Prin 2001, chiar inainte sa plec din tara si cand internetul incepuse sa prinda cheag – desi nici un ziar din Ro n-avea inca site – avusesem ideea sa fac unul cu jurnalisti independenti, aia buni carora li se inchidea deja gura.

Sigur, azi pare ca redescopeream apa calda, dar va jur ca atunci nu existau astfel de situri, nici Huffington post, nici Mediapart, nici DC News. Se raspandise vorba prin targ si unele ziare trageau tare sa isi faca situl inainte sa il public eu, semn ca n-au inteles nimic.

Ca de obicei cu ideile mele geniala, si asta a venit prea devreme. Lumea nu era pregatita si deci ofertele pe care le faceam eu unor fosti colegi transformati in stative de reportofon n-a fost luata in serios. E drept ca nici “sponsor” nu aveam, deci finantare – ioc. Urma sa aratam noi cat de tari suntem si sa ne scoatem paguba mai tarziu. Mihai Somfelean poate depune marturie, ca el lucra la site. Il faceam dupa modelul Le Figaro.

Dupa care am plecat la Paris si proiectul a murit pe cale naturala.
Ce vreau sa spun cu asta? Defapt, nimic. Sa lupti pentru o presa independenta e o cauza moarta din start.

(Marcela Feraru)

Etnicii germani – 75 de ani de la deportarea la muncă silnică în URSS (V)
(urmare din ediția 14.02.2020)

Imposibila evadare

Cât a fost în lagărul sovietic, Artur a plănuit mult timp o evadare. Lagărele erau împrejmuite cu trei rânduri de sârmă, iar terenul era arat. La fiecare colț al lagărelor se aflau santinele, câini și reflectoare. ”Cum te apropiai, auzeai <<Nazat!>> (Înapoi) după care ne amenințau că ne împușcă. Eu și tata am evadat în ’46, la începutul lui august. Dacă unchiul aruncat din tren ar fi mers cu noi, poate că ar fi scăpat. Dar a rămas acolo, pentru că n-a avut curaj să participe la o asemenea nebunie. Tata n-a ezitat nicio clipă, era un om de inițiativă. Știam că războiul se terminase și credeam că vom rămâne acolo, la carceră, pe viață. <<Mă, de-aici nu scăpăm. Dacă evadăm, mai avem o șansă. Mergem spre Cernăuți>>, spunea tata. Mama era din Cernăuți și ne gândeam să ajungem la neamurile ei, chiar dacă Cernăuțiul era tot teritoriu al rușilor. Am aranjat din timp cu tata și cu un tip, Mulbauer. Ăsta n-a venit la punctual de întâlnire, dar nu ne-a trădat. Atunci lucram la mină. Eu jos, tata la suprafață”.
Artur a ieșit din mină cu o oră mai devreme.S-a amestecat printre ruși, care erau îmbrăcați ca deportații, cu cizme și combinezoane. ”Am abandonat lopata cu carbit. Parcă văd și acum un drum mare cu lanuri de porumb pe margini. Tata știa să se ghideze după stele. Ne-am dezbrăcat de țoalele de miner și le-am îngropat după vreo cinci-șase sute de metri. Bineînțeles că pe dedesubt aveam haine obișnuite. Un puști, aflat la marginea lanului, ne-a avertizat: vedeți că vine patrula. Noroc că începuse să plouă și ne-au pierdut urma. Noaptea dormeam prin cimitire neîmprejmuite sau prin tufișuri. Întâlneam în drum colhozuri imense”.

La câțiva pași de Petihatka

Cei doi evadați au reușit să vândă un surplus de haine pe care le luaseră din lagăr și au făcut rost de câteva ruble. ”Și rușii erau ca vai de capul lor, cumpărau de la noi. Ne țineam pe lângă calea ferată. Ne interesaserăm înainte și auziserăm câte ceva despre drumuri. Cel mai important era Petihatka. <<Peti>>, în rusește, înseamnă <<cinci>>. De-acolo plecau cinci drumuri, inclusiv unul spre Cernăuți. De trei ori ne-au luat la întrebări niște santinele întâlnite pe drum, dar – curios – ne-au lăsat în pace. Ultima dată, când ne-au ridicat, ne aflam într-un lan de porumb, aproape de Petihatka, obosiți morți. probabil ne-a zărit cineva, că ne-am trezit de dimineață cu santinelele pe cap. Erau un ofițer, un soldat, o gabrioletă și un cal. Au strigat la noi: <<Strileai davai!>> (Vă-mpușc! Mergeți!). Ne-am supus. Asta se întâmpla după vreo două săptămâni de la evadare”.
N-au reușit să ajungă la Petihatka, de unde intenționau să călătorească clandestin într-un tren spre Cernăuți. Reușiseră să parcurgă vreo 250 de kilometri, că mai circulau și cu mărfarele. ”Cu automatele îndreptate spre noi, ne-au dus într-un lagăr provizoriu. Am avut mare noroc, că am dat de un basarabean în uniformă rusească. La puțină vreme după ce am fost lăsați în seama lui, ne-a zis: <<când vedeți că vin, vă băgați în colțuri diferite ale încăperii și țipați, să creadă că vă bat eu>>. Da de unde! Ne aducea și de mâncare. Vasilică îi ziceam. Am stat acolo câteva zile. Au dat telefon, au transmis semnalmentele noastre, vârstele. Bănuiesc că și-au dat seasma. Au trimis un ofițer pe nume Romanenco – ăsta se ocupa de supravegherea noastră la munca silnică – și un soldat, să ne recunoască. Trebuie să vă mai spun că eu și cu tata notaserăm într-un caiet mic localități și sate pe unde ar fi trebuit să trecem. Romanenco ne-a bănuit că am fi spioni. I-am demonstrat că noi apelaserăm la o cheie foarte simplă, ”comersant” îi spuneam, pentru a încifra numele localităților. El s-a convins că nu mințim și ne-a retrimis la reconstrucție. A fost o cumpănă grea atunci”.

Artur Schuller ne-a relatat și alte întâmplări din lagăr, inclusiv situații în care ”moartea ne-a privit în ochi”, dar spațiul de care dispunem nu ne permite relatarea lor.
”În ultimele trei luni am fost îngrășați ca porcii, ca să-și facă reclamă înainte de a ne trimite acasă”, adaugă Artur.

Acasă

La întoarcerea în țară, complet deprimat, ”distrus fizicește și moralicește”, Artur, alături de ceilalți călători, toți foști deportați, a coborât la Sighetu Marmației, unde trenul avea o oprire, și s-a repezit să sărute pământul românesc. ”Nu mai speram să vedem vreodată țara noastră. Când am ajuns acasă, pe 21 noiembrie 1949, s-a umplut curtea de vecini și prieteni, cu oameni pe care-i cunoșteam. N-aveam loc nici să mă învârtesc. După două-trei zile, m-am dus la comisariat, dar n-au vrut să mă ia în evidențe. M-au trimis la <<Unirea>>. Tot Pavelescu era șef de secție. Ce mai faci, măi Artur? Sunt și eu ca cioara pe cracă aici. M-a trimis la Forțele de Muncă. Acolo m-a recunoscut un secretar de partid care lucrase și el la <<Unirea>>. M-am întors de unde plecasem, am obținut calificările de gradul II și III – am certificatele și acum. M-am calificat cu <<foarte bine>>. După ce am terminat ucenicia, am fost chemat într-un birou unde se aflau doi securiști. Unde ai fost? În URSS. De ce? Acolo m-au trimis. N-am făcut armata, nu știu să mânuiesc mitraliera, n-am omorât pe nimeni. M-au trimis degeaba. Eu am suferit din cauza numelui meu. Mi s-a distrus viața pentru un nume. În fine… Am fost întrebat: cine crezi că va ieși victorios din lupta asta politică? Cine va oferi poporului o viață mai bună, am răspuns. De atunci, n-am mai fost chemat la Securitate. Mă mai chemau din când în când la cadre, la oameni de-ai lor, de la Securitate, care se ocupau cu racolarea. <<Du-te înapoi la strung, îmi ziceau>>”.

”Am muncit toată viața, 47 de ani, am luat medalii pe care le-am dat băiatului, să se joace cu ele. Am lucrat și la Câmpina vreo trei ani. Strungar caroserist, pe mașină de 2000 de milimetri. Am lucrat, la nevoie, și  pe strunguri mici”, relatează Artur. Apoi, brusc: ”Domnule ziarist, vă rog să-mi rețineți și mie un ziar, să trimit la un văr de-al meu, ca să-l arate  pe-acolo!”.

Ce mai așteaptă Artur de la viață

Aceasta a fost uimitoarea și trista poveste a unui fost deportat, care n-a tras un foc de armă în viața lui, n-a prejudiciat pe nimeni, dar a avut ghinionul să poarte un nume nepotrivit cu vremile. La aproape 80 de ani, locuiește mai mult clandestin într-o locuință unde nu are mutația făcută și pentru care plătește chirie. Unul dintre cei trei copii ai săi, un bărbat de 44 de ani, nu se poate deplasa. Tot ce-și mai dorește este ”o locuință de-asta, socială, unde să ne putem instala eu, soția și fiul nostru, pentru că toți trei suntem bolnavi. Și nemții ar trebui să-i ajute pe etnicii germani, pentru că din cauza lor s-a declanșat războiul ăsta nenorocit. Și să-l fi câștigat, nici o lume cu Hitler nu era de dorit”. (sfârșit episodul Artur Schuller. Urmarea epopeii etnicilor germani din Prahova deportați în URSS în ediția din 8 martie 2020)

A consemnat Leonida Corneliu CHIFU

Ungaria preia, în mod indirect, din atribuțiile statului român și „construiește o identitate națională pe un teritoriu, adică într-un bazin carpatic, care depășește granițele de stat”, a declarat într-un interviu pentru Europa Liberă, șeful Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, Asztalos Csaba.

Potrivit acestuia, în foarte multe cazuri, statul maghiar face pentru minoritatea maghiară din Transilvania ceea ce nu face statul român care „într-un fel sau altul, a închis ușa, câte o dată chiar în nas, comunității maghiare”.

„Am cerut Universitate în limba maghiară și nu am primit. Așa că statul ungar a înființat Universitatea Sapientia; am cerut televiziune în limba maghiară. Nu am primit. Așa că a venit statul maghiar și a înființat entitățile de media. Am cerut la Universitatea de Medicină din Târgu-Mureș să avem și predare în limba maghiară. Această Universitate de Medicină din Târgu Mureș a fost înființată de Regele Mihai, ca universitate cu predare exclusivă în limba maghiară, și astăzi s-a ajuns acolo încât nu se respectă Legea Educației și nu s-a înființat linia de predare în limba maghiară, nu poți să faci practică bilingv în acest moment. Așa că oamenii se gândesc să creeze o altă universitate de medicină în limba maghiară. Din nou, tot ce v-am spus înseamnă, cumva, autoizolare, dacă doriți, nu neapărat în sensul peiorativ. Am solicitat anumite bunuri, retrocedări de imobile, unele le-am primit, altele nu, altele sunt renaționalizate. Ani la rând statul maghiar a investit în infrastructura imobiliară, școlară, socială, grădinițe etc. Am solicitat, la un moment dat, administrarea unui stadion în Sfântul Gheorghe, adică așa cum s-a făcut și în cadrul altor localități. S-a refuzat, a decis guvernul că are să finanțeze cu nu știu câte milioane de euro construcția unui nou stadion, ca atare se lucrează la acest lucru, și pot să vă dau multe alte exemple în care statul român, într-un fel sau altul, a închis ușa, câte o dată chiar în nas, comunității maghiare”, a spus Asztalos Csaba pentru Europa Liberă.

În opinia sa, „o problemă uriașă” pentru comunitatea maghiară este modalitatea în care se predă limba română. Și în acest caz, a precizat șeful CNCD, statul maghiar finanțează meditațiile la limba română pentru copiii din Harghita și Covasna.

„Studiile în piața muncii arată că avem o discriminare destul de importantă, 15-20 la sută salarii mai mici pentru maghiari, pentru că nu vorbesc limba română. Și, din nou, revenim la autosegregare, caută locuri de muncă la firme unde se vorbește în interior limba maghiară, tocmai pentru a nu fi expuși, deseori, hărțuirii. Și atunci, ce face statul român? Menține de 30 de ani același sistem de predare a limbii române, care e falimentar, merge pe vechea abordare, trebuie să cunoști limba română, altfel nu ești loial statului român. Da, este important să înveți limba română, este o obligație cetățenească s-o înveți, dar tu, stat român, răspunzi de acest lucru. Dar atunci generează o politică publică prin care poți să atingi acest scop. Altfel, avem din nou izolare și segregare”, a mai spus el.

(ancheteonline.ro)

“Clanul mafiot Camorra transportă deșeurile care au invadat orașul din sudul Italiei la groapa de gunoi „Ochiul Boului” din Glina, lângă București.

Același clan duce pe ascuns gunoaiele de la Napoli în România, au dezvăluit ziariștii italieni în ancheta publicată pe prima pagină a ziarului L’Espresso.

Deșeurile având destinație finală Glina sunt incinerate la groapa de gunoi „Ochiul Boului” prin incendii declanșate special, mai ales în timpul nopții(…)”

Fotografii: Cristian Botez

Gunoaiele din Napoli, varsate de Mafie la Glina

articol publicat de Cristian Botez in “Romania libera”

Bucureștiul nu trebuie sa ajungă ca Napoli dar gunoaiele din Napoli sunt deja la groapa de gunoi

La congresul național al deșeurilor de joia trecută, la care au participat reprezentanții Ministerului Mediului și ai Primăriei Capitalei, a fost exprimată ideea că Bucureștiul nu ar trebui sa devină un al doilea Napoli în privința gunoaielor care ar putea rămâne pe străzi.

Clanul mafiot Camorra transportă deșeurile care au invadat orașul din sudul Italiei la groapa de gunoi „Ochiul Boului” din Glina, lângă București. Același clan duce pe ascuns gunoaiele de la Napoli în România, au dezvăluit ziariștii italieni în ancheta publicată pe prima pagină a ziarului L’Espresso. Deșeurile având destinație finală Glina sunt incinerate la groapa de gunoi „Ochiul Boului” prin incendii declanșate special, mai ales în timpul nopții. Potrivit ziarului italian, în spatele societății Ecorec S.A., reprezentată de Victor Dombrovski, care se ocupă cu depozitarea și ulterior arderea spontană a deșeurilor provenite din Napoli, sunt membrii clanului italian. L’Espresso mai spune că Interpolul se află în alertă maximă din cauza faptul că „aici sub Carpați a înflorit  imensa rețea de firme ale Camorrei care se ocupă de gunoaiele gestionate de firme românești în spatele cărora se află însă firmele Camorrei – stapâna absolută în afaceri cu deșeuri”.

Sursa: https://m.romanialibera.ro/social/bucurestiul-nu-trebuie-sa-ajunga-ca-napoli-dar-gunoaiele-din-napoli-sunt-deja-la-groapa-de-gunoi-819764

(reporterspecial.ro)

Etnicii germani – 75 de ani de la deportarea la muncă silnică în URSS (IV)

(urmare din ediția 06.02.2020)

Revenim, după cum am promis, cu odiseea unei deportări, în fapt, radiografia unei existențe. Cea a lui Artur Schuller, etnic german din Ploiești.

Moartea obosită

Mult a suferit Artur în lagăr. Interlocutorul nostru ne-a precizat din capul locului că relatările sale sunt ”destul de generale”, aproape vagi. Dacă ar fi să ne relateze tot ce i-a fost dat să trăiască, s-ar putea scrie o carte întreagă (poate chiar mai multe). Și zău că n-ar fi lipsită de interes. ”În fiecare zi murea câte unul, în stânga, în dreapta. 40% dintre deportați au murit în lagăre. Mulți aveau să moară mai târziu, la întoarcerea în țară, de boli contactate acolo”. Unii, printre care se numără și Artur, au reușit să supraviețuiască supliciului, că parcă și moartea mai obosise. ”Să rabzi de foame aproape cinci ani de zile nu-i ușor. Frigul, foamea și mizeria ne exterminau. Puțini au supraviețuit. Nu vă puteți imagina, domnule! Iarna ne scoteau în zăpadă de peste un metru și începeam să mărșăluim până la locul de muncă. Munceam la reconstrucția institutelor distruse. Și iarna săpam în pământ. Aveam normă. Dacă n-o îndeplineam, era nenorocire. Uneori, era atât de mare înghețul, încât abia puteam să săpăm vreo 10 centimetri. Abia după ce cădeau sau mureau câțiva, se îndurau să ordone întreruperea lucrului și revenirea la lagăr”.

Mâine, Siberia

La început, ne mai îmbiau cu patul puștii și cu ce găseau. Îi bătuseră pe unii de le rupseseră mâinile și picioarele. Un unchi de-al meu, care va avea o soartă crudă, mai venea la carceră și ne spunea: <<Fiți atenți, că l-au bătut pe unul rău de tot! E aproape mort. Nu cred să mai aibă multe zile. Îi bat pe unii de le rup mâinile>>. Apoi, a venit un alt comandant în lagăr. Acesta a dat ordine severe, care au mai domolit violența”. În fond, sovieticii aveau nevoie de oameni pentru muncă forțată, nu de morți sau infirmi. Dar comandantul i-a speriat tare pe Artur și pe tatăl său: ”Erai la mâna lor, n-aveai ce să faci. Noul comandant venise cu niște NKDV-iști, ofițeri ai Securității sovietice. Ne-a chemat la el pe mine și pe tata. Era și o translatoare în birou. Am fost amenințați că vom fi trimiși în Siberia”. Înainte de a-i muta într-un alt lagăr, tot în Krivoirog, le-a spus: ”Pe cei rămași aici n-o să-i mai vedeți niciodată. Îi trimitem în Siberia”. ”Vă dați seama prin ce spaime am trecut, că auzisem de Siberia, zonă asociată cu ce e mai rău”.

”Degeaba”

Patru ani și mai bine a răbdat Artur de foame cumplită. ”Nu-și dă nimeni seama ce înseamnă asta. Nimeni… Numai dacă ai trecut prin așa ceva poți înțelege, numai dacă ai râvnit la o bucată de pâine și n-ai avut-o, numai dacă te-ai culcat cu mațele ghiorlăind de foame, numai dacă ai dus dorul la tot ce înseamnă mâncare, de-ai fi fost în stare să mănânci și pietre…”. Altminteri, nu poate nimeni să înțeleagă, ne asigură. Tac, întristat și mai mult de soarta acestui om. Și întreb ce se mânca la Krivoirog. Răspunsul vine imediat. ”Ei făceau o pâine de un kilogram, dar ne ofereau rații de 500 și 700 de grame, în funcție de munca pe care o presta fiecare. Era o pâine făcută la tavă, lipicioasă, cam vreo două degete la bază. Așa făceau ei pâinea. Nu știu cu ce o preparau – poate cu orz, poate cu ovăz -, că jos prindea această coajă lipicioasă. Da’ o mâncam, o mâncam ca pe cozonac. Apoi păduchii, puricii, ploșnițele… Ne înnebuneau, vara nici nu puteai să dormi înăuntru. Dormeam afară, în aer liber. Atunci speram că într-o zi viața va fi bună și cu mine. Dar acum mă uit în urmă și spun că toate suferințele astea au fost degeaba, degeaba”.

Aruncat din tren

            Unchiul care i-a avertizat avea să sfârșească într-un mod cumplit: a fost pur și simplu aruncat din tren, în Polonia. ”I-au trimis acasă pe toți cei care nu mai puteau să muncească. Unchiul a fost trimis în țară după vreun an și jumătate. Eu am rămas acolo mai bine de trei ani, cu tata și alți doi vecini. Unchiul aruncat făcuse niște buboaie, furuncule și eczeme pe tot corpul, din cauza mâncării proaste și a mizeriei. Paza sovietică l-a aruncat din mers. După alți doi ani a plecat și tata. Martori oculari ai evenimentului aveau să-i relateze ultimele clipe ale unchiului. Paznicii sovietici n-au avut niciun moment de ezitare. Bubele unchiului miroseau  urât de tot, iar paznicii se temeau să nu se declanșeze vreo epidemie. Din nefericire, nu numai unchiul meu a avut parte de un asemenea sfârșit”.

Furuncule SS

Buboaiele și furunculele au năpădit și corpul lui Artur, însă acesta, fiind mai tânăr, a rezistat. Dar semnele sunt vizibile și acum. Semne care i-au creat alte probleme neplăcute. În sistemul sovietic suspiciunea fiind la ea acasă (sovieticii fiind obișnuiți să vadă dușmani pretutindeni), l-au luat la întrebări pe Artur, după ce i-au detectat semnele, bănuindu-l că ar fi militar al trupelor germane de elită, aceștia având drept semn distinctiv niște semne la subraț.
În lagăr se aflau și germani, de profesie medici sau felceri. Aceștia îi operau clandestin pe bieții deținuți, extirpându-le unele bube. ”Sovieticii nu știau de asta, dar până la urmă au descoperit treaba și ne-au luat la verificări. Ne duceau în fața unor comisii alcătuite din ofițeri superiori sovietici. Ne dezbrăcau la pielea goală și ne puneau să ridicăm mâinile. Mă chemau cu unul Costel Tzvirner, din Târgoviște. În fine, sovieticii ne-au controlat, ne-au luat toate datele și au văzut că venim din România. Am rămas acolo până s-au convins că nu suntem din trupele SS. De vreo cinci ori ne-au chemat. Ce povestesc eu acum ține de ultimele trei luni de lagăr. Tocmai pentru că eram bănuiți că suntem SS-iști, am mai fost reținuți astea trei luni. Venise ordin să ne trimită acasă. Noroc că aceia care plecaseră ne lăsaseră mâncarea lor. Ne-au mutat într-un alt lagăr, tot în Krivoirog. În lagărul ăsta, majoritatea era formată din femei. Doar 16-17 bărbați, cei bănuiți că ar avea <<bube SS>>”.
Ultima dată când i-au dus la comisie au fost întrebați unde au lucrat. La întoarcerea în lagăr, santinele le-au spus să stea liniștiți, că i s-a spus să nu-i mai ducă și că vor fi eliberați toți. Pe data de 8 noiembrie au plecat din lagăr. Pe 21 noiembrie au ajuns acasă. Începuse să ningă. Înainte de plecare, li s-a ținut un discurs. ”I-am spus lui Costel Tzvirner să se țină de mine. Învățasem să vorbesc vceva rusește, nu și să scriu. Știu și acum”.
(urmare în ediția din 20.02. 2020)

                                                                                            A consemnat Leonida Corneliu CHIFU

Localitatea Flămânzi din judeţul Botoşani, a fost declarată oraş în anul 2004. Este situată în partea de sud a judeţului, pe drumul european E58, Botoșani-Hârlău.

Flămânzi este considerat locul de pornire a Răscoalei de la 1907. Din actele vremii reiese că la 1907 în judeţele Botoşani şi Dorohoi în particular a fost o revoltă generală la care au participat ţărani (la sate), dar şi muncitori, orăşeni sau soldaţi (în oraşe cum ar fi Botoşaniul).

La şcoală ne-au învăţat şi încă se învaţă că Răscoala de la 1907 a fost una eminamente ţărănească, prin care truditorii pământului exploataţi de arendaşi şi-au cerut drepturile cu furcile şi topoarele. De la Flămânzi, revolta s-a întins în toată ţara, fiind în cele din urmă înăbuşită în sânge.

Deşi am fost îndoctrinaţi, la şcoală despre ce s-a întâmplat la 1907, iată că istoricul și arhivarul Ștefan Cervatiuc, ne deschide ochii minţii făcând lumină în acest caz, ajutându-se de documentele vremii. Dumnealui afirmă că Răscoala de la 1907 a fost una antievreiască.

În acele vremuri, lumea ţărănească intrase pe mâna arendaşilor. Marii boieri, sătui de viaţa la ţară, preferau viaţa comodă de la oraş şi arendau marile lor moşii. Arendaşii trebuiau să-şi scoată cheltuielile cu arenda, dar şi profit pe deasupra. Teritorii întinse din Moldova în special, inclusiv zona Botoşaniului şi a Dorohoiului, au ajuns să fie luate în arendă de evrei veniţi din Imperiul Austro-Ungar, în special de la Cernăuţi.

Spune istoricul botoşănean : „Răscoala de la 1907, din judeţul Botoşani, aşa cum o arată documentele vremii, a fost una antievreiască. Nu aveau nimic cu Guvernul sau cu boierii pământeni. Au fost moşii ale boierilor români apărate de răsculaţi. Revolta a fost îndreptată împotriva arendaşilor evrei“

Cum s-a aprins scânteia revoltei ?
În nordul Moldovei, arendaşii îşi disputau ultimele moşii rămase în stăpânirea boierilor. Ultima dintre acestea era a lui Mihalaki Sturdza, de la Flămânzi. Boierul dorea să se mute la oraş şi pe moşie se băteau doi arendaşi evrei, Mochi Fischer şi cumnatul său, Berman Juster. Pentru a obţine sprijinul ţăranilor şi a-l convinge pe boier, Mochi Fischer împreună cu omul tocmit de acesta drept viitor administrator, Gheorghe Constantinescu, promite oamenilor învoieli avantajoase.

Un alt istoric botoşănean, Ionel Bejenaru, afirmă : „Pentru a obţine sprijinul ţăranilor, omul arendaşului a promis tot ceea ce doreau să audă ţăranii. Sunt documente în acest sens. În primul rând, că vor avea mai mult timp pentru a-şi ara ogoraşele. De altfel, despăgubirea pentru zilele de muncă la care nu se prezentau era acceptabilă.

Mochi Fischer a câştigat sprijinul ţăranilor, dar nu şi-a ţinut cuvântul. Din contră, a refuzat să încheie înţelegerile convenite cu ţăranii.

Ţăranii, erau dependenţi de aceste contracte. „În funcţie de ele ştiau câte zile trebuie să lucreze la arendaş, câte le mai rămânea pentru ogoarele lor. În funcţie de asta îşi planificau lucrările agricole. Era vital pentru ei, iar arendaşul amâna semnarea“, spune în continuare, istoricul Ştefan Cervatiuc.

În acele momente, ura împotriva arendaşilor a crescut. Prefectul de la acea dată al Botoşaniului, Jules Văsescu, a prevăzut dezastrul. Era, de altfel, anunţat de ţărani prin intermediul învăţătorilor care le scriau jalbele. Prefectul a plecat de urgenţă la Flămânzi şi l-a somat pe arendaş să semneze contractele de învoială promise ţăranilor. „Plângerea ţăranilor este justă şi este de dorit ca domnii arendaşi să o îndeplinească. Ei sunt vinovaţi şi numai ei pot remedia la asemenea stare de lucruri. Ba din contră, e de prevăzut că la primavară (n.r. – în anul 1907) arendaşii nevoind a da pămînturi la locuitori, aceşti din urmă le vor lua singuri şi prin acest mijloc vor provoca o stare de lucruri îngrijorătoare pentru viitor. Din nenorocire, administraţia, din cauza insuficienţei legei, nu va putea preveni asemenea dezordine“, scria prefectul Văsescu Ministerului de Interne.

Intervenţia prefectului a fost în van: arendaşul nu avea de gând să respecte învoielile promise. Astfel, pe data de 8 februarie 1907, se naşte primul conflict. Peste 200 de ţărani veniţi la Primărie pentru a cere încheierea învoielilor sunt înjuraţi de administratorul Constantinescu, care bate cu biciul doi ţărani. Întărâtaţi, trei ţărani îl dau jos de pe cal şi îl bat pe administrator.

Cel care avea cele mai importante posesiuni era Mochi Fischer. Deţinea în arendă 11 moşii, cu sute de mii de hectare. Ţăranii foloseau pământul moşiilor în baza unor învoieli agricole cu arendaşii. În principal, era vorba de zile de muncă pe care ţăranul trebuia să le presteze pe pământurile arendaşului. Acestea puteau fi răscumpărate cu bani, însă sumele practicate de arendaşi erau exorbitante. Istoricii botoşăneni spun că, din dorinţa de a scoate profit de pe aceste pământuri, arendaşii şi administratorii exploatau crunt ţărănimea şi o păcăleau la învoieli.

Târgul Botoşaniului a fost în stare de asediu. Oraşul a fost răvăşit de revoltaţi timp de două zile. Majoritatea nu au fost ţărani, ci orăşeni. „Revolta din oraş a fost mare. Un număr de vreo câteva mii de locuitori din satele vecine, conduşi de mahalagii din oraş şi mai ales de lipoveni, au năvălit în oraş pe toate barierele. Forţele de care se dispunea, 350 de oameni, au fost impotente de a împiedica devastările. Armata fiind înconjurată din toate părţile, a fost obligată a se retrage cu încetul spre centrul oraşului. Pe la 11 ore, înarmaţi cu revolvere si bâte, au năvălit asupra unei companii de soldaţi conduşi de domnul maior Boureanu. Domnul maior Boureanu a fost strivit de loviturile primite, mai mulţi soldaţi au fost răniţi“, se arată într-un raport din 5 martie către primul ministru.

„S-a remarcat că, dintre revoltaţi, cea mai mică parte erau ţărani, cea mai mare parte fiind mahalagii din oraş şi mai ales lipoveni“, preciza în acelaşi raport şi prefectul Văsescu. Muncitorii de la fabrica de spirt revoltaţi Pe lângă orăşeni, mai multe documente descoperite de istoricul Liviu Şovan arată că la Botoşani s-au revoltat şi muncitorii din fabrici. În primul rând, cei de la fabrica de spirt din Ibăneşti, deţinută tot de arendaşii Fischer. „O telegramă din 27 februarie a prefectului de Dorohoi, V. Miclescu, către primul-ministru, anunţă că locuitorii din comuna Ibăneşti s-au pus în grevă, încetând cu desăvârşire lucrul la fabrica de spirt“, arată istoricul Liviu Şovan.

Aşa că şi în cazul de faţă se dovedeşte că istoria a fost mistificată pentru a nu supăra erveimea de atunci şi de astăzi. Adevărul e mai presus de orice.

Sursa: Adevărul.ro – RM. Istoria secretă

(jurnalderadauti.ro)

Ziaristului Cristian Botez, detinatorul site-ului de stiri reporterspecial.ro, i-a fost furat ieri, 6 ianuarie, aparatul foto profesional NIKON 3300, chiar in incinta Oficiului Postal 22, de pe calea Victoriei 91-93, situat vizavi de intarea pe strada Tache Ionescu, cea care da spre Piata Amzei. “La ora 13.43 traversam calea Victoriei, doua minute mai tarziu intrand in Oficiul Postal 22”, relateaza Cristian Botez, dupa ce, la cateva minute de la furt a vazut intreaga scena pe inregistrarile unei camere de supraveghere video apartinand barului “Fabrica de bere buna”, de la langa OP 22.

Cand am intrat la posta, o incapere de maxim 12 metri patrati, cu tejgheaua la care se aflau doua functionare, pe partea dreapta, in nauntru erau doar patru persoane, patru barbati”, continua evocarea ziaristul. “Doi erau la coada, la una din oficiante, cealalta fiind ocupata cu alte chestiuni. Ceilalti doi, evident impreuna, stateau in picioare vizavi de tejghea, langa un perete gol, aflat la maxim un metru si jumatate de ghiseu. Cunoscand locul, mi-am lasat rucascul cu laptop-ul si alte obiecte jos, langa peretele gol, iar pe un raft deschis, amenjat in perete, mi-am pus manusile, ochelarii de soare si NIKON-ul de 1.500 de Euro. Nu mi-am facut griji pentru ca in general cunosc cam toti sutii care actioneaza in Centru, in plus tineam scena sub observatie. Dupa doua-trei minute, primul barbat de la coada termina ce avea de facut si iese din oficiu. Cel din spatele lui se plaseaza in fata functionarei de la ghiseu, iar eu fac pasul spre coada. Instantaneu, unul din indivizii de la perete, imbracat cu o canadiana bleumarin incheiata pana sus, cu gluga pe cap, desi inauntru era foarte cald, si cu un fular rasucit in jurul gatului, pana sub nas, se repede la giseu”.

Mosmoanda la ghiseu, hotul opereaza

Il las si fac un pas in spate, la un metru distanta. Individul a zabovit cel mult doua minute la ghiseu, abia mai tarziu avand sa realizez ca intre el si functionara nu avusese loc niciun dialog. Omul a plecat pe tacute, a trecut pe langa mine, eu am inaintat si m-am adresat functionarei spunandu-i pentru ce am venit. Atunci a fost momentul in care mi-am pierdut din ochi obiectele aflate deja in spatele meu, in acel raft. Pentru prima oara in 30 de ani cand mi se intampla asta. Mi-am rezolvat problema pentru care venisem in cel mult trei minute dupa care m-am indreptat spre raft. Aparatul foto disparuse. Mi-am pastrat cumpatul si am intrebat functionara daca exista camere de supraveghere. In loc sa-mi raspunda rapid, m-a intrebat ce s-a intamplat. I-am spus si a continuat cu alte intrebari evitand raspunsul. Ulterior aveam sa interpretez aceasta atitudine ca o tragere de timp, astfel incat hotii sa aiba timp sa castige teren. Am sunat imediat la 112. Nu trecuse un minut de cand constatasem disparitia aparatului si maxim cinci de cand actionasera hotii”.

Atitudinea suspecta a sefei

Pana sa vina primul echipaj de Sectia 1 Politie, cu doi politisti de la Ordine Publica care au intocmit Procesul-verbal constatator, Cristian Botez a urcat scarile oficiului unde se afla biroul Dirigintelui OP 22. O doamna, care nu s-a prezentat, a avut, si aceasta, o reactie surpinzatoare spuand ca”noi nu avem ncio vina, nu avem nimic de a face cu asta”. Desi nimeni nu o acuzase de ceva. Functionara sefa a spus ca oficiul postal nu are camere de supraveghere, desi prin lege astfel de unitati sunt obligate sa detina sisteme de supraveghere, intrucat stocheaza si manipuleaza valori si sume mari de bani. Ulterior politisti de la Sectia 1 au spus ca OP 22 a fost amendat in repetate randuri pentru acest lucru.

Hotii au stat in OP 22 cel putin o ora iainte de furt

Pana sa vina si el de-al doilea echipaj, cel cu echipa criminalistica, ziaristul Cristian Botez s-a dus la barul invecinat, care avea camere video indreptate spre trotuar si prinzand in bataia lor  si usa de la intrarea in oficiul postal. Botez a reusit sa obtina asigurarea din partea administratorului ca acesta va pune la dispozitia politiei inregistrarile din ultimele ore. O jumatate de ora mai tarziu, Cristian Botez si o doamna politist din echipa de criminalisti au vizionat o ora din inregistrari, care surprinsera momenul intrarii ziaristului un oficiu, dar si plecarea presupusilor hoti, in imagini, filmati din lateral foarte putin apoi din spate pentru cateva secunde, aparand alti trei indivizi, din care si o femeie, grupati strans in jurul celor doi care fusesera inauntru. In mod surpinzator, in acea ora vizionata, nu exista momentul in care cei doi barbati intrasera in incinta OP22! Fapt ce conduce automat la ideea ca acestia stationasera in acea incapere, de 12 metri patrati, cel putin o ora inaintea comiterii furtului!

”Cand am constatat asta”, spune Cristian Botez, “ am dat buzna inauntru si am intrebat-o pe functionara de la ghiesu cum de nu ii observasera pe cei doi care stationasera mai bine de o ora in incapere, in picioare, la mai putin de un metru si jumatate de ea. Raspunsul femeii a fost ca cei doi nu venisera la ea, la tejghea!”

Politistii de la Sectia 1 au incercat sa obtina si alte imagini de la alte magazine apropiate OP 22, dar fara success. Trei ore din inregistrarile camerei de supreveghere de la barul “Fabrica de bere buna” au fost preluate de criminalisti, acestea urmand sa fie verificate pentru a se stabili cu exactitate care a fost momentul in care cei doi suspecti au intrat in oficiul postal. Iar ulterior, sa determine de ce au stationat acolo atata vreme fara a trezi suspiciunile personaului postei. Cristian Botez si-a declarat intentia de a face si el, pe cont propriu, investigatii in lumea subterana a Centrului Capitalei si de a afla daca intre personalul OP 22 si hoti exista vreo legatura.

Metoda de furt clasica

Hotii de buzunare, suti, in argou, care opereaza pe Calea Victoriei din Bucuresti isi aleg victimele din magazinele de lux sau din banci si oficiile postale, unde oamenii scot bani pentru a plati produse sau ridica diferite sume, de la posta sau banca. Victimele alese sunt urmarite, apoi, pe strada unde portofelele ori sumele de bani le sunt subtilizate de catre “tragatori”, membrii bandei de suti special desemnati sa execute aceasta manevra. “Tragatorii” sunt cei cu o dexteritate indelung exersata pe buzunarele sau gentile victimelor. Dar inainte ca acestia sa opereze asupra buzunarului sau gentii vizate, intra in actiune un alt hot care “desclifteaza”, care desface geanta, tragand fermoarul acesteia sau deschizand catarama sau alt mecanism de inchidere. Alti membri ai bandei sunt “girofaruri”, cei care se asigura ca nu ii vede nimeni si ca in preajma nu se afla niciun politist sau altcineva cu intentii clare de a interveni. In cazul in care sunt descoperiti, cel care detine “mortul”, portofelul sau suma de bani, da drumul jos acestuia sau il plaseaza  altui sut, care dispare rapid.

(Cristian BOTEZ – reporterspecial.ro)

Etnicii germani – 75 de ani de la deportarea la muncă silnică în URSS (III)

       (urmare din ediția 31.01.2020)

Vă povesteam în episodul precedent despre un om chinuit, care a trăit disperarea deportării în URSS și care a supraviețuit tuturor vicisitudinilor sorții. Revenim cu noi date ale biografiei lui Artur Schuller, etnic german din Ploiești, trimis la muncă silnică în fosta Uniune Sovietică.

Numele, bată-l vina!

Ajuns în aceste punct, Artur Schuller a simțit nevoia să ne vorbească de familia sa. L-am ascultat cu toată atenția. ”Mama era nemțoaică din Bucovina. Când a venit aici, nu știa nicio boabă românește. Părinții mei s-au cunoscut printr-un unchi, cumnatul mamei, care era antreprenor. Rudolf Nunweiller îl chema”. Imediat mi-am amintit de celebrii frați Nunweiller, șase la număr, toți fotbaliști. Interlocutorul mi-a precizat că exista o legătură de rudenie între unchiul său și aceștia!
L-am întrebat pe fostul deportat de ce n-a plecat din țară, măcar după 1990, când se putea obține viza ușor, nu ca în regimul comunist. ”N-am reușit să plec din cauza unei greșeli. Mi se aprobase plecarea. Asta se întâmpla prin ’99-2000. Deși sunt de origine germană, ne-a încurcat o șmecherie a autorităților române: ne-a trecut la <naționalitate> nu <etnici germani>, ci <români>. Mi-am cerut buletinul la Ambasadă și au văzut că la naționalitate este trecut <român>. Am suferit din cauza numelui atunci, am suferit și acum. Ce dacă numele este german, dacă eram trecut în buletin ca cetățean român? Și Ambasada Germană n-a vrut să-mi aprobe plecarea”. După o asemenea destăinuire n-am prea avut ce să mai zicem. Dacă nici nemții nu l-au înțeles… Bătrânul comentează, de parcă ne-ar citi gândurile: ”Astăzi suntem boicotați și de ăștia. Nimeni nu face nimic. Sunt aspecte care te dor. Suferi. Am fost mai devreme la farmacie și am aflat că s-au scumpit unele medicamente, altele cică s-au ieftinit. Am avut mari speranțe și în liberali. N-am reușit, din păcate, să punem un președinte necomunist”. Interlocutorul nostru ne roagă apoi să-l ajutăm într-o privință. Îi răspundem că avem cele mai bune intenții.

Artur la timpul prezent

Artur Schuller avea trei copii. O fată de 50 de ani, contabilă. Un băiat de 49 – sudor. Și un alt băiat, de 44 de ani, care a fost ospătar și barman, dar acum nu mai poate să muncească. ”E bolnav cu picioarele, nu poate să meargă și are o pensie amărâtă. Nu se poate despărți de noi. Unde a lucrat el era mare umezeală și cred că de-acolo i se trage. (Într-adevăr, fiul locuia cu părinții. Mai mult zăcea, pentru că nu putea să meargă decât sprijinit – s.n.). A fost căsătorit, are un băiat de 20 de ani, plecat cu mama sa în Italia. Și soția mea, care a fost o foarte bună croitoreasă, are o spondiloză puternică. Ne-ar trebui liniște, dar n-avem. Locuim cu chirie, dar fără mutație. Pe buletin figurăm pe strada Simion Bărnuțiu, dar acolo este acum un om de afaceri. Copilul meu e bolnav, amărât, cum să mă târăsc cu el? Un apartament, ceva cât de mic, cu chirie moderată. Că prea am suferit mult. Din cauza unui nume! Dacă știam, mi-aș fi schimbat dracu’ – Doamne, iartă-mă! – numele. Un văr de-al meu din partea mamei mi-a mai trimis câte un pachet, dar greu intru în posesia lor, pentru că n-am mutația aici. Ultimul pachet l-am scos cu mari rugăminți. Aici este proprietatea unui om care a plecat în Siria. Toată casa este închiriată. Sunt doi moștenitori, doi proprietari. Plătesc chiria, pentru o cameră și un antreu, aproape cât pensia fiului meu bolnav. Am făcut unele demersuri pentru a obține o locuință, dar nu pot să mai umblu. Precum vedeți, sunt unele probleme cu acoperișul și stăm cu gălețile în casă. Rog a se găsi o soluție pentru a primi și noi o locuință socială!”.

Oaia crudă

I-am promis că ne vom strădui să-l ajutăm. Apoi, fostul deportat a acceptat să reia firul incredibilei sale povestiri de acolo de unde o lăsase. ”Pe drum ne-au aruncat în vagon o oaie jupuită, crudă. Nu prea aveam cum s-o frigem, pentru că nu erau nici pe departe suficiente lemne. Focul – cu economie mare. La vagoane erau surplusuri de lemn, niște adaosuri, pe care le rupeam, ne încălzeam cât se putea cu ele și încercam să mai încălzim sau să pârjolim câte ceva. Trăgeam de carnea de oaie cât puteam. Probabil că oaia murise recent din cine știe ce motive, iar cineva s-a gândit să ne-o arunce nouă, că decât nimic…”.
Primele cuvinte rusești pe care le-a rostit, alături de alți tovarăși de călătorie, au fost ”Davai vodi!” (”Dați-ne apă!”). ”Strigam în cor să ne dea apă, că muream de sete. În Ardeal au fost urcați în vagoane sași și șvabi, care veniseră cu saci de slănină în spate, rezerve după Crăciun. Erau altruiști, ne dădeau și nouă câte o bucată de slănină”.

Dnepropetrovsk sau călătorie cu tata

După întâlnirea cu tatăl său, care, după cum vă relatam în episodul precedent, călătorea în aceeași garnitură de tren, dar fără ca tată sau fiu să știe asta, cei doi aveau să călătorească cea mai mare parte din drum împreună. ”Am ajuns într-o gară unde ne-au debarcat. Aveam să aflăm în curând că suntem în localitatea Dnepropetrovsk, de care mulți auziseră. Zăpada era de un metru douăzeci. Ne-am aruncat în zăpadă, ne-am <spălat> pe unde se putea, că eram deja într-o stare deplorabilă, iar hainele ne miroseau îngrozitor, și am și înghițit zăpadă. În gară, ne așteptau niște camioane. Am urcat, ne-au făcut loc până la un lagăr improvizat, cu săli imense. Cred că fusese un hambar înainte acolo”.

Îngropați de vii

Paturile erau suprapuse, pe trei rânduri, iar scândurile pe care se dormea erau goale, fără niciun fel de așternut. Nici foc nu era în lagăr. Atunci au murit foarte mulți. ”Îi îngropa aproape de vii, goi. Fără haine, fără sicriu. Hainele erau pasate imediat altora îmbrăcați mai sumar. Cum trăgea vreunul să moară, cum îi luau tot ce avea pe el. Mai ales la încălțăminte se umbla. Îi duceau fie într-o groapă comună, fie într-un cimitir fără cruci. Scriam noi în ce zi a murit fiecare, ca să le trimitem veste rudelor. Dar notițele s-au pierdut. Cei care au supraviețuit și au venit aici au mai spus ce-și aminteau”.

Marea inspirație a lui Artur

Artur vrea să se felicite pentru inspirația de a fi practicat sport înainte. ”Acolo, depinde cum te descurcai. Era pe putere. Făcusem box, fotbal și natație. A trebuit să dau nițel din coate. Tata de aceea a supraviețuit, că am fost eu lângă el. El a revenit în țară mai devreme. Eu – la vreun an jumate după el. Dormeam lângă tata, pe cel de-al doilea nivel de paturi. Paturile erau unul lângă altul, despărțite de o scândură. A fost șansa lui că ne-am întâlnit. Altfel, n-ar fi supraviețuit lagărului”.

”Cașa”

De la Dnepropetrovsk, deportații au fost transportați la Krivoirog. ”Acolo sunt mine de fier. Trece Niprul pe-acolo. Mai târziu, aveam să ne îmbăiem în Nipru”, își amintește Artur. Deportații au fost întrebați ce meserii cunosc, pentru a fi repartizați pe echipe. Aici Artur a avut iarăși ghinion. ”Am spus că sunt ucenic, că învăț meseria de strungar, iar tata este lăcătuș mecanic. Pe tata l-au repartizat într-un atelier, iar pe mine la construcții, salahor, că nu terminasem ucenicia. Dar mai întâi am trecut pe la minele de fier. Ar fi trebuit să spun că sunt strungar, pentru că știam să lucrez pe strung, chiar dacă nu-mi terminasem ucenicia. Lucrurile ar fi stat altfel, eu însă am fost de bună credință. Curgea apa încontinuu din mină. Aveam combinezoane, dar degeaba, pătrundea apa prin ele. Ne dădea câte un kilogram de pâine pe zi. Lucram cu o rusoaică durdulie, salariată, mă împrietenisem cu ea. Reușea să mă înveselească. Munceau și sovietici în mină, dar ca salariați. Eram amărât. Slăbisem rău, aveam 54 de kilograme. Plecasem de la 74 de kg, la o înălțime de 1,78. De-atunci, nu m-am mai dezvoltat niciodată. Ne țineau cu un soi de plăcintă din arpacaș, <<cașa>> se numea, și cu mei. Erau foarte multe construcții în Dnepropetrovsk, un oraș foarte mare, distruse de nemți, în retragere. Erau construcții cu ziduri groase de un metru jumătate, chiar doi. Lucram pentru a reconstrui niște institute”.  (urmare în ediția din 14.02.2020)

                                                                                                     A consemnat Leonida Corneliu CHIFU

Mi se cam pare că „treaba mare” cu vaporu’ ăla cu 14.000 de oi de la Midia, se cam împute.

Și o să pută și mai rău în curând, după mintea mea puțină și proastă. Că se știe că n-am discernământ 🙂

Informațiile, pozele și filmul sunt direct de la sursa mea personală, plus verificările mele, că io nu-s prea încrezător. Mă știe lumea, nu prea fac io anchete, că n-am nicio satisfacție. Da’ mă mai pricep la informații pe zona navală. Enjoy

(Mihnea-Petru Parvu)

Scoaterea epavei cu 14.000 de oi moarte din portul Midia pare să fie sabotată

Operațiunea de repunere pe linia de plutire a navei Queen Hind de către Grup Servicii Petroliere, firma care a câștigat contractul de ranfluare a navei, a eșuat, ieri, la prima încercare. Evz a anunțat asta în timp real.

Reprezentanții GSP spun că masa navei a fost mai mare decât ce s-a raportat în documente, motiv pentru care cablurile au cedat, iar una din punți s-a rupt.

„Punțile suplimentare s-au descoperit la primele inspectii cu scafandri și s-a tras concluzia că situația din interiorul navei diferă față de ceeea ce se cunoștea din documente. De aceea s-a luat decizia de a întări bordajul. La început s-au sudat doar niște «ocheți», apoi au aparut grinzile, ca măsura suplimentară de siguranță”, au declarat reprezentanții GSP, sâmbătă, după ce a eșuat manevra de ranfluare.

În cursul zilei de duminică, însă, GSP a revenit cu următorul anunț: „Facem un apel public, către autoritățile ce gestionează portul Midia, să pună ranfluarea navei pe primul loc și să nu mai execute manevre cu nave în apropierea zonei de lucru, fără să aplice restricțiile cuvenite și, mai ales, că fac toate acestea la presiunea unor privați care pun activitățile lor pe primul plan, cu vădită nepăsare față de problema creată în portul Midia și cu concursul lor.”

Din filmările efectuate în timpul operațiunii de ranfluare reiese că două remorchere au trecut pe lângă nava Queen Hind, făcând valuri și o una alt vapor, Federel Saguenay, era tocmai atunci remorcat, la ieșirea din șantierul naval.

Extrem de ciudat este că acea navă, care nu avea vreo impunere să iasă urgent din port, a venit în zonă și apoi a plecat înapoi în șantier, în altă dană.

„Din imagini reiese clar că înainte de trecerea navelor, cablul era întreg. Vine nava, pornește motorul, mai trece un remorcher pe partea opusă, simultan, și apoi se rupe bucata din navă, după care cablul. De ce era nevoie să se miște exact atunci nava și cele două remorchere, care era urgența? Ne întrebăm dacă nu e vorba de un sabotaj”, ne-a declarat Alin Vintilă, ofițer de marina și reprezentant al GSP Offshore.

„Cui aparține dana în care se afla la reparat cargoul care a nu a găsit alt moment mai bun să facă manevră în zona de ranfluare chiar în timpul operațiunii de ridicare? Are cineva interes să nu se ranflueze nava? Sau măcar să întârzie momentul? Oare se speră ca odată cu trecerea timpului nu se va mai distinge cât și ce s-a încărcat?”, se mai întreabă cei de la GSP.

Păi, să spunem lucrurilor pe nume. Proprietarul danei este 2X1 Holding Cape Midia Shipyard Navodari, societate controlată de Ion Dumitrache, vicepreședinte PSD Constanța. El a fost asociat și bun prieten cu Felix Stroe, unul dintre liderii marcanți ai PSD Constanța.

Șantierul Naval Midia SA are ca acționar majoritar pe E T T Company SA, cu 72% din acțiuni, potrivit Confidas.ro. Aceasta este deținută în întregime de Ion Dumitrache, unul din liderii PSD Constanța. Din Consiliul de Administrație fac parte Aurel Presură, Dorin Stănescu și George Teșeleanu. Primul este director general adjunct la RAJA, ultimul este soțul deputatei PSD Cristina Dumitrache, fiica lui Ion Dumitrache. Unul dintre nașii de cununie al celor doi a fost Valeriu Zgonea, fostul președinte al Camerei Deputaților. Șantierul a avut în 2018 o cifră de afaceri de 27,3 milioane lei, pierderi de 1,95 milioane lei și un număr mediu de 165 de angajați.

Dacă a fost sau nu sabotaj sau doar prostie crasă, rămâne de văzut.

La acestă oră, cei de la GSP continuă operațiunile de întărire suplimentară a bordajului.

Astăzi, macaraua GSP Neptun a fost dusă la cheu pentru schimbarea sistemului de ridicare. La următoarea operațiune, se va reduce forța de ridicare a macaralei și se vor adăuga forțe suplimentare de rotire.

Epava și-a redus contactul cu solul, unghiul de înclinare este îmbunătățit față de situația dinaintea primei încercări de ridicare, eliminându-se astfel efectul de ventuză, priza cu fundul mâlos. Îmbunătățirea unghiului este datorită unor suporturi numite, tehnic, „metrese” amplasate sub apă. Să vedem ce se va mai întâmpla. Situația devine de-a dreptul bizară.

(Mihnea-Petru Parvu – evz.ro)

Dacă mă va judeca cineva, a la judecata staborului, că postez postarea postată de Pr Adrian Juganaru, vreau să le spun doar atât: NIMENI NU ŞTIE MAI BINE CA EL PREOŢIA ORTODOXĂ ÎN ANGLIA (despre cei convertiţi)!…

Este preot român ortodox în Anglia!… în opinia mea trebuie să respectăm decizia englezilor, cu toate că regret că nemţii şi francezii au generat-o!… LET IT BE, cum ar spune băieţii din Liverpool!…

Cât despre libera circulaţie, prima dată când am fost în Anglia am fost cu viză, dar nu m-am oprit la Londra să cerşesc, ci am plecat la Lancaster să reprezint Colegiul Naţional “Mihai Viteazul” din Ploieşti!… Şi am rămas prieten cu britanicii până azi!…

Până la urmă cred că nu românii sunt problema Angliei, ci islamizarea accentuată!…

By-the-way, primarul musulman al Londrei ar fi de acord cu un Centru cultural român ortodox la Londra?!…

(Bogdan Costin Georgescu)

Mă apostrofează unu’ în privat că de ce mă bucur pt Brexit, că vezi doamne popii tre să fie cu plângăcioșii pro labouriști dar anti ciuma roșie românească…

Uite, dragă, mă bucur cu toată inima pt Brexit și pt lecția de demnitate a acestei națiuni engleze! Cred cu tărie că fiecare națiune trebuie să fie suverană și să-și construiască drumul conform valorilor proprii, nu impuse de organisme suprastatale. Și ălora de o țin langa cu venitul in UK datorită ue le zic așa : libera circulatie promovata de ue este un experiment de deznationalizare sub masca aparentei libertati. Sunt de acord ca fiecare migrator să fie întrebat despre motivele prezenței și mai ales despre aportul pe care-l poate aduce tării adoptive. Chiar și retroactiv. Suveranitatea nu vine după interes, ca și democrația de altfel!La capitolele astea englezii sunt sus de tot!

Și-apoi amestecul asta bolnav de sensibilitate a devenit o pecete urat mirositoare pe sufletul romanesc : ne-am obisnuit sa ne plangem si sa ne dezvinovatim afectat doar doar s-o crea un sentiment de mila ca sa ne primim si noi bucatica de painica.
Hai sa lasam ifosele de fete mari si sa incepem sa si invatam cate ceva- daca nu de la stramosi, macar de la cei care fac istorie (de atatea secole!).

Mea culpa celor ce se simt lezati de verdele spus in fata…dar, maturizati-va!

(Adrian Jugănaru)

În data de 13 iunie 2014 Judecătoria Sector 3 București a admis cererea Asociației Civice pentru Demnitate în Europa (ADEC) și a dispus înscrierea acesteia în Registrul național al asociațiilor și fundațiilor. În cinci ani ADEC a câștigat definitiv zeci de procese în apărarea Constituției, marea majoritate pentru aplicarea legii în județele Covasna și Harghita.

Încă de la înființare, ADEC și-a propus, printre altele, să acționeze în instanță instituțiile publice ale statului care nu respectă Constituția României și legislația în vigoare, pentru a veni astfel în sprijinul Prefecturilor.

Zeci de primării din județele Covasna, Harghita, Mureș și Satu Mare au pierdut definitiv procese deschise împotriva lor de ADEC pentru impunerea respectării legislației în vigoare.

Cu ocazia împlinirii a cinci ani de la înființare, președintele-fondator al ADEC, Dan Tanasă, a declarat:

„Cu resurse puține și cu ajutorul lui Dumnezeu și a unor oameni cu inimă mare am reușit imposibilul. ADEC a câștigat zeci de procese, definitiv, și a impus respectarea legii și a Constituției României acolo unde statul român, prin funcționarii și demnitarii săi, nu mai dorește să-și exercite suveranitatea, respectiv județele Covasna și Harghita.

Toate procesele pe care ADEC le-a câștigat sunt responsabilitatea prefecților. Dacă prefecturile și-ar fi făcut treaba atunci ADEC nu ar fi câștigat atâtea procese. Faptul că am câștigat definitiv zeci de procese, iar alte zeci le vom câștiga în perioada următoare, este dovada clară a faptului că statul român nu își exercită suveranitatea pe întreg teritoriul. Practic, suntem a treia prefectură din județele Covasna și Harghita, având în vedere numărul de procese pe care le-am câștigat.

Subliniez faptul că eu nu am studii juridice. Sunt autodidact în domeniul juridic însă experiența pe care am acumulat-o în toți acești ani în instanțe este enormă. Le mulțumesc și pe această cale avocaților și juriștilor care m-au îndrumat la început și mai apoi când am avut nevoie. Fără ei mi-ar fi fost mult mai greu. Le mulțumesc membrilor ADEC pentru că fac posibilă aplicarea legii acolo unde respectarea legii este de multe ori negociată politic. Le mulțumesc celor foarte puțini care au sprijinit financiar activitatea ADEC și îi îndemn să nu ne lase singuri”.

ADEC va continua să acționeze conform statutului său în sprijinul statului de drept, al democrației și al valorilor europene. ADEC va acționa în continuare pentru ca domnia legii să fie o realitate pe întreg teritoriul național.

(dantanasa.ro)

În cuvântul rostit la sesiunea de comunicări ştiinţifice de la Palatul Patriarhiei dedicată aniversării Unirii Principatelor Române Președintele Academiei Române a spus că „Țara nu ne-a fost dată drept cadou etern și imuabil, ci ca edificiu rezultat din jertfă, menit a fi apărat, primenit și îngrijit”.

„Veghea asupra sorții României și asupra caracterului ei de stat național unitar este mai actuală ca oricând, iar veghetorii trebuie să fie românii înșiși, educați ca să-și iubească moștenirea lăsată de generația de la 1848-1859, îndemnați s-o construiască și reconstruiască mereu, să-i sporească zestrea și slava”, a atras atenţia Acad. Ioan-Aurel.

Mesajul integral:

Unirea de la 1859 – temeiul solid al României moderne

Unirea Moldovei și Țării Românești în 1859 a fost un act fundamental pentru construirea edificiului nostru politic unitar și se încadrează în procesul european de structurare a statelor naționale moderne, pe ruinele imperiilor anacronice aflate pe cale de destrămare.

Nucleul statului național unitar român există de 161 de ani și, de atunci, istoricii se tot străduiesc să-i dezlege sensurile, să-i arate modul de înfăptuire, să-i dezvăluie importanța. Evident, din această imensă întreprindere se desprinde, ca fiind predominant, binele.

Cu alte cuvinte, din ea reies marile avantaje câștigate de români prin formarea României. Cu toate acestea, se știe că nu chiar toți românii și, mai ales, nu toți vecinii au primit cu entuziasm actul unirii din 1859. Au fost, ca în orice faptă omenească, și o seamă de nemulțumiți.

Este evident că Imperiul Habsburgic, Imperiul Otoman și chiar Imperiul Rus au privit unirea Moldovei și Țării Românești cu îngrijorare și au încercat să o împiedice. Austriecii și ungurii (cuprinși într-un Imperiu care avea să devină curând austro-ungar, adică bicefal) se temeau că Transilvania s-ar putea alătura României, ceea ce ar fi fost în detrimentul lor.

Turcii știau că „unirea face puterea” și că, prin urmare, România se va rupe repede de dependența (devenită formală) de Înalta Poartă. Rusia nu se putea manifesta pe față împotriva unirii (avea nevoie de bunăvoința Occidentului și, mai ales, a Franței, după umilirea sa în Războiul Crimeii), dar știa că, Basarabia ocupată de țari, adică jumătate din vechea Moldovă, nu poate să privească decât cu simpatie și cu speranță la România.

Și în țară sau în țările românești erau elemente ostile unirii. Mai ales un nucleu relativ mic de mari boieri moldoveni urmăreau cu îngrijorare mișcarea unionistă și mutarea centrelor de putere la București ori spre București.

Ce se va alege cu Iașii vechilor zidiri, cu dregătoriile acestor oameni avuți și chiar cu moșiile lor cele întinse? Categoria boierilor era stânjenită peste tot, mai ales că revoluționarii de la 1848 prindeau tot mai mult cheag, mai ales că veneau la putere „roșii”, care anunțau reforme radicale, anunțau punerea în aplicare a programului revoluționar, între ale cărui puncte figura și desființarea clăcii și împroprietărirea țăranilor.

Cine va mai lucra pământul? Se temeau și unii funcționari de stat, care ocupau funcții la Iași și chiar cei de la București, conștienți cu toții că aceste funcții nu vor mai fi de-acum dublate, fiindcă nu mai era nevoie, de câte doi titulari pentru același resort.

Se temeau și unii fruntași ai Bisericii, fiindcă noul val anunța reforme și pe tărâmul întinselor proprietăți ale mănăstirilor. Spinoasă era, în primul rând, chestiunea mănăstirilor închinate din Moldova și Țara Românească (din România, după 1859), care-și trimiteau roadele muncii a sute de mii de români în afara țării, în Grecia mai ales.

Or, Grecia nu mai era aceea din Evul Mediu, când ajunsese sub autoritatea sultanilor și când domnii și ierarhii români – rămași liberi sau aproape liberi în țările lor nord-dunărene – cu sufletul curat deciseseră ajutorarea Muntelui Athos, a Locurilor Sfinte din Orientul Apropiat și a altor așezăminte creștine captive.

Moștenirea bizantină și translatarea puterii din Constantinopolul, devenit Istanbul, spre nordul Dunării („Bizanțul după Bizanț”) obligase moral pe principii și pe ierarhii români să-și îndeplinească misiunea de protectori și capi ai Bisericii.

Grecia era, însă, acum o țară liberă (încă de la începutul secolului al XIX-lea) și își obținuse independența și cu ajutorul românilor. În noile condiții, nu mai erau rațiuni ca averea românilor – care urmăreau să iasă din sărăcie și să se sincronizeze cu Europa – să se scurgă în afară.

Cu toate acestea, Grecia și Biserica Ortodoxă Elenă nu au privit cu ochi buni unirea și domnia lui Cuza, pentru că aceasta a condus, în viziunea lor, la încetarea binefacerilor românești, pe care le credeau și le doreau eterne.

Biserica noastră, însă, a înțeles, în cea mai mare măsură, noul mers al lumii și al țării s-a străduit să sădească credință tare întru Cel Preaînalt, rugat mereu să-și reverse harul și peste români și România.

În fine, în cadrul noilor curente istoriografice deconstructiviste, există și anumiți „analiști” români (mai ales la Iași) – cu viziune anistorică – critici la adresa unirii din 1859.

Pentru acești globaliști, internaționaliști și chiar neomarxiști, ar fi fost mai bine ca noua alcătuire de la 1859 să fie și să rămână, dacă tot se făcuse, una federală, cu două țări, doi domni, două capitale, două guverne, două adunări legiuitoare.

Astfel, spun acești interpreți sui generis ai istoriei, Moldova ar fi rămas Moldovă, Iașii ar fi fost pe mai departe capitală, funcțiile ar fi rămas neclintite, nu s-ar fi scurs averile și impozitele înspre rapacele București etc.

Dacă rezervele din epocă față de actul de la 1859 aveau rațiunile lor să existe, aceste cârcoteli contemporane sunt doar jocuri de idei caduce. Opozițiile celor care au trăit actul de la 1859 sunt constatate, înregistrate și explicate de istorici.

Mai greu de explicat din punct de vedere istoriografic sunt rezervele unora dintre menționații contemporani față de actul Unirii noastre de temelie, care a dat impulsul Marii Uniri.

Tentația reconstruirii istoriei a existat în toate epocile, dar nu a fost practicată de istoricii profesioniști.

Aceștia din urmă știu cât de grea este reconstituirea frescelor trecutului așa cum au fost ele și că fabularea pe seama a ceea ce a fost este doar un exercițiu gratuit de imaginație.

Deconstructiviștii gândesc, de regulă, anistoric, pentru că aplică idei ale vremurilor lor asupra epocilor istorice pe care pretind că le cercetează și ar vrea ca liderii și decidenții din acele epoci să fi gândit ca ei, ca acești demiurgi improvizați.

Or, nu ai cum să-i faci pe Alexandru Ioan Cuza, pe Mihail Kogălniceanu, pe frații Golescu, pe Ion Ghica, pe Ion Heliade Rădulescu, pe Vasile Alecsandri sau pe Costache Negri să gândească precum Robert Schuman, Jean Monet sau Alcide de Gasperi!

Între ei este un secol de acumulări și de idealuri mereu primenite, de războaie care au schimbat fața lumii, de imperii care s-au prăbușit și de națiuni care au renăscut.

Cum să le dai rețete de acțiune din secolul al XXI-lea celor trăitori după realitatea secolului al XIX-lea, care era secolul națiunilor și nu al federațiilor, al statelor naționale și nu al globalizării, al luptei de emancipare națională și nu al blocurilor politice și militare zonale și mondiale?

Cum să transpui idei care par valide și valabile azi unor alte lumi, care știau că pentru ele erau sănătoase alte idei? Iar pe de altă parte, se vede că nici idealurile noastre de Europă unită, care pretind câteodată dizolvarea națiunilor, nu prea mai stau în picioare și că tot forța națiunilor individuale se afirmă plenar.

Reiese aceasta din Brexit, din politicile unor țări precum Statele Unite, Franța, Italia, Olanda, Polonia, Ungaria, Cehia etc., care se închid tot mai mult în sine, își întăresc instituțiile interne și nu sunt dispuse să cedeze din suveranitatea lor.

Din păcate, asemenea politici conduc și spre anumite tendințe autoritare, de limitare a democrației și de revenire la practici care păreau de mult abolite, dar acestea sunt alte probleme, colaterale temei noastre.

Părinții patriei de la 1859 știau bine că România cea nouă nu era nici Marea Britanie, nici Germania, nici Austria și nici Turcia, adică țara noastră nu era o mare putere, de care alte puteri să nu se fi atins sau să se teamă s-o lezeze.

România abia se construia atunci, din Românii mici și neînsemnate, iar soarta acestei țări (care urma să adăpostească cel mai numeros popor din sud-estul Europei) depindea de forța sa, de impresia de unitate pe care o emana în afară.

Modelul de unificare al acestor provincii, despărțite în chip dureros de istorie, trebuia să fie, în consecință, unul clar și precis, unul de integrare deplină. Când Mihail Kogălniceanu a pretins că „unirea face puterea”, marele om politic știa ce spune și nu făcea o figură de stil.

Federațiile durabile și le puteau permite cei mari și puternici, cei care dictau politica Europei și a lumii, dar nici acestora nu le prea ieșeau planurile. Micile federații recente, precum Iugoslavia și Cehoslovacia, erau formate din popoare distincte și s-au dovedit nedurabile.

Austria este formată dintr-o ramură a germanilor de sud, dar nu este o federație propriu-zisă. Germania este o federație, dar este motorul Europei și nimeni nu-i contestă existența. Provinciile care aveau să formeze România nu erau locuite de popoare distincte și străine, ci de majorități românești serioase, durabile și consistente.

Este vorba, în cazul Moldovei celei mici și a Țării Românești (fără Dobrogea), unite la 1859, despre majorități absolute, covârșitoare. În Bucovina și Basarabia, imperiile cotropitoare schimbaseră mult din esența lor românească, dar nu reușiseră să distrugă vâna noastră națională.

Cum să fi unit parțial aceste țări și provincii, din moment ce anumite forțe străine abia așteptau fisuri în calea unității? Forța Unirii făcute sub Alexandru Ioan Cuza a constat în centralizare. De aceea, prima sarcină a domnului a fost, după obținerea recunoașterii dublei sale alegeri, desăvârșirea Unirii.

Unirea nu era unire fără un singur principe, fără simboluri unice, fără un singur guvern, fără un singur parlament, fără o singură capitală, fără o singură armată, fără o singură putere judecătorească, fără o biserică ortodoxă unificată, fără o singură monedă etc.

De altminteri, după abdicarea lui Cuza și până la venirea principelui Carol (între februarie și mai 1866), s-au auzit destule voci dinspre arena internațională care cereau desfacerea țării în două principate, așa cum fuseseră ele înainte de 1859.

Prin urmare, Unirea de la 1859 s-a făcut bine așa cum s-a făcut, cu rânduială și chibzuință. Ea trebuie studiată în școli ca atare, ca bază a Marii Unirii și a tuturor înfăptuirilor care, între anii 1859 și 1918, au condus la aplicarea programului Revoluției Române de la 1848, la modernizarea societății românești și la sincronizarea sa cu civilizația occidentală.

Istoria nu este un joc al hazardului sau un exercițiu de imaginație și nici nu trebuie să conducă la recrearea lumilor după gustul cuiva. Istoria este prezentul oamenilor care au trăit în trecut, adică este însăși viața noastră, pentru că noi provenim din cei din trecut, din ei descindem și lor le purtăm „bucuria și amarul”.

Dacă știm să le cunoaștem idealurile – așa cum le-au trăit ei și nu cum le trăim noi pe cele de astăzi – atunci suntem vrednici să le ducem mesajul mai departe. Iar mesajul celor care au făurit România unită la 1859 este unul de încredere și de temeinicie întru „țara mea de glorii, țara mea de dor”.

România nu este o mare putere, ferită de primejdii, de asalturi și de atentate la integritatea și la soarta sa. Țara nu ne-a fost dată drept cadou etern și imuabil, ci ca edificiu rezultat din jertfă, menit a fi apărat, primenit și îngrijit.

Veghea asupra sorții României și asupra caracterului ei de stat național unitar este mai actuală ca oricând, iar veghetorii trebuie să fie românii înșiși, educați ca să-și iubească moștenirea lăsată de generația de la 1848-1859, îndemnați s-o construiască și reconstruiască mereu, să-i sporească zestrea și slava.

Numai cei care știu să-și iubească sincer patria lor sunt capabili să înțeleagă și să respecte patriile altora, întru gloria întregii umanități.

(basilica.ro)

Etnicii germani – 75 de ani de la deportarea la muncă silnică în URSS (II)
(Vezi un ”Argument” în ediția din 11 ianuarie 2020)

Ar fi putut să trăiască frumos, să-și împlinească visele, să-și realizeze speranțele. Dar soarta îi pregătise, din păcate, altceva. Despre ororile pe care le-a trăit Artur Schuller, multe, cumplite, interminabile, în rândurile următoare.

Născut pe 4 iulie sau ce este comunismul

Artur, fiul lui Franz și al Josefinei, născut pe 4 iulie 1927, a avut o copilărie destul de liniștită, în pofida faptului că, pe vremea când avea 13 ani, începea cel mai mare război pe care îl cunoscuse omenirea până atunci. Casa părintească era situată pe strada Simion Bărnuțiu. Acum, nu mai e ce-a fost. ”E ceva cu etaj acolo. A cumpărat-o un negustor, care se ocupă cu toate prostiile. În casa de odinioară, am început să-mi fac prieteni și colegi români – Zaharescu se numea unul dintre ei -, care au devenit comuniști de nădejde, dar noi nu prea știam pe-atunci ce este comunismul”. Avea, din nefericire, să afle. Dar copilăria a trecut și o dată cu ea și viața liniștită, pentru că Artur n-a prea mai avut parte de liniște în viața lui. S-a întâmplat să fie etnic german (numele de familie este Schuller), fapt care i-a dăunat nespus de mult de la o vreme.

Germanii din Prahova

Am dat cu greu și după multe insistențe de Artur Schuller, dar, odată găsit, acesta s-a pus, deschis și binevoitor, pe povestit. ”Am multe nevroze. Sufăr de reumatism acut, am spondiloză cervicală, care îmi provoacă mari dureri de cap. Sistemul nervos mi-este afectat din cauza suferințelor. Am suferit prea mult la tinerețe, iar semnele se văd la bătrânețe. Peste toate astea, se adaugă neajunsurile fiecărei zile. Nu am, la anii ăștia, o locuință personală. Unul dintre fiii mei, în vârstă de 44 de ani, are probleme cu picioarele. Nu se poate deplasa decât sprijinit. Are un ajutor de un milion șase sute de mii pensie”.
Înainte de ultimul război, în Ploiești activa o comunitate germană semnificativă. Existau un Forum Democrat German și o Casă Germană. În general, etnicii germani urmau clasele primare în limba germană, după care se înscriau la instituții de învățământ în limba română. Apoi, îmbrățișau cam aceleași meserii ca românii. Nici vorbă de dispute interetnice între românii și germanii copilăriei interlocutorului nostru.

Copilăria

Mai târziu, familia lui Artur avea să se mute într-o locuință situată lângă stadion. ”Era casa unui unchi de-al meu, fratele mamei”, își amintește Artur. ”Am stat la un unchi – era prin 1925-27 – doi-trei ani. Unchiul era constructor, ridica locuințe. A primit o casă, din care ne-a cedat două camere. El avea domiciliul în aceeași curte, într-o locuință separată. Curtea avea circa 600 de metri patrați. Locuințele sunt și acum acolo, dar au băgat niște țigani”.
Îl întrebăm despre jocurile copilăriei. ”Eu m-am jucat mai mult cu verii. Fotbal, ping-pong, pititea, săritura în înălțime, peste o sfoară, hoții și vardiștii”.

Artur merge la școală

Pare că retrăiește vremurile copilăriei, așa de adâncit îmi pare în gânduri. Și când se adună, continuă: ”Prin ’34-’35, m-am înscris la Școala Evanghelică Germană Luterană, pe strada Ștefan cel Mare. În acel an, se terminase construcția bisericii. Tot acolo am făcut și grădinița. În aceeași biserică activau și adventiștii, care subînchiriaseră un spațiu. Unchiul avea doi băieți, unul cam de o vârstă cu mine, celălalt cu un an și jumătate mai mare. Am fost colegi și la școala primară germană. Școala era despărțită de grădiniță, ca și de adventiști, prin glasvanduri. Sus locuiau învățătorii, cursurile desfășurându-se la parter”. Asta până în ’44. După ce a terminat patru clase în germană, din clasa a V-a, Artur a trecut la învățământ în limba română, la Școala de pe Roșiori.

Ucenicia lui Artur

După ce a absolvit șapte clase, Artur s-a înscris ca ucenic la fosta ”Unirea”, în Râfov, peste linie. A reușit să intre ca ucenic, în ’42, cu examen, la atelierul mecanic, secția ”Repararea utilajelor petroliere”. Mai târziu, ”Unirea” a devenit Uzina ”1 Mai”. Artur își amintește:

”Patron era un etnic german, Britnov se numea. Se comporta frumos – în sensul că era un om politicos -, dar militărește. Era un tip sever, care aprecia corectitudinea”. Lui Artur n-a avut ce să-i reproșeze Britnov. Era un băiat cu un comportament exemplar, care promitea să devină un foarte bun meseriaș.

Puțin sport

Îl privesc pe bătrânelul din fața mea. Un bărbat înăltuț, încă prezentabil, deși măcinat de boli. Îl întreb dacă a practicat vreun sport. ”Da, am activat, de la 16 ani, după ce am intrat ucenic, la echipa de fotbal a Unirii. Jucam la juniori, în campionatul orășenesc. Activau pe atunci Dorobanțul, Astra, Columbia și echipe ale unor întreprinderi care s-au desființat. Nu mai știu cum se numea echipa Uzinei <<1 Mai>>, uzină care se numea Concordia pe-atunci. Am jucat ca portar”. A mai practicat box la sala de la stadion, cu maestrul Gheorghe Popescu. Activa în cadrul categoriei ”semiușoară”, ulterior la ”ușoară” (”Aveam în jur de 60-63 kg”). Îl pasiona, dar n-a putut să practice prea mult timp, pentru că ”m-au luat rușii în lagăr”.

Micul translator

Și iar curg aducerile-aminte. ”În 1940, după Dictatul de la Viena, au intrat germanii în țară. Aveam 13 ani și jumătate. Am fost cooptat de armata germană, ca translator. Văzută prin prisma vârstei mele copilărești, pentru mine a fost o perioadă mai bună. Primeam dulciuri, mâncare bună, în special cașcaval, de la soldații și ofițerii germani. M-au luat nemții la bucătăria Dumitrescu, peste podul de la Gara de Sud, ca translator. Eu am mai tras niște băieți după mine. Ne plăteau cu 6-12 lei pe oră și câte o pâine mare, proaspătă. L-am avut coleg pe fiul patronului Dumitrescu, pasionat și el de fotbal, care juca centru înaintaș”.

Ciolovecul

Dar zilele bune ale lui Artur aveau să se sfârșească în curând. Pentru totdeauna. A fost ridicat în 13 ianuarie 1945, pentru a fi deportat în URSS. Era ucenic în anul III și urma și școala, la seral. Motivul? Era de origine germană. ”Nu făcusem o zi de armată, fiind prea crud. Nici până astăzi n-am satisfăcut stagiul militar. Au venit la poarta uzinei și au trimis vorbă după mine să mă prezint la intrare. Am fost preluat de un ciolovec, cum i se spunea unui ofițer sovietic. M-a frapat la el mai întâi automatul, apoi am observat că era înarmat până în dinți. Alături de el mai era un civil român. Cel care ne-a adunat era un comisar. Eu nu știam pentru ce am fost chemat. Mi-a dat telefon chiar șeful direct, Pavelescu, despre care nu pot să spun că era om rău. El ce era să facă? Dacă-i ordin, e ordin. Foarte rar l-am întâlnit după aceea și nu i-am reproșat nimic niciodată. A murit și el în urmă cu ceva ani”.
Însă Artur nu era nici pe departe singurul vizat. ”Eram mai mulți când ne-au luat. Aveau tabel. Ne-au dus pe <<Oilor>>, unde se fabricase mobila de la Unirea. Clădirea și-a păstrat destinația încă multă vreme după aceea. Atunci era o clădire părăsită, pe care doreau s-o demoleze”. Puteam să fug cu ușurință, mulți au fugit, dar capul meu prost… Ei ne promiteau că o s-o ducem bine, că vom lucra șase luni în reconstrucție la ruși, după care vom fi repatriați. Niciunul dintre cei ridicați n-avea habar unde va fi dus și nici ce va urma. Ei știau unde ne duceau”.

Drumul calvarului

După ce au stat câteva zile pe ”Oilor”, pentru verificări, bărbați și femei au fost transportați la Gara de Sud și îmbarcați în vagoane de vite, cu destinație necunoscută pentru ei. Au mers vreo două săptămâni, cu opriri prin anumite stații colaterale, ședeau câte două-trei zile, până li se dădea liber să meargă mai departe. ”Erau multe deplasări de trupe. Ca pe front. Nu știam să citim rusește, dar cu noi erau și basarabeni, care mai rupeau și ne spuneau și nouă pe unde suntem. Până la Sighetul Marmației, am înțeles unde ne aflam. După trecerea graniței, nu prea mai știam”.
Chinurile deportaților s-au accentuat odată cu trecerea graniței peste Prut. ”Când trebuia să ne facem nevoile, ne scoteau cu automatele sub vagoane. Acolo ni le făceam. Asta însă, se întâmpla când aveam opriri. Altfel, tăiaseră câte o găurică în mijlocul vagoanelor, și acolo dădeam drumul nevoilor în timpul mersului. În vagoane, erau femei cu bărbați la un loc. Unii într-o parte, alții în cealaltă. Multe femei nemțoaice fuseseră luate de lângă bărbații lor români. Erau 50-60 de persoane într-un vagon. Ședeam în paturi suprapuse, câte doi, chiar trei într-un pat. Apucaserăm să luăm de-acasă câte o pernă și un cearceaf, fiecare ce apucase. Chiar am fost îndemnați s-o facem, pentru a degreva autoritățile de grija țoalelor noastre. Băgaseră și o sobă în vagon, dar fără lemne, Ne încălzeam unul într-altul. Aveam un burlan provizoriu pentru horn. Adunam zăpada de pe horn și o mâncam (sau beam, cum doriți!). Cât am trecut prin România, primeam apă”.

Cum au ajuns unii români civili în lagăre sovietice

Dar povestea n-a ținut mult, pentru că unii deportați fugeau când se cobora la apă. Se amestecau ușor în mulțime, pentru că erau îmbrăcați ca acasă. Unii erau prinși, alții nu. După ce dispăruseră, nu se știa ce s-a întâmplat cu ei. Numai că, paznicii sovietici nu-și permiteau să ajungă la destinație cu efectivul de deportați incomplet. Ce făceau în această situație? ”Luau oameni din gări, la întâmplare, pentru că trebuia să raporteze la număr. Puteai fi luat din gară, după care nu s-ar mai fi știut nimic de tine. Despre noi, cei săltați de acasă, măcar mai știa cineva. Dacă scriau vreo scrisoare, bolșevicii o preluau și o rupeau, că doar nu erau proști să o expedieze. Ne-am trezit noi, etnicii germani, cu Ionești, Popești și alte identități de români. Cum ai ajuns aici?, întrebam. Păi, uite-așa!”.
Totuși, un motiv de bucurie în interiorul deznădejdii absolute căruia îi căzuse pradă tot a avut Artur. Tatăl lui fusese ridicat cu trei luni înaintea fiului și dus într-un lagăr la Rovinari, lângă Târgu Jiu. ”Nu știam că tata a fost urcat în aceeași garnitură în care mă aflam și eu. Apucasem să-i povestesc la o haltă unui paznic basarabean de pățaniile mele (Paznicii nu ședeau în vagon cu deținuții, ca să nu se îmbolnăvească). I-am povestit într-o zi că am un tată ridicat înaintea mea. M-a întrebat cum îl cheamă. El știa că la vagonul ăsta fuseseră atașate vagoane și la Târgu Jiu. S-a oferit să cerceteze dacă mai era vreun Schuller în convoi. L-a găsit pe tata și a venit să mă anunțe. Santinela m-a condus la vagonul în care se afla tata, unde am rămas, la schimb, cu un alt deținut. Intraserăm în Rusia. Tata nu mai putea de bucurie. Întreba de mama, de frați. Dar știam unde ne aflăm. N-a fost prea mult timp pentru efuziuni. Deveniserăm mai duri, din cauza războiului. Luptam pentru a supraviețui”.

(urmare în ediția din 06 februarie 2020) 

                                                                                                                       Leonida Corneliu CHIFU

Pour cette rentrée 2020, notre rédaction est allée à la rencontre de Oana et d’Aurélien, une Roumaine et un Français vivant en Roumanie, qui, ensemble, ont décidé de monter un food-truck –  “Amis de la Fête – Raclette et Vin” – pour faire découvrir les produits français et partager leur amour des fromages et des vins de France.

Grégory Rateau: Pouvez-vous nous présenter brièvement votre parcours?

Oana: J’ai 30 ans, je suis née a Vaslui où j’ai vécu jusqu’à l’obtention de mon baccalauréat. Je suis ensuite allée à Bucarest pour étudier la “Communication et les relations publiques” à la SNSPA (Scoala Nationala de Studii Politicie si Administrative). J’y ai obtenu un master en Communication politique. Après des expériences en tant que consultante politique au sein de la Chambre des Députés, puis d’un poste de responsable marketing dans une entreprise spécialisée dans les énergies renouvelables, j’ai souhaité saisir l’opportunité de développer mes compétences en “digital marketing” au sein d’une grande multinationale chez laquelle je travaille depuis 3 ans.

Aurélien: J’ai 36 ans, je suis né en Champagne-Ardennes où j’ai obtenu mon baccalauréat. Très intéressé par les sciences et l’aéronautique, j’ai suivi un cursus scolaire au sein d’une école d’ingénieur à Toulouse. L’attrait pour cette ville et les postes qui m’ont été offerts m’ont convaincu de m’installer pendant 13 ans dans la ville rose. Puis une opportunité professionnelle m’a amené à venir travailler en Roumanie en 2017, un pays que j’avais visité en 2012 et qui m’avait agréablement marqué.

Parlez-nous de votre première rencontre?

Oana: Nous travaillions dans la même zone et Aurélien m’a invitée à prendre un verre. Le premier rendez-vous s’est passé dans un lieu très sympa de Bucarest, Paine si Vin, un endroit qui nous ressemble car nous partageons un très fort intérêt pour les plaisirs gustatifs. Le courant est très bien passé.

Qu’est-ce qui vous a plu chez l’autre ?

Aurelien: Oana est une très jolie femme, souriante, pétillante, j’aime son état d’esprit positif, sa joie de vivre et tout naturellement ce caractère m’a fait tomber sous le charme.

Oana: Aurélien a conquit mon cœur avec son sourire et son regard profond. Il est romantique même s’il ne veut pas le reconnaître, particulièrement quand il me chante des chansons avec son joli accent français. Nous avons beaucoup de passions en commun comme les voyages, la pratique du sport, le goût pour les bons repas… donc tout s’est passé naturellement depuis ces deux années, depuis le fait d’emménager ensemble jusqu’au lancement de notre business. Aucun doute, ce qui nous plaît chez l’autre, c’est que nous aimons relever des défis ensemble et sortir de notre zone de confort!

Aurélien, comment s’est passée votre intégration en Roumanie ?

L’intégration a d’abord été professionnelle car je suis venu une première fois 2 mois à Bucarest pour former une équipe. J’ai rencontré des collègues très chaleureux, qui voulaient me faire découvrir leur culture, la gastronomie, tout simplement me mettre à l’aise. J’ai profité de ces 2 mois pour visiter le pays, non seulement Bucarest mais également d’autres régions. Cette expérience m’a amené à demander ma mutation et je suis revenu quelques mois après pour une durée indéterminée. L’intégration s’est bien passée, il y a eu quand même une petite période d’adaptation pour prendre mes repères dans cette nouvelle vie mais j’ai rencontré des personnes bienveillantes.

Vous vendiez vos produits ensemble sur le marché de Noël de Bucarest. Pouvez-vous nous en parler?

Oana: Nous avons créé ensemble l’entreprise “Amis de la Fête – Raclette et Vin”, en 2019. Nous participons à des festivals avec un food-truck, nous faisons des partenariats avec des bars et dernièrement nous avons aussi participé au Marché de Noël de Bucarest. Nous proposons des tartines composées de pain, pommes de terre vapeur, charcuterie, cornichons sur lesquelles nous ajoutons la raclette que nous faisons fondre directement depuis la meule. Nous avons eu beaucoup de Français au Marché de Noël, ravis de trouver de la raclette dans un marché roumain. Nous voulons faire (re)découvrir et partager notre plaisir pour le fromage et les vins de France. Finalement, qui peut résister à un bon fromage fondu?

Aviez-vous des a priori, sur les Roumains, sur la Roumanie? Si oui, qu’est-ce qui a changé dans votre regard?

J’ai visité la Roumanie en 2012, lors d’un voyage avec mon sac à dos à travers l’Europe. Je n’avais pas vraiment de connaissances sur ce pays et justement une certaine curiosité de venir voir ce qu’il s’y passait.  J’ai rencontré des gens formidables, découvert des paysages sublimes et j’ai trouvé une certaine qualité de vie qui m’a plu.

Comment vos familles respectives ont-elles réagi à votre union ?

Aurélien: Nos deux familles sont très ouvertes. La famille d’Oana, par exemple, est vraiment européenne : ses parents ont vécu en Italie, sa sœur vit en Angleterre et son frère en Suisse.

Oana: Les parents d’Aurélien ont découvert la Roumanie l’année dernière. Ils ont rencontré Oana pour la première fois et ils ont été charmés : ils savent que leur fils est entre de bonnes mains. (rires) Nos familles souhaitent notre bonheur, l’essentiel c’est d’être heureux.

De manière un peu plus légère, y-a-t-il chez l’autre, un trait de caractère proprement français, et proprement roumain que vous aimez ou que vous détestez ?

Oana: J’aime ce moment privilégié d’avant les repas : l’apéritif. C’est vraiment du bon temps de convivialité!

Aurélien: Un trait de caractère qui me fait sourire est la tendance des Roumains à être un peu hypocondriaques. Beaucoup de pharmacies et de publicités pour toute sortes de remèdes miracles pour entretenir sa santé…

(Grégory Rateau – lepetitjournal.com)

Firma Kock Centralen angajează bucătari și bucătărese cu experiență și nivel mediu de engleză pentru a munci în Suedia.

Se plătesc 13,8 Euro pe ora (un plus de 2,1 Euro după ora 20:00) și se garantează 173 de ore de lucru pe lună.

Contractele sunt temporare de minim 2 luni cu posibilitate de extindere.

Se organizează cazarea iar transportul este asigurat de firmă.

Dacă doriți să faceți parte din echipa noastră trimiteți CV-ul la hr.chefcentral@gmail.com

(CentrudePresa)