Social

Video

(Erminia Erminia – YouTube)

Eminescu şi Transilvania

(sau Elogiul culturii naţionale româneşti)

de Acad. Ioan-Aurel Pop

Lui Mihai Eminescu i-au adus laude toţi românii care l-au citit, de la cei mai mari cărturari până la oamenii de rând, fascinaţi de versul şi de verbul său. Nu pot pomeni aici toate monografiile şi ediţiile Eminescu şi nici elogiile închinate din secolul al XIX-lea încoace marelui poet. Trebuie doar să amintesc că, începând cu anul 1932, George Călinescu i-a tot prezentat viaţa, pentru generaţii de români, cu măsura omului echilibrat şi a specialistului desăvârşit, plasându-l pe Mihai Eminescu sub semnul eternităţii. Concluzia exegetului era tulburătoare: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”[1]. De aceea, ni s-a părut tuturor drept cel mai firesc lucru ca Ziua Culturii Naţionale, pentru toţi românii, să fie ziua naşterii lui Mihai Eminescu.

În deceniile din urmă, totuşi, şi statura de scriitor naţional a lui Eminescu a fost pusă în chip drastic în discuţie, cu accente de condamnare care păreau fără drept de apel. O singură justificare poate să explice asemenea reacţie, anume cultura oficială de tipul corului cu o singură voce din anii „Cântării României”, când şi cele mai înalte idealuri româneşti intraseră în ridicol şi deriziune. În acest context ideologic – cum se ştie – nici Eminescu nu putea fi decât „luceafăr”, „geniu”, „poet nepereche”, „patriot” etc., fapt care a condus, prin repetare abuzivă, la tocirea respectivilor termeni şi, pentru cei mai mulţi, la golirea lor de sens. Justificarea este însă numai parţială, fiindcă ea nu explică de ce, în peisajul cultural românesc post-decembrist, multe judecăţi de valoare despre Eminescu au căzut în extrema condamnării, denigrării şi calomnierii, când, de fapt, nu era nevoie decât de revenirea la calea de mijloc, realistă. În acest cadru eterogen, abordarea echilibrată a creaţiei scriitorului a rămas mult timp o rara avis. Abia ultimii ani par să mai fi potolit din patimile exhibate de unii „critici” imberbi atunci când venea vorba de Eminescu. Meritul unei asemenea atitudini naturale îl are, în cea mai mare parte – spre cinstea ei – Academia Română, prin Secţia sa fondatoare de filologie şi literatură română.

Un exemplu de denigrare  „erudită şi matură”, ex cathedra (expresia nu este metaforică, fiindcă autorul denigrării era pe atunci titular la prima universitate a ţării, din capitală), a lui Eminescu a venit în 1997, printr-o lucrare-eseu, apărută apoi în mai multe ediţii, în tiraje „de masă”, la Editura „Humanitas”[2]. Cu toate precauţiile luate de autor, Eminescu este portretizat, în chip necruţător, în paginile cărţii drept „mit”, cu următoarele conotaţii: „autohtonist şi xenofob” (p. 11), „naţionalist” (p. 60), „gazetar şi profet naţionalist” (p. 91), „antioccidental”, prolog, prin „Doină”, al unor „invocaţii naţionale legionare”, plasat, într-o succesiune nefastă, alături de Zalmoxis, Ştefan cel Mare, Horea şi Căpitan (p. 320)[3] etc. Toate aceste lucruri – expuse într-o manieră alertă şi într-un stil atractiv, convingător – pot părea şi par multora reale, aievea, mai ales că între cititori puţini sunt cunoscători profunzi ei operei eminesciene şi, mai puţini încă, sunt la curent cu evoluţia detaliată a istoriei moderne şi contemporane, în lume şi la noi.

Mesajul lucrării menţionate[4] (şi al altora, care exprimă opinii aproape identice) păcătuieşte, în cazul lui Eminescu, din cel puţin două motive: 1) face din Eminescu un om dedublat, cu o faţă de mare poet şi cu o alta – total diferită – de gazetar xenofob şi naţionalist; cu alte cuvinte, unul este Eminescu-poetul şi cu totul altul Eminescu-ideologul; 2) judecă ideile literare, dar mai ales politice ale lui Eminescu prin prisma unor idealuri declarate cumva universale şi atemporale, dar care au, toate, caracter istoric şi au apărut recent; altfel spus, Eminescu este „rău” fiindcă nu a anticipat „Declaraţia universală a drepturilor omului”, nici drepturile minorităţilor definite de Comisia Europeană şi nici nu a protestat când numele său a fost alăturat de legionari numelui Căpitanului! În treacăt fie spus, plasaţi în acea situaţie nefericită, nu s-au putut revolta nici Ştefan cel Mare şi nici Horea, adică alţi „naţionalişti”! Suprema acuză adusă poetului se leagă cumva de poezia „Doină”, considerată un fel de esenţă în versuri a xenofobiei eminesciene: „Cine-a îndrăgit străinii/ Mânca-i-ar inima cânii” (p. 231)[5]. Aici se procedează prin izolare, individualizare şi scoatere din context, încât cititorii înţeleg că „geniul naţional al românilor” este un mărunt autohtonist, un naţionalist şi un xenofob, în contrast cu spiritele luminate ale timpului său. Autorul omite să spună că toţi marii creatori romantici şi post-romantici ai secolului al XIX-lea – mai ales cei afirmaţi în rândul popoarelor central şi sud-est europene – exprimau aceleaşi idei cu Eminescu despre străinii „cotropitori”, în spiritul aspiraţiilor de libertate naţională şi de formare a statelor naţionale. Cele mai progresiste figuri ale secolului lui Eminescu erau luptătorii pentru propăşirea idealurilor naţionale, îndreptate împotriva ocupanţilor, împotriva „naţiunilor imperiale”, educate ca să stăpânească. Glorificarea trecutului nu este „păcatul” lui Eminescu, ci al tuturor creatorilor romantici, de oriunde, iar ura (exprimată poetic ori gazetăreşte) faţă de străinii asupritori (sau consideraţi ca atare, în bloc) este un atribut general al elitelor popoarelor supuse. A-l acuza pe Eminescu de xenofobie în acord cu idealurile democratice de azi şi cu legislaţia în vigoare este ca şi cum l-am respinge pe Aristotel pentru că i-a definit pe sclavi drept „unelte vorbitoare”. De altminteri, asemenea tentaţii sunt curente. Să ne amintim că şi Bălcescu i-a reproşat lui Mihai Viteazul faptul că nu i-a eliberat pe ţărani, ca şi cum lumea de final al Evului Mediu s-ar fi putut ghida după principiile democrat-liberale ale secolului al XIX-lea. Dar nici Bălcescu nu scapă de pana vajnicului critic, fiind acuzat nu numai de naţionalism incurabil, dar şi pentru vina de a fi permis să i se pună de către comunişti chipul pe bancnota de o sută de lei. Ca urmare, şi el apare drept un fel de criptocomunist. În acelaşi fel, după judecăţile din cartea menţionată, Eminescu – preluat şi de legionari după aproape o jumătate de secol de la moartea sa – ar fi fost un gardist avant la lettre!

A fi „naţionalist” în epoca lui Eminescu însemna a-ţi iubi în chip neţărmurit ţara şi poporul şi a lupta pentru libertatea naţională. Acesta era unul dintre cele mai înalte idealuri morale posibile, exprimate numai de spiritele cele mai alese. Termenul, ca toate ismele, a dobândit conotaţii peiorative (cu sensul de exagerare a unui sentiment, a unei atitudini etc.) mult după moartea lui Eminescu, în secolul al XX-lea. Toţi marii contemporani ai lui Eminescu, din România şi din ţările vecine, au construit ţările lor, naţiunile lor moderne, s-au mândrit cu aceasta şi s-au declarat „naţionalişti”. A fi „naţionalist” atunci însemna a lupta contra puterilor multinaţionale înglobante, care îngrădeau folosirea limbii proprii, a religiilor şi confesiunilor specifice, a tradiţiilor popoarelor mai mici, oprimând sute de milioane de oameni. Prin prisma unor anumite curente contemporane, această atitudine poate părea demnă de condamnat, dar abordarea aceasta este complet falsă şi arată lipsa unei gândiri istorice.

Acuza de naţionalism adusă lui Eminescu este însă – inclusiv din perspectiva contemporană – foarte gravă. Ea vizează şi atitudinea poetului faţă de Transilvania. Să ne amintim că în anul 1850, când se năştea micul Eminovici la Ipoteşti, ţara noastră exista numai în sufletele unor vizionari, era o ţară de ţări supuse puterilor vecine. Oltenia şi Muntenia formau ceea ce străinii numeau Valahia, iar românii Ţara Românească, „provincie privilegiată”, situată în orbita Imperiului Otoman; Dobrogea era, de mai bine de patru secole, efectiv sub ocupaţie turcească; regiunea dintre Carpaţi şi Prut forma ciuntitul principat al Moldovei, dependent, aidoma Valahiei, de Imperiul Otoman; Ţara de Sus – numită ulterior Bucovina – cu vechile capitale ale Moldovei şi cu gropniţele domneşti (inclusiv cu mormântul lui Ştefan cel Mare) se găsea, de la 1775, sub austrieci; Moldova de răsărit (dintre Prut şi Nistru) era frântă de ruşi la 1812; Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul se aflau sub Habsburgi de la 1688 şi sub stăpâni străini de vreo şapte-opt secole. Orice intelectual român responsabil de atunci nu putea să fie decât revoltat de această situaţie şi dornic de unificare politică a naţiunii, adică „naţionalist”.

Pe când „băietul” care „cutreiera păduri” şi „se culca ades lângă izvor” avea vreo nouă ani, Muntenia, Oltenia şi mica Moldovă (fără Basarabia şi Bucovina, dar cu cele trei judeţe din sud, reprimite la 1856) se uneau sub Alexandru Ioan Cuza, formând Principatele Unite, chemate oficial, la scurtă vreme, România. Când pleca silit principele Alexandru Cuza şi venea incognito principele Carol I de Hohenzollern, adolescentul precoce Mihai îi cerea „frumoasei Bucovine să se îmbrace în doliu”, fiindcă „se stinse un luceafăr”. Aşa găsise cu cale elevul de la Cernăuţi să-l cheme pe dascălul său ardelean, Aron Pumnul, care studiase în limbă străină la Cluj, în aceeaşi înaltă şcoală crăiască în care învăţase alt „naţionalist” înverşunat, anume Avram Iancu. Apoi, crescând într-o lună cât alţii într-un an, Eminescu a scris despre „Dragoş Vodă cel Bătrân”, despre „românii pierduţi pe Criş şi pe Mureş”, despre „Mureşan” care „scutura lanţul”, despre „Târnava prinsă în galbine maluri”, l-a văzut aievea pe Horea „stând călare pe-un munte falnic”, strajă pământului şi poporului „de la Nistru pân-la Tisa”… În tot acest timp, a văzut mai adânc decât alţii devenirea ţării, adică independenţa de la 1877 şi nedreptatea marilor puteri faţă de sacrificiile românilor, pierderea Bugeacului şi obţinerea Dobrogei (în 1878, când vecinii generoşi „ne-au luat ceea ce era al nostru şi ne-au dat ceea nu era al lor”), proclamarea ţării drept regat, cu prestigiul crescut în Europa (1881) şi apoi, la scurtă vreme, nu a mai văzut nimic din nimicnicia lumii acesteia, hotărând să ne vegheze din ceruri, ca „un tânăr voievod” rătăcitor prin stele.

Nu se cuvine să vă spun Domniilor Voastre, sub aceste „falnice bolţi” încărcate de înţelepciune, cum a cunoscut Eminescu ţara toată, pe care o avea întipărită în suflet, în ciuda vieţii sale scurte de numai 33 de ani deplin lucizi. Nu pot şi nu se cade să insist asupra acelor familii Eminovici (Iminovici) de pe lângă Blaj şi Făgăraş, nici să spun despre Iosif Vulcan şi a lui „Familie” orădeană ori despre emoţia poetului când a văzut cu propriii ochi Mica Romă, salutată din inimă… Îmi închipui numai cât se va fi iluminat, în cea dintâi călătorie sau în cealaltă, cu trupa de teatru a lui Mihail Pascaly, sub turnul Bisericii Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului, la sfat cu voievozii ctitori, apoi la Alba Iulia, la adunarea „Asociaţiunii”, apoi în satul Bucerdea, pe Târnave, de unde pornise în lume familia Maiorescu, ori la Târgu Mureş sau la Sibiu, ajutat de Nicolae Densuşianu să ajungă la Răşinari, la popa Bratu, bunicul dinspre mamă al lui Octavian Goga… Îl văd aievea, mustrat părinteşte de Slavici la Viena, sfătuit de George Bariţiu, stimulat de Vulcan, ajutat de unii, neînţeles de alţii. Poezia de dragoste de cea mai adâncă vibraţie i-a fost inspirată apoi de un alt spirit transilvan (năsăudean) – Veronica Micle, dătătoare de har pentru „Eminul ei iubit”.

Eminescu, purtând în suflet ţara întreagă, „de la Nistru pân-la Tisa”, nu avea cum să ocolească, în viaţa reală şi în cea recreată prin opera sa, Transilvania. A văzut în Transilvania originea statelor româneşti, prin voievozii descălecători, originea şcolilor în limba română, prin dascălii „descălecaţi” la Bucureşti şi Iaşi, dinspre Sibiu, Braşov, Blaj ori Cluj, a admirat în Transilvania leagănul erudiţiei, acribiei şi dăscăliei, dar, mai presus de toate, icoana românismului păstrat nealterat, cu rădăcinile lui daco-romane, cu obsesia latinităţii, cultivate de Şcoala Ardeleană şi de epigonii ei. Eminescu a fost emoţionat sincer în Transilvania, de oameni, de port, de maniere, de nevoia deşteptării acestei părţi a naţiunii, ţinute încă în ignoranţă şi supunere. A făcut chiar proiectul unui ciclu de conferinţe populare, destinate maramureşenilor şi menite să cuprindă următoarele teme: 1. Geniul naţional; 2. În favoarea teatrului; 3. Studii asupra pronunţiei; 4. Patria română; 5. Poezia populară[6]. La serbările Putnei, Eminescu a strâns simbolic ţara la un loc, sub oblăduirea spiritului ştefanian, iar în organizarea evenimentului s-a sprijinit în chip serios pe transilvăneni şi bucovineni. Prima poezie i s-a publicat în Transilvania (Crişana), iar prima răsplată literară pecuniară tot de acolo i-a venit. Iată ce-i scria poetul, la un moment dat, lui Mecena al său (Iosif Vulcan): „Mult stimate domnule şi amice, Mulţumesc pentru onorariul trimis – cel dintâi pentru lucrări literare pe care l-am primit vodată-n viaţă. În România domneşte demagogia, şi în politică şi în literatură; precum omul onest rămâne aici necunoscut în viaţa publică, astfel talentul adevărat e înecat de buruiana rea a mediocrităţilor, a acelei şcoale care crede a putea înlocui talentul prin impertinenţă şi prin admiraţie reciprocă. Iartă-mi, stimate amice, acest ton polemic, dar te asigur că a fost pentru mine o rară mângâiere de-a mă vedea remunerat dintr-un colţ atât de depărtat al României, din Oradea-Mare – când în ţara mea proprie nu voi ajunge nicicând să însemnez ceva, excepţie făcând de cercul restrâns al câtorva amici. Şi-apoi să nu fiu pesimist?”[7]

Şi totuşi, cu toată mizeria materială şi morală, cu toate nopţile de înecat amarul la „Bolta Rece” sau aiurea, cu toată disperarea şi boala, Eminescu nu s-a supărat niciodată pe România, nici pe ţările care formau ţara cea mare şi nici pe poporul român şi nici măcar pe neamurile străine. Despre România, atunci când era mai obidit, mai revoltat şi mai flămând, Eminescu a scris cele mai frumoase versuri. S-a supărat, fireşte, pe conducătorii răi, de toate etniile, pe prostie şi răutate, pe mediocritate şi rapacitate. Insinuarea de xenofobie este, cel mai adesea, gratuită, câtă vreme Eminescu îi veştejeşte pe aceia care stăpâneau şi asupreau poporul său, mai ales poporul de jos. Natural, are unele tonuri prea aspre, confundă partea cu întregul sau pe inamicii reali cu cei imaginari, proferează critici nedrepte, mai ales atunci când, în mintea lui, realitatea interfera cu ficţiunea. Putem constata chiar – printr-o formă de gândire anistorică – faptul că Mihai Eminescu, judecat după normele noastre actuale, a exprimat idei xenofobe şi antisemite. Dar, după nici un secol de unitate politică naţională, suntem oare noi vrednici să-l judecăm pe Eminescu? Oare nu s-ar cuveni să-l lăsăm pe el să ne judece? Sau ne temem să nu coboare asupra bicisniciei noastre fulgerul judecăţii Poetului? Eminescu a fost geniu, nu sfânt, cu generoase ieşiri, cu egoisme copilăreşti, cu logice planuri de propăşire a patriei şi a universului şi cu lamentabile neputinţe omeneşti.

Dar calitatea de arhitect (în sens spiritual) al României moderne nu i-o poate lua nimeni lui Eminescu. Mort trupeşte în 1889, poetul nu a apucat să vadă Războiul cel Mare de Întregire a Neamului, nici Mărăşeştii, nici adunările de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia, nici dreptatea istorică pe care, în fine, ne-au făcut-o cei mari la Paris, în 1919-1920, recunoscând deciziile democratice ale românilor. Când a trăit Eminescu, România de pe harta politică europeană avea maxim 137 000 de km pătraţi, iar la 1918-1920 Regatul României era de circa 300 000 de km pătraţi, exact „de la Nistru pân-la Tisa”, cum prevestise marele vizionar. Cu alte cuvinte, Eminescu nu apucase să vadă pe hartă nici măcar jumătate din România reală şi nici nu a avut stringentă nevoie! Când a fost la Cernăuţi, la Blaj şi la Sibiu ori în atâtea alte părţi, a pipăit ţara aievea şi s-a convins că ceea ce avea în suflet corespundea cu geografia şi cu etnografia. Când a scris „Dulce Românie, asta ţi-o doresc!”, s-a gândit cu siguranţă la România rotundă, descrisă în „Doină”, aşa cum, în pomenita scrisoare către binefăcătorul său, plasează fără ezitare „Oradea Mare” într-un „colţ îndepărtat al României”. Pentru poet – prin urmare – România exista demult, ca şi pentru Kogălniceanu odinioară (la 1843) sau ca şi pentru Nichita Stănescu (cu mult după, prin anii şaptezeci ai secolului trecut), ca şi pentru atâtea generaţii de români: patria română era peste tot unde se vorbea româneşte; patria era chiar limba română!

Nicolae Iorga, în spirit eminescian, a scris cele mai frumoase cuvinte în proză despre România şi ţările ei de demult: „În timpurile cele vechi, românii nu făceau nicio deosebire în ceea ce priveşte ţinuturile pe care le locuiau; pentru dânşii, tot pământul locuit de români se chema Ţara Românească. Ţara Românească erau şi Muntenia, şi Moldova, şi Ardealul, şi toate părţile care se întindeau până la Tisa chiar, toate locurile unde se găseau români. N-aveau câte un nume deosebit pentru deosebitele ţinuturi pe care le locuiau şi toate se pierdeau pentru dânşii în acest cuvânt mare, covârşitor şi foarte frumos, de Ţară Românească”. Şi adaugă, lămuritor: „Ţara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte mulţi l-au uitat şi unii nu l-au înţeles niciodată; ea însemna tot pământul locuit etnograficeşte de români”^[8]. Numai ignoranţii sau/şi răuvoitorii se pot mira de aceste afirmaţii. La fel scrisese pe la 1700 Dimitrie Cantemir, când vorbea despre „toată Ţara Românească, care apoi s-au împărţit în Moldova, Muntenească şi Ardealul” sau, cu câteva decenii mai înainte, Miron Costin, convins că „numele [nostru] cel drept din moşi-strămoşi este român, cum îşi cheamă şi acum locuitorii din ţările ungureşti, şi muntenii ţara lor şi cum scriu şi răspund cu graiul: Ţara Rumânească”. Dar – ceea ce nu spun detractorii – la fel scriseseră şi gândiseră şi Dante, Shakespeare, Cervantes, Goethe, Puşkin sau Petöfi, ca şi Gibbon, Mommsen sau Michelet despre ţările şi popoarele (naţiunile) lor. Nici ei nu mai sunt citiţi integral azi în culturile lor şi în cultura universală, dar cât de mediatizate sunt în continuare mesajele lor! Şi cât de nesemnificativi şi de mărunţi sunt aceia care-i hulesc! Marile spirite universale – chiar dacă exprimă idei generale – nu pot reflecta decât epocile şi ţările lor. Toţi marii scriitori ai lumii sunt mai întâi scriitori naţionali, fiindcă – chiar şi atunci când nu recunosc asta – exprimă chintesenţa popoarelor lor, specificul local, cel mai adesea specificul naţional.

Cum să fi fost Eminescu „universalist”, „internaţionalist” şi „cosmopolit” când ţara aceasta, de-a lungul vieţii lui pământeşti, nu a existat în realitatea ei recunoscută decât în sufletele şi în minţile românilor? Cum să fi predicat Eminescu unirea cu alte neamuri, când nu era făcută şi acceptată încă unirea neamului său? Cum să ne permitem că condamnăm o linie firească de gândire care, din Evul Mediu până la Ureche şi Costin şi de la Dimitrie Cantemir şi Şcoala Ardeleană la Eminescu, Iorga, Constantin Giurescu, Ioan Lupaş sau Gheorghe Brătianu, a condus treptat, în chip firesc, la crearea prin cultură a adăpostului politic necesar acestui popor, adăpost numit România. În acest edificiu – văzut de Eminescu aievea şi glorificat prin creaţia sa – Transilvania era coloană vertebrală, axă de susţinere şi rezervor etnic românesc.

Academia Română are menirea – prin testamentul lăsat de atâţia înaintaşi şi, în primul rând de Eminescu – să vegheze la conservarea, dezvoltarea şi perpetuarea acestei realităţi şi să nu permită punerea sub semnul întrebării a legatului unităţii naţionale, prin voci izolate, care vor să impresioneze ori să strângă capital politic şi pecuniar. De aceea, se cuvine ca insinuările evocate şi altele (care susţin că Eminescu este perimat şi bun de pus în debaraua istoriei ori că limba română nu mai poate să servească pentru comunicare, ci doar pentru înjurături etc.) să fie auzite (trăim, slavă Domnului, într-o ţară care respectă libertatea de opinie!), dar nu şi ascultate. Să nu ne lăsăm amăgiţi de visele autonomiste, care amintesc triste experienţe de discriminare medievală! Poporul acesta, deplin format prin secolele IX-X după Hristos, atunci când apar primele ştiri scrise despre blaci, vlahi, valahi, volohi etc., a trăit circa un mileniu (şi mai trăieşte încă, în parte) despărţit şi umilit, obligat să se plece sub sabie şi să se ticăloşească, a cunoscut peste patru decenii de dictatură comunistă şi alte multe rele. Generaţii de înaintaşi vrednici s-au chinuit, s-au luptat şi, mulţi, au murit că să făurească România, s-o apere, s-o primenească şi s-o preamărească. România – visată şi cântată de Eminescu în versuri – există, sub aspectul dreptului internaţional şi cu multe avataruri, de circa un secol sau un secol şi jumătate. N-a fost aceasta o vreme edenică, dar a fost una de afirmare a naţiunii, în vreme ce alte „ţări şi neamuri” – cum spune cântecul – „au pierit”. Ca şi Eminescu – simbolul naţional – România nu a fost şi nu este perfectă, dar există. Putem să fim dezamăgiţi de multe realităţi,  tărie, energie, personalitate, onoare şi demnitate. Eminescu nu a fost şi nu este infailibil şi poate fi, natural, criticat. Dar dacă Eminescu a greşit în chestiunea naţională, atunci toate spiritele noaste tutelare au greşit, ceea ce este absurd, revoltător şi ruşinos. Mai ales când o spun unii dintre noi, românii! Blamându-i pentru sentimentul lor naţional pe Eminescu şi Bălcescu, pe Kogălniceanu şi Alecsandri, pe Bariţiu şi Bărnuţiu, pe Iorga şi Brătianu – chiar dacă ne vindem uşor panseurile publicate în tiraje generoase şi câştigăm uşor banul – ne dăm singuri, până la urmă, certificate de paupertate intelectuală. Chiar şi străinii lucizi şi oneşti, pe aceia dintre noi care facem asta, ne dispreţuiesc în adâncul lor, ne desconsideră, ne blamează.

Nu trăim într-o societate ideală şi nici măcar dreaptă şi cuminte. Suntem tentaţi mereu să criticăm şi să ne supărăm, pe bună dreptate. Dar când ne supărăm tare pe unele şi pe altele, pe unii şi pe alţii, este bine să avem în faţă lecţia pesimistului Eminescu şi să rezistăm. O mie de ani de dezbinare şi despărţire ne-au condus pe noi, românii, la un secol de unitate naţională! Cum să punem semnul egalităţii – la scara timpului pământesc – între o mie de ani de singurătate şi o sută de ani de unitate? Deocamdată trebuie să fie clar pentru multe generaţii viitoare că „unirea face puterea” – cum spusese alt moldovean, dar, mai mult decât atât, unirea sub semnul culturii naţionale şi al lui Eminescu ne dă raţiunea de a fi ca popor pe această lume.

Eminescu nu are nevoie de laude sau de elogii. În această magnifică aulă doi confraţi transilvani au făcut „elogiul satului românesc” şi au adus „laudă ţăranului român”, spre cinstea lor şi a instituţiei noastre.

Eminescu este, în sine, elogiul şi lauda poporului român!  

Am 55 de ani și s-ar spune că, dacă e să ne luăm după statisticile mondiale cele mai optimiste, aș mai avea o treime de viață în față.

Cu toate acestea, de o săptămînă încoace m-am simțit aproape la capătul ei. Redus la tăcere, la a trăi doar vegetînd, într-un prezent lipsit de perspectivă – chiar și de aceea de a putea descrie starea contradictorie în care mă aflu. Pînă acum, cînd îndrăznesc să o fac, pentru a mă elibera de o povară.

În anii mei de maturitate, mi-am aplecat preocupările și energia asupra victimelor comunismului din România, asupra torționarilor lor și, mai ales, am îndrăznit să merg pînă acolo încît să fac un pas înainte, trecînd la aducerea la lumină a osemintelor celor îngropați fără cruce, după ce au fost uciși sau au murit în temniță. În acest scop, am reușit, în 2005, să înființez o instituție specializată, și anume Insitututul de Investigare a Crimelor Comunismului, în subordinea primului ministru. L-am condus pînă în 2010, cînd am fost eliberat din funcție ”din motive politice”.
Am fost reîncadrat la institutul pe care îl creasem în 2012 și pînă acum o săptămînă am lucrat acolo, ca ”detașat în interes de serviciu”. Vreme de șapte ani, nu mi s-a scos la concurs postul în care am fost încadrat în toți acești ani. Iar acum, în condițiile în care detașările ”de la privat la stat” au fost sistate, am fost automat scos din IICCMER.

De o săptămînă, sînt deci șomer – chiar dacă nu ”pe hîrtie”, unde figurez în continuare ca angajat la ”Observator cultural”, prin bunăvoința prietenilor mei de acolo. Dar de fapt, prin imposibilitatea de a-mi continua proiectele și menirea într-un cadru instituțional, ca să nu mai vorbesc de brusca lipsire de venituri (să nu vă închipuiți că erau mari, dar pentru mine salariul de ceretător, cu 30 de ani vechime și doctorat, de 3.600 de lei ”în mînă” era principala sursă de venit). Căci asta sînt de fapt, un șomer fără drept la ajutor de șomaj.

Mă doare mai puțin pierderea unui salariu, decît lipsa unei perspective de a-mi continua munca, așa cum am făcut-o pînă acum. Am înțeles de la noua conducere a Institutului, cu care m-am întîlnit astăzi, că nu se preconizează, cel puțin în viitorul apropiat, să mi se scoată vreun post la concurs. Ar fi fost prea frumos ca să facă acum domnișoara Toader, care mă vedea la față pentru prima oară, ceea ce nu s-a făcut înainte – și anume, să pot da concurs, legal, pe postul pe care l-am ocupat șapte ani. Ani în care, dacă e să dau crezare ecourilor din presă și oamenilor care încă mă mai opresc pe stradă să mă felicite, sau să-mi mulțumească, mi-am făcut datoria și mi-am împlinit totodată destinul, după toate puterile mele.

Am rămas deci la 55 de ani șomer, cu o mare de promisiuni și cu o singură certitudine: în România, nu contează ceea ce faci. Sau nu în fața oamenilor care au pînea și cuțitul în mînă. Sînt liniștit însă că a contat și contează în fața lui Dumnezeu. Și ce am făcut și voi face eu, și ce au făcut și fac ei.

FOTO: la ultima campanie arheologică, la Caransebeș (din 2019, căci 2020 e la început).

(Marius Oprea)

Astăzi, se împlinesc 11 ani de când inegalabilul poet Grigore Vieru a plecat în lumea celor drepţi.

Evoluția tehnologică, tranzitul continuu de oameni în căutarea a ceva mai bun, greu de definit și, oricum, iluzoriu, adună în aerogări o lume diversă. Aeroporturile sunt un fel de mari periferii umane fluide. Milioane de persoane, de naţionalităţi, culturi, religii şi limbi diferite, se intersectează în ele zilnic, cu viețile, bucuriile, durerile, aşteptările și preocupările lor. Aeroportul „Henri Coandă” (Otopeni) din București este și el un asemenea loc. Aici, din 2003, funcționează capela ortodoxă „Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul”, în care slujește un preot ce poartă cuvântul şi prezenţa lui Hristos, Singurul care cunoaşte inima fiecărui om.

Prezența Mântuitorului într-un aeroport, prin slujirea permanentă a preotului, reprezintă dăruirea iubirii lui Dumnezeu într-un spațiu populat vremelnic fie ca loc de muncă, fie ca loc de tranzit. Cultura aeroporturilor nu este, din nefericire, una a dăruirii. Dimpotrivă. De aceea, preotul slujitor de aici deschide uşile dialogului dăruirii de sine și oferă, în mod tainic, respectuos şi discret, posibilitatea celor vremelnic „locuitori” ai acestei periferii fluide de a „intersecta” „acum-ul lui Dumnezeu”, cum spunea cineva. Pentru că ziua sau ora de trecere prin aeroport este, în termeni reali, irepetabilă. Preotul este cel care, aici, în clipa aceasta, și numai acum, percepe oportunităţile care îi apropie pe oameni, fie ei conducători, aviatori, angajaţi sau pasageri, de patria prezenței continue a lui Dumnezeu.

„Trecându-L” pe Hristos

Mărturia preotului şi mesajul pe care îl dă, „aici şi acum”, poate să lase un semn în inima celor care trec pragul capelei, care va dura toată viaţa. Și ea, viața multora dintre „pasagerii” acestui spațiu, probează adevărul rostit. De aceea, slujirea preotului capelan din aeroporturi diferă de slujirea dintr-o parohie obișnuită. Ea se dăruie uneori doar privind chipuri, „trecându-L” pe Hristos, discret, dar convingător, direct în inimile oamenilor aflați și ei în trecere. Cu această privire, aeroporturile nu mai sunt doar gări sau spații tranzitorii, ci „porţi” şi „punţi” pentru întâlnirea cu Dumnezeu, cu semenii fraţi. Pot să devină chiar locuri privilegiate, în care „oaia pierdută” se poate întâlni, din nou, cu adevăratul său Păstor.

În aceste locuri de plecare şi de sosire continuă se creează adesea un fel de „zonă sinceră”, unde persoana anonimă reuşeşte să-și deschidă propria inimă, începând un proces de vindecare şi de întoarcere la credința părăsită de mult, din cauze și circumstanţe nebănuite ale vieţii.

Pentru echipaje, piloţi, asistenţi de zbor, angajați care deservesc în aeroport, sau pentru pasageri, de multe ori gestionarea propriei vieţi personale şi familiale nu este uşoară. De aceea, pentru ei, prezența preotului la orice oră este importantă. Prietenia, apropierea şi timpul pe care el îl dedică, direct sau indirect, familiilor lor sunt de mare ajutor.

În afară de lucrul acesta, preotul capelan din aeroport se îngrijește ca în aceste locuri să nu lipsească posibilitatea de a te întâlni cu Dumnezeu în rugăciune şi în Sfânta Liturghie.

Prima confesiune

Pe data de 18 decembrie 2003, Preasfințitul Părinte Vincențiu, Episcopul Sloboziei și Călărașilor, Episcop-vicar patriarhal pe atunci, sfințea în incinta Aeroportului Internațional „Henri Coandă“ (Otopeni) din București capela cu hramul „Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul”, din Protopopiatul Ilfov Nord, Arhiepiscopia Bucu­reștilor, ocrotitorul aviației române și al celor care călătoresc prin aer. Paraclisul era ridicat pentru a răspunde nevoilor spirituale ale celor care lucrează în aeroport, dar și ale călătorilor care îl intersectează. De atunci, aici au slujit mai mulți preoți, s-au petrecut mai multe evenimente importante, care au transformat capela nu numai într-o poartă a Ortodoxiei românești, ci și într-o punte de legătură spirituală cu lumea.

Din 2015, preot slujitor la această capelă este părintele Costel Dinu, pe care l-am întâlnit recent „la datorie”!

„Până în luna septembrie 2015, am slujit ca diacon în Parohia Otopenii de Jos. Din câte cunosc eu, în țară mai există o capelă asemănătoare în aeroportul din Cluj-Napoca. În lume, din informațiile mele, funcționează capele pe aeroporturi, în care se fac doar rugăciuni multiconfesionale. Conform Asociaţiei Internaţionale a Capelanilor Aviaţiei Civile, în prezent ar exista aproximativ 150 de capele de aeroport în întreaga lume, dintre care cel puţin 40 în SUA. Având în vedere că aeroportul este un spațiu internaţional, în acest loc se întâlnesc toate religiile pământului. Cei care cunosc capela noastră ortodoxă sunt fascinați de ea. Mulți o numesc o «oază de liniște». Este un colțișor retras, în care mulți credincioși vin și-și fac rânduiala. Slujirea în acest loc se deosebește de cea dintr-o parohie. Aici, preotul trebuie să se plieze programului celor care lucrează în aeroport. Dar în capela noastră vin și oameni care se află în tranzit. Ceea ce este foarte mulțumitor pentru mine este faptul că aici sunt persoane care au luat pentru prima dată contact cu un preot. Sunt persoane care călătoresc cu avionul și, deodată, descoperă acest locaș sfânt. Unii mi s-au confesat pentru prima dată. Chiar în această zi s-a petrecut un asemenea fapt! O femeie, de mână cu o fetiță, a vorbit cu un preot prima oară în viața ei. Acum a găsit momentul pentru a mărturisi unele probleme grave, de care se rușina să vorbească”, ne mai mărturisește părintele Costel Dinu.

Viața, fără retușuri

Sfinția sa rămâne martor și purtător către Dumnezeu al multor rugăciuni, amintiri dureroase, dar și cereri de vindecare. Își amintește „cum într-o vineri, cu ceva vreme în urmă, mă pregăteam cu doi părinți să începem Taina Sfântului Maslu. Lumea era adunată în capelă. Am văzut o tânără care venea până în ușa capelei, după care se întorcea, iarăși venea, ca și cum încerca să-și învingă teama să intre. Când am aprins cădelnița, a prins curaj și m-a abordat. M-a întrebat dacă am timp doar două minute pentru a o asculta. Privind-o, i-am văzut tulburarea din ochi. I-am lăsat pe colegi să înceapă slujba, iar eu m-am retras într-un colț să discut cu dumneaei. Se spovedea pentru prima oară. Era româncă, avea 28 de ani și locuia în străinătate. Fusese victima unor rețele de trafic de persoane. Vă imaginați prin ce trecuse ființa aceasta! Se gândea chiar să se sinucidă. După ce am liniștit-o, a plecat. Mult timp am păstrat legătura cu ea pe internet. După o vreme, cu ajutorul lui Dumnezeu, am reușit să o redresez. Pentru mine a fost un lucru extraordinar, când am realizat că am putut să o scot din gheara morții…”

Cu mulți ani în urmă, un luteran din Germania a intrat din curiozitate în capelă și a rămas impresionat de bogăția Ortodoxiei, de mulțimea sfinților noștri, și a dorit să afle mai multe. A vizitat mănăstiri din Moldova și a locuit o vreme în ele. După un an, a trecut din nou pe la capela din aeroport și i-a spus părintelui slujitor de atunci, Adrian Niță, că este bucuros de ce a descoperit, că vrea să treacă la Ortodoxie și că pleacă în călătorie la Sfântul Munte Athos.

Iată cum capela din Aeroportul „Henri Coandă” este o importantă carte de vizită a Ortodoxiei noastre, dar și a României. Ea se află în sectorul „Plecări internaționale”. „De aceea, persoanele care circulă cu avionul trec pe la ea pentru a se ruga ca zborul să decurgă în condiții normale. Iar eu le citesc rugăciuni de binecuvântare a călătoriei. Și lucrul acesta îl fac chiar și persoanelor care deservesc aeronavele. Dar sunt și călători care vin și-I mulțumesc lui Dumnezeu că au ajuns cu bine pe pământ românesc, pentru că aici găsesc această ușă permanent deschisă către El”, mai spune părintele Costel Dinu.

Liniștirea inimii

Programul slujirii sfinției sale este alcătuit pentru fiecare zi în parte. Astfel, zilnic, la ora 12:00 este ceas de rugăciune și de slujba Acatistului. Dar părintele este prezent la capelă de dimineață pentru discuții, pentru spovedit. „Uneori, sunt chemat și la ora 24:00, pentru sfeștanii sau pentru alte probleme ale personalului aeroportului. Și eu răspund prezent de fiecare dată, indiferent de oră”, mărturisește sfinția sa.

Pe lângă Acatistul zilei, în capelă se săvârșește Sfânta Liturghie, iar în fiecare vineri Sfântul Maslu. „Dar sunt și evenimente mai ample care se desfășoară aici. În fiecare an facem slujba de Înviere, de Crăciun sau de Bobotează. De Înviere, spre exemplu, atât angajații aeroportului, cât și călătorii prinși de moment aici vin și primesc Sfânta Lumină. Sunt persoane care rămân la slujbă până în zori. Sunt momente deosebite la fiecare Sfântă Liturghie, nu numai la marile sărbători de peste an. Poate că cel mai înălțător a fost atunci când am slujit pentru o singură persoană, după tragedia de la Colectiv, din 2015. Am avut și noi un tânăr angajat al aeroportului care a fost acolo. Trăiește, din fericire, dar a rămas cu anumite sechele. În acea zi, s-a întâmplat să vină la slujbă o singură persoană, dar a fost un moment de maximă trăire pentru mine, văzând-o cât de pătrunsă era de slujbă. Slujeam pentru o persoană, dar parcă erau de față mii de credincioși, ca într-o mare catedrală”, descrie părintele acel moment.

În fiecare an, când delegații ale Bisericilor surori vin cu sfinte moaște în România, la întoacere spre țările lor de origine trec cu ele și pe la capela aeroportului. Mai ales după hramul Sfintei Parascheva de la Iași.

„Anul acesta, spre exemplu, l-am avut ca oaspete pe Sfântul Spiridon al Trimitundei. În asemenea momente, cei de la dispeceratul aerogării transmit în întreg aeroportul mesajul că se află sfinte moaște la capelă. Și de fiecare dată vin foarte mulţi credincioși să se închine lor. Este o binecuvântare și o mulțumire pentru fiecare dintre cei care, la ceasul acela, se află în aeroport. Eu cred că acest fel de slujire mi se potrivește cel mai bine mie, pentru că am intrat în ritmul lucrurilor care se desfășoară aici. Cei care înainte de a se îmbarca trec pe la noi duc cu ei în toate colțurile lumii mesajul de bucurie și de pace al Bisericii noastre. Unii sunt atât de marcați, încât îmi cer voie să pozeze capela. Un alt lucru foarte benefic este acela că, în prezent, la inițiativa părintelui protopop Cristian Mihai Burcea, punem gratis la dispoziția celor care ne trec pragul «Ziarul Lumina». Și mulți călători care așteaptă îmbarcarea vin și iau câte un exemplar sau citesc aici cotidianul, infor­mându-se despre viața Bisericii noastre”, precizează părintele, înțelegând de la sfinția sa că înainte de orice fel de zbor ai nevoie să îţi linişteşti inima. Căci, așa cum spune și un aforism al lui Timotei Lucaș, „nu am aripi, dar zbor prin credinţă peste orice încercare, în Numele Fiului lui Dumnezeu!”.

(Dumitru Manolache – ziarullumina.ro)

Vești proaste.

Îl cunoașteți? El este conf. GABRIEL CONSTANTINESCU, de la Floreasca.
E cel mai bun pe gasto. Nu din Bucuresti, din România. Și nu e pe vorbe, e pe bune!
Zi de zi, aproape non-stop, Floreasca i-a fost casa.
În „nebunia” lui, ca e un tip jovial si modern in exprimare, a crezut ca in Romania se poate avansa. Dar a avansat doar el, adică s-a specializat până când a ajuns supraom, supramedic, supraprofesor. Si cum era mereu cu câte un cârd de rezidenti dupa el, care îi mulțumeau AD LITERAM lui Dumnezeu ca au prins loc pe secția lui, s-a gândit deseori că merită să tragă mai departe într-un sistem medical foarte bolnav, că poate „aștia mici” sunt salvarea.

Din nou, singura Salvare a fost și este aia chemată prin 112, care intră pe aleea spitalului cu sirene și e încărcată cu pacienți cu mațele pe afară.

Deci, după zeci de ani de muncă de supraom – evaluată de mine, de colegii lui și nu în ultimul rând, de pacienți, acest medic a realizat că în timp ce el evolua… România rămânea tot mai în urmă. Putea să se descurce de pansamente, să improvizeze în sala de operații, să explice și unui prost lucruri de oameni deștepți și să-l facă și să înțeleagă. Dar cred că ceva s-a fracturat când a văzut că un coleg a fost terfelit în ultimul hal, de o să-l scuipe lumea pe stradă pentru că „a dat foc unei paciente” deși el nici măcar nu era în sală. Mai mult, s-a terfelit numele spitalului de trebuie să-l spele trei Dunări și poate nici atunci nu o să mai fie ce a fost…

Și-a dat seama ca Statul a devenit prea golan, găinar, te ia ca șmenarul cu vorbe și îți dă în cap doar ca să-ți ia locul în troleu.

În urma scandalului Beuran – care, să fim serioși, n-are nicio legătură cu Beuran, dr. Constantinescu a decis să-și dea demisia.

Statul a gonit un AS la privat. Si o dată cu el, toți medicii pe care acestia îi forma și i-ar fi format în viitor.
Până la urmă, voi ați lucra așa? Ați accepta să fiți mânjiți cu rahat la locul de muncă – ala care a contat mai mult ca familia, casa sau prietenii și vacanțele pe plajele însorite?

*Și mă mai gândesc dacă vă pun o filmare cu dr. Constantinescu efectuând o procedură pe care doar o mână de medici știu să o facă în întreaga lume…

Despre atmosfera de azi din Floreasca a scris colegul meu, Mihnea-Petru Parvu.

https://evz.ro/exclusiv-medicii-grevisti-de-la-spitalul-floreasca-vorbesc.html

În trecut am scris și eu… tot despre atmosfera, dar despre aia care a făcut din Floreasca ceea ce e azi: Spitalul de Urgență nr. 1 din România.

https://evz.ro/ce-fac-medicii-noaptea-in-cel-mai-important-spital-de-urgenta.html/2?fb_comment_id=2109223632441419_2109877449042704&v=347635

Conf. Dr. Gabriel Constantinescu
Doctor in stiinte medicale
Medic primar Gastroenterologie,Endoscopie Interventionala

(Sandra Luca)

Jon Bon Jovi, pe numele său real John Francis Bongiovi, Jr. este unul dintre cei mai cunoscuţi cântăreţi care s-a făcut remarcat încă din anii ’80. Deşi mulţi dintre noi suntem familiarizaţi cu cariera sa artistică, cei mai tineri cu siguranţă îl vor identifica ascultând una dintre cele bune melodii ale tuturor timpurilor, cunoscuta piesă „It’s My Life”.

Dar ceea ce nu mulţi ştiu este faptul că îndrăgitul artist este şi un mare susţinător şi promotor al unui proiect social extrem de inspirat, cunoscut sub numele de Soul Kitchen.

Soul Kitchen este un proiect îndrăzneţ, pus în practică de fundaţia JBJ, condusă de îndrăgitul cântăreţ.

Pe scurt, este un lanţ de restaurante care oferă un meniu bogat în preparate fără a cere un preţ anume. Ideea este că cei care au resurse financiare plătesc 20 de dolari, iar cei care nu au bani pot mânca orice îşi doresc şi apoi participă ca voluntari în bucătărie sau în livezile fundaţiei unde se cultivă multe dintre alimente.

Potrivit site-ului Soul Kitchen, 54% din mesele servite au fost finanţate prin donaţii, în timp ce restul a fost posibile mulţumită voluntariatului.

Bon Jovi a deschis primul restaurant Soul Kitchen în cartierul Red Bank, din New Jersey, oraşul său natal. Cel de-al doilea a fost plasat în apropierea Toms River, o zonă grav afectată de uraganul Sandy în 2012.

E adevărat că este un proiect de solidaritate, dar asta nu înseamnă că restaurantele nu oferă produse de calitate. Dimpotrivă, meniul este format dintr-un antreu, fel principal şi desert unde sunt folosite ingrediente organice. Există chiar şi posibilitatea de a alege mâncare vegetariană / vegană.

Restaurantul oferă un meniu bogat, ca de exemplu salată cu mentă, struguri, brânză feta şi migdale, asezonată cu vinegretă sau acest cotlet de porc cu piure şi sos chutney pe care îl vedeţi mai jos.

Se estimează că peste 105.000 de feluri de mâncare au fost servite până acum la restaurantele Soul Kitchen ce aparţin lui Jon Bon Jovi.

Ce iniţiativă minunată! Sperăm că acest lucru va inspira mai multe persoane să facă ceva similar pentru a-i ajuta pe cei care au cea mai mare nevoie.

(livebizmedia.com)

In ultimele sute (mii?) de ani, singura perioada de pace mondiala a durat cateva zile dupa al doilea razboi mondial. In rest, au existat ciocniri sau chiar razboaie in fiecare zi.

Fiecare presedinte american a avut razboiul lui. Avantajul americanilor e ca toate razboaiele se petrec departe de granitele lor, deci daca devasteaza o regiune nu risca sa le explodeze in ceafa.

Problema cu iranienii, pe care Trump incearca demult sa ii atraga in conflict, este ca se afla intr-o regiune gata oricum sa explodeze. Iar problema noastra este scutul antiracheta. Razboiul se va purta pe cerul Romaniei. Mai adaug ca ISIS e pe cale sa renasca din cauza prostiilor lui Erdogan, ca Irakul si Siria sunt oricum in pragul exploziei si contaminarea in lant va atinge in cateva zile toate tarile din regiune si va conduce la un razboi mondial. Nici nu vreau sa ma gandesc la interesele si la prezenta masiva a rusilor in regiune si la ceea ce implica pentru Romania intrarea Rusiei in conflict. Suntem in prima linie si acesta nu va fi un razboi ca oricare altul.

(Marcela Feraru)

Micuța Elizabeth care s-a născut prima în acest an în localitatea Brescia din Italia este fiica unei moldovence pe nume Ana Poghiba.

Câteva evenimente, petrecute, pe final de an, în scumpa noastră țară:

• 25 de inculpaţi din dosarul Ţăndărei au fost achitaţi definitiv, de Curtea de Apel Târgu-Mureş. Ancheta a fost deschisă după ce 160 de copii romi au fost găsiţi la cerşit în Anglia, iar datele arătau că cei mici au fost traficaţi de inculpaţi. Motivul achitării? Dosarul a fost tărăgănat până la prescriere!
• 7 bărbaţi acuzaţi că au lovit-o pe tânăra jandarm şi pe colegul acesteia, în timpul protestului din 10 august, au fost condamnaţi la închisoare cu suspendare. Cei şapte inculpaţi sunt obligaţi să efectueze muncă în folosul comunităţii, între 90 şi 120 de zile. Decizia nu este definitivă şi poate fi atacată cu apel.
• Daniel Chițoiu, fost ministru al Finanțelor, a provocat accidentul din 26 decembrie, de pe DN7, în urma căruia doi oameni au murit. Polițiștii din Argeș au confirmat acest lucru la 24 de ore după tragedie. Daniel Chițoiu s-a ales cu două coaste rupte. Nu era în stare gravă dar a fost dus, totuși, la Spitalul Floreasca din București, unde le-a cerut medicilor să nu facă publice informații despre el. Nici până azi nu i s-a luat vreo declarație.
• O pacientă de 66 de ani, bolnavă de cancer, a luat foc pe masa de operație din cauza unor manevre greșite, la Spitalul Floreasca, la 22 decembrie. Operația a reușit, dar pacienta are arsuri pe 40% din corp, iar starea ei este gravă. La Minister s-a aflat multe zile mai târziu, iar din primele verificări reiese o tendință de mușamalizare a cazului. Cineva din minister ne anunță că astfel de situații nu sunt singulare în practica medicală! Chirurgul Mircea Beuran semnase protocolul operator al intervenției, dar spune că nu se afla în sală, la momentul declanșării focului! Curios este faptul că nimeni nu e capabil să stea de vorbă cu cineva din familia pacientei arse!

Ce au în comun toate acestea? Senzația că pot exista indivizi mai presus de lege! Vă pup și s-auzim de bine! La mulți ani!

(Florin Gongu)

Cu mulţi ani în urmă, la invitaţia unui om faţă de care am o deosebită consideraţie, am ţinut câteva conferinţe în Sala Mare a Primăriei din Oradea. Textul pe care îl lecturez în înregistrarea alăturată e cel al primeia dintre ele. L-am lăsat aşa cum a fost, mărturie a limitelor mele de atunci, al unor pasiuni culturale ale acelor vremuri şi a legăturii cu câţiva oameni din acel timp. Recitindu-l înaintea înregistrării mi-am dat seama că, astăzi, aş face o singură modificare: în loc de “Cine sunt marginalii lumii moderne?” i-aş spune, mai adecvat: “Cine este aproapele meu?” Aşa, cu acest nou titlu, aş dori să-l dedic tuturor prietenilor – văzuţi şi nevăzuţi – pe care mi i-am făcut graţie Contributors.ro. Timpul petrecut împreună (de mine scriind, de prietenii de la Contributors editând şi de dumneavoastră citind), observaţiile şi completările pe care mi le-aţi făcut de-a lungul anilor, generozitatea cu care m-aţi încurajat şi atenţia cu care m-aţi îndreptat, mă determină să vă consider, pe toţi, aproapele meu, apropiaţii mei. De aceea, îngăduiţi-mi să adaug şi vocea mea urărilor de fine de an:

SĂRBĂTORI LUMINATE!

ÎNTRU MULŢI ANI FERICIŢI!

CINE SINT MARGINALII LUMII MODERNE?

Cine sînt marginalii lumii moderne? Pentru a putea răspunde acestei întrebări, e necesar să ne oprim asupra alteia: unde se situează marginile lumii moderne pentru a-i localiza marginalii? Altfel spus, care e conturul acestei modernităţi ai cărei marginali fac obiectul discursului nostru? Probabil modalitatea cea mai bună de a-l sesiza e aceea de-a proceda contrastiv: opunînd lumea modernă lumii care o precedă (şi nu doar într-o strictă cronologie) – aceea a tradiţiei. (Evident, procedînd astfel, riscăm un maniheism care – din perspectiva unor cercetări mai aprofundate – poate părea facil sau, la un alt nivel, construit în funcţie de o ideologie sau alta. Pentru noi, care înţelegem dintru început că o asemenea polarizare îşi are limitele ei, ea rămîne utilă din punct de vedere pedagogic. Noi ştim că, asemeni scenei de teatru, ea nu e lumea însăşi, ci o reprezentare a acesteia.) Aşadar, ce-i e propriu modernităţii dacă o raportăm la lumea tradiţională? Cînd vorbea de cea din urmă, vizînd în mod particular felul în care era reprezentat universul (cosmologiei), filosoful şi istoricul ştiinţei Alexandre Koyré se referea la “lumea închisă”. Sociologul Ferdinand Tönnies o vedea, din punctul de vedere al disciplinei lui, ca fiind lumea comunităţilor. Ce înseamnă aceasta? Că avem de a face cu o lume (sau, mai exact, o juxtapunere de lumi) în care timpul, spaţiul şi existenţa individuală (sau socială) sînt definite complet şi, în interiorul acestui cadru închis, sînt structurate precis potrivit unei ordini ierarhice. Lumea tradiţională e o lume în care fiecare lucru sau persoană îşi are rolul (sau funcţia) sa şi în care Binele (atît cel ideal, cît şi cel social) constă – aşa cum spunea Platon – în faptul că fiecare face ceea ce-i e propriu. Într-o astfel de lume, actele definitorii ale vieţii, atît ale celei idividuale, cît şi ale celei sociale, sînt codificate ritualic. Lumii închise a tradiţiei i se opune, la nivelul reprezentărilor cosmologice (şi în formularea lui Koyré) “universul infinit”, deschis dar sideral şi, la scară socială, ceea ce Tönnies numeşte “societate”. Lumea modernă e “lumea largă”, fără nici o limitare, în care spaţiul şi timpul sînt infinite, omogene şi neutre iar existenţa (individuală şi socială) e “liberă”, adică nu e ţinută a se supune altor cadre decît cele pe care şi le formulează singură, din exerciţiul (individual sau colectiv) al raţiunii şi al voinţei. În această lume în care “totul se mişcă”, atît la scară personală, cît şi la scară socială, lucrurile şi persoanele au roluri (şi funcţii) interşanjabile şi vagi, în definirea cărora intră o mulţime de factori conjuncturali. În lumea închisă, în care totul e “la locul lui”, marginalul e delimitat precis şi, la fel de precis, e formalizată şi atitudinea faţă de el. În lumea mişcătoare a modernităţii conturul marginalului e difuz, iar atitudinea faţă de el e fluctuantă.

Cum apare marginalul în lumea tradiţională? Mai înainte de orice, el stă – la propriu – la marginea acestei lumi, la frontiera ei care, pe cît e de clar formulată principial, pe atît e de imprecisă teritorial. La frontiera spaţială a acestei lumi se profilează figura neliniştitoare a celui care, de fapt, îi ameninţă mereu întregul şi ordinea pe care caracterul ei complet o favorizează: străinul. Străinul e misterios şi, ca orice mister, cum spune un filosof al religiei, Rudolf Otto, străinul e deopotrivă “fascinans” (ne atrage, tocmai în virtutea “diferenţei” lui – care poartă în ea promisiunea altei lumi) şi “tremendum” (ne sperie, căci simpla lui prezenţă – altfel decît tot ceea ce ştim – ameninţă coerenţa structurală a lumii noastre). Lumea tradiţională, aceea a comunităţii, e o lume în care operează – ab initio – distincţia dintre “noi” şi “ceilalţi”. Cum ne raportăm la străin? Probabil că, la nivel individual, predomină atitudinile reactive şi dintre acestea două rămîn definitorii: fie îl refuzăm pur şi simplu (ca pe inamicul ordinii noastre), fie căutăm să-l asimilăm acestei ordini (cu miza pierderii specificităţii lui). La nivel mai larg, atitudinea faţă de străin e supusă în lumea tradiţională unui “ritual al domesticirii” în virtutea căruia ne încadrăm deopotrivă şi noi şi el într-o normă transcendentă ce nu anulează distanţa ce ne separă, ci o videază de orice intenţii (agresive sau concupiscente), transformînd-o într-un tampon ce ne protejează reciproc. “Odiseea” lui Homer ne dă o mulţime de exemple ale acestei atitudini faţă de străin care – în lumea tradiţională greco-romană, marcată de fractura dintre noi – cei civilizaţi – şi barbari, purta numele de filoxenie. (Într-o manieră care ne sună deranjant astăzi, Aristotel numea sclavul “o unealtă vorbitoare”. În lumea la care ne referim, sclavul nu e un marginal, pentru că are un rol precis asignat în societate. Mai mult, el e considerat a fi o victimă a fatalităţii care – în esenţa ei /şi pentru lumea la care ne referim/ – e înţeleasă ca fiind reversibilă. De aceea, şi dincolo de interesul lui productiv, el e obiectul unei griji domestice şi nu e pedepsit decît atunci cînd fie încetează a mai face ceea ce-i e propriu /dar pentru că nu mai făcea ceea ce-i e propriu şi un om liber putea ajunge sclav/ , fie tinde să-şi debordeze condiţia şi, astfel să pună în primejdie întreaga ordine socială. Spre deosebire de sclav, barbarul e recunoscut a fi om, dar, în acelaşi timp, e privat de atributul social prin excelenţă – vorbirea. Cuvîntul lui nu se integrează dezbaterii comunitare, ci, asemeni unui uruit, o tulbură. De aceea o viaţă publică – bazată pe cuvînt şi dialog, există numai în interiorul cetăţii, la marginea ei – între noi şi barbari, vorbesc doar armele.) Am insistat asupra străinului şi din cauza faptului că, în ciuda modernităţii de la care nu încetăm a revendica, adesea atitudinile noastre faţă de marginali revin la tropii unei atitudini premoderne, iar cel ce nu aparţine comunităţii noastre (etnice, lingvistice, religioase, etc.) e conotat cu atributele unui agresor “soft” ce ameninţă stabilitatea lumii în care trăim.

Lumea tradiţională mai cunoaşte un tip de marginal: ce-l ce-i pertutrbă ordinea dinlăuntru – nebunul. Nebunul e, literalmente, cel ce nu e bun la nimic, cel căruia nu-i convine nici un rol social dar care, tocmai de aceea, e deasupra oricărui astfel de rol (a se vedea nebunii regilor). La începutul “Istoriei nebuniei în epoca clasică”, Michel Foucault ne povesteşte care era atitudinea oamenilor premoderni faţă de nebuni: aceştia erau alungaţi în afara zidurilor cetăţii ori urcaţi pe “corăbii ale nebunilor” (Narrenschiff) şi lăsaţi în voia valurilor şi-a vînturilor mării. Deşi asemenea episoade ne şochează, astăzi, sensibilitatea, ele nu ţin doar de un act eugenic. Căci, asemeni trikster-ului (din mituri şi poveşti), nebunul e capabil în egală măsură să transforme o situaţie favorabilă într-una defavorabilă şi, invers, una defavorabilă într-una favorabilă (cazul paradigmatic fiind Don Quijote). A-l trimite, în fond “la locul lui”, la marginile lumii, revine, în ultimă instanţă, la a declina jurisdicţia umană asupra lui (căci el e – efectiv – ab-norm) şi a-l încredinţa Providenţei divine care urmează a-i decide destinul. De altminteri în lumea islamică – la fel ca şi-ntr-un anumit segment al ortodoxiei (a se vedea “nebunii întru Hristos”) – nebunul e considerat a avea legături privilegiate cu Divinitatea. Nebunul – aşa cum o arată magistral Foucault – persistă în caracterul lui marginal pînă în momentul în care ştiinţa îl situează pe de o parte în economia cunoaşterii (într-o disciplină riguros fondată: psihiatria), pe de alta în aceea a lumii (respectiv în spitalul sau azilul psihiatric). Dar între timp criteriul marginalităţii se deplasase. Iar marea mutaţie are loc, pe aceste teren, odată cu imergenţa creştinismului ca religie dominantă a Europei.

Pentru creştin lumea e una, creată ex nihilo de Dumnezeu, bună în esenţa ei şi unitară, nemaicunoscînd – ca frontieră indepasabilă – separaţia dintre “noi” şi “ceilalţi”, dintre – aşa cum spune Apostolul – evreu şi grec, bărbat şi femeie, adult şi copil. E o lume în care riturile separaţiei – în primul rînd cele ale separaţiei radicale pe care le evocă gnoza – nu mai au circulaţie. Lumea devine orbe cristiana; înainte de-a fi (cu modernitatea) sat e urbe care, privită din punctul ei focal, se înfăţişează ca o mare familie ai cărei membrii sînt fraţi. Cuvînt decisiv şi inaugural al noii credinţe: “Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi” devine însemnul prin excelenţă al fraternităţii creştine. Dacă filoxenia greco-romană miza pe separaţia dintre “noi” şi “ceilalţi”, pentru creştinism “eu” şi “tu” sîntem una şi, de aceea, datoria mea nu e doar faţă de cei din neamul meu, ci faţă de orice fiinţă creată după chipul şi asemănarea Tatălui unic. Iubirea aproapelui – şi orice om pe care Providenţa mi-l scoate în cale e aproapele meu – filantropia, nu e cuvîntul (facultativ) al unei înţelepciuni sublime, ci un comandament al credinţei, menit a-şi proba virtutea în praxisul cotidian. “Străinul” e, de acum înainte, un celălalt proxim – aproapele – a cărui simplă prezenţă ne solicită atenţia şi disponibilitatea. A-ţi deturna privirea de la aproapele tău revine fie la a încălca o prescripţie esenţială a credinţei, fie (pe cale de consecinţă) la a încălca norma de bază a societăţii creştine. Astfel, solicitudinea faţă de semenul meu – mai ales faţă de cel aflat în suferinţă (care e un analog al Dumnezeului crucificat) – devine semnul prin excelenţă al dimensiunii mele deopotrivă spirituale şi sociale. În virtutea funciarei noastre fraternităţi (căci cu toţii ne revendicăm, în egală măsură, de la Tatăl nostru din ceruri), ajutorul faţă de aproapele său e pentru creştin o “datorie” universală (în toate accepţiunile acestui cuvînt). Lumea creştină e – aşa cum o defineşte un sociolog al religiei, Marcel Gauchet – o lume care e încă una a tradiţiei, dar care pregăteşte deja modernitatea. O lume a comunităţilor mici (dar care se lărgesc), o lume în care marginalii sînt încă definiţi prin rolul lor, dar care – progresiv – tind să se elibereze din cadrul în care sînt prinşi. Alături de nebun, marginalul prin excelenţă al acestei lumi e cerşetorul: decrepit şi infirm (adică însemnat în carnea lui de condiţia pe care-o reprezintă) el e imaginea Dumnezeului rătăcitor, singur şi sărac, avîndu-şi doar haina pe el şi lipsit de adăpost. Apariţia lui – bruscă şi tulburătoare – ne scoate din circuitul cotidian (acela reprezentat în tablourile lui Breugel) şi ne aminteşte de necunoscutul ce vine “cu pas de fur” în noaptea indiferenţei şi a ignoranţei noastre. Pomana dată cerşetorului nu e doar o “faptă creştină”, ci, în egală măsură, momentul în care recompunem, înfruntîndu-i hidoşenia, din chipul descompus al celuilalt imaginea nevăzută spre care deschide în aceeaşi măsură icoana. Nu e de mirare de ce, propunîndu-şi reformarea credinţei, Sfîntul Francisc din Assisi le va cere fraţilor săi desculţi să se identifice cu umbra umilă şi respingătoare a cerşetorilor. Căci, nu?, “cei din urmă vor fi cei dintîi…” Mai avem în lumea medievală încă un model al marginalului (despre care rămîn de referinţă lucrările istoricului polonez Bronislav Geremek): vagabondul. În vreme ce cerşetorul “stă la locul lui”, aşteptîndu-şi pomana, vagabondul e hotărît să-şi ia partea ce crede a i se cuveni din bunăstarea comună. Şi nu oricum, ci cu forţa, şi multiplicîndu-şi, prin asociere cu alţii de teapa lui, forţa. Cerşetorul e infirm, vagabondul e puternic, cerşetorul cere, vagabonul ia, cerşetorul e integrat în comunitate, vagabonul e sancţionat de aceasta căci el, cel “fără căpătîi”, nu respectă regula comună ci, dimpotrivă atentează programatic la ea. E un anomic, un om “fără Dumnezeu”, situat în proximitatea anomicului prin excelenţă, a celui care prin practicile lui tinde să dizolve ordinea socială (şi despre care avem remarcabilul studiu al lui Norman Cohn): ereticul. Vagabondul nu respectă legea lumii, ci, în mod organizat, caută să o submineze; de aceea e identificat cu mediul din afara lumii umane (pădurea) şi, asemeni jivinelor pădurii, e hăituit şi omorît fără nici o remuşcare. Dimpotrivă, moartea lui exemplară şi spectaculoasă se constituie într-o (re-)confirmare a stabilităţii structurii sociale şi a lumii în ansamblul său. Sîntem încă departe de imaginea romantică – căci fabricată în timpul Romantismului (şi stabilizată în timpul resurecţiilor sale de fine de secol XIX) – a lui Robin Hood ori a lui Fra Diavolo (sau a haiducilor noştri), proscrişi de o lume ce trăieşte în “mistică şi obscurantism”, generoşi sau tenebroşi, subtili şi princiari – într-un cuvînt întrupînd revolta marginalilor împotriva unui establishment inerţial şi corupt. Livresc, simpatizăm cu acest tip de marginal (cu atît mai mult cu cît ne actualizează vitalitatea unui underground pe care nici o formă de “civilizaţie” nu-l poate reprima), însă atunci cînd apare în orizontul lumii noastre, dotat – le temps oblige – cu o centură de explozivi, ne comportăm la fel ca strămoşii noştri din îndepărtatul Ev Mediu.

Dar între banditul lumii medievale şi reprezentarea lui fin de siècle întreaga lume s-a schimbat. Mai întîi, marea, cu Columb, n-a mai reprezentat ultima frontieră, ci un pod între lumi, apoi, cu luneta lui Galilei, cerurile s-au deschis pentru a lumina un univers tot mai puţin simbolic şi tot mai mult inteligibil conform unor logici formale menite a unifica (sub specia tot mai largă a genericului) o diversitate care debordează cadrele cunoaşterii tradiţionale. “Străinul” radical al Lumii Noi (asupra căruia s-a oprit Tzvedan Todorov) e recunoscut – în urma Disputei de la Valladolid – ca fiind, şi el, aproapele nostru. Adversarul (uneori redutabil) al primilor conchistadori sfîrşeşte repede în resemnatul “bon sauvage” pe care nu-l distinge de lumea civilizată decît sărăcia (pe care, însă, nu o practică voluntar) şi pitorescul (ca efect al distanţei care atenuează asperităţile unei triste evidenţe). Descartes afirmase universala distribuţie a raţiunii; iluminiştii vor deduce din ea egalitatea umană – o egalitate “în potenţă”, pe care educaţia universală e menită s-o actualizeze. Educaţia e cea care, tenace, pas cu pas – conform regulilor “distincte şi clare” ale raţiunii – îl transformă pe “sălbatic” în om şi cetăţean. Iar “sălbaticul” nu e doar locuitorul îndepărtatelor insule cu papagali şi cocotieri ci şi, în imediata noastră proximitate, ţăranul (refractarul paganus) şi copilul (produs al naturii care trebuie adus la cultură). Ideologia iluministă îşi va atinge, într-un sens, apogeul în epoca victoriană (pentru care Dickens rămîne cel mai bun ghid), care va înţelege în mod manifest ajutorul acordat marginalilor ca fiind o pedagogie socială avînd ca scop umanizarea unor făpturi aflate la limita umanului. Dar cum e cu putinţă acest lucru? Practicînd o selecţie atentă a “caracterelor” care alcătuiesc caracterul persoanei şi cultivîndu-le cu grijă pe cele care sînt valoroase, morale şi sociale. Atît iluminismul, cît şi (în special) victorianismul moştenesc faimoasa “etică protestantă” care, dincolo de felul în care înţelege îmbogăţirea, vede în om un furnicar al viciilor ce trebuie reprimate printr-o riguroasă asceză şi din care latura bună a omului nu poate scăpa decît prin Graţia divină (în cheie religioasă), sau prin iluminarea raţională (în cheie laică). Iar viciul prin excelenţă – păcatul exemplar al teologiei – rămîne plăcerea de moment, care nu stă să judece asupra consecinţelor şi care are drept efect înmulţirea mizerabililor lumii acesteia – spune pastorul Thomas Malthus la finele secolului XVIII. Păcatul cărnii este opusul exerciţiului cristalin al raţiunii, e revolta – nicicînd îndeajuns reprimată – a sălbaticului împotriva civilizaţiei şi e semnul viciului pe care carnea deopotrivă îl ascunde şi-l face vizibil după cum ne explică Cezare Lombroso şi frenologii secolului XIX. De aceea, în epoca de început a modernităţii – care e deopotrivă aceea a Revoluţiei Industriale şi a armatelor naţionale – numele adevărat al educaţiei este disciplină. Lumpenul proletar pe care îl atrage (şi produce) urbanizarea industrială trebuie disciplinat în toate sensurile cuvîntului: deparazitat, spălat şi îmbrăcat decent deopotrivă pe dinafară şi pe dinlăuntru. Dar cine e acest lumpen? Sînt oamenii comunităţilor tradiţionale pe care modernitatea le-a dislocat (făcîndu-le să-şi piardă coerenţa structurală) şi care s-au aglutinat la periferia (în faux bourg-urile) marilor metropole industriale. Pierzînd reperele tradiţiei şi nemairămînînd decît cu o babilonie de “tradiţii” disparate, oamenii aceştia (care nu mai sînt rurali, dar încă nu sînt urbani), trebuie aduşi la un numitor comun – cel al normei sociale care, la rîndul său, e expresia legii raţionale. Şi acest lucru trebuie făcut din mers. Departe de-a constitui un dezavantaj, acest ultim aspect e marea şansă a secolului XIX: societatea (industrială) se înfăţişează ca un mecanism care funcţionează impecabil (deoarecece e bine reglat) şi fără oprire, ad majorem gloria rationem. Şi, evident, pentru prosperitate. Dar pentru prosperitatea tuturor aşa cum o pretinde ideologia (indiscutabil generoasă) a timpului sau pentru prosperitatea cîtorva, cum nu vor întîrzia să remarce (şi să clameze) heralzii stîngii? Ne amintim de teza lui Max Weber potrivit căreia, pentru protestant, bogăţia devine însemnul vizibil al virtuţii şi răsplata credinţei. În acest sens le nouveau riche (care e în centrul unei întregi literaturi – să ne amintim doar de Balzac), etalîndu-şi averile, nu face doar dovada bogăţiei lui, ci, în acelaşi timp, a respectabilităţii sale sociale. E bogat pentru că e merituos – iar bogăţia e răsplata meritelor sale. În fond, în plină epocă victoriană, nici Darwin nu va spune altceva: în “jungla socială”, îmbogăţirea e marca aptitudinilor de supravieţuire şi de dezvoltare a celui care o deţine. Naturalul şi socialul se întîlnesc în acest darwinism social care vrea ca bogăţia şi respectabilitatea să se identifice. La antipozi, sărăcia e semnul unui viciu, e ea însăşi un viciu, iar looser-ul e (să ne amintim de literatura naturalistă) un om căzut din umanitatea lui. Într-o lume în care statutul personal şi cel social sînt date de reuşita economică, săracul e o non-persoană sau doar parţial o persoană. Marx o va spune tranşant: săracul (proletarul) e cel ce nu dispune decît de propriile lui braţe; pe acestea şi le închiriază pe o sumă de nimic (salariul), care, pentru el, face deosebirea dintre ce se poate şi ce nu se poate. Proletarul e cel pune în mişcare economia, în vreme ce the leisure class cîştigă (enorm), fără să muncească. Oare? Ceea ce Marx ignoră (şi o vor ignora toate marxismele) e faptul că productiv nu e doar cel munceşte, ci şi cel ce cumpără. “Industria” cumpărăturilor e, în fond, cea care comandă industriei productive. Însă nu aici e problema: boom-ul industrial al celei de-a doua jumătaţi a secolului XIX ne aduce o dublă definire a marginalului, care – în bună măsură – rămîne stabilă pînă în zilele noastre. Mai întîi, dinspre dreapta, care pune accentul pe eficienţă şi productivitate, marginalul e cel care nu e productiv sau e lipsit de eficienţă (în acestă situaţie se află nu doar muncitorii ne-calificaţi, ci şi femeile, copiii, bătrînii, alogenii neintegraţi, handicapaţii de tot felul, artiştii boemi, etc). Să nu uităm că dreapta e individualistă: maxima ei e aceea că fiecare “trebuie să”-şi cîştige existenţa. Ori toţi cei citaţi mai sus nu-şi cîştigă (decît cel mult în parte) propria existenţă. Ce facem cu ei? Aplicăm o politică de morcov şi băţ: mai întîi îi şcolarizăm (adică îi deschidem unei calificări) gratuit, pe seama statului, apoi îi supunem unei presiuni din ce în ce mai mari a pieţei. Astfel, au şansa de-a se integra mecanismului productiv şi de-a deveni persoane şi cetăţeni cu drepturi depline. De cealaltă parte avem stînga, pentru care marginalul e cel umilit şi obidit de un sistem opac, care îşi aserveşte toate structurile societăţii; marginalul e cel pe care lumea industrială l-a dezmoştenit de tradiţia lui neoferindu-i în schimb decît o corvoadă de animal şi o viaţă de mizerie (Marx va numi acest proces al abrutizării prin muncă alienare). Pentru ca omul să fie om, societatea trebuie să-i garanteze un minimum de subzistenţă, apoi de decenţă – în obţinerea căruia se angajează întregul potenţial al luptei sindicale. În plus, e vorba de cere un drept la umanitate şi pentru cei care nu mai sînt productivi. Mecanismul modernităţii nu cunoaşte opriri, cînd o piesă cedează, e înlocuită cu alta. Stînga e cea care va afirma răspicat că omul nu e o piesă de care să te dispensezi aruncînd-o nonşalant. Evident, există şi o franjă a proletariatului care-şi va face din sărăcie bogăţia şi care va considera, oarecum ca şi briganzii din trecut (pe care de altminteri îi va exalta), că o razie la scara istoriei ar pune capăt nedreptăţii. Ce e important aici? Un lucru esenţial: faptul că odată cu trimful industrializării şi al muncii salariale criteriul marginalităţii tinde să fie unul singur: venitul, cîştigul, banii. Scara socială e scara veniturilor şi cei aflaţi în partea de jos a acesteia – indiferent de nuanţele care-i deosebesc – sînt perdanţii acestei lumi. Orice s-ar spune, acest crietriu satisface două cerinţe esenţiale ale noii ştiinţe în ascensiune, sociologia: e universal şi e sigur. Scara veniturilor dă un grafic al societăţii în termeni de cifre şi raporturi. Iar acesta e un lucru de care trebuie ţinut cont dat fiind că, o dată cu masificarea proprie lumii moderne, “aproapele meu”, în egală măsură, se apropie (pînă la a deveni dacă nu ameninţător, atunci măcar stînjenitor), şi se-ndepărtează (pînă la a-mi deveni toatal indiferent). Ceea ce înseamnă că pe de o parte percepţia celuilalt devine difuză, pe de alta creşterea demografică şi urbanizarea favorizează nu doar dezvoltarea marilor metropole ci şi, deopotrivă, gettoizarea care va constitui, în veacul al XX-lea, bazinul altor forme de marginalitate.

Toate lucrurile de care am vorbit anterior se petrec oarecum în virtutea unei logici socio-economice care e ghidată de propria ei dinamică şi care pare, un moment, să ignore un actor decisiv al problemei marginalităţii: Statul, în speţă Statul naţional modern. Menirea acestuia e aceea veghea şi de-a garanta asupra faptului că întreg corpul social e unic şi indivizibil – ceea ce, în concret, se traduce prin faptul că toţi cetăţenii unui stat sînt supuşi aceluiaşi sistem de impozitare, taxare şi… protecţie socială. Acest ultim element apare deja la începutul secolului XX (Simmel va defini săracul ca fiind cel asistat de comunitate – fără a preciza natura acesteia). Evident, în joc sînt mai mulţi factori: prosperitatea din a doua jumătate a secolului XIX face cu putinţă redistribuirea beneficiilor, solidaritatea sindicală şi cea a tranşeelor Primului Război Mondial deschid o altă perspectivă asupra demnităţii umane, dezrădăcinaţii lumii rurale devin sedentari ai marilor oraşe, etc. Dar mai e, la mijloc, şi raţiunea de Stat: potenţialul destructiv al marginalilor concentraţi şi organizaţi era bine cunoscut cu mult timp înainte ca Marx să decreteze că, într-o viitoare revoluţie, proletarii nu au de pierdut decît lanţurile. De aceea Statul va tinde mereu să structureze marginalitatea de la centru. Cum? Internînd marginalii şi, astfel creînd enclave controlate. Apogeul acestora îl vor reprezenta lagărele de concentrare, în care cei desemnaţi de ideologia dominantă drept marginali erau reduşi, în fapt, la condiţia de sclavi ai lumii moderne. Dincolo de caracterul lor revoltător, lagărele au fost – după analiza Annei Applebaum – un eşec economic; eşecul tentativei brutale de-a reduce marginalitatea la pura productivitate. O altă formă de “integrare” a marginalilor o reprezintă caruselul modelor: cu o periodicitate din ce în mai strînsă, underground-ul e adus la lumină, e pus în valoare, establishmentul adoptă moda rebelilor şi, astfel, îi converteşte pe aceştia la “valorile” stabile ale societăţii. Vectorul medierii e, evident, banul (însă nici mass-media nu trebuie ignorată). În fine, instituţionalizarea ajutorului care, pe de o parte, masifică asistatul relegîndu-l în domeniul unei “industrii” sociale, pe de alta, reducînd contactul personal cu cei aflaţi în nevoie, favorizează declinul filantropiei şi tratarea “în bloc” a marginalilor în funcţie de diverse criterii născute din feed-backul sondajelor, testelor şi programelor sociale. În lumea contemporană conturul marginalului devine incert: pe de o parte e invizibil (“integrat” fiind de programele şi instituţiile sociale), pe de alta e hiper expus de mass-media avidă de pitorescul şi telegenicul dramei lui. Atîta doar că marginalul mediatic, în ciuda faptului că are un chip, rămîne generic şi periferic preocupărilor noastre – cel mai adesea, singura lui consistenţă e aceea a unei poveşti, neîndoielnic dramatică, dar totuşi poveste. Suferinţa lui, exhibată de presă, are funcţia de-a ne aminti – după o zi obositoare de muncă – că nu sîntem automate, că avem inimă, că încă putem lăcrima, tot aşa cum, în spaţiile de reclamă dintre drame, putem dori, din tot sufletul, produsele ce ni se oferă. Şi apoi prezenţa marginalului e tonică: el ne confirmă propria centralitate, sau cel puţin faptul că ne aflăm pe orbita acesteia.

Cine sînt marginalii lumii moderne? În bună măsură – poate accentuată de valurile de boat-people ai lumii a treia care caută paradisul terestru în ţările dezvoltate – e, la fel ca-n atichitate, străinul. Noul veac şi mileniu au început sub semnul potenţialului anomic al acestuia. Străin sau nu, marginalul e lecturat în cheie economică: e sărac, la limita potenţialului de subzistenţă. Şi nu e productiv. Poate fi ajutat să devină, fie lucrînd el însuşi, fie integrîndu-se unei “industrii” a asistenţei sociale care crează locuri de muncă, productivitate şi eficienţă. Securitatea socială clasică, aceea pentru care luptau socialiştii secolului XIX şi pe care o expune Planul Beveridge a devenit de mult un bun comun. Era şi fatal: într-o lume în care totul se calculează, definirea marginalităţii în termeni de venit şi compensarea ei în aceeaşi termeni e pur şi simplu o “necesitate istorică”. Securitatea socială e, în fond, securitatea muncitorului care, ştiindu-se asigurat (în ceea ce priveşte sănătatea, bătrîneţea, şcolarizarea copiilor, etc.) se poate dedica cu totul activităţii lui productive. Beneficiul pe care îl aduce un muncitor îngrijit faţă de unul abandonat sorţii lui e net superior, drept care la baza asistenţei sociale nu se află (oricît de sensibilizaţi am fi de dramele umane) filantropia, ci un interes social. Mai sînt, evident, irecuperabilii: cei care, dintr-un motiv sau altul, nu mai pot fi integraţi ciclului productiv. Ei trebuie nu doar îngrijiţi, ci şi păziţi, pentru a tulbura buna dispoziţie şi veşnica tinereţe a lumii productive.

Cine sînt marginalii lumii moderne? Cei pe care lumea modernă i-a instituţionalizat – cei care rezistă, cel mai adesea prin carnea lor (asemeni copiilor, bătrînilor fără vîrstă, bolnavilor incurabil ori persoanelor cu handicap) instituţiilor modernităţii. Acelor instituţii cărora noi nu le (mai) rezistăm, pentru că ne identificăm cu ele. Însă, nu trebuie să uităm acest fapt, mai devreme sau mai tîrziu, în această lume în care totul e organizat, ne va veni nouă înşine rîndul de-a fi asistaţi şi instituţionalizaţi. Iar atunci, mai mult ca sigur, raţiunile economice, sociale şi de stat nu ne vor spune nimic şi vom căuta insistent în jurul nostru un singur lucru: chipul aproapelui nostru în a cărui iubire ne vom întregi viaţa.

(Mihai Maci – contributors.ro)

Nu putem alege când și unde ne îmbolnăvim. De aceea, evitați surprizele luând cu dumneavoastră în vacanță cardul european de asigurări sociale de sănătate. Este valabil peste tot în UE.

Ați cumpărat bilete, ați rezervat camere la un hotel drăguț la malul mării, vecinul a acceptat să aibă grijă de pisica dumneavoastră… totul este gata pentru vacanța de mult așteptată. Dar nu ați uitat ceva? Cereți cardul european de asigurări sociale de sănătate. Pentru orice eventualitate.

Ce este cardul european de asigurări sociale de sănătate?

Este un card gratuit cu ajutorul căruia, la nevoie, puteți beneficia de serviciile acordate de unități medicale de stat în timpul unei șederi temporare în oricare dintre cele 28 de state membre ale UE, precum și în Islanda, Liechtenstein, Norvegia și Elveția, în aceleași condiții și la aceleași tarife ca asigurații din țara respectivă (în unele țări, serviciile sunt gratuite).

Cardurile sunt eliberate de organismul de asigurări de sănătate de care aparțineți.

Cardul european de asigurări sociale de sănătate acoperă îngrijirile medicale pentru problemele care apar în timpul sejurului în alt stat. Nu vă acoperă costurile în situația în care scopul expres al călătoriei dumneavoastră este de a obține tratament medical și nu este o alternativă la asigurarea de călătorie. Acesta nu acoperă costurile serviciilor medicale private sau costuri precum prețul călătoriei cu avionul înapoi în țara de origine ori contravaloarea bunurilor pierdute sau furate.

(europarl.europa.eu)

La catedrala episcopală din Huși sunt așteptați, miercuri, 1500 de copii care provin din familii cu posibilități materiale reduse. Asociația „Filantropia Ortodoxă” a centrului eparhial va organiza un eveniment de amploare dedicat lor.

„Căldură pentru inimi curate” este genericul sub care se va desfășura cea de-a doua ediție a proiectului Episcopiei Hușilor intitulat „Dar de Crăciun”.

Copiii vor avea parte de mai multe surprize, vor primi haine și încălțăminte noi pentru iarnă, precum și multe alte daruri, vor cânta colinde și cântece patriotice specifice acestei perioade, informează site-ul eparhial.

Manifestarea va începe la ora 15:00.

(basilica.ro)

Un videoclip cu un grup de colindători într-un mall din Râmnicu Vâlcea a devenit viral pe Facebook după ce în doar câteva ore de la postare a fost vizionat de peste 370.000 de internauți.

În imagini se poate vedea cum un preot însoțit de numeroși tineri interpretează vocal și instrumental colinde tradiționale românești.

Protagonistul clipului viral este Pr. Dumitru Scurtu, slujitor la Paraclisul Arhiepiscopal „Buna Vestire” din Râmnicu Vâlcea.

„Experiența de la catedră cât și experiența tuturor activităților cu tinerii m-au făcut să cred că trebuie să facem un pas mai mare către societate și să ne asumăm aparițiile în spațiile publice cu toate implicările lor”, a declarat preotul dirijor pentru Agenția de știri Basilica.

Împreună cu elevii săi obișnuiește să meargă an de an la bătrânii și copiii din cămine pentru a le „bucura sufletele”.

„Asa au luat naștere și acțiunile de tip flashmob pe care le-am demarat încă de acum patru ani în mai multe centre comerciale, piețe, pasaje și alte locații. Anul acesta am ales să concertăm Ad – Hoc în noul Mall de la Râmnicu Vâlcea”.

„Prezența fizică și sonoră a preotului în societate, chiar și într-un Mall emană doar dorința de a alina și sufletele confiscate în această perioadă de marea febră a cumpărăturilor”, a declarat preotul cu acest prilej.

Pr. Dumitru Scurtu este profesor de Muzică și dirijor al corului seminarial din Vâlcea, al coralei de copii „Brevis” a Arhiepiscopiei Râmnicului și al Formației Vocal-Instrumentale de Muzică Veche a Arhiepiscopiei Râmnicului.

(basilica.ro)

1. Informații generale.

Tinerii reprezintă un segment de populație ce caută răspunsuri la problemele specifice vârstei, mai mult decât reprezentanții oricărei alte categorii de vârste. Concomitent, societatea contemporană – a cărei paradigmă este într-o continuă schimbare – face ca nevoile tinerilor să fie din ce în ce mai variate. Din aceste motive, Arhiepiscopia Bucureștilor dorește, prin organizarea mai multor serii de tabere tematice pentru copii, tinerii și familii, să ofere alternative sănătoase la diferitele modele decadente propuse de societatea contemporană, în care pericolul dependențelor, al falselor valori, al materialismului exacerbat etc. deturnează scara axiologică a modelelor autentice. Astfel, Biserica își menține în mod constant, onest și eficient rolul de partener al tinerilor pe drumul devenirii lor.

Pentru reușita acestor programe de tabere, realizate cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, una dintre cele mai importante componente o reprezintă personalul format în vederea coordonării fiecărei serii de tabără în parte. Din acest motiv, Sectorul Învățământ și activități cu tineretul demarează o campanie de recrutare în vederea formării persoanelor interesate să participe în calitate de facilitatori/supraveghetori la implementarea programelor de tabere tematice pentru anul 2020.

2. Ești persoana potrivită?

Dată fiind importanța rolului pe care viitori facilitatori/supraveghetori o au pentru reușita acestui proiect, ne dorim ca persoanele doritoare să ni se alăture să îndeplinească următoarele criterii:

• să fie tineri cu vârsta cuprinsă între 18 și 35 de ani;
• să fie implicați activ în viața Bisericii și să dețină experiență minimă în lucrul cu tinerii sau cel puțin în desfășurarea diferitelor proiecte în ONG-urile de tineret;
• să dețină anumite abilități specifice necesare în lucrul cu tinerii
• să fie joviali și să nu le lipsească entuziasmul;
• să fie prietenoși, comunicativi și să dea dovadă de deschidere;
• să dea dovadă de echilibru duhovnicesc și capacitate de adaptare a discursului la nivelul și specificul fiecărei categorii de vârstă;
• să fie persoane cu viziune;
• să poată identifica persoane care în timp pot deveni lideri în comunitățile locale, viitori supraveghetori și/sau facilitatori în cadrul viitoarelor programe de tineret ale Arhiepiscopiei Bucureștilor și să capaciteze aceste persoane, prin mijloacele instituționale pe care le are la dispoziție;
• să dețină abilități de comunicare eficientă, pentru a se asigura că mesajul transmis de ei sau către ei este bine înțeles; totodată ei trebuie să fie capabili să primească și să dea feedback într-o manieră pozitivă și constructivă.

3. Documentele solicitate la dosarul de candidatură

Pentru profesorii de Religie

1. Copie C.I.
2. Scrisoare de intenție;
3. C.V. – în format Europass;
4. Adeverință de la medicul de familie, care să ateste că sunteți clinic sănătoși;
5. Fișă de înscriere (va fi disponibilă pentru download, începând cu data de 15 ianuarie).

*** Menționăm că pentru această categorii căreia ne adresăm în vederea recrutării facilitatorilor și a supraveghetorilor nu vom solicita documente doveditoare ale filiației duhovnicești și ale activității în Biserica, deoarece vom lua în calcul Înalta Binecuvântarea în vederea predării disciplinei Religie ca fiind dovada îndeplinirii condițiilor impuse de specificul instituțional.

Pentru membrii Asociațiilor de tineret

1. Copie C.I.
2. Scrisoare de intenție;
3. C.V. – Format Europass;
4. Adeverință de la medicul de familie, care să ateste că sunteți clinic sănătoși;
5. Fișă de înscriere (va fi disponibilă pentru download, începând cu data de 15 ianuarie).
6. Adeverință din partea președintelui Asociației din care să reiasă implicarea în proiecte;
7. Recomandare de la preotul duhovnic.

Pentru diaconii implicați în activități de tineret și tineri desemnați de parohii

1. Copie C.I.;
2. Scrisoare de intenție;
3. C.V. – Format Europass;
4. Adeverință de la medicul de familie, care să ateste că sunteți clinic sănătoși
5. Fișă de înscriere (va fi disponibilă pentru download, începând cu data de 15 ianuarie).
6. Adeverință din partea Pr. Paroh din care să reiasă implicarea în proiecte.

4. Calendarul Concursului

(arhiepiscopiabucurestilor.ro)

Au confecționat decorațiuni de Crăciun pentru a ajuta o familie cu șase copii din localitate. Elevii de la școala din Bubuieci au participat la un master-class unde au invățat să facă lumânări, dar și brăduți deosebiți.

Lucrările urmează să fie vândute la un târg, transmite Știri.md cu referire la Protv.md.

Aromele de brad și ceară naturală au adus atmosfera de sărbătoare la master-class. Înarmați cu crenguțe și accesorii de Crăciun, elevii, ajutați de profesori, au confecționat coronițe…

Imaginația elevilor a fost pusă și mai mult la încercare când aceștia au avut de realizat un altfel de brad.

Și ce fel de sărbători fără o lumânare în casă, pusă printre decorațiuni? Elevii școlii profesionale au primit lecții chiar de la colega lor din anul doi.

După ce a făcut studii farmaceutice, Olga Zaițev și-a dat seama că vrea să facă lumânări.

“Având câțiva stupi acasă, extrăgeam o cantitate de ceară și mă gândeam ce să fac cu ea. De aici mi-a venit în gând să facem niște lumânări”.

Astfel, după ce a făcut câteva lumânări pentru cei din familie, pasiunea s-a transformat într-o afacere.

Colegii Olgăi au făcut notițe și au furat meseria.

Decorațiunile realizate astăzi vor fi prezentate în cadrul unui târg caritabil.

Zinaida Sajin, directoarea școlii profesionale din Bubuieci: “La decizia consiliului de elevi este lansat un târg de caritate. Banii vor fi donați unei familii din Bubuieci, cu șase copii, care are un copil bolnav de leucemie”.

La eveniment au participat peste 70 de elevi ai școlii profesionale din Bubuieci.

Proiectul a fost organizat de USAID. Tot ei sunt cei care au oferit un grant de peste un milion de lei, bani cu care s-a cumpărat echipament pentru laboratorul apicol din instituție.

(stiri.md)