Cronică

Dacă nu v-ați făcut încă planuri și „rezoluții” la început de an – așa cum e mai nou moda aceasta de împrumut – vă propunem o mică mare ispravă. Să citiți de la cap la coadă în 2018 Acțiunea umană a lui Ludwig von Mises, cea despre care se spune că ar fi un fel de biblie economică a omului civilizat, în regim de mentorat (coordonator/mentor plus 3-5 participanți), ocazie cu care vă veți face o cultură economică solidă și nu numai.

Programul în cca 30 de întâlniri al Academiei Private în care cartea va fi discutată capitol cu capitol, sub coordonarea lectorului, se încadrează tocmai bine pentru perioada februarie – decembrie 2018 (fără să canibalizeze concediul sau vacanța de vară, stați liniștiți). În cazul în care nu reușiți să ajungeți la una dintre întâlniri, cursul este înregistrat și disponbil participanților pe youtube 2 săptămâni pentru revizionare.

Programul are deja o serie în desfășurare (la care s-au ocupat toate cele 5 locuri) care merge foarte bine. Așa încât ne-am hotărât să lansăm seria a doua în același regim de lucru.

De asemenea și câteva gânduri legate de mentorat (vezi aici https://academiaprivata.ro/cateva-ganduri-despre-mentorat/)

De ce Acțiunea umană?

Manualele moderne de economie sunt problematice din cel puțin câteva puncte de vedere.

Mai întâi, sunt lucrări colective în care viziunile (de regulă destul de diferite ale) autorilor trebuie pilite până la un numitor comun, de regulă nesatisfăcător, impersonal și fără viziune.

În prelungirea acestui lucru, sunt eclectice din punct de vedere teoretic, epistemologic și al școlilor de gândire, și nu în sensul bun al cuvântului. Cititorul sau studentul are parte de un talmeș balmeș care încearcă să acomodeze fără sorți de izbândă ideile economiștilor clasici, cu cele marxiste, apoi cu cele neoclasice, keynesiste, behavioriste, matematizante etc. Totul făcut astfel încât cursantul să nu poată spune la final cu ce anume a rămas, sau ce anume știe. De asemenea, dacă e pregătit pentru ceva, e tocmai pentru acea atitudine relativistă conform căreia „în economie (în științele sociale în general) nu prea se știe; pe de o parte… așa, pe de alta … pe dincolo”.

Nu în ultimul rând, s-a mers către ideea de simplificare, care are limitele sale (simplitatea e o virtute, simplismul însă nu). Sau de asezonare jucăușă cu tot felul de povești colaterale, idee care în sine nu e rea, dar care te poate face să câștigi divertismentul și să pierzi economia. Rezultatul e abordarea „pentru to(n)ți”, care iarăși nu e rea decât dacă-și propune să mențină nivelul. În plus, una din importantele victime colaterale ale simplificării este așezarea materiei studiate în raport cu celelalte domenii ale cunoașterii și culturii universale. Fundamentele epistemologice, contextualizările cultural istorice, implicațiile sau presupozițiile etice, metafizice sau religioase sunt reduse rapid pentru a nu răni amorul propriu al unor învățăcei care nu și-ar dori să exagereze cu studiul.

Prin comparație, Acțiunea umană are toate virtuțile tratatului de autor: oferă o perspectivă unitară, integrată, arhitectonică asupra ansamblului științei economice în care legăturile dintre subdomenii, concepte și compartimente sunt imediat, și logic, vizibile. Înțelegi acțiunea umană față cu provocarea economisirii resurselor rare, apoi schimbul, banii, salariul, dobânda, profitul, sistemele economice și crizele economice etc. făcând uz de aceleași noțiuni fundamentale. Istoria (căderea imperiului roman, marea criză din 1929-1933 sau căderea socialismului din jurul anului 1989) și viața de zi cu zi (modificările legislative și de fiscalitate, evoluția prețurilor la case și terenuri, aderarea la Euro, etc.) devin și ele mai inteligibile. Dacă mai punem la socoteală și faptul că primul titlu ales de Mises pentru tratat era Cooperarea socială (Social Cooperation), din start avem o perspectivă nebănuită asupra economiei ca știință, considerată de regulă orice altceva numai știința cooperării nu. Știința hedonismului, a egoismului, a concurenței rapace, a darwinismului social, a motivului profitului urmărit cu obstinație etc. Orice, numai cooperare socială nu. La nivel de idei, învățăminte și raționamente cartea are multe, multe surprize plăcute.

Ca un fel de bonus, Acțiunea umană este acordată la un nivel de discurs optim – nici prea complicat, nici simplificat. La prima ediție americană a fost într-un anume sens un bestseller, lucru neverosimil pentru o cărămidă de cca 900 de pagini plină de considerații economice, epistemologice, filozofice, politice, morale, istorice sau chiar teologice si estetice.

Nu în ultimul rând trebuie spus că tratatul satisface exemplar exigențele „cărților mari” (great books), acele opere la care te poți oricând reîntoarce și reciti, deoarece sunt parcă de fiecare dată altele, îmbogățind cititorul sau studentul iar și iar. Le spun adesea studenților mei (mai demult mai în glumă; mai nou tot mai serios) că citirea și studierea unei cărți precum Acțiunea umană face cât o facultate întreagă de economie. Literalmente. (Sau, cum se zice mai nou, pe bune!).

De ce mentorat?

Oricine ar trebui să citească măcar o dată în viață o carte ca Acțiunea umană. Cu siguranță mulți își propun, dar puțini ajung s-o și facă. Și asta din două tipuri de motive.

Mai întâi, în mod paradoxal sau ironic cum vreți să-i spuneți, cartea fiind mare, sperie. Mises fiind deja un clasic al literaturii economice, sperie și el. Așa încât, cel mai adesea, cititorul parcă n-are curajul să-l abordeze pur și simplu să „stea de vorbă cu el, față către față, cititorul cu scriitorul” de-a lungul numeroaselor pagini. Simte mereu că e nevoie de pregătiri, preliminarii, comentarii, introduceri, tâlcuiri, explicări, așteptări etc. Cam la fel cum se întâmplă și cu operele mari ale literaturii universale – nu mai ajungi să citești Shakespeare de hățișul pregătirilor. Sau, anticipând ce te așteaptă, nu te mai apuci deloc de la bun început.

Apoi, mai puțin paradoxal de data asta, tot fiindcă-i carte mare, iese la iveală faptul că lectura este totuși un meșteșug, și că cine n-are alfabetul acestui meșteșug nu poate duce cartea la capăt. Nu e suficient – ca la un roman, o nuvelă sau o (auto)biografie care „ne ține până la sfârșit” – sentimentul plăcut de la început. Nu-i combustibil suficient pentru un drum cu prea multe sute de pagini. Se cere metodă, program, plus câteva mici tertipuri practice, chiar dacă nu ceva foarte stufos și ambițios.

Acestea fiind spune, mentoratul pare a fi unealta potrivită, optimă chiar, pentru abordarea eficace a unui astfel de proiect (citirea/studierea Acțiunii umane; sau, altfel spus, învățarea și aprofundarea economiei cu Mises și Acțiunea umană).

Câteva socoteli la final, așa de ațâțare. Ediția în engleză a cărții (cea de aici https://mises.org/sites/default/files/Human%20Action_3.pdf) are 881 de pagini (e disponibilă și în română în format html aici http://mises.ro/43/actiunea-umana). Să zicem 900, pentru ușurință. Dacă cineva citește zilnic 10 pagini, lucru care în funcție de abilitățile cititorului poate lua de la cca 30 min. până la 2 ore, în 90 de zile cartea e gata. În trei luni! Dacă reducem porția la 5 pagini pe zi (nici nu vreau să mă gândesc că există om serios pe lumea asta care n-ar putea duce 5 pagini pe zi… dacă nu altundeva, în tramvai, troleu, autobuz sau metrou), cartea e gata în 6 luni. Dacă musculatura corpului și tonusul fizic merită în răstimpuri un abonament pe termen mai lung la vreo sală de sport, oare nu merită și musculatura minții și sufletului antrenată puțin mai atent?

Recomandări bibliografice pregătitoare:

1. Ludwig von Mises pe înțelesul tuturor, autor Murray N. Rothbard, disponibil aici http://mises.ro/244/ludwig-von-mises-pe-inelesul-tuturor; materialul este disponibil și ca postfață în volumul Economia în 7 lecții (autor Ludwig von Mises), disponibilă aici: http://mises.ro/files/mises7lectii.pdf și achiziționabilă aici: https://academiaprivata.ro/magazin/economia-7-lectii-ludwig-von-mises/
2. Biblia economică a omului civilizat. Un comentariu la Acțiunea umană de Ludwig von Mises, https://academiaprivata.ro/magazin/biblia-economica-omului-civilizat/
3. (mai avansat) Ludwig von Mises ca raționalist social (autor Joseph T. Salerno), http://mises.ro/1118/ludwig-von-mises-ca-ra-ionalist-social
4. (tot puțin mai avansat, și doar în engleză) The Place of Mises’s Human Action in the Development of Modern Economic Thought, (autor Joseph T. Salerno) https://mises.org/system/tdf/qjae2_1_3.pdf?file=1&type=document

Detalii pe Academia Privată

Spiritul vremii noastre valorizează, de regulă, ceea ce în limbaj psihologic poartă numele de „agresivitate”, iar în limbaj duhovnicesc desemnăm prin cuvântul „mânie”. Agresivitatea este amendată doar atunci când depășește anumite limite – definite și acceptate într-o anumită comunitate umană.

Analizându-ne propria lume lăuntrică și privind cu atenție la realitatea socială înconjurătoare, observăm că, din punct de vedere psihologic, agresivitatea poate avea atât cauze interne (dependente de noi), cât și exterioare (mai puțin sau chiar deloc dependente de voința noastră).

E nevoie de o doză bună de agresivitate pentru „a răzbate”, pentru „a urca treptele ierarhiei sociale”, pentru „a dovedi”, pentru „a te autorealiza”. Concurența permanentă cu cel de lângă noi ne accentuează agresivitatea. Cauzele externe ale creșterii gradului de agresivitate pot fi numeroase, printre ele suprapopularea fiind una deloc neglijabilă (a se vedea în acest sens cartea întemeietorului etologiei, Konrad Lorenz – Cele 8 păcate capitale ale omenirii civilizate).

Pentru cei ce viețuiesc în lume, agresivitatea este sinonimă, până la un punct, cu supraviețuirea.

Cu totul altfel priveau agresivitatea/patima mâniei părinții îndumnezeiți care s-au nevoit în pustia Egiptului. Două exemple sunt grăitoare, în acest sens. Avva Ioan Colov, pe când se suia pe calea Schitului cu împletitura (funia de zimbiluri) l-a văzut grăind pe cămilar și și-a simțit inima cuprinsă de mânie. Văzând primejdia – „pornindu-se el spre mânie”-, „lăsând vasele, a fugit.”. Într-o altă zi, pe când se afla la seceriș „a auzit pe un frate vorbind aproapelui cu mânie și zicând: ˂˂Ieși tu!˃˃ Atunci „lăsând secerișul, avva a fugit.” (Patericul egiptean, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014)

Tot din Patericul egiptean înțelegem că cel ce luptă cu patima mâniei nu trebuie să se aștepte să iasă de sub robia ei prea curând, nici să se bazeze pe propriile puteri în războiul nevăzut cu demonul mâniei. Zis-a Avva Amona: „Patrusprezece ani am petrecut în schit, rugându-mă lui Dumnezeu noaptea și ziua ca să-mi dăruiască să biruiesc mânia” (idem, p. 37).

Sfinții Părinți ne învață că sufletul omenesc este compus din 3 părți: una rațională, una irascibilă și alta poftitoare sau apetentă.

Evagrie Ponticul – Fizionomia mâniei. Cum ne păgubește? Prin ce antidot o putem anihila?

Evagrie Ponticul (345-399 d. Hr.), primul care a sistematizat învățătura ascetică a părinților din Pustia Egiptului, scrie că patima mâniei perturbă partea irascibilă a sufletului, afectând mintea – care este „ochiul sufletului”. Mânia odată înrădăcinată, se transformă în iritare: „Mânia (orge, în limba greacă) este o patimă extrem de acută, căci se zice că e o fierbere a părții irascibile și o mișcare împotriva celui ce ne-a nedreptățit sau a celui ce pare că ne-a nedreptățit; ea sălbăticește toată ziua sufletul, dar răpește mintea mai cu seamă la rugăciuni, oglindindu-i fața celui ce l-a întristat. Iar când durează mai mult timp și se preface în iritare, ea produce tulburări noaptea: o topire a trupului și paloare, și atacuri ale unor fiare veninoase.” (Avva Evagrie Ponticul – În luptă cu gândurile. Despre cele 8 gânduri ale răutății și replici împotriva lor, Editura Deisis, 2006, p.123)

Evagrie a consacrat mult timp analizei cauzelor mâniei, multiplelor sale înfățișări, efectelor devastatoare pe care le are asupra sufletului celui ce se nevoiește, dar și mijloacelor prin care ne putem tămădui de ea. Într-un alt loc scrie: „Nici un alt rău nu-l face pe om atât de mult demon ca mânia”. (Ieromonah Gabriel Bunge – Mânia și terapia ei după avva Evagrie Ponticul sau Vinul dracilor și pâinea îngerilor, Editura Deisis, 2002, p. 27) Sau: „Despre mânie cântau cei ce beau vin: Acest ˂˂vin ˃˃ este ˂˂mânia dracilor ˃˃ (Iov 20, 16)”. ( ibid.)

Evagrie înșiruie, sub formă de mici și concise definiții ale patimii mâniei (nu lipsite de valoare stilistică), diverse aspecte ale acestei cumplite boli sufletești. Unele se referă la neajunsurile pe care le aduce mânia asupra creștinului care se nevoiește să ducă o viață bine-plăcută Domnului, altele vizează obiectul asupra căruia își exercită energia negativă, unele indică anumite cauze care au generat-o, altele se referă chiar la expresia ei somatică, în ordinea trupului și a trupescului: „Mânia e răpirea chibzuinței, desființare a calmului, tulburare a firii, chip sălbăticit, cuptor al inimii, flacără revărsată, lege a irascibilității, furie pe insulte, mamă fiarelor sălbatice, luptă în tăcere, piedică a rugăciunii.” (Avva Evagrie Ponticul – În luptă cu gândurile. Despre cele 8 gânduri ale răutății și replici împotriva lor, Editura Deisis, 2006, p. 60)

Evagrie ne atrage atenția asupra unui anumit aspect al mâniei, pe care îl întâlnim adesea în viața noastră duhovnicească. De multe ori se întâmplă să postim mai aspru, să ne rugăm un timp îndelungat și cu toate acestea să ne lăsăm mintea și inima prinse în mrejele mâniei. Evagrie scrie: „Dacă se înfrânează cineva de la mâncări și băuturi, dar prin gândurile rele întărâtă mânia, acela se aseamănă cu o corabie care plutește pe mare având drept cârmaci pe demon.” (idem, p. 30)

În alt loc, folosește cuvinte grele la adresa monahului care se sărăcește de virtuțile agonisite cu trudă, lăsându-se pradă mâniei: „Monahul furios e o scroafă de mistreț singuratică, de-abia vede pe cineva că-și arată colții.” (idem., p. 124)

Vom înțelege, poate, mai bine această severitate a abordării sale, meditând pe îndelete asupra efectelor mâniei. Ea ne primejduiește relația cu Dumnezeu și, în ultimă instanță, mântuirea sufletului: „Rugăciunea celui mânios e o tămâiere urâcioasă, iar psalmodia celui furios e un zgomot neplăcut.” (idem, p. 85) Poate cel mai mare neajuns pe care ni-l provoacă mânia este faptul că tulbură adâncul tainic din ființa noastră- inima: „Gândurile celui mânios sunt pui de năpârcă și ei mănâncă inima care le-a dat naștere”. (ibid)

Cum pe putem vindeca sufletul de mânie? Prin ce mijloace duhovnicești? În primul rând, prin răbdarea injuriilor, nedreptăților, necazurilor care se abat asupra noastră. În al doilea rând, prin cultivarea virtuții blândeții. Mânia – scrie Evagrie – se tămăduiește prin îndelungă-răbdare (makrothymia, în limba greacă) care e „armă a chibzuinței, tribunal al furiei, spital al inimii, povățuire a celor prea îndrăzneți, liniște a celor tulburați, liman nebănuit de furtuni, facere de bine pentru întristați, blândețe față de toți, care fiind blestemată binecuvintează, fiind ocărâtă se veselește, mângâiere a celor strâmtorați, oglindă a celor nădăjduite, premiu al celor maltratați.” (ibid)

Mântuitorul însuși ne îndeamnă să cultivăm blândețea: „(…) învățați de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor noastre”. (Matei 29, 11).

Aristotel despre virtutea blândeții

Filosofii antici (de la Aristotel la Seneca) au lăsat pagini memorabile în care au zugrăvit atât patima mâniei cât și virtutea care i se opune – blândețea. Potrivit lui Aristotel (384-322 î.e.n.), orice virtute se situează la mijloc, între două extreme: între lipsă și exces (exagerare). Stagiritul scrie: „Și la mânie există o exagerare, o lipsă și un mijloc. Cum însă graiul aproape că nu are niciun nume pentru aceasta, vom numi pe omul care ține mijlocul blând și apoi mijlocul blândețe. Dintre extreme, să se cheme acela care are un prea mult furios și greșeala lui furie, cine are un prea puțin, să se cheme lipsit de mânie și prea puținul lipsă de mânie” (Aristotel – Etica nicomahică, Editura Antet, p. 46)

Sfântul Ioan Scărarul (cca.525-cca.600) definește blândețea ca fiind o „stare nemișcată a sufletului atât față de cinstiri, cât și față de laude”. Virtutea blândeții se dobândește treptat: „Începutul blândeții este tăcerea buzelor întru tulburarea inimii, mijlocul este tăcerea gândurilor întru singura tulburare a sufletului, iar sfârșitul, liniștea întru care este înfipt sufletul și care se păstrează chiar atunci când e bântuit de vânturile păcatelor.” (Ioan Scărarul – Scara Raiului, Editura Învierea- Arhiepiscopia Timișoarei, 2007, p. 193)

Sfântul Ioan Sinaitul consideră că există o legătură directă, intrinsecă între mânie și ținerea de minte a răului: „Mânia este aducerea-aminte de o ură până atunci ascunsă, adică o continuă reînnoire a amintirii unor ocări îndurate mai demult”. (ibid)

El distinge între mai multe stări sufletești negative: mânia, amărăciunea, furia: „Mânia este dorința de a face rău celui ce ne-a întărâtat. Ura este aprinderea inimii ce se face la vreme nepotrivită. Amărăciunea este o mișcare lipsită de plăcere, care este ascunsă în suflet. Furia este schimbăcioasa mișcare a năravurilor și schimonosirea sufletului.” (ibid.)

La rândul ei, mândria naște alte patimi: „pomenirea de rău, ura, vrajba, dezvinovățirea.” Virtuțile care războiesc mânia sunt nemânierea și blândețea (idem, p. 198)

Nesatisfacerea unei patimi trezește patima mâniei. Alte mijloace duhovnicești de anihilare a mâniei

Părintele Jean-Claude Larchet semnalează faptul că agresivitatea poate fi îndreptată împotriva propriei persoane, dar și contra semenilor noștri. În primul caz, poate căpăta forme severe, ca automutilarea ( fiind provocată de dorința de a te autopedepsi, de absența prețuirii de sine sau de falsa culpabilitate). În cea de-a doua situație, la originea acestei atitudini greșite se pot afla trăiri negative diverse – disprețul față de celălalt sau chiar față de propria persoană, dorința de a ne proteja sinele și de a iniția relații distante cu semenii noștri.

Sintetizând învățătura Sfinților Părinți, Larchet arată că adesea devenim agresivi atunci când nu ne sunt satisfăcute patimile, când suntem văduviți de plăcerea pe care o aduce satisfacerea unei patimi (indiferent care este aceasta, fie ea materială – ca lăcomia-, fie spirituală – trufia sau slava deșartă, de exemplu). Atunci când – în cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul – „iubirea de sine (philautia) e împunsă de durere”.

Mânia poate fi și expresia mândriei, a amorului propriu rănit. Devenim agresivi când ne este lezată imaginea publică sau imaginea pe care ne-am construit-o despre noi înșine, când suntem jigniți sau desconsiderați.

Despre incompatibilitatea dintre ținta pe care o urmărește creștinul ascet și patima mândriei Sfântul Ioan Scărarul scrie: „Nimic nu este mai neasemănător celor ce se pocăiesc decât tulburarea mâniei; pe când întoarcerea (la Dumnezeu) are trebuință de multă smerenie, (mânia) este semnul unei mari mândrii”. (Ioan Scărarul – Scara Raiului, ed.cit., p. 194)

Pe cale de consecință, pentru a scăpa de agresivitate/mânie trebuie să cultivăm o stare continuă de smerenie. De asemenea, trebuie să îndreptăm energia părții irascibile din noi în direcția cea bună: către păcat, ispită, demonii care ne menesc răul; într-un cuvânt, împotriva omului cel vechi din noi. (Jean-Claude Larchet – Inconștientul spiritual sau Adâncul neștiut al inimii, Editura Sophia, 2009, pp. 224-226).

Cine își ține în frâu mânia poate nădăjdui că Domnul se va milostivi de sufletul său. Sfântul Antonie cel Mare scrie: „(…) blândețea și înfrânarea este fericire și nădejde bună pentru sufletul oamenilor.” (Filocalia Sfintelor Nevoințe ale desăvârșirii, vol. 1, Editura Harisma, 1992, p. 15.)

Ciprian Voicilă

În anul 1857, an în care apărea prima ediţie din Les Fleurs du mal, poezia româ­nească se găsea încă în faza începuturilor ei, iar cel care va fi socotit creatorul limbajului poetic românesc, Mihai Eminescu, avea şapte ani. Încercările poetice ale epocii, unele mai mult decît onorabile, stăteau sub semnul unui romantism tardiv, în care supravieţuiau însă şi unele particularităţi ale unui clasicism de import, astfel încît poate că mai bine li s-ar potrivi eticheta de „stil Biedermeier“. După 1867 dobîndeşte o mare putere de influenţă revista Convorbiri literare, revistă a societăţii literare Junimea, care, deşi îşi propunea (prin mentorul ei, criticul Titu Maiorescu) să lanseze o „direcţie nouă“ în literatura română, era în fapt destul de conservatoare, iar ultima noutate în materie de poezie pe care o accepta era romantismul. Şi totuşi, conservatorul Maiorescu este cel care pomeneşte pentru prima dată în context românesc, într-un studiu din 1867, numele lui Baudelaire, referindu-se însă nu la opera lui poetică, ci la traducerile din E.A. Poe. Iar în 1870, în paginile Convorbirilor literare va apărea traducerea a două poeme baudelairiene, semnată de junimistul Vasile Pogor.

Arghezi şi „alchimia verbului“

Adversarul de idei al lui Maiorescu, C. Dobrogeanu-Gherea, critic marxist şi adept al criticii sociologice, se va referi şi el la poetul francez, într-un amplu studiu consacrat poeziei lui Eminescu, unde pomeneşte de­spre „cîntarea brutală şi nesănătoasă a lui Baudelaire“ şi alcătuieşte un rezumat de un fermecător comic involuntar al poeziei Une charogne, în care poetul, „primblîndu-se cu iubita-i, dă peste un hoit puturos, putred, verde, în care foiesc viermii, de la care se împrăştie o duhoare ciumată“.

Discipol în critică al lui Gherea, nici viitorul istoric Nicolae Iorga nu se arată mult mai generos cu Baudelaire. Într-un articol intitulat „Poezia veacului“ (1890), el îl integra în categoria sufletelor bolnăvicioase şi mistice şi îl considera lipsit de originalitate, afirmînd că  „lumea s-a putut înşela asupra originalităţii manieristului romantic, care, în realitate, n‑are alt merit decît acela de a fi fiert la un loc epicismul lui Hugo cu viziunile de friguri ale lui Edgar Poe pentru a ne da floarea veninoasă care se cheamă Les Fleurs du mal“. Mai mult decît atît, Iorga sfîrşeşte prin a-l declara pe Baudelaire „neputincios în materie de cugetare (criticele sale artistice o dovedesc îndeajuns)“.

Dacă iniţial cîmpul dezbaterilor de idei este dominat cu autoritate de vocile criticii conservatoare, peisajul literar românesc se va modifica semnificativ după 1880, cînd îşi face apariţia o mişcare novatoare şi contes­tatară, care îşi caută modelele în poezia franceză de ultimă oră. Liderul acestei mişcări a fost poetul Alexandru Macedonski, care, în articolele sale teoretice, s-a referit de mai multe ori şi la Baudelaire. Astfel, într-un manifest intitulat Poezia viitorului (1892), el îl men­­ţionează printre „geniurile“ noii poezii, alături de Maeterlinck, Mallarmé, Moréas şi Joseph Péladîn. Ulterior (1894), Macedonski se va exprima ceva mai pe larg despre Baudelaire, pe care îl numeşte „tipul cel mai curios din literatura franceză“, „capul decadenţilor“ „ironic ascuns“ şi „profund fără să pară“, „pervers întotdeauna“, „un satan al cărui eu intim scapă analizei“. Nu lipsesc însă nici rezervele: Baudelaire „nu entuziasmează nici pe cei mai rafinaţi în artă“, iar mulţi se prefac că îl admiră, deşi admiratorii săi adevă­raţi sînt foarte puţini.

Macedonski n-a fost însă doar poet şi teoretician, ci şi un entuziast promotor al noii poezii, conducînd un cenaclu prin care au trecut, în tinereţea lor, mare parte dintre reprezentanţii poeziei române moderne. Modelul pe care l-au urmat aceştia, mai bine sau mai rău, a fost acela al liricii simboliste franceze. Nu putea, fireşte, să lipsească Baudelaire: unii s-au mărginit să-l imite, alţii au reuşit să preia şi să dezvolte creator modelul baudelairian. Printre aceştia din urmă se numără şi Tudor Arghezi.

Considerat creatorul poeziei române moderne şi un excelent traducător al cîtorva celebre poeme baudelairiene, Arghezi a fost iniţial unul dintre discipolii lui Macedonski; manifestările sale poetice de început stau sub semnul influenţelor care vin din simbolismul francez. Autorul are chiar pregătit un volum de poezii simboliste intitulat Agate negre, pe care nu se decide însă să-l publice şi, spirit rebel, îşi reneagă trecutul literar, căutîndu-şi cu obstinaţie, timp de decenii, propriul drum în poezie şi amînîndu-şi debutul editorial pînă la 47 de ani, cînd va publica volumul Cuvinte potrivite (1927), din care influen­ţele simboliste au dispărut în cea mai mare măsură, dar modelul baudelairian se face încă prezent. Unele dintre dimensiunile acestuia se pot decela de la prima vedere. Este vorba mai întîi de faimoasa estetică a urî­tului, pentru care modelul clasic rămîne, fără îndoială, Une charogne; Arghezi reia imaginile de descompunere ale lui Baudelaire, pe care le va duce în direcţia hiperexpresivităţii şi a caricaturalului, într-o manieră ce aminteşte mai curînd de Rimbaud: „Iar ţie, jivină gingaş gînditoare,/ Să-ţi fie şezutul cuprins de zăvoare./ Ficatul un cui să-ţi fră­mînte,/ Urechea să ţipe şi nasul să-ţi cînte./ Să-ţi crape măselele-n gură/Şi dinţii cu detu­nă­tură./ Să-ţi pută sărutul, oftatul să-ţi pută,/ Mormîntul ca mocirla stătută./ O unghie pe săptămînă/ Să-ţi coacă la cîte o mînă,/ Şi-n zilele de sărbătoare/ Un deget şi de la picioare./ De pofte să-ţi sece obrazul,/ De bube să nu-ţi mişti grumazul,/ Să-ţi iasă cocoaşă/ Şi gîlci şi cucuie-n cămaşă./ Buricul bubos din năs­care/ Să-ţi sîngere sub cingătoare./ De glezne tîrîş să-ţi atîrne/ Ghiulele de capete cîrne,/ Rînjite, scrîşnite şi nerăzbunate:/ Măceluri, osînde, păcate …“ (Blesteme). Acum în poezia argheziană îşi face apariţia (voit sau nu) o categorie estetică „de viitor”: grotescul, care nu este cu totul străină nici de lirica baudelairiană (Les Sept vieillards, Les Petites Vieilles, Danse macabre) şi la care poetul francez se referă pe larg în paginile sale de critică, identificîndu-l cu „comicul absolut“ şi considerînd că principala lui particularitate e violenţa.

Există însă un punct esenţial, în care estetica argheziană a urîtului se diferenţiază în raport cu Baudelaire; urîtul baudelairian se naşte dintr-o conştiinţă estetică exacerbată, pentru care arta reprezintă manifestarea cea mai înaltă a spiritului uman, singura prin care omul îşi poate justifica existenţa în faţa lui Dumnezeu (Les Phares). Plecînd de aici, urîtul, concretizat mai ales în imaginile de descompunere, va evidenţia perisabilitatea frumosului natural în raport cu frumuseţea insensibilă la ravagiile timpului, eternă, rece şi imuabilă a operei de artă, celebrată în La Beauté. Altfel stau lucrurile în cazul lui Arghezi; el nu este un estet, ca Baudelaire, ci un artizan, preocupat de tot ceea ce ar putea constitui un material al meşteşugului său; pentru el urîtul e în primul rînd un fapt de limbaj şi ţine de stăruinţa sa de a descoperi permanent noi şi noi materiale poetice, investigînd zone ale vocabularului considerate în general nepoetice, dacă nu chiar vulgare.  Aceste teritorii lingvistice vor constitui materia primă a unei orgolioase „alchimii a verbului“, prin care vor dobîndi caratele superioare ale poeticităţii, exprimînd triumful creator al spiritului asupra materiei inerte, iar actul poetic va aduce satisfacţia lucrului bine făcut, prin care operatorul de limbaj capătă confirmarea propriu­lui ingenium: „Făcui din zdrenţe muguri şi coroane./ Veninul strîns l-am preschimbat în miere,/ Lăsînd întreagă dulcea lui putere.
// Am luat ocara, şi torcînd uşure/ Am pus-o cînd să-mbie, cînd să-njure./[…] Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi“ (Testament). Obiectul artizanal care rezultă în urma acestui proces de sublimare, cartea, nu are nici o finalitate practică, nu „vorbeşte“ despre nimic, limitîndu-se la a-şi etala propria perfecţiune formală, ceea ce coincide cu repudierea poeziei „cu conţinut“ – religioasă, metafizică sau socială, a cărei voce răsuna încă destul de viguros la data apariţiei volumului: „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris,/ Încet gîndită, gingaş cumpă­nită;/ Eşti ca o floare, anume înflorită/ Mîini­­lor mele, care te-au deschis.// Eşti ca vioara, singură ce cîntă/ Iubirea toată pe un fir de păr,/ Şi paginile tale, adevăr,/ S-au tipărit cu litera cea sfîntă.// Un om de sînge ia din pisc noroi/ Şi zămisleşte marea lui fantomă/ De reverie, umbră şi aromă,/ Şi o pogoară vie prin­tre noi.// Dar jertfa lui zadarnică se pare,/ Pe cît e ghiersul cărţii de frumos./ Carte iubită, fără de folos,/ Tu nu răspunzi la nici o întrebare“ (Ex libris). Punct de vedere care trimite cu gîndul la întrebarea pe care şi-o punea Baudelaire într-o cronică la poemul dramatic Prometeu dezlănţuit de L. de Seneville: „La ce bun poezia filozofică, de vreme ce nu preţuieşte nici cît un articol din Enciclopedie?“. Atitudinea lui Arghezi, ca de altfel şi cea a poetului francez, are o evidentă dimensiune polemică, vizînd aşa-numita „poezie de concep­ţie“, care se manifesta în lirica românească din primele decenii ale secolului al XX-lea, ca o direcţie ce îşi propunea să ilustreze cu ajutorul imaginilor poetice, cam în maniera lui Sully Prudhomme, idei religioase, filozofice, ştiinţifice sau morale. Ceea ce – evidenţia Baudelaire – vine în contradicţie cu esenţa poeticului, căci „poezia este prin esenţă filozofică, dar cum înainte de toate este fatală, ea trebuie să fie involuntar filozofică“. Prin „fatalitatea“ poeziei, autorul înţelegea faptul că aceasta, atunci cînd este cu adevărat poezie, nu pleacă niciodată de la un conţinut prealabil, ci de la o formă, creîndu-şi conţinutul în procesul de elaborare a formei şi simultan cu aceasta, el fiind aşadar unul „creat“, în timp ce „recreerea“ lui rămîne în sarcina cititorului. „Cînd un pictor – scria în această ordine de idei autorul – îşi spune: Am să fac o pictură curat poetică! Ah, poezia!… – face o poezie rece, în care intenţia operei străluceş­te în dauna operei“, aşa încît „poezia unui ta­blou trebuie s-o facă privitorul. – Ca şi filozofia unui poem, cititorul“. Opinie pe care, dacă n-a formulat-o explicit, Arghezi a împărtăşit‑o cu siguranţă, căci ceea ce istoricii literari s-au obişnuit să numească poezia lui „filozofi­co‑religioasă“ nu pleacă niciodată de la o teză prealabilă, nu ilustrează un anumit sistem de idei, e greu traductibilă într-un limbaj conceptual şi poate actualiza sensuri multiple, plasîndu-se sub semnul unei ambiguităţi de esenţă.

Estetica urîtului, estetica răului

Pe terenul poeziei sale cu subiect religios, Arghezi se va apropia de tectonica de profunzime a liricii baudelairiene. Hugo Friedrich descoperea în această lirică prezenţa unui principiu al disonanţei, considerat drept una dintre particularităţile esenţiale ale poeziei moderne. La Baudelaire disonanţa funcţionează la nivelul eului poetic, care e un „homo duplex“ (L’Héautontimorouménos) prins între     „aspiraţia spre idealitate“ şi tentaţia satanismului, şi nu-şi poate satisface setea de ideal decît după ce-şi satisface polul satanic. Idealitatea spre care ego-ul baudelairian
se avînta într-o mişcare ascensională, fără
o ţintă precisă (Élévation), nu mai este Dumnezeul personal al teologiei creştine, ci o abstracţiune care deconcertează prin lipsa sa de con­ţinut; satanismul nu se mai identifică, la rîndul său, cu rebeliunea metafizică a romanticilor; el implică (arăta tot Hugo Friedrich) potenţarea răului animal prin răul creat de inteligenţă, identificîndu-se finalmente cu o „estetică“ a răului (Les Bijoux, A Celle qui est trop gaie).

Octavian SOVIANY

Acel moment în care termini o carte şi simţi că nu te mai poţi sustrage de sub farmecul său este cunoscut oricărui devorator de literatură. Se numără printre cele mai frumoase clipe ale vieţii şi nu putem contesta faptul că măsurăm cât de tare ne-a plăcut o carte în funcţie de intensitatea lui. Tocmai da aceea, sfârşitul unei cărţi are importanţa sa, la fel de mare precum vâltoarea intrigii sau atracţia incipitului. Descoperă în rândurile de mai jos cele mai celebre rânduri finale din cărţi, care au făcut şi mai faimoase operele cărora le aparţin.

„În cele din urmă şi-o imagină pe surioara ei, cândva, în viitor, o femeie în toată firea, păstrându-şi de-a lungul întregii vieţi sufletul bun şi iubitor din vremea copilăriei, adunând în jurul ei alţi copilaşi, în a căror privire va citi aceeaşi strălucire şi curiozitate, atunci când le va spune poveşti neobişnuite, poate chiar cele de demult, din visul ei din Ţara Minunilor. Şi-o închipui de asemenea întristându-se pentru toate necazurile lor mărunte şi înveselindu-se pentru toate bucuriile lor naive, pe când îşi va aminti de propria-i copilărie şi de fericitele zile de vară”. („Alice în Ţara Minunilor”, Lewis Carroll).

Cursiv, plin de emoţie, evocator, stilul din rândurile de final din această capodoperă a literaturii te îndeamnă să părăseşti lumea minunată ascunsă în paginile ei cu sufletul deschis, la fel cum ai poposit.

„Şi tot aşa, trecem de la o zi la alta, bărci împinse de curent, împinse fără încetare, tot mai înapoi, în trecut”. („Marele Gatsby”, F. S. Fitzgerald).

Stilul nostalgic, de o frumuseţe palpabilă care l-a făcut celebru pe Fitzgerald şi cartea sa de căpătâi este prezent şi în ultimele cuvinte ale acesteia: finalul e perfect, la fel ca întregul „Marele Gatsby”.

„Nu trebuie să spui niciodată nimănui nimic. Cum spui, cum începe să ţi se facă dor de toţi”. („De veghe în lanul de secară”, J.D.Salinger).

Nu credem că există cuvinte care să poate reţine mai bine esenţa adolescenţei decât acestea, cuprinse într-unele dintre cele mai celebre ultime rânduri din literatură.

„Taci, Bobby Lee! spuse Inadaptatul. Nu există plăcere adevărată în viaţă.” („A Good Man Is Hard to Find”, Flannery O’Connor).

Flannery O’Connor este considerată a fi unul dintre cei mai mari autori de povestiri scurte în viaţă, iar „The Misfit”, cea din care a fost extrasă şi afirmaţia de mai sus, i-a stabilit în mare parte acest renume. Rândurile finale din carte stabilesc cu atâta simplitate şi aproape cu candoare o filosofie pesimistă, poate, dar atât de frumos evocată în povestirea care te bântuie.

„Două lacrimi cu iz de gin i se preling de o parte şi de alta a nasului. Dar gata, totul este bine acum, lupta s-a sfârşit. A câştigat bătălia cu el însuşi. Îl iubeşte pe Fratele cel Mare”. („1984”, George Orwell).

Una dintre cele mai terifiante cărţi din literatură nu putea decât să aibă un sfârşit pe măsură, care să îţi dea fiori reci pe spate.

„-Primeşte, Doamne, sufletul robului tău Apostol…Apostol…Apostol…”.(„Pădurea spânzuraţilor”, Liviu Rebreanu). E atâta durere în ultimele rânduri din romanul lui Rebreanu, dar și umanitate și speranță, cum nu am văzut în multe cărți.

„Cicatricea nu-l mai duruse pe Harry de 19 ani. Totul era bine”. („Harry Potter şi Talismanele morţii”, J. K. Rowling).

După mii de pagini de aventuri teribile, care au format generaţii întregi de cititori, Harry Potter îşi găseşte liniştea la finalul ultimei cărţi din cartea care îi este dedicată, în rânduri de final care vor rămâne fără urmă de îndoială în istoria literaturii.

„Lucrul pe care îl fac este cu mult mai bun decât tot ce am făcut până acum, mă îndrept către o odihnă cu mult mai bună decât tot ce am cunoscut până acum”. („Poveste despre două oraşe”, Charles Dickens.).

Monumentala şi poate cea mai celebră carte a lui Dickens are un final la fel de grandios precum conţinutul său şi un citat pe care mulţi îl folosesc, chiar fără a şti prea bine care este originea sa.

„Mâine mă voi gândi la altă metodă de a-l aduce înapoi. Până la urmă, şi mâine e o zi”. („Pe aripile vântului”, Margaret Mitchell).

Scarlett şi al ei „şi mâine e o zi” e probabil cel mai recognoscibil ultim rând din literatură!

„Tot ceea ce avem nevoie, care să nu fie mâncare sau dragoste, se află pe rafurile cu tabloide. Poveştile despre supranatural şi despre extratereştri. Vitaminele miraculoase, leacurile pentru cancer, remediile pentru obezitate. Cultul faimoşilor şi al morţilor.”(„White Noise”, Don DeLillo).

Poate că e o expresie cinică a specificului societăţii noastre, dar acest fapt nu o face mai puţin adevărată. Viziunea lui Don DeLillo asupra lumii, din cartea recompensată cu National Book Award, conţine unele dintre cele mai pline de semnificaţii ultime rânduri din literatură.

Tu ce părere ai despre aceste rânduri finale din cărți, încadrate printre cele mai faimoase? Le consideri sacre, de neuitat în istoria cuvântului scris?

Descoperă aici şi cele mai celebre rânduri de început din literatură!

Andreea Baluteanu

Ca dumneavoastră, ca mulți dintre noi, îl știm, îl stimăm pe domnul Alex Ștefănescu, literat.
Soacra mea când îl auzea la radio, mă chema: „Vino, vino că vorbește ăla de-l știi tu…”
La noi, povestea cu #rezist bulgăre de sare, #rezist prostie, #rezist manipulare, #rezist țopaială… este vie !
Domnul Alex Ștefănescu, și nu numai, se temeau, manipulau amu vreme, cu „greutatea” pe care o închipuiau, că „ăștia” vor pune la ministerul de cultură un udemerist; ca și cum Ion Iliescu sau Ceaușescu ar fi inaugura Catedrala Neamului, ori eu Salva Vișeu…
Acceptăm scuze, dezmințiri, pentru grosolană manipulare, mai întâi, de la domnul Alex Ștefănescu, în travesti „țărănist”. De la ceilalți, în travestiuri „de dreapta”!
Nu numai eu… Giordano Bruno, care și-a pus singur lemnele pe rug.

De altfel, îi mulțumesc sincer domnului Alex Ștefănescu pentru autograful acordat cu prietenie, sper, în 29 martie 2o17, pe cartea domniei sale: „Un scriitor, doi scriitori”.
Aș zice: un manipulator, doi manipulatori…
Până declin substantivul, să auzim de vină, de bine, am vrut să zic.

31 ianuarie 2o18
Dan Drăguș

Protipendada de altădată este reactivată, azi, în curentul „fițe de fițe”, tot atât de incult, cu aceeași tendință de a se așeza preș în fața a oricărui european-occidental. Târgurile de carte, librăriile sunt ticsite de cărți cu astfel de autori.
Se mizează numai pe cartea comercială!
Cartea comercială a dăunat și va dăuna bunului-gust literar, chiar și celui real științific.
O carte acum rară, nu comercială, a devenit „LITERATURA BRAZILIANĂ – LUCIANA STEGAGNO PICCHIO”
Traducere, note, postfață de MARIAN PAPAHAGI.
Am zis, cartea este rară pentru că a apărut în 1986 la „EDITURA UNIVERS”, București și pentru că mă întreb pe mâinile cărui escroc, filozof-comunist, azi în travesti burtos-capitalist, a încăput și această editură? O fi la G(eme) 22!

Cu vreo treizeci și mai bine de ani în urmă, atenția specialiștilor și a publicului se îndrepta spre literatura de sorginte latină, de peste mări și țări. Această literatură captează.
Iată câteva înterferențe cu literatura braziliană:

Ospeție braziliană – Oswaldo Andrade

Pentru că pământul acesta înșiși e altfel
Și atât de priincios celor ce îl caută
… pe toți îi mângîie și cheamă.

Șarpele, oglinda – bifrontismul lui Botelho de Oliveira

Al Andradei chip strălucea
în sfiala ce-l înfățișa,
așa frumos se arăta,
încât în suflețit părea:
de, printre slendorile zilei,
în chip al patrulea far
-i vede răsfrângerea lucie,
acolo zărește-al meu gust
sticla oglindă de chip,
chipul de soare oglindă.

Sau: Fetele din gară – Pero Vaz de Caminha

Erau trei sau patru fete foarte tinere și foarte drăguțe
Cu păr foarte negru lăsat pe spate
Și cu rușinile atât de înalte și de bine strânse
Că de multul privit
Nu ne mai era nicio rușine

Șcria în anul 1925, poetul… La noi s-a editat în 1986, se edita, deci! Nu știați, aflați acum!

Închei cu un avertisment dat poeților, tot din această carte:

Există poeți – de Bandeira

Care nu înțeleg ninic în afară de ceea ce ei numesc școală.
Fac versuri așa cum bat talpa cârpacii.
Bat talpa!
Bat talpa!
Și încep: „Cerul, imens, arzând, e o corolă imensă
Ta ra ta ra ta ti, ta ra ta ra ta ta…”

Ar fi de înțeles multora dintre noi și azi.
Eu am înțeles, nu mă avânt să scriu poezie, mai bine citesc.

Iată de ce interferențele cu literatura braziliană de sorginte latină, neeuropeană, contează, sunt interesante și azi.

Dan Drăguș
30 ianuarie 2018

Astăzi am primit feedback-ul de la scriitorul, poetul, profesorul, jurnalistul CIPRIAN CHIRVASIU  la cartea „Sacrificiu pentru NATO”. Maestre, mulțumim pentru rândurile scrise și pentru analiza făcută cărții.

Eroismul profund al smereniei

CINE ESTE CIPRIAN CHIRVASIU

– a lucrat în presa la GARDIANUL, EVENIMENTUL ZILEI, JURNALUL NATIONAL, ZIARUL FINANCIAR,  trustul MEDIA PRO, TELEVIZIUNEA ROMÂNĂ, B1 TV etc.

• a făcut parte din conducerea publicaţiilor „Totuşi, iubirea”, „Evenimentul zilei”, „Informaţia de prânz”, „Săptămâna financiară”.

– o scurta perioadă a fost și purtător de cuvânt la PREFECTURA ARGEȘ.

– a publicat „Ateliere în paragină – 24 de ore şi miezul nopţii cu Aurelian-Titu Dumitrescu”, Editura „Carte de suflet” 2002 şi „Destine fără noi (interviuri)”, Editura „Badea” 2006;  „Nimeni, nimic”, niciodată, Editura „Herg Benet”; „Unirea în duh”, Editura „Ideea Europeană” etc .

Ciprian Chirvasiu s-a născut la 25 ianuarie 1964 în localitatea Schitu Goleşti. A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii din Baia Mare în 1987.

A debutat în poezie în anul 1996 cu volumul „Profesorul de limbă moartă”, Editura „Vinea”.

„Această carte porneşte de la o singură mare întrebare: A pretins Isus Nazarineanul că e Fiul lui Dumnezeu? Trebuie să atrag atenţia de la început că nu e o pledoarie exhaustivă. Nu e nici o pledoarie adresată specialiştilor, deşi, în note, îi citez pe mulţi dintre ei. Creştini, evrei, musulmani, agnostici sau atei – indiferent de orientarea religioasă –, dacă aţi dorit vreodată să judecaţi singuri dovezile biblice şi istorice privitoare la Isus, atunci această carte vi se adresează.“ (BRANT PITRE)

„Isus își întreabă la un moment dat prietenii apropiați: «Cine zice lumea că sunt Eu?» Și de atunci până în zilele noastre această întrebare primește nenumărate răspunsuri: un profet, un învățător remarcabil, o întruchipare a lui Ioan Botezătorul, Mesia, un vizionar, un făcător de minuni, o figură mitică… Teolog erudit, Brand Pitre își pune credința la încercare cu fiecare nouă carte. În Fiul lui Dumnezeu? Pledoarie pentru Isus, investigația sa în lumea iudaică a secolului întâi se construiește ca un roman polițist în jurul întrebării: Cine zice Isus că este El? Care sunt dovezile, motivele și argumentele care îi conferă identitatea de Fiu al lui Dumnezeu? Această carte scrisă de un om care-și trăiește credința deopotrivă cu neliniște și pasiune se citește pe nerăsuflate și se adresează oricui e curios să-l descopere (din nou) pe Isus. (TATIANA NICULESCU)

BRANT PITRE (n. 1975) este profesor la Seminarul Notre Dame din New Orleans, Louisiana, unde predă un curs despre Sfintele Scripturi. Şi-a luat doctoratul la Universitatea Notre Dame din Indiana, cu o temă privitoare la legăturile dintre Noul Testament şi iudaismul antic. Această universitate l-a păstrat ca profesor asociat. Face frecvente turnee de conferinţe având ca temă principală Euharistia şi rădăcinile ei în tradiţia iudaică antică. Este autorul mai multor cărţi, între care Jesus, the Tribulation and the End of the Exile (Isus, încercările şi sfârşitul Exilului – 2005), Jesus and the Jewish Roots of the Eucharist (Isus şi rădăcinile iudaice ale Euharistiei – 2011), Jesus the Bridegroom (Isus, Mirele – 2014), Jesus and the Last Supper (Isus şi Cina cea de pe urmă – 2015), The Case for Jesus: The Biblical and Historical Evidence for Christ (Cazul Isus: Dovezi biblice și istorice despre Cristos – 2016).

Traducere de Tatiana Niculescu
Postfaţă de Robert Barron, episcop auxiliar de Los Angeles

Prezentare generală

§ 1. Ce este marxismul cultural?

Istoria marxismului începe dinainte de Marx, mai precis din capitolul Stăpân și sclav al Fenomenologiei Spiritului. Opera economică a lui Marx poate fi considerată un vast comentariu polemic al problemei inegalității. Pentru Hegel dialectica „stăpânului și sclavului” este o constantă a istoriei deși el acceptă niveluri superioare ale manifestării eliberatoare a spiritului care au autonomie logică față de sfera puterii. Concepția acestui curs este că simplificarea binară a procesului dialecticii recunoașterii fixează morfologia standard a tuturor cazurilor ulterioare de „marxism cultural” (inclusiv atunci când, ca și în cazul lui Derrida sau Deleuze se camuflează sub prestigiul retoricii anti-binare para-hegeliene). Schema „stăpân și sclav/servitor” (Herr und Knecht) suferă la Marx prima reducție sub forma dialecticii burghezului și proletarului. Dar toate formele derivate pe care le subsumăm conceptului de marxism cultural refac cu alți actori problema hegeliană și soluția marxistă: 1. O relație ierarhică, 2. Stabilirea unei categorii asupritoare și a unei categorii asuprite 3. o revoluție chemată să răstoarne actuala formă a relației. În toate cazurile cerința teoretică este egalitară dar rezolvarea practică este inegalitară (compensarea discriminării negative printr-o discriminare pozitivă și refacerea inversată a raportului stăpân/sclav).

§ 2. De la revoluția economică la revoluția culturală

Rezultatul anticipat în fiecare stadiul al analizei, este că marxismul cultural este (printr-o mișcare retrogradă) convergent cu marxismul economic. Coimplicarea este complicitate iar dezbaterea între adepții marxismului economic („ortodox”) și marxismul cultural („heterodox”) este doar o divergență tactică în condițiile unui consens strategic. Dacă marxismul economic rezolvă lumea prin controlul statal al infrastructurii (al mijloacelor de producție economică), marxismul cultural rezolvă lumea prin controlul statal al suprastructurii (al mijloacelor de producție culturală). Revoluția culturală este deci analogon-ul suprastructural al revoluției economice infrastructurale. Absorbția politică a culturii este complementul recursiv al absorbției politice a economiei, fiecare membru producându-l în cerc vicios pe altul. Doar că revoluția economică asigură „Partidului” controlul materiei, pe când revoluția culturală asigură „Partidului” controlul spiritului. Prima suprimă libertatea exterioară (sfera proprietății), a doua suprimă libertatea interioară (sfera auto-proprietății). Împreună ele culminează cu instituirea ca „stăpâni” a celor ce s-au definit ca „sclavi”.

§ 3. Negație dialectică și negație abstractă

În ambele cazuri este vorba despre o „revoluție gnostică” (Eric Voegelin) animată de o ură bivalentă față de ordinea existentă: a) negația dialectică ca pasiune faustică a „distrugerii creatoare” și b) negația abstractă ca pasiune nihilistă a „distrugerii pure”. Momentele principale subsumate conceptului de marxism cultural cuprind: hegelianisul de stânga, marxismul pur, Școala de la Frankfurt (teoria critică), postmodernismul (neostructuralismul). În fond acestea sunt avataruri ale aceluiași spirit, în ciuda efortului fastidios de a distinge total neostructuralismul de marxism. Efortul dizolvării identității și opoziția față de recuperarea dialectică a diferenței la Derrida, Deleuze sau Lyotard sunt ontologic reductibile la dialectica negativă a lui Adorno până la punctul de a le considera schematizări ale aceleiași categorii. Iar Adorno poate fi recuperat în praxis-ul revoluționar ca moment logic negativ al marxismului teleologic-afirmativ. În ansamblu însă marxismul teleologic și teoria critică exprimă alternanța momentului dialectic pozitiv cu momentul dialectic negativ, adică accentele epocale distincte puse pe negația dialectică sau pe negația abstractă, astfel încât însăși ideea regulativă a egalității abstracte să fie permanent forțată în toate sferele. În acest sens, marxismul cultural și marxismul economic reprezintă fața și contrafața aceleiași metafizici isocratice totalitar-entropice.

§ 4. Prioritatea abordării filosofice față de cea politică

Caracterul acestui curs este prioritar filosofic. Acest lucru presupune deci nu o dispută orizontală cu marxismul cultural (inevitabilă datorită axiomei marxiste că „totul este politic”, axiomă care creează inamicul) ci o clarificare verticală cu marxismul cultural pronind de la problemele care sunt de fapt versiuni degradate ale filosofiei clasice germane. Degradarea rezultă din contragerea formei teoretice a filosofiei la forma practică a ideologiei. Orice conversie practic-politică a problemelor teoretic-filosofice reclamă o reducție prin care, doar, conceptul filosofic (multi-dimensional) poate deveni imperativ politic (bi-dimensional). Altfel spus, transcripția politică este naturaliter contracție cognitivă, „animalul politic” fiind o specie sub-filosofică. Acest lucru explică totodată de ce fascismul cultural s-a bazat pe aceeași axiomă (totul este politic) adică pe discursul incluziunii totalitare a sferelor particulare în sfera statului, fascismul fiind doar o altă gnoză politică. Liberalismul sau conservatorismul, având în comun principiul secesionar al libertății negative acceptă prin definiție autonomia sferelor sociale și recunoscând criteriul transcendenței față de colectivitate ele nu sunt gnoze politice). Probitatea academică cere ca argumenul unui autor să fie refăcut cu fidelitate. Dar obiectivitatea impune distincții reci: marxismul cultural nu este „științific”. El este sociologia militans, o revelație care cere distrugerea și purificarea lumii afectate de păcat. Această revoluție necesită totalizarea lumii sub controlul charismatic al unei elite gnostice salvatoare văzută ca avangarda progresistă a umanității. Statul este criticat doar în măsura în care el nu este încă un stat terapeutic supus controlului vizionar al unor comisari iluminați însărcinați cu efectuarea revoluției culturale, cu „smulgerea prejudecăților” (Rousseau) poporului retrograd. Rolul filosofiei însă este să înțeleagă lumea, nu să o distrugă. Astfel de fiecare dată când negația solicită apocalitic abolirea unei determinații, filosofia are sarcina de a sesiza conceptul acestei determinații prin circumscrierea conținutului ei pozitiv și a limitelor ei negative, precum și de a stabili locul ei în ansamblul conexiunii lucrurilor pentru a verifica atât gradul de necesitate cât și gradul ei de contingență.

Tematica cursului

1. G.W.F. Hegel. Stăpân și sclav. Teroare și libertate

Conștiința de sine dedublată. Lupta conștiințelor opuse. Stăpânirea. Frica mortiferă. Formarea. Alienare și emancipare. Răsturnare dialectică. Imposibilitatea egalitarismului: rotația termenilor și conservarea raportului ierarhic. Marxismul cultural ca simplificare binară consecventă a raportului stăpân și sclav. Timocrație și viclenie. Vinovăția ca factor politic. Substanța libertății absolute se ridică pe tronul lumii. Libertatea universală se poate realiza doar prin concentrarea într-un Sine singular exclusiv. Deducția transcendentală a terorii din utopia revoluției.

2. Karl Marx. Alienare gnostică și titanism catastrofic

Comuna primitivă. Păcatul primordial: aproprierea ca o cădere din paradis. Asuprirea ca și constantă istorică. Războiul de clasă. Omonimia alienării: alienare creștină versus alienare gnostică: conversia alienării metafizice în alienare empirică. Problema falsei structuri de conștiință. Lumea capitalistă ca lume reificată și dezumanizată. Capul ca mistificare a stomacului. Nevoile false. Diviziunea muncii. Fetișismul mărfii ca noțiune gnostică. Manuscrisele din 1844 – titanism auto-soteriologic: reconcilierea esenței cu existența. Vocația apocaliptic-mesianică a proletariatului și Partidul ca avangardă gnostică a istoriei revelate. Revoluție faustică: distrugerea-creatoare ca manipulare teurgică a apocalipsei. Dictatura proletariatului. Comunismul: crimă transcendentală. Notă: diferența distrugerii-creatoare în capitalism (Schumpeter) față de distrugerea-creatoare în comunism.

3. Antonio Gramsci. Lupta de clasă ca război cultural (pozitiv)

Note din închisoare. Hegemonia suprastructurală a capitalismului. Omul colectiv. Caracterul eretic al marxismului cultural față de marxismul ortodox. Statolatria. Aparatul ideologic de stat ca sinteză a represiunii cu fabricarea consimțămîntului. Conștientizarea priorității suprastructurii. Revoluția culturală ca precondiție a revoluției politice. Statul cultural. Revoluția culturală ca expropriere a mijloacelor educative (familia, școala, mass-media, Biserica). Inginerie suprastructurală de stat. Programarea gândirii. De la partitocrație la ideocrație. De la caracterul reacționar la caracterul revoluționar al statului. Deducția transcendentală a comisarilor gândirii. Marxismul cultural ca Agitprop.

4. Horkheimer & Adorno. Lupta de clasă ca război cultural (negativ)

Dialectica luminilor. Aufklärungbegriff. Tirania rațiunii instrumentale. Alienare fără emancipare. Caracterul pur negativ al teoriei critice. Sterilitatea negației abstracte (în opoziție cu negarea negației în marxismul clasic). Critica mitului; critica religiei; critica raționalismului; critica sistemului capitalist. Critica progresului: de la praștie la bomba megatonică. Critica industriei culturale. Inexistența unui punct arhimedic și identificarea criticului cu criticatul. Absența zdrobitoare a alternativei. Capitalismul nu poate fi criticat din perspectiva unei utopii nirvanice ci din perspectiva alternativei real-existente. De la critica burgheziei la critica proletarilor. Capitalismul a îmburghezit proletarii. Sinteză: proletarii sunt pur și simplu nesimțiți pentru că au refuzat rolul mesianic epocal în favoarea bunăstării inculte a societății de consum. Identificarea unilaterală a cauzei degradării: complicitatea proletarilor cu industria culturală: cererea și oferta se creează reciproc. Deconstrucția Decalogului legitimează inevitabil Vițelul de Aur. Socialismul nu mai poate fi decât fascist: proletarii trebuie constrânși la emancipare.

5. Herbert Marcuse. Lupta de clasă ca război între generații

Eros și civilizație. Ontogeneza individuală a refulării. Filogeneza civilizațională a refulării. Interdicția burgheză a plăcerii. Organizarea distrugerii instinctelor. Industria aprobării status-quo-ului. Fascismul supraeului și revoluția pulsională. Planificarea nevoilor false. Dialectica civilizației. Comandamentul sublimării (=desexualizării). Reprimare burgheză și emancipare boemă. Manifestul revoluției sexuale: emancipare nu prin sublimarea pulsiunilor ci prin eliberarea lor. Desublimare represivă și perversitate polimorfă. De la asceza revoluționară la hedonismul narcisist. Narcis versus Prometeu.. De la „catehismul revoluționarului” la „etica libidinală”. Deducția lupanarului. Libertatea erotomană și geneza omului fără gravitate (Charles Melmant). Critica socializării promiscue la Karl Marx. Consecințele revoluției sexuale: 1. Degradarea femeii. 2. Degradarea dorinței prin distensia libidinală. 3. Cei care se lasă dominați de apetit vor fi dominați de alți oameni; 4. Toleranța represivă și „Utopia totalitară” a Noii stângi (Kolakowski).

6. Gilles Deleuze. Lupta de clasă ca luptă cu ordinea psihică

Anti-Oedip. Antifascism logic. Critica „Dasein-ului fascist”. Caracterul totalitar al criticii identității. Mașini dezirante: o psihiatrie materialistă. Critica psihanalizei. Sfânta familie și contestarea triunghiului psihanalitic tata-mama-eu. Revoluția interioară: de la eliminarea barierei raționale la eliminarea barierei oedipale. Libertatea schizo-incestuosă. „Trei miliarde de perverși” (Guattari). Barbarie fluidă și civilizație represivă. Deleuze vrea deteritorializare radicală și emanciparea dorinței –dar capitalismul nomad face le posibile pe ambele. Distensia entropică a dorinței. Vitalismul animalier este izomorf cu iraționalismul fascist. Eliberarea subiectului de sine însuși și defenestrația nihilistă.

7. Jaques Derrida. Lupta de clasă ca luptă cu metafizica clasică

Spectrele lui Marx. Deconstrucția ca marxism logic. De ce Derrida rămâne un gânditor binar. Diferanța ca permanentă deferire a sensului. De ce apologetul diseminării libere elogiază proiectul teleologic al abolirii fuzional-aglutinante a diferențelor (=comunismul). Revizionism transcendental: comunismul istoric nu a fost comunism. Fantoma lui Marx: chemare la o justiție amorfă care transcende valorea de schimb. Confuzia proporției dreptății cu disporporția iertării. Comunismul spectral revine după eșecul comunismului real. Noua internațională ca alianță mondială non-instituțională. Comunismul spectral ca mesianism negativ care trebuie permanent să vină. Incompatibilitatea topologică a utopiei cu realizarea ei. Indistincția justiției mesianice. Revoluția abstract egalitară ca gnoză dualistă.

8. Michel Serres. Lupta de clasă ca război între specii

Contractul natural. Declarația drepturior omului nu este universală, toate ființele trebuie să devină subiecți de drept. Principiul egalității biocentrice (Aldo Leopold). Drepturile animalelor (Peter Singer). Carnofalogocentrism (J. Derrida). Omul ca parazit ontologic. De la parazitism unilateral la reciprocitate simbiotică. De la contractul social la contractul natural. Duty and the Beast (Roger Scruton). Mutuus consensus. Capacitate juridică. Conexiunea dreptului cu obligația. Drepturile naturale sunt drepturi artificiale. Contract fără două părți, fără acord de voință și fără capacitate juridică. Contractul natural este un contract artificial. Contractul natural ca sinteză dadaistă a junglei cu polis-ul.

9. Theodor Adorno. Lupta de clasă ca luptă cu arta

Teoria estetică ca filosofie atonală. Autonomia și heteronomia artei. Arta ca opium și ca emancipare. Caracterul burghez și evazionist al artei. Necesitatea „pedepsirii” spectatorului (îm)burghez(it): „administrarea de otravă”. Disonanța ca simbol al puterii critice a artei. Avangarda ca libertate destructivă. Critica criticii: ipocrizia ontologică a teoriei critice. Complicitatea criticii ierarhiei valorilor cu consumerismul: masificarea este rezultatul destrucției ierarhiei valorilor. Elogiul interesat al atonalismului lui Schönberg. Abstractizarea ca abolire nihilistă a „eternei repetiții tonale”: devenirea infinită a muzicii atonale este infinitul rău. Destrucția tonalității ca tragedie a istoriei universale și orbire metafizică generalizată. Doktor Faustus și crima metafizică a atonalismului.

10. Slavoj Zizek. Lupta de clasă ca luptă a heterodoxiei cu ortodoxia

Păpușa și piticul. Hermeneutica scurtcircuitului. Interpretarea politic-perversă a creștinismului. Scindarea monoteismului și depotențarea absolutului. Pozitivarea temporalității și răului. Gnoza căderii și viclenia Rațiunii. Satanologie pozitivă. Noul Adam și Supraomul. Judas Priest. Eshatologie și revoluție: dacă răul este binele și căderea este mântuirea, atunci și teroarea este emanciparea. Așa-numitul „socialism creștin” este sinteza anabaptistă a gnozei cathare cu erezia hiliastă. Teologia violenței la Thomas Münzer. „Comunismul este în mod esențial ură” (Karl Marx).

11. Concluzii. Dezbateri

Bibliografie:

• G.W.F. Hegel, Fenomenologia Spiritului
• Karl Marx, Manuscrisele din 1848
• Karl Marx, Capitalul
• Karl Marx, Manifestul comunist
• Antonio Gramsci, Notes from the Prison
• Theodor Adorno & Max Horkheimer, Dialectica Luminilor
• Theodor Adorno, Teoria estetică
• Herbert Marcuse, Eros și civilizație
• Gilles Deleuze, Diferență și repetiție
• Gilles Deleuze, Anti-Oedip
• Jacques Derrida, Forță de lege
• Jacques Derrida, Spectrele lui Marx
• Michel Serres, The Natural Contract
• Slavoj Zizek, The Puppet and the Dwarf 
• Manfred Frank, Was ist Neostrukturalismus?
• Eric Voegelin, The New Science of Politics
• Nikolai Berdiaev, Sensul și originea comunismului rus
• Nikolai Berdiaev, Filosofia lui Dostoievski
• Alan Bloom, The Closing of the American Mind
• Feodor Dostoievski, Frații Karamazov
• Feodor Dostoievski, Demonii
• Luc Ferry, The New Ecological Order
• Lesek Kolakowski, Principalele curente ale marxismului, 1-3
• Thomas Mann, Doktor Faustus
• Charles Melmant, Omul fără gravitate
• Horia-Roman Patapievici, Omul recent
• Jacob Taubes, Eshatologia occidentală
• Robert Tucker, Filosofie și mit la Karl Marx
• Roger Scruton, Animal Rights and Wrongs
• George Orwell, 1984

Numărul minim de participanți – cinci, numărul maxim de participanți – cincisprezece.

Cursul poate fi urmărit și online pe youtube (cu link dedicat ce se transmite înainte de începerea cursului). Pe parcursul cursului puteți să adresați întrebări lectorului prin intermediul chat-ului dedicat. Cursul este disponbil participanților pe youtube 2 săptămâni pentru revizionare.

Studenții beneficiază de o reducere de 20% folosind cuponul ”Marxism”.

academiaprivata.ro

Muzeul Național al Literaturii Române, în parteneriat cu Ministerul Culturii și Identității Naționale, Biblioteca Academiei Române, Uniunea Artiștilor Plastici din România, Romfilatelia și Fundația Colegiului Național de Apărare, având ca partener strategic Teatrul Dramaturgilor Români, organizează Bienala de Carte Bibliofilă și de Carte-Obiect, ediția I, 2018. Dublul vernisaj va avea loc de Ziua Culturii Naționale, luni, 15 ianuarie 2018, și va consta în deschiderea celor trei expoziții din cadrul Bienalei:

• Expoziția Mihai Eminescu, reper al spiritualității românești, expoziție de carte bibliofilă, ora 13.00, Biblioteca Academiei Române, Calea Victoriei 125
• Expoziția de Carte Bibliofilă și Expoziția de Carte-Obiect, ora 14.00, Muzeul Național al Literaturii Române – Sala de spectacole „Iosif Naghiu”, Calea Griviței 64-66.

Invitați: Mircia Dumitrescu (artist vizual) și Pavel Șușară (critic de artă)

Amfitrion: Ioan Cristescu, Director al Muzeului Național al Literaturii Române

Curatori: Gabriela Dumitrescu, Monica Vasinca, Mirela Trăistaru, Pavel Șușară

Coordonator proiect: Dalina Bădescu

Evenimentele organizate în data de 15 ianuarie 2018 își propun să marcheze Ziua Culturii Naționale, sărbătorită la începutul săptămânii viitoare, când este aniversată și nașterea poetului Mihai Eminescu, printr-o nouă serie de proiecte permanente inițiate de instituțiile partenere cu acest prilej. În aceeași zi, Biblioteca Academiei Române organizează și lansarea volumului Slujebnicul arhieresc al Mitropolitului Ștefan al Ungrovlahiei, coordonator: Gabriela Dumitrescu, Cuvânt înainte: Acad. Răzvan Theodorescu, Editura Sapientia Principium Cognitio, prezentat de Acad. Răzvan Theodorescu.

Bienala de Carte Bibliofilă și de Carte-Obiect se va desfășura anul acesta în perioada 15 ianuarie – 31 martie 2018, la sediul Muzeului Național al Literaturii Române din Calea Griviței 64-66, în sălile de expoziții amenajate recent, unde vor fi prezentate peste 200 de exponate, cărți bibliofile și de artist. Pe lângă cele două expoziții, MNLR va organiza pe parcursul întregii perioade patru conferințe despre fenomenul carte-obiect, dar și ateliere pentru copii și adulți, desfășurate cu prilejul zilelor aniversare de 24 ianuarie, 14/24 februarie, 1 și 8 martie. Tema selectată pentru prima ediție a Bienalei este chiar tema care oferă coerență întregului an cultural, Unitate, înscriindu-se astfel printre proiectele care își propun să aducă în atenția publicului larg valorile culturale naționale, prin prezentarea lor prin intermediul unui discurs inter- și multidisciplinar.

Curatorii Bienalei au încercat să orienteze participanții în selecția lucrărilor cu care urmau să participe, sugerând această temă, dar fără să o limiteze la un anumit context istoric sau social. Selecția lucrărilor s-a desfășurat simultan în două planuri: pe de o parte, curatorii au invitat artiști consacrați, cu opere recunoscute în care Cartea Obiect avea un rol marcant, pe de altă parte, s-a lansat un apel de participare către toți artiștii interesați, în urma căruia juriul Bienalei a selectat mai mult de 80 de participanți din totalul de peste 150. Aceștia provin preponderent din spațiul românesc sau sunt artiști români stabiliți în străinătate, dar există și un număr semnificativ de participanți străini, din țări precum Ungaria, Statele Unite ale Americii, Egipt, Liban, Iordania, Japonia, Republica Moldova, Elveția și UK.

În urma selecției participanților, juriul format din specialiști în arta plastică, artiști și scriitori va acorda trei premii celor mai bune lucrări. Premiul I va primi 700 euro, premiul II – 500 euro si premiul III – 300 euro, iar primele 10 lucrări diplome și premii din partea sponsorilor. Partenerii proiectului, Uniunea Artiștilor Plastici din România, APLER, Clubul UNESCO-Adolescenții, Asociația EURO CULTURART, Romfilatelia și Asociația Experților și Evaluatorilor de Artă din România (AEEAR), precum și sponsorul oficial al evenimentului, Casa de Avocatură „Șerban & Asociații”, vor acorda șapte premii speciale. Premiile vor fi anunțate în cadrul vernisajului.

Programul integral al evenimentelor va fi anunțat pe site-ul www.mnlr.ro și pe pagina de Facebook a Bienalei: https://www.facebook.com/BienaladeCarte/

Program de vizitare:
Marți – Duminică, intervalul orar 10.00 – 18.00
Intrare liberă

Proiect cultural organizat de Primăria Municipiului București prin Muzeul Național al Literaturii Române și partenerii săi
Co-organizator: Biblioteca Academiei Române
Parteneri: Ministerul Culturii și Identității Naționale, Uniunea Artiștilor Plastici, Romfilatelia, Fundația Colegiului Național de Apărare, Cărturești, Editura Humanitas, Librăriile Humanitas, APLER, Clubul UNESCO-Adolescenții, Asociația EURO CULTURART
Partener strategic: Teatrul Dramaturgilor Români
Sponsor oficial: Casa de Avocatură „Șerban & Asociații”
Parteneri media: TVR 1, TVR 3, TVR International, Radio România Cultural, RFI, Modernism.ro, Observator Cultural, Cultura, TV City, Contemporanul, AgenţiadeCarte.ro, publicația on-line IQool.

Persoane de contact:
ANDREEA DRĂGHICESCU – relatiipublice@mnlr.ro, +40 731 003 022
DALINA BĂDESCU – dalina.badescu@gmail.com, +40 730.245.010

Am început să citesc, cu întîrziere, „Muzeul inocenţei” al lui Pamuk. Las la o parte faptul că-mi place, pentru că nu are relevanţă acum. O să spun doar că traducerea şi redactarea sunt ca mătasea până în clipa-n care-am dat de fraza: „Apoi mâna bărbatului se prăbuşea pe neaşteptate, „din greşeală”, tocmai în poala lui Fusun (…) şi, după ce-şi dibuia calea şi se agita, rămânea încremenită ca un crab între picioarele şi coapsa ei”.
Am închis ochii şi romanul ca să-ncerc să înţeleg. Deci fata avea picioare plus o coapsă (nu ştim care). Înseamnă că avea trei picioare (e posibil, ne aflăm în Turcia). Şi ţinta dorinţei bărbatului se afla între cele două picioare şi coapsa separată. E cam asimetric, însă nu te poţi opune unui scriitor. Mai departe: coapsa cu pricina, nefiind semnalată ca picior, este în mod clar lipsită de gambă, gleznă şi labă, aşadar atârnă âcele două picioare. Imaginea e puternică, totuşi nici aşa nu se rezolvă problema, deoarece nu se specifică exact numărul picioarelor. Pot fi două, e drept, dar pot fi mai multe. Să zicem opt. Şi cu coapsa, opt şi jumătate (referinţă culturală). Însă ce te faci dacă atunci cînd se aminteşte de picioare, autorul sau traducătoarea sau redactorul sau toţi odată au vrut să spună „labele picioarelor”? În fond, se mai vorbeşte astfel pe la ţară. În acest caz, mâna bărbatului rămîne încremenită între labele picioarelor şi coapsă (stângă sau dreaptă). Adică undeva prin dreptul genunchilor – aşadar aici s-ar afla obiectivul poftei, fie lipit de-o rotulă, fie suspendat ademenitor în gol. Nu-i însă cam dificil să-l prinzi? Şi unde se află uterul? Şi-i genunchiul cărui picior? E vorba de cele două labe ale celor două picioare, sau e un singur picior cu două labe?
Fraza se află la pagina 69. Sigur nu-i un număr întâmplător!

Răzvan Petrescu

Volumul “Testamentul lui Abraham” de Igor Bergler depăşeşte 58.000 de exemplare vândute la numai trei luni de la apariţie, anunţă Editura Litera, într-un comunicat.
“Prin comparaţie, ‘Biblia Pierdută” (n.r. prima carte a autorului) vânduse în aceeaşi perioadă 51.000 de exemplare. (…) Dacă evoluţia celei de-a doua cărţi a autorului român va fi comparabilă, va depăşi în doi ani 150.000 de exemplare şi va deveni cel mai vândut roman autohton de la revoluţie încoace”, precizează Editura Litera.
Oferită la prevânzare din 1 septembrie, în librării din 1 octombrie, “Testamentul lui Abraham” este câştigătoarea celui mai important trofeu la ediţia 2017 a Târgului Gaudeamus, fiind prevândută în câteva ţări importante, informează Litera.
Pentru primăvara acestui an, editura anunţă apariţia volumului “6 poveşti cu draci”, “o carte de povestiri în afara seriei Charles Baker şi, în toamna lui 2019, cel de-al treilea roman al seriei, Minciuna lui Michelangelo”.
Igor Bergler a debutat, în 2015, cu romanul “Biblia pierdută”. Potrivit Editurii Litera, “Biblia pierdută” a fost vândută în 15 ţări şi va apărea la cele mai importante edituri din fiecare ţară, culminând cu La nave di Teseo, editura înfiinţată de Umberto Eco, în Italia.

Roman polițist, roman de aventuri, thriller, roman metafizic, roman istoric, desfătare erudită, parodie în cel mai înalt grad, Testamentul lui Abraham este o carte inegalabilă. Cu acest roman, mai mult chiar decât cu Biblia pierdută, Igor Bergler dovedește că e un scriitor extraordinar.

Un scandal cu prostituate la summitul Americilor de la Cartagena. Un atentat la viața președintelui Statelor Unite. O bibliotecă dispărută de 2 000 de ani. O organizație secretă. Și încă una. O lungă istorie de papi mincinoși. Criminali de război. Un oraș legendar. Agenți cu identități multiple. O bestie numită „El Diablo“. Și toate numele sale. Doar simpla ei apariție te face să încărunțești pe loc. Un asasin plătit care îl știe pe dinafară pe Borges. Zece manuscrise dispărute ce reapar brusc. Și codurile complicate ascunse în ele. Un uriaș și un pitic. Și un festin roman. Un basilisc și un șarpe cu pene. O femeie fatală. Un polițist care nu poate uita niciodată nimic. Un psihiatru care crede că 240 de călugări franciscani îi locuiesc creierul. Un om cu părul portocaliu. O poveste cu sclavi. Și cu președintele lor. Oameni obișnuiți prinși în întâmplări neobișnuite. Un trecut care devine pentru câteva clipe prezent, doar pentru a dispărea din nou pentru totdeauna. Cervantes și Eco și Borges. Și peste toate astea, cărțile. Toate cărțile.

UN ROMAN CARE TE VA BÂNTUI MULTĂ VREME DUPĂ CE L-AI CITIT

„Roman polițist, roman de aventuri, thriller, roman metafizic, roman istoric, desfătare erudită, parodie în cel mai înalt grad, Testamentul lui Abraham este, în opinia mea, o carte inegalabilă. Cu acest roman, mai mult chiar decât cu Biblia pierdută, Igor Bergler dovedește că e un scriitor extraordinar. Și nu numai pentru literatura română.“ – Jean Harris
„Testamentul lui Abraham este dovada supremă că bibliotecile nu ard niciodată, că fascinantele narațiuni disparate, de la mitologie la Cervantes, de la romanul gotic la neoromantismul lui Stevenson, de la Borges la Eco și de la imaginarul oculto-conspirativ la fervoarea hermeneutică, pentru începători, a lui Dan Brown, se înscriu într-o Mare Narațiune care se sprijină, la rândul ei, pe întreaga memorie a umanității. Parodia și satira, aluzia subversivă și interogația gravă, țesătura epică, de o acuratețe geometrică aproape monstruoasă, imaginarul baroc, frisonul magico-metafizic devin, în mâinile lui Igor Bergler, arme paradoxale: devastatoare și fascinante în același timp. Tensiunea la cote maxime a unei epici insațiabile, din care orice evadare devine imposibilă, îi imprimă cititorului până și ritmul respirației prin fraza alertă, cinematografică.
Sumă a tuturor bibliotecilor, noua Bibliotecă a lui Igor Bergler nu se mai adresează doar memoriei, ci deconstruiește, fecundează și reconstruiește întreaga istorie. Printr-o arhitectură unică și irepetabilă. De vreo 700 de pagini: Testamentul lui Abraham.“ – Pavel Șușară
„Cel care refuză să citească cărțile lui Igor Bergler pentru că au succes seamănă cu cei care îl resping pe Umberto Eco pentru că și-a vândut romanele în zeci de milioane de exemplare.“ – Milo Temesvar

D.P.