde: fă-o să vrea să cânte
Tokugawa răspunde: așteaptă…”

Au fost amintiți pentru că au influențat destul de mult viața și creația unora dintre cei mai importanți artiști ai perioadei de glorie a Artei Japoneze – UKIYO-E (așa numita „stampă japoneză” – gravură/ imagine reprodusă, prin imprimare, cu ajutorul unei plăci gravate), ce s-a manifestat cu precădere în Perioadele Edo și Meiji.
Împletind datele istorice cu cele culturale, Alice Neculea a țesut cu fir nevăzut și ne-a redat cu acuratețe imaginea „nașterii unei lumi noi și a unei arte noi”, apariția și înflorirea culturii „Ukiyo-e”, o perioadă măreață din Țara Soarelui Răsare, a folosit drept călăuză minunata istorie a stampelor japoneze pentru a ne introduce cu delicatețe în lumea oglindită de acestea, „o lume a tristeții, durerii și… plăcerii”.
Ukiyo-e înseamnă, literalmente, „imagini cu lumea plutitoare”. Cuvântul era omofon cu termenul buddhist antic ukiyo (grafiile sunt diferite), care înseamnă „această lume a tristeții și durerii”, dar acest al doilea termen, în timp, a căpătat o conotație exact opusă, definind, printre altele, eleganța și un anume stil de viață: al plăcerii. Astfel, o artă care descria stilul de viață licențiat în cartierul Yoshiwara și spiritul hedonist al vremii, a devenit preferata celor dispuși să cheltuiască destul demult pentru a o avea. Stilul și spiritul definit de UKIYO se definește prin:  trăirea momentului, admirația lunii, zăpezilor, florilor de cireș și frunzelor de arțar, cântece, sake și distracție doar în plutire, o viață fără griji, nepăsătoare la perspectiva sărăciei, ca „o tărtăcuță purtată de curentul fluviului”. Pentru a face față cerințelor crescute, imaginile pictate pe aceste teme au fost în curând obținute prin introducerea gravurilor pe lemn de cireș, la realizarea cărora participa un lung șir de artiști. Temele erau variate, de la frumusețile feminine, la peisaje și nu în cele din urmă la erotică, nudul neconstintuind un tabu în cultura epocii.
Consider că v-am oferit destule detalii pentru a vă face curioși și nu continui să vă mai dezvălui alte amănunte: drumul stampelor spre lumea occidentală și modul cum au au fost primite și dacă și cum au influențat cultura acesteia. Nu doresc să răpesc bucuria citirii integrale a eseului, care va fi publicat în Antologia Cenaclului de anul acesta, în curs de apariție.

Expunerea autoarei s-a încheiat, dar auditoriul era încă sub vraja „lumii plutitoare”, din care cauză comentariile s-au animat cu oarecare întârziere. Caty Enache a remarcat contrastul între duritatea, strictețea regulilor, obiceiurilor și delicatețea stampelor influențate de Zen Buddhism, ridicarea imperfecțiunii la nivel de artă. Emilia Luchian aduce în discuție Codul Bushido, codul moral al samurailor, care pune accent pe cumpătare, loialitate, măiestrie în artele martiale și moarte onorabilă.  Se fac referiri la caligrafie, ca o artă marțială, a disciplinei. Ana Nedelcu amintește de obișnuința reparării cu aur a pieselor sparte de ceramică, pentru păstrarea cicatricilor experienței.
Ușurel am ieșit de sub vraja „lumii plutitoare” și am reintrat în anostul cotidian. Noiembrie ne aștepta afară cu cețuri delicate, frunze moarte și frison.
Au participat: Alice Neculea, Florin Manole, Năstaca Chifu, Leonida Corneliu Chifu, Emilia Luchian, Caty Enache, Luminița Bratu, Maria Bem, Ana Nedelcu, Doina Ofelia Davidescu, Florin Sălceanu, Dan Simionescu, Adian-Ilarie Frone, Dan Constantin.
Afiș, cronică și editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar
Fotografii: Ana Nedelcu, Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu, Dan Simionescu
Film: Dan Simionescu

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE, Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană – Ediția a VI-a (Ploiești 2023)

Interviu cu regizorul Mihai Vasile (I)

Interlocutorul nostru de astăzi este profesor de artă dramatică, regizor, actor, scenograf, artist plastic și fotograf de artă. Se întâmplă însă ca numele său să fie mai cunoscut și mai prețuit în afara țării. Totuși, într-un târziu, activitatea sa de 45 de ani în slujba artei a fost recompensată, în noiembrie 2021, cu titlul de Cetățean de Onoare al Municipiului Ploiești, ”în semn de prețuire pentru inițiativele sale în municipiul nostru, pline de pasiune, har și dragoste pentru cultură”.
”De la 9 ani sunt pe scenă. Pe scenă profesionistă. Am făcut tot ce se putea face și am ajuns tot aici. Nu mi-am părăsit niciodată orașul, nu mi-am părăsit niciodată țara”, spune Mihai Vasile.”
Dar nu despre activitatea sa prodigioasă în slujba artei avem a vorbi acum, ci despre ”confruntarea” cu un alt areal artistic. Iar lui Mihai Vasile îi plac provocările.

”Nu trebuie să auzi de mai multe ori despre o minune…” 

Reporter: Domnule Mihai Vasile, ne încântă vizita unui Cetățean de Onoare al Municipiului Ploiești. Faptul conferă o  plusvaloare și – aș spune – o plusonoare parcului nostru. Ne-ar interesa, întâi de toate, ce impresie vă lasă lucrările expuse în parc?
Mihai Vasile: Trebuie să spun că – așezat cumva în lucrările mele la teatru, la ceea ce am de făcut ca artist – n-am venit niciodată în parcul ăsta și nu știam prea multe despre existența lui. Dar mi-am propus odată ca, împreună cu soția mea și alături de câțiva colegi de la teatru, să venim  și să vedem ce minune e aici. Vizita aceasta se datorează și faptului că în acest important proiect artistic sunt implicați  câțiva dintre cei mai buni prieteni ai mei și ai teatrului meu.  E un proverb indian care spune: ”Nu trebuie să auzi de mai multe ori despre o minune, trebuie să te duci și s-o vezi o dată”. Ei bine, asta am făcut și eu și am rămas absolut impresionat. Am văzut cu o mare surprindere faptul că această tabără este de fapt un adevărat muzeu de sculptură contemporană în aer liber.

Himera

R.: V-ați învrednicit târziu. Suntem, deja, la ediția a șasea…
M.V.: Da, sunt șase ani de când aici niște oameni, așa cum sunt cei care lucrează în spatele nostru, își așază în marmură himerele, închipuirile, visurile… Și nu-i ușor, pentru că nu-i ca atunci când scrii o carte sau cum ai sta în fața șevaletului, pândind clipa aceea specială a inspirației. Da, oamenii ăștia chiar ”scriu” în spațiu niște ”lucruri” pe care nu le poți scrie într-o carte, nu le poți face într-un film, n-ai decât această nebunie a dălții și a flexului care mușcă din marmură. Or, tocmai asta este fabulos aici! Să creezi himera în spațiu. Eu sunt convins că în cele cinci ediții de până acum s-au creat aici chiar capodopere. Aș putea vorbi despre o risipă de talent, o risipă de imaginar, o risipă de idei, pentru că, până la urmă, la baza fiecărei lucrări stă o idee, stă o obsesie a fiecărui artist. Chiar acum, în spatele nostru, are loc metamorfoza. Ani de zile au lucrat aici oameni care și-au adus visele și le-au transformat în materia asta extrem de ciudată și misterioasă care este marmura. Ea nu-i ușor de lucrat, dacă ne uităm la ce fac oamenii ăștia aici, artiștii din ediția asta. Dar dacă ne închipuim ce s-a întâmplat cu marmura, de mii de ani, cum a fost transformată în ”ființe”, în capodopere care au rămas în istorie, dacă ne gândim la sculptura greacă, la sculptura romană, la sculptura europeană în general din ultimele veacuri… 

Către divin sau chintesența ideii de poetică a marmurei 

R.: Cum ați defini, în câteva cuvinte, ceea ce se întâmplă aici?
M.V.: Eu cred că aici este o chintesență a ideii de poetică a marmurei. Vizitând în detaliu acest muzeu al sculpturii în aer liber (îl numesc așa pentru că prietenii mei își doresc foarte mult ca acesta să fie un muzeu, cum sunt puține de altfel în lume – el chiar are alura unui muzeu), am rămas extrem de impresionat. E atâta poezie în spațiu, e atâta risipă de imaginație, atâta risipă de imaginar în sine, adică a actului de a imagina continuu… Mie mi s-a părut că este dincolo de ce mi-aș fi închipuit eu că voi găsi aici. Realmente, este dincolo de simplul act de creație. E ceva ce duce către divin. Să supui atâta marmură propriilor tale imaginări… Să supui atâta marmură, care-i a pământului, care n-are nicio treabă cu fierul, cu dalta, și să faci din marmură ceea ce am văzut eu aici mi se pare aproape imposibil de imaginat! Dar, iată, totuși, ea, poezia aceasta, există, e aici, sub ochii noștri! 

Cei care modelează odată cu vântul  

R.: Ne-ați convins. V-am auzit exclamând: ”Câtă artă!”, impresionat, captivat, copleșit de ceea ce v-a fost dat să vedeți. Au fost chiar primele dvs. cuvinte când ați intrat aici.
M.V.: Absolut. Sunt copleșit. E atâta artă… Bun! Vezi într-un muzeu o expoziție. Vezi un film documentar despre epoci ale picturii, ale sculpturii… Am intrat în atâtea saloane de expoziție din țară sau de afară… Dar aici, în aer liber, aici unde bate vântul atât de tare, aici, în locul ăsta unde doar vântul ar trebui să modeleze, așa cum a modelat în mii de ani stâncile devenite sfincși ori alte ”închipuiri”… Oamenii ăștia chiar scriu poezie, chiar creează poeme în spațiu… Într-un loc în care doar vântul lucrează, doar vântul modelează, ei modelează odată cu vântul. Dacă ne întoarcem și vedem cum ia vântul tot ceea ce pilesc ei aici, pulberea asta miraculoasă, ai sentimentul că ești un personaj dintr-un film care tocmai se toarnă cuprinzându-te… Iar ceea ce iese de sub dalta lor, ceea ce rămâne stabil, puternic… Marmura asta care exprimă ceea ce oamenii ăștia au visat și au și realizat!… E fabulos!
(Sfârșitul primei părți. Continuarea în ediția de vineri, 26 aprilie 2024)

                                                                                Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

“Sunt condamnată la 12 ani închisoare. Procesul a durat 6 zile. Ancheta – 5 ani. Deci, am executat până azi, 5 ani de închisoare. Singură. Într-o celulă de 5 mp 1.827 de zile. Singură 43.848 de ore. Într-o celulă unde fiecare oră are, inexorabil, 60 de minute, fiecare minut, 60 de secunde. Una, două, trei, patru, cinci secunde, şase, şapte, opt, nouă, zece secunde, o mie de secunde, o sută de mii de secunde. Am trăit singură, în celulă, 157.852.800 de secunde de singurătate şi de frică. E un lucru care nu se spune, se urlă! Mă condamnă să mai trăiesc încă 220.838.400 de secunde. Să mai trăiesc atâtea secunde sau să mor din atâtea secunde.”
Lena Constante – Evadarea tăcută

Lena Constante (1909 – 2005) etnoloagă și artistă plastică, distinsă cu premii importante la marile expoziţii universale din Europa și America, membră echipei conduse de ilustrul sociolog Dimitrie Gusti și de etno-muzicologul Constantin Brăiloiu și co-fondatoare a Teatrului Țăndărică, primul teatru de animație și păpuși din România. Prietenă cu Elena, soția liderului comunist Lucrețiu Pătrășcanu, Constante a făcut parte din lotul Pătrășcanu, cel mai lung proces politic din perioada comunistă. Arestată în 1948, anchetată vreme de 5 ani și condamnată la 12 ani de închisoare, a fost eliberată după expirarea pedepsei, în 1961. Din cei aproape 13 ani de închisoare, mai bine de 8 i-a petrecut în izolare. Reabilitată în 1968 alături de alți membri ai lotului Pătrășcanu printre care și soțul ei, etnomusicologul Harry Brauner, Constante nu primește permisiunea de a se angaja la Institutul Sociologic la care lucrase în tinerețe și nici de a expune, deşi era membră a Uniunii Artiştilor Plastici din România. Colecţionează timp de peste zece ani cămăşi uzate pe care cu multă artă le-a transformat în tapiserii. Cu aceste lucrări a participat în perioada 1973-2005 la expoziţii în ţară şi în străinătate. Lucrările de artizanat astfel realizate au ridicat suspiciunea autorităților comuniste care în 1974 i-au intentat un proces de intenţie pentru distrugere de patrimoniu. A fost achitată și a continuat să lucreze tapiserii-colaj „până în ultima ei clipă de viaţă din necesitate, pensia pe care o primea fiindu-i insuficientă” după cum explică muzeografa dr. Aurelia Tudor de la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”.

Muzeul Ororilor Comunismului în România – MOCR

“Da, stau prigonit de frații mei trădători, care și-au vândut țara și sufletele lor dracilor din Rusia, pe un kg de zahăr și un litru de ulei și au dus țara în suferință, căci acum simte și pruncul din fașă că trăiește în <<raiul>> bolșevic”
– Vasile Motrescu

Via Sfinții Închisorilor

Macheta originală a unui afiș. Se văd clar tăieturile, lipiturile din colaj, pictura mea pe fața fără de chip a unei vaporoase, enigmatice femei. Nu apăruseră încă la noi programele de editare tip Photoshop. Anul era 1988. Lansam două volume de poeme apărute la mica mea editură, semnate de doi poeți ploieșteni excepționali: Ion Stratan și Costin Lupu, care-și continuă în liniște și pace plutirea cea de nesfârșit timp și spațiu de dincolo de Cer.

photo © 2024 Ioan Mihai Cochinescu

Text/Foto Ioan Mihai Cochinescu