Cronică

Vă invităm marți, 7 noiembrie, ora 19.00 la lansarea cărții „Rusia, 1917. Soarele însângerat. Autocrație, revoluție și totalitarism“ de Ioan Stanomir, apărută în colecția Istorie a Editurii Humanitas. La eveniment vor vorbi Ioan Stanomir, politolog, Catalin Avramescu, eseist, specialist în istoria ideilor politice, Angelo Mitchievici, scriitor, și Cristian Vasile, istoric.

„Pentru Ioan Stanomir, istoria rusă a ultimului veac este inseparabilă de amprenta spiritului lui Lenin. Lenin a exacerbat trăsăturile voluntariste şi utopice ale marxismului prin unificarea acestei doctrine cu tradiţia sectară a milenarismului rus. Ioan Stanomir ne oferă în această carte un ghid indispensabil pentru a înţelege ceea ce a fost catastrofa sovietică. Perspectiva propusă este expresia unui indefectibil angajament în favoarea libertăţii.“ (VLADIMIR TISMĂNEANU)
„Comunismul a fost cu mult mai mult decât o poveste rusă. URSS este epicentrul, dar undele seismice au călătorit până departe. Graţie URSS, comunismul şi-a probat posibilitatea de existenţă. Comunismul a devenit, odată cu anul 1917, un regim vital şi capabil de prozelitism, modelat de experienţa şi de practicile autocraţiei care îl precedă. Maturizarea sa prin stalinism înseamnă maturizarea unui model ce mizează pe control, pe teroare şi pe modernizarea patologică. La un secol de la Octombrie 1917, libertatea are nevoie de acelaşi devotament intelectual în apărarea ei. Tentaţia totalitară se hrăneşte din teamă şi din resentiment, iar luptele veacului XX sunt şi luptele noastre.“ (IOAN STANOMIR)
https://eventbook.ro/event/bilete-rusia-1917

F.B.

Teatrul Național I. L. Caragiale din București anunță premiera, la sediu, a spectacolului Livada de vișini de A.P.Cehov, în regia lui David Doiashvili, spectacol a cărui premieră internațională a avut loc în cadrul ediției 2017 a Festivalului Internațional de Teatru din Tbilisi.

Sâmbătă 11 noiembrie și duminică 12 noiembrie, de la ora 19.00, vă invităm pe scena Sălii Mari la o nouă versiune a cunoscutei piese cehoviene. Regizor georgian de prim rang, David Doiashvili — aflat la a doua colaborare cu TNB după impresionantul Rege Lear din stagiunea precedentă — propune o construcție barocă spectaculoasă, un cocktail expansiv de umor, pasiune, muzică, disperare de a trăi și de a nu ști cum, o permanentă nevoie de a schimba și de a nu ști ce, în căutarea unui nou adevăr teatral, de o cruzime poetică.

Cu această piesă Cehov a inovat arta dramatică, propunând tehnica ‘acțiunii indirecte’ — evenimentele importante se petrec în afara scenei, iar noi suntem martorii reacțiilor personajelor la ce se întâmplă. Iar David Doiashvili a surprins chiar această convenție a ‘martorilor în acțiune’ — de la felul în care sunt dispuse gradenele pe scena Sălii Mari, până la compoziția plastică a spațiului și arhitectura luminilor. Totul este construit în așa fel încât spectatorii să privească printr-un colț de fereastră în casa și sufletele acestor oameni, mai mult sau mai puțin pregătiți pentru a prinde timpul din urmă.

Pentru rolurile principale din Livada de vișini alegerea lui Doiashvili s-a oprit la Monica Davidescu și Irina Movilă (jucând alternativ rolul Ranevskaia), pentru Lopahin la Ioan Andrei Ionescu, iar Mihai Constantin este memorabilul Firs, cel uitat de toți cei pe care i-a slujit cu credință o viață întreagă. Celelalte roluri, la fel de bine reliefate temperamental și artistic, sunt interpretate de: Crina Semciuc, Raluca Aprodu, Gavril Pătru, Rareș Andrici, Vitalie Bichir, Istvan Teglas, Idris Clate, Ana Covalciuc, Silviu Mircescu. Muzica spectacolului este compusă de colaboratorul statornic al regizorului, renumitul muzician Nikoloz Rachveli Memanishvili, scenografia ingenioasă și plină de poezie este semnată, în colaborare, de Tamara Kvesitadze (Georgia) și Gabi Albu, iar coregrafia aparține artistului Florin Fieroiu.

„Acest spectacol nu are voie să fie o melodramă, precizează regizorul David Doiashvili, trebuie doar să ne deschidă ochii asupra unor adevăruri: sunt momente în care crezi că ești tânăr, că ai puterea să muți din loc munții, dar îți dai seama că ai îmbătrânit, că nimeni nu mai are nevoie de tine. Atunci înțelegi că ai avut viața în mâini, dar că, fără să simți, ai rămas de partea cealaltă a timpului, în afara vremurilor pe care le trăiești și că nu mai ești de folos nimănui. Să râdem așadar!”.

Nu ratați această Livadă, veți descoperi caractere, situații și înțelesuri nebănuite, chiar dacă piesa este pentru dumneavoastră una din cele mai cunoscute creații ale literaturii universale.

Următoarele reprezentații sunt programate pentru zilele de 8 și 9 decembrie 2017, de la ora 19.00.

„Bal în timpul ciumei” – Doiashvili, despre „Livadă…”

„Livada de vișini” este, înainte de orice, o cronică de familie, al cărei umor îți frânge inima. Ultima piesă a lui Anton Pavlovici Cehov a avut premiera la Teatrul de Artă din Moscova în 1904, cu doar câteva luni înainte de moartea autorului, și a fost scrisă pentru a celebra viaţa. „Este, desigur, o viaţă tristă, burgheză, dar nicidecum o viaţă apăsătoare, smiorcăită”, spunea dramaturgul rus despre universul personajelor sale.

Simbol al unei lumi în ruină și al unei tranformări sociale radicale care-i lasă în urmă pe nepregătiți, livada de vișini trebuie scoasă la licitație pentru a plăti datoriile unei familii de aristocrați ruși. Dar strălucitoarea Ranevskaia și copilul bătrân Gaev sunt orfanii unei lumi care nu-i mai ocrotește, au rămas în afara timpului, așa că deciziile le aparțin altora. Ei nu pot fi salvatorii civilizației pierdute, nu pot face nimic altceva decât să se reîndrăgostească de trecut și să se mute acolo, cu toată energia de care mai sunt capabili. După cum spune Henri Troyat: „Casa, reşedinţa străveche a familiei, încărcată de amintiri, primeşte lovitura de graţie, iar proprietarii dansează pe cadavrul ei”.”

O nouă lume forțează porțile moșiei lor, în timp ce ei au nostalgii, organizează baluri, joacă biliard și vorbesc cu totul altfel decât acționează. Cu această piesă Cehov a inovat arta dramatică, propunând tehnica „acțiunii indirecte” – evenimentele importante se petrec în afara scenei, iar noi suntem martorii reacțiilor personajelor la ce se întâmplă.

Iar eclecticul regizor georgian David Doiashvili a surprins chiar această convenție a „martorilor în acțiune” – de la felul în care sunt dispuse gradenele pe scena Sălii Mari, până la compoziția plastică a spațiului și arhitectura luminilor, totul este construit în așa fel încât spectatorii să privească printr-un colț de fereastră în casa și sufletele acestor oameni, mai mult sau mai puțin pregătiți pentru a prinde timpul din urmă.

„Livada de vișini” a lui Doiashvili este o construcție barocă spectaculoasă, un cocktail expansiv de umor, pasiune, muzică, disperare de a trăi și de a nu ști cum, nevoia de a schimba și de a nu ști ce, în căutarea unui nou adevăr teatral, de o cruzime poetică.

Fiecare moment are o structură ritmică specifică, accentele sonore comunică mai mult decât dialogurile uneori, spațiul are dinamică, energie, transmite emoție dincolo de vorbele personajelor, pentru că tot ce spun ele este, de fapt, un dublu discurs – suprafața cuvintelor ascunde ratări, nemulțumiri și iubiri care nu vor fi rostite niciodată. Rămâne doar imaginea posibilelor adevăruri.

O montare cu rezonanță contemporană, într-o lume care totul se ipotechează, se cumpără și se vinde, în care suntem puși în fața unei alegeri esențiale: a fi sau a… vorbi?

Spectacolul are un ritm frenetic, propunând o coregrafie impresionantă a dezastrului unor vieți neliniștite, dar și o dramaturgie a empatiei față de neajutorații acestei lumi.

David Doiashivili este la cea de-a doua colaborare cu TNB, primul spectacol montat fiind „Regele Lear”, în 2016.

Livada de vișini de A.P. Cehov

„Preferăm să avem lângă noi un mediocru alături de care să părem mai buni, în locul unui om strălucit, care să ne facă să devenim mai buni” – Ignasi Vidal

Dacă nu ați văzut Demnitate, producția Teatrului Avangardia, scrisă și regizată de spaniolul Ignasi Vidal, mergeți să o vedeți și altfel vă veți privi, apoi, țara, viața, lumea! Se joacă la Cinema Pro, într-un decor simplu și este o producție fără multe artificii. Nici nu ar avea nevoie de ele, nimic în plus nu și-ar mai găsi loc într-o construcție atât de rotundă, atât de modernă, atât de puternică, încât, la un moment dat, nu mai știi ce e teatru și ce e viață, ce e convenție și ce răzvrătire de suflet.

Nu e un spectacol pentru o seară, ci pentru o viață. Nu-l pot recomanda doar celor care vor să evadeze din lumea lor pentru o oră și un sfert, ci și celor, mai ales celor care au curajul de a accepta că nimic nu va mai fi la fel după ce îl vor vedea. Iar transformarea se va întâmpla fără trudă și fără lecții. Pur și simplu, vei fi captivat într-o conversație pe care o vei urmări cu sufletul la gură, ca și cum ar fi fost scrisă doar pentru tine, despre familia ta, despre încercările tale, despre zvâcnetele tale de curaj și de lașitate, despre țara ta și oamenii politici care o conduc. Marii, fabuloșii actori Șerban Pavlu și Marius Manole, nu sunt nicio clipă Șerban Pavlu și Marius Manole, ci politicienii Victor și Alex, personajele unei întâlniri memorabile la capătul căreia pleci acasă cu toate valorile care contează pentru o viață de OM, de cetățean, de gânditor, renăscute, regăsite, reactivate.

Ignasi Vidal: Încă de la prima lectură a textului, la sosirea mea la București, mi-am dat seama că sunt doi actori extraordinari. Marius Manole și Șerban Pavlu formează cea mai bună distribuție din toate țările lumii în care s-a montat Demnitate.

Pentru că la premiera din 30 septembrie 2017 a luat parte și autorul și regizorul piesei, Ignasi Vidal, regizor, actor, muzician, artist al imaginii, scriitor, am avut șansa de a-i adresa câteva întrebări și de a-i mulțumi pentru revelație.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: La ce țară, la ce societate a lumii v-ați gândit când ați scris Demnitate și cât de mult ați schimbat textul pentru a îl face atât de compatibil cu realitatea din România?
Ignasi Vidal: Am scris Demnitate în contextul politicii spaniole și nu am schimbat nici măcar o singură virgulă a textului pentru țara voastră! Piesa s-a mai jucat și în alte țări, nu doar în Spania, iar acum și în România, și peste tot primesc aceeași întrebare, iar acesta este un semn că deprecierea instituțiilor democratice și corupția nu sunt fapte izolate în anumite țări, ci sunt răspândite în întreaga lume.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Deși ești un artist prin excelență, cum se face că ai atât de multă experiență în lumea politică, în încrengătura obscură a relațiilor politice, ca să o prezinți atât de veridic în opera ta?

Ignasi Vidal: Pentru că am făcut parte timp de doi ani dintr-un partid politic…

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Cum i-ai ales pe Marius Manole și pe Șerban Pavlu și cum ai lucrat cu ei?

Ignasi Vidal: I-am ales pentru că am mare încredere în recomandările făcute de Ricard Reguant, un regizor spaniol care lucrează adesea în România. Producătorul Teatrului Avangardia mi i-a propus, iar Reguant mi-a spus că sunt doi dintre cei mai buni actori din țară. Încă de la prima lectură a textului, la sosirea mea la București, mi-am dat seama că sunt doi actori extraordinari. Marius Manole și Șerban Pavlu formează cea mai bună distribuție din toate țările lumii în care s-a montat Demnitate. A fost extrem de simplu să lucrăm împreună, fiindcă, atunci când ai de-a face cu actori atât de buni și atât de talentați, orice propunere sau inițiativă este un succes. Sunt actori care fac să pară că e foarte ușor să joci, deși, de fapt, ceea ce fac ei este extrem de dificil. Trebuie să mai spun și că am avut aici o echipă de oameni minunați, care au făcut procesul mult mai ușor: Madelain Ciupitu, Bogdan Amarfi, Mihaela Stanca, Dan Bujor și Roberta Pasquinucci…

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Se schimbă lumea o dată cu aplauzele publicului? Dacă înțelegem, dacă participăm, dacă aplaudăm arta actorilor și a regizorului, facem mai mult decât să recunoaștem frumusețea artei?

Ignasi Vidal: Aplauzele sunt un exemplu de generozitate a publicului față de noi, cei care suntem pe scenă. Ceea ce schimbă cu adevărat lumea este actul teatral, faptul că oamenii se apropie de un teatru pentru a vedea ce au creat alții, în ultima vreme. Iar teatrul poate să fie, și așa ar trebui să fie, un instrument al schimbării și al progresului. Când teatrul merge cu un pas înaintea societății, el devine un instrument foarte util pentru fiecare dintre noi. A recunoaște frumusețea artei înseamnă să fii om.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ai familie, copii, cum îmbini minunatele tale haruri artistice, muzica, teatrul, poezia, imaginile, cu responsabilitatea de părinte care lasă lumea asta ca moștenire copiilor săi?

Ignasi Vidal: Este foarte dificil și am nevoie de ajutor, de multe ori. Visez ca, în viitorul apropiat, să petrec mult mai mult timp cu copiii mei. Din fericire, am sprijinul partenerei mele, Roberta Pasquinucci, Roberta Pasquinucci care a avut un rol esențial ca asistentă de regie pentru Demnitate, la București, îmbogățind acest proiect cu talentul său și deschizându-mi ochii atunci când nu reușeam să văd clar ceva. Singura moștenire importantă pe care vreau să o las copiilor mei (în afară de drepturile de autor, ha, ha, ha, ha!) este o asumare fără echivoc a libertății de gândire prin intermediul artei.

 

 Alice Năstase Buciuta

Fotografii de Paul Buciuta

Istoricul Lucian Boia îşi va lansa joi, la ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, volumul „În jurul Marii Uniri de la 1918. Naţiuni, frontiere, minorităţi”.

„Sărbătorirea Marii Uniri e cu totul legitimă”, spune Lucian Boia. „E legitimă şi o doză de mitologie: toate naţiunile o au! Dar avem nevoie, dincolo de comemorări şi de simbolistica eroică, şi de o istorie făcută fără prejudecăţi, în spiritul unei abordări critice. Cel puţin din partea istoricilor profesionişti! Ne trebuie în tot cazul o istorie europeană. România nu e o insulă, e parte a unui ansamblu. Nu ne putem izola, nici în interpretarea istoriei, nici în modul cum ne raportăm la ziua de azi ori de mâine. Dacă privim izolat crearea României Mari, riscăm să facem abstracţie de evoluţiile globale şi totul să ni se pară minunat. În fapt, România Mare a evoluat pe o scenă extrem de fragilă, cu primejdii răsărind la tot pasul – şi, desigur, istoria încă nu s-a încheiat”.

Istoricul continuă: „Calea europeană nu înseamnă revenirea la vechi frontiere, ci, ca ţel final, dispariţia frontierelor şi transformarea Europei dintr-un continent până nu demult conflictual într-o casă în egală măsură primitoare pentru toţi locuitorii săi. Miza, pentru noi toţi, nu e trecutul, ci viitorul”.

„România e absentă în dezbaterea istoriografică europeană. Pe piaţa ideilor, cum se spune, nu prea existăm. Răspunderea o poartă cei care încă n-au aflat că istoria se face, astăzi, altfel, în orice caz nu reîncălzind la nesfârşit vechiul discurs naţionalist. Centenarul Marii Uniri, în loc să stimuleze cercetări înnoitoare, riscă să se rezume la reafirmarea unor locuri comune. În memoria istorică a românilor a rămas doar o schemă mult simplificată a procesului istoric desfăşurat între 1914 şi 1918. Toţi românii, cu puţine excepţii, ar fi tras atunci într-o singură direcţie. Nu e chiar aşa! Adevărul, pur şi simplu, este mai complex şi mai nuanţat”, adaugă Lucian Boia.

La evenimentul de lansare a cărţii apărute la editura Humanitas vor participa şi politologul Ioan Stanomir şi jurnalistul Marian Voicu.

Când modelele vii sunt din ce în ce mai rare sau dispar, când Tradiția este înlocuită de imitații calpe ori ridiculizată, atunci singurul refugiu al celor însetați de viață și libertate îl reprezintă cărțile.

Primordial, rolul culturii nu ar trebui să fie altul decât acela de a furniza modele pentru comunitate, de a contura pentru cei care vin exemplele supreme, de a ilustra soluții onorabile.

Dar când cultura se transformă într-un rezervor de antimodele și antieroi, când cărțile au rolul de a dărâma, nu de a edifica o comunitate, când cultura devine o anticultură sau o subcultură, atunci rolul unei edituri tradiționale se schimbă.

ANACRONIC și-a propus să reînvie misiunea de edificare a cărții. Însă această misiune ar fi de la bun început sortită eșecului, dacă nu am avea în vedere și rolul sanitar pe care trebuie să îl joace o carte în zilele noastre. Așa că întregul nostru proiect editorial țintește simultan restabilirea coordonatelor unei tradiții și demitizarea idolilor modernității.

Avem nevoie, mai mult decât orice, să înțelegem cum am ajuns într-o fundătură culturală, politică și socială, care sunt erorile intelectuale comise de-a lungul timpului, cine sunt corifeii dezastrului cultural contemporan și cum putem restaura demnitatea omului și a culturii.

Debutul editurii a fost marcat de ”Procesul lui Darwin”, o carte necesară pentru a pune rapid și inteligent sub semnul întrebării întreagă metafizică a progresului. Dar acesta nu a fost decât primul pas. În curs de publicare la ANACRONIC sunt ”Rousseau și romantismul” (Irving Babbitt) și cartea părintelui Michael Azkoul despre erorile teologice ale Fericitului Augustin. Aceste trei cărți, imbatabile logic, sunt referințe obligatorii pentru deconstrucția presupozițiilor curente și parte indispensabilă din bibliografia omului cultivat.

Însă, până la arcanele subtile de teologie dogmatică, am adus pe piața românească trei volume despre educație, ”Distracția care ne omoară” (Neil Postman), ”Cum suntem imbecilizați” (John Taylor Gatto) și ”Educația creștin-ortodoxă a copiilor în zilele noastre” (Episcopul Grigorie Grabbe). Obiectivul manifest a fost de a spulbera miturile educaționale legate de mass-media și școala publică, concomitent cu a oferi un model paideic tradițional, venit din partea unui reprezentant de seamă al Bisericii Ruse din Exil (ROCOR). În continuarea acestui demers, vor apărea la ANACRONIC celelalte titluri ale lui Johh Taylor Gatto (”Arme de instrucție în masă, Istoria secretă a învățământului în America”), o carte despre mutilarea artei în menghina corectitudinii politice universitare, „Siluirea maeștrilor” (Roger Kimball) și nu în ultimul rând un volum clasic (apărut în 1948), mai actual în fiecare zi, despre declinul civilizației apusene, „Ideile au consecințe” al lui Richard M. Weaver.

Într-o degringoladă culturală, precum cea în care ne scăldăm acum, întrebarea de mai sus răsare spontan. Modele educaționale mereu în schimbare și tehnicile revoluționare de instrucție pun în umbră înțelepciunea tradițională, dau greș constant, dar nu reușesc să îndepărteze complet părinții de ideea clasică de transmitere a cunoașterii relevante prin povești.

Confruntat cu probleme similare, din postura de părinte și din cea de profesor de teologie ortodoxă, Vigen Guroian a oferit câteva sugestii remarcabile într-o carte accesibilă, provocatoare și erudită.

“Tending the Heart of Virtue: How Classic Stories Awaken a Child’s Moral Imagination”, apărută la Oxford University Press, în 1998, s-a născut din dorința autorului de a oferi părinților sau, pur și simplu, persoanelor preocupate de o educație sănătoasă o argumentație solidă și convingătoare pentru alegerea anumitor povești pentru copii. “[…] pentru a fi de ajutor părinților și educatorilor care doresc să învețe, cum am învățat și noi, ce cărți și ce povești să citească copiilor în iureșul unei vieți agitate, în care timpul e limitat și e important să faci alegerile bune.”

Mergând pe urmele lui Alasdair MacIntyre, pentru care doar poveștile pot da sens unei vieți, Guroian își propune să demonstreze de ce basmele reprezintă fundamentul indispensabil pentru maturizarea sentimentală și intelectuală a copiilor. “Astfel, chiar dacă poveștile nu substituie experiența de viață, ele au minunata capacitate de a ne forma constituția morală fără dezavantajele școlirii dogmatice rigide sau ale educației clarificatoare de valori. ”. Narațiunile bune conțin, într-o formă ușor de digerat, lecțiile morale vitale pentru dezvoltarea copilului și contribuie decisiv la transformarea lui într-o persoană cu o viziune realistă asupra lumii. În acest sens, teologul de origine armeană oferă exemplul foarte elocvent al lui Chesterton pentru care “Prințesa și goblinii”, de George Macdonald, a reprezentat influența decisivă pentru intreaga sa perspectivă existențială. Dar aici cred că oricine aruncă un ochi mai atent pe biografiile serioase poate sesiza importanța cărtilor citite în copilărie. E suficient să ne aducem aminte, de pildă, că în casa părinților lui Dostoievski se citeau regulat “Viețile Sfinților”. Și romane franțuzești de duzină…

Lăsand la o parte criteriile estetice, pentru Guroian poveștile bune se disting de cele mai puțin reușite prin prezența unor asumpții realiste despre lume. Astfel, ceea ce ne transmit în subtext și de multe ori manifest poveștile clasice este existența unui univers moral obiectiv, o lume în care Binele iși trage originea dintr-o realitate transcendentă și la care noi putem avea acces prin cultivarea virtuților. Virtuțile, însă, nu reprezintă doar un instrument de cunoaștere a lumii, ci și singura cale prin care putem avea o viață fericită. “Virtuțile sunt acele trăsături de caracter care permit oamenilor să-și utilizeze libertatea în moduri responsabile din punct de vedere moral.”.

O a doua presupoziție esențială o reprezintă viziunea unei naturi umane căzute (aici ar fi fost o discuție interesantă despre cât de căzută este aceasta natură umană în povestirile catolice, protestante sau ortodoxe), ipoteza negată practic astăzi în mai toate narațiunile pentru copii. Sub influența romantică, și mai nou a curentelor New Age, poveștile moderne mută conflictul dintre bine și rău, în cazul în care mai există, în afara personajului principal, construit la rândul său din culori imposibil de luminoase, în timp ce în variantele clasice războiul binelui și răului are loc în interior.

Ninel Ganea – Membru asociat al Institului Ludwig von Mises România, a studiat filozofia la Universitatea Bucureşti şi ştiintele politice la SNSPA. Fost jurnalist, el a scris în ultimii ani pentru portalul Karamazov (www.karamazov.ro), iar in prezent lucrează într-o firmă de comunicare şi relaţii publice.

Rectorul de onoare al Universității ”Andrei Șaguna” din Constanța, academicianul Constantin Bălăceanu Stolnici, și-a lansat vineri al treilea volum de proză memorialistică intitulat “Amintiri… Vacanțele mele în vremurile bune de altădată”, în cadrul unei festivități organizată în Aula Magna a instituției de învățământ superior.

În deschiderea evenimentului, managerul Muzeului de Artă Constanța, Doina Păuleanu, a realizat o incursiune în universul fascinant al lucrării și o prezentare exhaustivă a epocii în care a trăit și s-a format intelectualul Bălăceanu Stolnici, justificând astfel rafinamentul intelectual al narațiunii și descriptivismul meticulos al stărilor, sentimentelor, clipelor derulate în cursul vacanțelor petrecute de acesta pe parcursul vieții.

“Avem privilegiul să-l avem alături de noi, astăzi, pe academicianul Constantin Bălăceanu Stolnici Homo, acest poate ultim homo universale, din generația sa, formație formație culturală care din păcate s-a pierdut în România, prezentându-ne în volumul ‘Amintiri… Vacanțele mele în vremurile bune de altădată’ o față necunoscută multora dintre cititori a Constanței, fondarea stațiunii Mamaia, Balcicul Reginei Maria și Italia interbelică. (…) Prin ochiul său atent, critic, cultivat, erudit, percepem stări, sentimente, trăiri, ipostazieri, descrieri ale zestrei culturale care a stat la baza formării civilizației din toate statele europene. Izvorăște din această carte, totodată, o nostalgie după o epocă pe care autorul o redă din amintirile părinților, la Belle Epoque, pe care nu a reușit să o trăiască personal, una dintre cele mai frumoase perioade din istoria umanității”, a afirmat Doina Păuleanu, vorbind despre lucrare.

Constantin Bălăceanu-Stolnici, descendent al vechii familii boierești a Bălăcenilor, este o personalitate cu formație intelectuală enciclopedică. Este medic neurolog, geriatru, profesor de Neuropsihologie și Anatomie a sistemului nervos, profesor de Istoria culturii și științei, antropolog și deține și acum, la 94 de ani, funcțiile de președinte al Societății Ateneul Român, director onorific al Institutului de Antropologie al Academiei Române, președinte al Centrului Internațional Antidrog și al Drepturilor Omului, efor testamentar al Așezămintelor Brâncovenești și altele.

Vasta sa operă cuprinde atât volume științifice de referință în neurologie, neurocibernetică, geriatrie și antropologie, cât și cărți ce tratează teme inedite, precum cabala iudaică și creștină, gândirea magică, istoria politică și militară a Europei sau povestea propriei familii — “Saga Bălăcenilor”.

Volumul “Amintiri… Vacanțele mele în vremurile bune de altădată” lansat la Constanța face parte din ciclul autobiografic și urmează celor două lucrări de mare succes “Amintiri… O viață de poveste în Bucureștiul interbelic” și “Amintiri… Viața la țară — Stolniciul interbelic”.

Din Cuprins: 
Vacantele bunicilor
Vacantele din Sinaia de altadata
Sinaia. Excursiile din trecut
Amintiri. Eforia interbelica
Dobrogea adolescentei mele
Constanta si Mamaia anilor ’30
Viena inainte de Anschluss (I)
Viena inainte de Anschluss (II)
Venetia adolescentei mele
Roma mussoliniana
Florenta adolescentei mele .
Neapole dinaintea celui de al II-lea Razboi Mondial
POSTFAȚĂ
”Am incercat in aceasta carte sa evoc modul cum familia mea, prietenii mei si cei din jurul nostru isi petreceau vacantele in perioada interbelica. De asemenea am vrut sa prezint aspectul si viata din unele localitati care intre timp s-au metamorfozat radical ca Sinaia ,Eforie, Constanta sau Balcic. M-am mai straduit sa dezvalui si trairile mele de postadolescent in cursul unor calatorii, adevarate pelerinaje culturale, la Viena, Venetia, Florenta, Roma si Neapole pe care parintii le-au organizat dupa modelul „Grand tour” si prin care am luat contact cu unele din aspectele cele mai stralucite ale Europei de apus. Am vrut ca aceasta carte sa fie o marturie a unor vremuri pline de farmec dar si tulburi, definitiv disparute.” (C. Balaceanu Stolnici)

Cititul poate părea demodat pentru unii atâta timp cât există filme fascinante (?), cu toate acestea cărţile întrec industria cinematografică. Ele folosesc un efect special: imaginaţia fiecăruia.

Nu ştiu dacă aţi auzit de ea sau aţi citit cartea lui Virgil Gheorghiu, Ora 25 (pe care orice român ar trebui să o citească), tradusă, de altfel, în multe limbi, fiind un succes internaţional. Însă nu aceasta m-a făcut să-l iubesc atât de mult pe autor. Admiraţia mea a început odată cu citirea primelor file din Cum am vrut să mă fac sfânt.

Cartea am citit-o pe bancheta din spate a maşinii, mergând prin Moldova, chiar în regiunea de care se povestea. Nimic nu poate fi mai frumos decât peisajele Neamţului şi Sucevei care însoţeau rândurile cărţii. Autorul ne ia de mână şi ne duce în satul lui Războieni, Valea albă, locul unde se naşte şi-şi petrece copilăria. Nu vă aşteptaţi la descrieri lungi şi plictisitoare – suspansul nu lipseşte.

Povestitorul ne evocă amintiri vii, pline de spiritualitate care totodată îl îmbogăţesc cultural pe cititor. Asta mi-a plăcut cel mai mult. Prin aparent simpla povestire, am aflat noţiuni nu numai de teologie, dar şi de istorie, de toponimie, afli de unde provine numele de Neamţ, de Valea albă, de botanică, medicină, biologie, greacă şi multe altele.

Când am fost mici, mulţi dintre noi vroiam să devenim doctori, balerine, cântăreţi sau musafiri, dar Virgil vroia să devină sfânt. Dându-şi seama că poartă un nume care nu există în calendarul bisericesc, Virgil îşi propune să se facă sfânt. Află de la tatăl său, care este preot, că ceea ce trebuie să facă este să-şi iubescă duşmanii. Aici intervine marea problemă: Virgil constată că nu are niciun duşman. Şi rugăciunea mea cea mai arzătoare este să am cel puţin unul, şi cât mai repede cu putinţă.

E amuzat să afli cum un copil de 7 ani caută să îşi facă apariţia un duşman în viaţa lui pentru a-l iubi. Trece ceva timp şi, în sfârşit, duşmanul mult visat apare, însă Virgil constată că nu îl poate iubi. Dar odată ce neînţelegerea este rezolvată, acest prim duşman se transformă în prieten în scurt timp, Virgil fiind iar în “criză de duşmani”.

Autorul ne povesteşte multe întâmplări din copilăria sa teologică, dar şi fapte istorice care nu se învaţă la şcoală (originea strămoşilor săi, despre ienicerii armatei otomane, despre Ştefan cel Mare). 

Urmând firul narativ al întâmplărilor suntem îmbogăţiţi de învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi descoperim dumnezeiasca şi Sfânta Liturghie aşa cum nu ne-am imaginat niciodată. Mulţi dintre noi merg la biserică şi nu ştiu ce semnificaţie are Sf. Liturghie şi tot ce se întamplă în cadrul acesteia.

Citirea acestei cărţi aduce o perspectivă nouă asupra spiritualităţii faţă de cum am fost noi învăţaţi, de aceea oricine o poate citi cu uşurinţă, şi cei care de abia au luat contact cu Ortodoxia şi cei mai adânciţi în credinţă, dar şi cei care până acum au rămas indiferenţi.

În final, Virgil ajunge să doarmă pe aceeaşi sobă cu un vestit criminal, care spera el să fie un adevărat duşman (conversaţia celor doi e fascinantă, de altfel fiecare filă te determină să continui lectura). Cum se ajunge până aici vă las să descoperiţi singuri şi vă mai las să descoperiţi dacă acest criminal chiar devine un duşman pentru Virgil.

Din cuprins:
1.Nefericirea de a te numi Virgil
2.Bios kai politeia
3.Strămoşii, albi ca neaua
4.De ce ţinutul meu natal se numeşte Neamţ?
5.Cum am ajuns la 7 ani vornicel călare al Împărătesei cerurilor
6.De ce la noi preoţii au femei şi copii în timp ce în alte părţi sunt celibi
7.Evreii m-au numit Malac
8.”Pâinea noastră cea de toate zilele” în gura unui mâncător de mămăligă
9.Bumbacul egiptean
10.Crima de duminică dimineaţă din casa parohială
11.Biserici şi orhidee
12.Părintele Melchisedec, Marele Scobai, parohul Ierusalimului de pe Ozana
13.Repetiţia generală a învierii morţilor
14.Dumnezeu îmi aude rugăciunea şi îmi trimite primul duşman: ucigaşul din Ierusalim, ca să locuiască împreună cu mine
15.Călătorind între cele două Ierusalimuri

(Mădălina –  Blogul Firesc dispărut – Cum am vrut să mă fac sfânt)

În secolul al XIX, istoricul cultural Jacob Burckhardt a definit Renașterea, cu o formulă care a făcut carieră, drept un triumf al valorilor grecești și romane, după un mileniu de dominație culturală creștină. Nu era vreo noutate, din moment ce oameni ai Renașterii precum Giorgio Vasari au folosit la rândul lor metafora „renașterii” pentru a caracteriza timpul lor. Vasari (m.1574) aproape că a negat valoarea artei produsă între ascensiunea culturii creștine europene de după convertirea lui Constantin și redescoperirea artei clasice din vremea sa. Dar Burckhardt (d.1897) a statornicit această interpretare pentru o audiență modernă. Din acest motiv, epoca artei și culturii creștine care a înflorit pentru o mie de ani a fost respinsă ca „ev mediu”, adică o perioadă în care creștinătatea tradițională a îngrădit potențialul terestru de măreție umană.

Istoricii de azi nu mai susțin această perspectivă în forma sa dură, mulți dintre ei ajungând să descopere bogățiile artei și culturii medievale. Dar ca toate ideile importante a avut o influență nedorită asupra înțelegerii noastre a trecutului.

Pentru Burckhardt, Renașterea (văzută întâia oară ca o perioadă distinctă în istorie) s-a transformat într-un moment de eliberare culturală, poarta de evadare pentru epoca modernă a umanismului, individualismului și secularismului. De fel agnostic (a studiat religia la facultate, dar și-a încheiat viața îndrăgostit de păgânismul clasic, la fel ca prietenul său ateist și mai vizionar Friedrich Nietzsche), Burckhardt a slăvit Renașterea ca acel moment în care civilizația apuseană s-a debarasat de fundația creștină pentru a pune bazele unei noi culturi. Și cred că aici are dreptate, deși această eliberare nu a fost atât de categorică pe cât a pretins el: mult din lumea medievală s-a păstrat dincolo de Renaștere și mult din Renaștere aparținea unor secole trecute. Oricum ar fi, el și-a dat seama că s-a schimbat ceva profund în valorile Occidentului. Aspirația creștinătății spre rai a început să lase locul încercărilor lumii moderne de a crea utopia.

La baza acestei ecloziuni a stat viziunea renascentistă asupra naturii umane. În mod tradițional, creștinismul, după cum am notat în mai multe locuri, avea o perspectivă înălțătoare a ființei umane, creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și făcută pentru o relație de comuniune imediată și eternă cu Dumnezeu. În Ortodoxie s-a menținut acest optimism antropologic despre om, dar, în secolele care au urmat Marii Schisme din 1054, în Apus s-a instaurat o viziune mult mai pesimistă asupra omului. La momentul în care Petrarca își face apariția în Italia secolului XIV acest pesimism era într-adevăr puternic. Rapid el va fi contestat în mod deschis de umaniștii Renașterii ca Giannozzo Manetti (m.1459). Lucrarea sa „Despre Demnitatea Omului” a atacat fără complexe unul din cele mai răspândite și influente tratate antropologice ale Evului Mediu, lucrarea Papei Inochentie al III-lea, „Mizeria condiției umane”. , Ca o corecție la antropologia pesimistă care ajunsese să înnăbușe cultura creștinătății aspusene, Giovanni Pico della Mirandola (m. 1494) a scris o lucrare cu același titlu, ajunsă mult mai cunoscută.

La rândul său, Burckhardt privea „redescoperirea” demnității umane ca fiind principala realizare a Renașterii, care ea singură ar fi suficientă să „ne umple de recunoștință eternă”. De fapt a parafrazat titlul tratatului lui Mirandola ca o concluzie la studiul său despre antropologia Renașterii.
Propoziția este remarcabilă. Ființa umană nu mai este la cheremul patimilor, nu mai este înlănțuită de „dorința cea rea” identificată de Augustin drept călcâiul lui Ahile (pentru a folosi o referință clasică) din voința umană. Omul a încetat să mai fie atacat de demoni. Este complet liber să aleagă binele pentru sine. Este autonom.

Conform lui Burckhardt (via Mirandola), Creatorul îi spune lui Adam „te-am creat pe tine”, în mijlocul lumii ca să privești mai lesne ceea ce este. Te-am creat ca o ființă nici divină, nici pământească, nici muritoare, nici nemuritoare, doar ca să poți fi liber să te definești și să te depășești pe tine. Poți decădea și să ajungi ca un animal, sau poți să renaști după asemănarea divină. Numai ție îți este dat să crești și să te dezvolți doar pe baza propriei tale voințe.”

Este remarcabil! După cum cititorii mei își amintesc deja, aceasta este teza lui Pelagius, un eretic din secolul patru, care susținea că salvarea este doar o problemă de a alege liber viața creștinească.
Contra pelagianismului, Sfântul Augustin a dezvoltat doctrina sa a păcatului originar care susținea neputința omului în fața răului și care a condus la doctrinele predestinării și împătimirii umane universale. În Răsăritul ortodox, prin contrast, Părinții Bisericii nu au adoptat niciodată o astfel de viziune pesimistă și au vorbit despre libera comuniune a omului cu Dumnezeu. Dar în Apus, sub influența persistentă și strălucită a lui Augustin, o serie de concepții pesimiste asupra omului au ajuns să predomine și au condus, peste secole, la atrofierea experienței umane a raiului, a participării umane la Împărația Cerurilor.

Umanismul Renașterii nu a fost doar o reacție la pesimismul antropologic al Apusului, ci a fost un fel de paralelă la antropologia optimistă a Răsăritului ortodox. Dar această paralelă a fost din păcate fără rezultate. Deoarece, după cinci secole de schismă, nu exista aproape niciun fel de comuniune spirituală între creștinătatea Estului și a Vestului, umaniștii italieni nu s-au arătat interesați de prima. Foarte mulți cercetătorii apuseni au început să se intereseze de „învățătura grecilor”, în special Petrarca, dar nu aveau niciun fel de preocupări teologice. Pentru ei, înțelepciunea grecilor era păgânul Platon, nu creștinul Palamas.

Fie că responsabilă a fost tendința scolasticismului medieval „să afle despre Dumnezeu decât să-L cunoscă”, fie că a fost ceva mai profund din structura culturii occidentale, cert este că primii umaniști ai Renașterii italiene au renunțat la antropologia tradițională creștină pentru a-i fixa omului, alături de Mirandola, un orizont strict secular pentru împlinirea sa. Condus încă instinctiv, deși probabil inconștient, de imperativele morale tradiționale creștine, dar golit de experiența spirituală a raiului, omul era liber acum să-și construiască utopia.

Info: Parintele John Strickland este un ortodox amerian, tatăl a cinci copii, autorul cărții The Making of Holy Russia, realizatorul unui podcast pe radioul ortodox Ancient Faith.

I 

Trăim vremuri de mare criză în școli, care este legată de o și mai mare criză socială. Națiunea noastră se clasează ultima din nouăsprezece națiuni industriale în ce privește cititul, scrisul și socotitul. Ultima! Economia de narcotice a lumii se sprijină pe consumul acestei mărfi; dacă nu am cumpăra atâtea visuri din prafuri, toată afacerea s-ar prăbuși – iar școlile reprezintă o importantă piață de desfacere. Rata noastră de sinucideri printre adolescenți este cea mai înaltă din lume, iar copiii sinucigași sunt în cea mai mare parte bogați, nu săraci. În Manhattan, șaptezeci la sută din căsătoriile recente nu rezistă mai mult de cinci ani. Așadar, cu siguranță, ceva nu este în regulă.

Această criză de proporții din școlile noastre, ai cărei martori suntem, se află în strânsă legătură cu o și mai mare criză socială în comunitate. Pare că ne-am pierdut identitatea. Fără precedent, copii și oameni bătrâni sunt înțărcuiți și închiși în afara oricăror afaceri ale lumii: nimeni nu mai vorbește cu ei, iar o comunitate lipsită de copii și de bătrâni care să participe la viața de zi cu zi nu are viitor și nici trecut, ci numai un prezent continuu. De fapt, însuși cuvântul „comunitate” abia dacă se mai potrivește modului în care interacționăm unii cu alții. Trăim în rețele, nu în comunități și toată lumea pe care o cunosc este singură din cauza asta. Școala joacă un rol principal în această tragedie, așa cum joacă un rol principal și în prăpastia care se cască, din ce în ce mai mare, între clasele sociale. Folosindu-ne de școală ca de un mecanism de sortare, pare că ne-am apucat să dezvoltăm un sistem de castă, plin de paria care umblă pe la metrou, cerșind, și care dorm pe străzi.

În cei treizeci de ani ai mei de predat, am observat un fenomen fascinant: școala și învățământul devin tot mai irelevante pentru marile întreprinderi ale planetei. Nimeni nu mai crede faptul că oamenii de știință sunt pregătiți în cadrul orelor de științe, sau că politicienii sunt pregătiți în cadrul orelor de cultură civică, sau că poeții sunt pregătiți în cadrul celor de engleză. Adevărul este că școlile nu mai învață nimic, în afară de cum să te supui ordinelor. Aici este un mare mister pentru mine, fiindcă mii de persoane omenoase, afectuoase, lucrează în școli ca profesori, ca asistenți și ca administratori, însă logica abstractă a instituției depășește totuși contribuțiile lor personale. Cu toate că profesorilor le pasă cu adevărat și își dau toată, toată silința, instituția este psihopatică – nu are conștiință. Ea sună dintr-un clopoțel și tânărul care era adâncit în scrisul unei poezii trebuie să închidă caietul și să se mute într-o altă celulă, unde trebuie să memoreze faptul că omul și maimuța se trag din același strămoș.

II

Tipul de școală obligatorie pe care îl avem este o invenție a statului Massachussets din jurul anului 1850. A întâmpinat rezistența – uneori armată – a aproximativ optzeci la sută din populația Massachussetsului, cu un ultim avanpost în Barnstable, pe Cape Cod, unde nu și-au predat copiii pâna în anii 1880, când locul a fost ocupat de armată, iar copiii au trebuit să mărșăluiască, sub pază, spre școală.

Acum, iată o idee ciudată care ar merita cântărită: biroul senatorului Ted Kennedy a emis, nu cu mult timp în urmă, un document care susține că rata alfabetizării înainte de învățământul obligatoriu era de nouăzeci și opt la sută, iar după apariția acestuia procentele nu au mai depășit niciodată nouăzeci și unu la sută, valabil și pentru 1990.

Și încă un lucru ciudat, asupra căruia merită reflectat: mișcarea de homeschooling a crescut încet, încet, până într-acolo că un milion și jumătate de tineri sunt educați în totalitate de către părinții lor; luna trecută, presa despre educație a comunicat niște știri extraordinare, cum că grație capacității lor de a gândi, copiii educați acasă par să fie cu cinci sau chiar zece ani mai avansați decât colegii lor cu pregătire formală.

III

Nu cred că o să scăpăm de școli prea curând, în orice caz nu în timpul vieții mele, dar dacă vrem să schimbăm ceea ce se transformă cu repeziciune într-un dezastru al ignoranței, trebuie să înțelegem faptul că instituția școlii „școlește” foarte bine, dar nu „educă” – acesta este un aspect intrinsec al însuși felului în care a fost concepută. Nu-i vina profesorilor ori a faptului că se cheltuie prea puțini bani. E pur și simplu imposibil ca educația și școala să fie același lucru.

Școlile au fost concepute de Horace Mann, de Sears și Harper de la Universitatea din Chicago, de Thorndyke de la Colegiul pentru Profesori al Universității Columbia și de alții în așa fel încât să fie instrumente pentru o conducere științifică a maselor. S-a intenționat ca școlile să producă, prin aplicarea de șabloane, ființe umane șablon, al căror comportament să fie previzibil și controlabil.

Și, într-o mare măsură, școlile chiar reușesc acest lucru, însă într-o ordine națională tot mai dezintegrată, într-o ordine națională unde oamenii „de succes” sunt numai cei care sunt independenți, au încredere în propriile lor puteri, sunt siguri pe sine și individualiști (deoarce viața de comunitate care îi protejează pe cei dependenți și pe cei slabi a murit și nu au mai rămas decât rețelele), produsele școlii sunt, după cum am spus, irelevante. Oamenii bine-școliți sunt irelevanți. Pot foarte bine să vândă folii și rame de ras, să învârtă hârtii și să vorbească la telefon, sau să stea absenți în fața vreunui ecran scânteietor de computer, dar, ca ființe umane, nu-s de niciun folos. De niciun folos altora și de niciun folos lor înșile.

Nefericirea cotidiană care ne înconjoară cred că este cauzată în mare măsură, așa cum a spus Paul Goodman acum treizeci de ani, de faptul că îi obligăm pe copii să crească mari într-un mod absurd. Orice reformă a învățământului trebuie să se lupte cu absurditățile lui. Este absurd și contra vieții să faci parte dintr-un sistem care te silește să stai închis cu oameni de exact aceeași vârstă și același statut social. Un astfel de sistem te rupe efectiv de imensa diversitate a vieții și de sinergia variațiunilor; cu adevărat, te rupe de propriul trecut și viitor, ferecându-te într-un prezent continuu, la fel cum face și televizorul.

Este absurd și contra vieții să te muți din celulă în celulă la sunetul gongului, în fiecare zi a tinereții tale firești, într-o instituție care nu-ți acordă niciun fel de intimitate, ci te urmărește chiar și în refugiul propriei tale case, pretinzându-ți să-i faci „tema pentru acasă”.

„Cum vor învăța să citească?” mă întrebați, iar răspunsul meu este „Amintiți-vă lecția de la Massachusetts”. Atunci când copiilor li se oferă vieți complete în loc de unele sortate pe bază de vârstă în blocuri de celule, ei învață cu ușurință să citească, să scrie și să socotească dacă toate aceste lucruri au sens în tipul de viață care se desfășoară în jurul lor.

Dar nu uitați faptul că în Statele Unite aproape nimeni dintre cei care știu să citească, să scrie ori să scocotească nu este prea respectat. Noi suntem o țară de vorbitori; cel mai mult îi plătim pe vorbitori, cel mai mult îi admirăm pe vorbitori și astfel, copiii noștri vorbesc fără întrerupere, imitând modelul persoanelor publice de la televizor și pe profesorii de școală. Este foarte greu să mai predai chestiunile de „bază”, pentru că ele, de fapt, nu mai sunt de bază pentru societatea pe care ne-am construit-o.

IV

Două instituții controlează, în momentul de față, viețile copiilor noștri: televizorul și școala, în această ordine. Ambele reduc lumea reală a înțelepciunii, a curajului, a cumpătării și a dreptății la o abstracțiune continuă și fără sfârșit. Secolele trecute, perioadele copilăriei și adolescenței ar fi fost ocupate de muncă reală, de acte de caritate reale, de aventuri reale și de căutarea realistă a unor mentori care să te poată învăța ceea ce îți doreai cu adevărat să cunoști. Mult timp și-l petreceau cu preocupări legate de comunitate, exersând dragostea, întâlnindu-se și studiind toate nivelurile comunității, învățând să-și construiască propriul cămin și zeci de alte îndatoriri necesare procesului de transformare într-un bărbat desăvârșit ori o femeie desăvârșită.

Dar iată, în continuare, calculul timpului pe care îl au la dispoziție copiii pe care îi învăț eu:

Din cele 168 de ore ale săptămânii, copiii mei dorm 56. Le rămân 112 ore în care să-și modeleze o personalitate.

Conform rapoartelor recente, copiii se uită la televizor 55 de ore pe săptămână. Așadar, rămân cu 57 de ore pe săptămână în care să se maturizeze.

Copiii mei petrec 30 de ore pe săptămână la școală, le trebuie aproximativ opt ore ca să se pregătească și să meargă la școală și înapoi și petrec undeva pe la șapte ore pe săptămână să facă teme pentru acasă – în total 45 de ore. În acest interval ei sunt sub supraveghere constantă. Nu au timpul ori spațiul lor privat și sunt puși la punct imediat în caz că încearcă să-și afirme individualitatea în felul în care folosesc timpul sau spațiul. Le rămân 12 ore pe săptămână în care să-și creeze o conștiință proprie. Copiii mei mai și mănâncă, bineînțeles, iar asta le ia din timp – nu prea mult, fiindcă au pierdut tradiția cinei în familie – însă dacă acordăm trei ore pe săptămână pentru mesele de seară, ajungem la o cantitate netă de nouă ore pe săptămână de timp personal pentru fiecare copil.

Nu este suficient timp, nu-i așa? Pe cât copilul este mai bogat, desigur că pe atât se uită mai puțin la televizor, dar timpul copilului bogat este ocupat cu activități la fel de limitate, numai că dintr-o gamă mai largă de distracții comerciale ori cu alocarea inevitabilă de serii întregi de lecții private în domenii pe care el sau ea rareori le-ar alege.

Dar aceste activități nu reprezintă decât un mod mai mascat de a crea ființe umane dependente, incapabile să-și umple propriul timp, incapabile să-și inițieze un curs al vieții bine definit, care să confere substanță și plăcere existenței lor. Această dependență, împreună cu lipsa unui țel, reprezintă o boală națională, iar părerea mea este că școala, televizorul și lecțiile joacă un rol important în acest sens.

Să ne gândim la fenomenele care ne ucid ca națiune: narcoticele, competițiile prostești, sexul recreativ, pornografia violenței, jocurile de noroc și alcoolul – și cea mai rea pornografie dintre toate: vieți întregi închinate achiziționării de lucruri, acumularea ca filosofie. Toate acestea sunt slăbiciuni ale celor cu personalități dependente, iar asta e ceea ce produce în mod inevitabil tipul nostru de școală.

V

Aș dori să vă descriu efectele care se răsfrâng asupra copiilor noștri prin faptul că le luăm tot timpul – timp de care au nevoie ca să se maturizeze – și îi obigăm să și-l petreacă în abstracțiuni. Este necesar să auziți aceste lucruri, fiindcă orice tip de reformă care nu vizează în mod direct aceste patologii caracteristice nu va fi nimic mai mult decât o fațadă.

1. Copiii pe care îi învăț nu au niciun interes pentru lumea adulților. Acest lucru sfidează o experiență de mii de ani, în care preocuparea principală a tinerilor era să studieze atent fiecare mișcare a oamenilor mari. Dar nimeni nu-și mai dorește în ziua de azi ca cei mici să crească mari, în niciun caz înșiși copiii – și cine-i poate învinovăți? Jucăriile suntem noi.

2. Copiii pe care îi învăț nu au aproape niciun sentiment de curiozitate, iar rarele dăți când îl au, el este tranzitoriu. Nu se pot concentra prea mult timp, nici măcar asupra lucrurilor pe care le fac de bună-voie. Vedeți legătura dintre clopoțeii care sună-ntruna ca să schimbe activitățile și acest fenomen al atenției evanescente?

3. Copiii pe care îi învăț au un simț subdezvoltat al viitorului, al modului în care mâine este inextricabil legat de azi. Așa cum am mai spus, ei trăiesc într-un prezent continuu: momentul precis în care se află reprezintă granița conștiintei lor.

4. Copiii pe care îi învăț sunt anistorici: n-au nici cea mai vagă idee despre cum trecutul le-a predestinat propriul prezent, cum le limitează alegerile și le modelează valorile și viața.

5. Copiii pe care îi învăț sunt cruzi unul cu altul; le lipsește compasiunea pentru necazul altuia; își bat joc de neputințele celorlalți; îi disprețuiesc pe oamenii la care se vede prea clar că au nevoie de ajutor.

6. Copiii pe care îi învăț se simt stânjeniți în fața raporturilor intime ori a candorii. Ei se simt depășiți de situație când au de-a face cu o intimitate autentică, din cauza unui vechi obicei pe care l-au deprins, acela de a ascunde o personalitate secretă în adâncul unei alte personalități exterioare pe care și-au dezvoltat-o din frânturi și bucățele artificiale de comportamente împrumutate de la televizor, sau pe care au dobândit-o ca să-i manipuleze pe profesori. Deoarece nu sunt ceea ce se prezintă a fi, ei nu reușesc să se ascundă prea bine în cadrul raporturilor intime, așa că relațiile intime trebuie evitate.

7. Copiii pe care îi învăț sunt materialiști, urmând exemplul profesorilor de școală care, în mod materialist, „notează totul” și al mentorilor de la televizor, care pun la vânzare absolut tot ce există în lume.

8. Copiii pe care îi învăț sunt dependenți, pasivi și sfioși în fața noilor provocări. Această sfială este de multe ori mascată de o bravură de suprafață sau de supărare, ori de agresivitate, dar sub toate acestea se ascunde o deșertăciune lipsită de curaj.

Și aș putea continua lista și cu alte aspecte cu care o reformă a învățământului va avea de furcă, dacă se pune problema să oprim acest declin al nostru național, însă până acum cred ca v-ați făcut o idee despre teza mea, chiar dacă sunteți sau nu de acord cu ea. Ori școala a dat naștere acestor patologii, ori televizorul a făcut-o, ori amândouă. Totul se reduce la o simplă problemă de matematică: timpul copiilor se împarte în întregime între școală și televizor. Pur și simplu nu mai există alte perioade semnificative de timp în experiența copiilor noștri ca să poată fi alte cauze serioase.

Fragment din cartea Cum suntem imbecilizați. Programa ascunsă a școlarizării obligatorii de John Taylor Gatto, cea mai cunoscută și radicală critică a sistemului public de școlarizare. Însuși Gatto evită termenul de educație atunci când vorbește de școală, pentru simplul fapt ca “instituția școlii școlește foarte bine, dar nu educă– acesta este un aspect intrinsec al însuși felului în care a fost concepută.” Volumul urmează să apară pe 1 noiembrie la Editura Anacronic in traducerea Mariei Comănescu, cu o prefață de Mihai-Vladimir Topan.

Reduceri și precomenzi până pe 31 octombrie, aici http://magazin.anacronic.ro/

…omul care nu-şi iubeşte trupul îşi urâţeşte privirea, iar sufletul Iui amuţeşte, se împietreşte şi se ascunde tăcut în spatele unui trup chinuit, strivit de strălucirea artificială, de minciună.
Cum să crezi că un trup chinuit de boală, mutilat de bisturiul frumuseţii şi tinereţii înşelătoare, schimonosit de ură şi lăcomie, mai poate fi expresia fidelă a sufletului? Ca omul din faţa ta este o fiinţă liberă, independentă, stăpân pe sine?
Suntem, oare, cu toţii sclavii unor minciuni, ai unor înşelătorii planetare, pe care mintea noastră, cândva pura, ascunsă în prezent în spatele unor frici, le acceptă?
Care sunt fricile noastre? Cum am putea ajunge la cele adânc scrijelite în fiinţa noastră pură, pentru a le conştientiza mai întâi? Pentru a le descifra sensul. Pentru ca, mai apoi, să reuşim să acceptăm că ele există în lume, că ele bântuie, într-adevăr, lumea întreagă. Şi, deci şi pe tine, cel care poţi gândi la toate acestea.
Oare nu aş putea să-mi purific mintea de toate credinţele false, oare n-aş putea s-o ajut să se lepede de toate minciunile care i-au fost transmise? Cum pot face acest lucru?
Topind, una câte una, fricile, toate fricile care mi-au îmbolnăvit trupul?
în lume bântuie fricile oamenilor, neîncrederea lor unii în ceilalţi.
Oamenii şi-au pierdut iubirea, căutând-o unul la celălalt, plini de suspiciune. Lumea cu totul s-a îmbolnăvit de frici, de vină şi suspiciune. în lumea reală există mai multă ură decât iubire, dezechilibrând balanţa adevărului nostru, al tuturor.
Nu putem vorbi despre iubire acolo unde există frică, vinovăţie, furie, acolo unde suspiciunea îşi face simţită prezenţa. în schimb, orice fiinţă umană conştientă ştie ura poate fi topită în iubire. în iubirea divină universală putem topi întreaga ură planetară.
Ca individ unic, eu sunt în lume, dar nu sunt lumea. Nu sunt întreaga lume. Sunt doar o lume mai mică, mai îngustă, dar sunt o celulă a unui organism viu, uriaş – omenirea întreagă – în prezent, însă, măcinat de boală. Bolnav de sărăcie, nedreptate, ignoranţă, cruzime, ură şi moarte prin violenţă.
Dacă nu mă simt liber, dacă sunt furios, înfricoşat în propria mea existenţă, înseamnă că şi mintea mea a fost contaminată, otrăvită de frici şi, astfel, pot înţelege că doar mintea s-a îmbolnăvit, intoxicată cu minciuni, însă, o dată cu ea, s-a îmbolnăvit şi trupul.
Aşadar, mintea mea e bolnavă în prezent, de fricile pe care lumea mi le-a transmis şi mie, la fel cum le-a transmis şi celorlalţi. Dar pe care eu (şi toţi ceilalţi) le-am preluat crezând că sunt ale mele, apoi le-am lăsat să-mi controleze viaţa. Aşa încât, azi, mă confund de-a dreptul cu ele, identificându-mă cu fricile lumii întregi.
Curăţându-mi mintea de fricile care mi-au îmbolnăvit trupul, aş putea, aşadar, să mă vindec de toată suferinţa mea existenţială. Dar şi de frica şi vina care mi-au fost mie distribuite din întreg, din întregul organism uman.
Iar vindecarea mea, ca individ unic, devine o sarcină care mă onorează, îmi redă demnitatea de om, ca spirit liber. Redobândind libertatea celui care gândeşte în termenii purităţii, ai creaţiei noastre ca întreg, prin accesarea inteligenţei divine, ca sursă a iubirii de oameni, eu pot…
CUPRINS:

Introducere
Cititorilor mei, din iubirea nesfârşită a lumii
Iubirea care tace durează de la începutul şi până la sfârşitul timpurilor
Cu toţii suntem unul
Când vorbesc nu-mi asculta cuvintele, ascultă-mi tăcerea
Iubirea nu cunoaşte frica
Eşti şi ai totul chiar acum
Iubirea ca intuiţie divină
Existenţa ca destin
Am aflat ce sunt şi nu cine sunt
De ce note de jurnal
Prima zi din anul 2013 din jurnal
Despre credinţă [în Dumnezeu]
Dumnezeu există pentru că eu îl gândesc
Dumnezeu unificator se află în centrul fiinţei mele
Dumnezeu e intuiţie. A pricepe în afara înţelegerii noastre
-Frica de frică
-Sunt nimic şi nimicul e totul
-Poţi ieşi din capcana minţii tale
-Acceptarea. Acceptă ceea ce este
-Accept ceea ce este, deşi ceea ce este nu este ce ar trebui să fie
-Eu sunt acum
-Lasă-te să curgi!
-Capacitatea omului de autovindecare
-Nimeni nu poate trăi viaţa ta
-Totul este cum este
-Dacă nu poţi trăi în prezent nu poţi trăi nicăieri altundeva
-Priveşte-ţi gândurile…
-Eu ştiu că nu ştiu nimic
-Lasă-te să curgi! Fericirea vine de la sine
-Sensul născut din suferinţă
– Prezentul continuu. Eu sunt.
– Niciodată singur.
-Trupul nostru material se hrăneşte cu materie
– Şi eu am crezut că pot promova binele negând răul din lume
– Respiraţia este iubire. Iubirea este respiraţie
– Cei care oferă false mângâieri sunt falşi prieteni
– Am fost educaţi să ne fie frică….
– Nu eşti ceea ce crezi că eşti
– Iubirea comunică direct cu divinitatea tăcând
– Eliberarea de vanitatea ego-ului
– Spiritul liber, iubitor, este bunul simţ universal
– Ne naştem spirite iubitoare
– Eliberează-i pe cei dragi de iubirea ta posesivă
– Dacă doriţi să vă ajutaţi copiii, ajutaţi-vă mai întâi pe voi înşivă
– Calea de mijloc este măsura lucrurilor
– Curs despre iubire
– Semne ale ne-iubirii de sine
– Nu e nimic de iertat
– O şcoală a iubirii pentru copiii noştri
– Tu eşti iubire. Omul Iubire
– Eşti propriul tău vindecător
– Destinul care ţi se potriveşte .
– Nimic nu a fost şi nu este întâmplător
– De ce am ales să închid cabinetul
– Iubeşte ceea ce faci.
– Acasă sunt întotdeauna cu mine, oriunde
– Dumnezeu ne trimite semnale.de iubire
– Iubirea este sensul umanităţii noastre
– Totul este cum este deşi nimic nu e cum ar trebui să fie
– între două nopţi e lumina conştiinţei
– Renaşterea fiinţei iubitoare prin regăsirea copilului
– O ultimă clarificare pentru azi
– Recunostința

Librarie.net

Lupul jucător de poker, Irina Dobrescu, Ilustraţii Irina Dobrescu, Editura Arthur, Bucureşti, 2017, Tipografia Eurobusiness, Tiraj: 2000;

Ziua în care a fugit somnul, Victoria Pătraşcu, Ilustraţii Agnes Keszeg, Editura Cartea Copiilor, Bucureşti, 2017, Tipografia Rotografika, Serbia, Tiraj: 2000;

Sfaturi pentru fetiţe, Mark Twain, Ilustraţii Adelina Butnaru, Design Faber Studio – Adelina Butnaru, Radu Manelici, Dinu Dumbrăvician, Editura Tzim Tzum Books, Bucureşti, 2017, Tipografia Fabrik, Bucureşti, Tiraj: 600 exemplare;

Ce vrăji mai fac fetele / Love and Fate for Girls Who Can’t Wait, Mădălina Andronic, Ilustraţii Mădălina Andronic, Editat în regie proprie, Bucureşti, 2017, Tipografia Arta Grafică, Bucureşti, Tiraj: 1000 exemplare;

Cioara, George Topârceanu, Ilustraţii Elena Murariu, Design / DTP Faber Studio, Editat în regie proprie, Bucureşti, 2017, Tipografia Master Print Super Offset, Bucureşti, Tiraj: 800 exemplare;

Da’ De Ce să mă întorc în timp? / Metodologie – ghid de creare a unui traseu cultural, Iulia Iordan / Raluca Bem Neamu, Raluca Iacob, Ilustraţii Anca Smărandache, Design Alice Stoicescu, Editat de Asociaţia Metru Cub – Resurse pentru cultură, Bucureşti, 2016, Tipografia Fabrik, Bucureşti, Tiraj: 800 exemplare;

Esöben könnyen rámtaláltok, Kenéz Ferenc, Ilustraţii Orosz Annabella, Editura Pallas – Akadémia Könyvkiadó, Miercurea Ciuc, 2017, Tipografia Gutenberg, Miercurea Ciuc, Tiraj: 500 exemplare;

Városi állatok, Demény Péter, Ilustraţii Orosz Annabella, Editura Gutenberg Kiadó, Miercurea Ciuc, 2017, Tipografia Gutenberg, Miercurea Ciuc, Tiraj: 500 exemplare;

Kutyából szalonna, Lackfi János, Ilustraţii Kürti Andrea,Editura Gutenberg Kiadó, Miercurea Ciuc, 2016, Tipografia Gutenberg, Miercurea Ciuc, Tiraj: 2000 exemplare;

Cartea năsoaselor, Alexandra Rusu, Ilustraţii Loreta Isac, Editura Vellant, Bucureşti, 2016, Tipografia Master Print Super Offset, Bucureşti, Tiraj: 1000 exemplare;

Sara. Felicia, Sara Olausson, Felicia Iosif, Ilustraţii Sara Olausson, Design Arina Stoenescu, Editura Pionier Press, Stockholm, 2017, Tipografia Publit, Suedia, Tipărire la cerere;

Iarna, Grigore Vieru, Ilustraţii Veronica Neacşu, Editura Cartier, Chişinău, 2016, Tipografia Combinatul Poligrafic, Chişinău, Tiraj: 1000 exemplare;

Câţi ani ai?, Grigore Vieru, Ilustraţii Irina Dobrescu, Editura Cartier, Chişinău, 2016, Tipografia Combinatul Poligrafic, Chişinău, Tiraj: 1000 exemplare;

Războiul poveştilor: Cum cei care spun (şi trăiesc) cele mai bune poveşti vor domina viitorul, Jonah Sachs, Copertă, concept grafic, DTP Raymond Bobar, Black Button Books, Bucureşti, 2016, Tipografia Arta Grafică, Bucureşti, Tiraj: 1000 exemplare;

Între lume şi mine, Ta-Nehisi Coates, Copertă, concept grafic, DTP Raymond Bobar, Black Button Books, Bucureşti, 2017, Tipografia Arta Grafică, Bucureşti, Tiraj: 1000 exemplare;

Flamurile negre: ascensiunea ISIS, Joby Warrick, Copertă, concept grafic, DTP Raymond Bobar, Black Button Books, Bucureşti, 2016, Tipografia Arta Grafică, Bucureşti, Tiraj: 1000 exemplare;

Üssük Agyon a Szegényeket!, Shumona Sinha, Grafică copertă Részegh Botond, Design grafic, DTP Hajdú Áron, Editura Bookart, Miercurea Ciuc, 2016, Tipografia Alutus, Miercurea Ciuc, Tiraj: 1000 exemplare;

Ki Ez Az Ipse?, Hajdú Farkas Zoltán, Ilustraţii şi grafică copertă Szulyovszky Sarolta, Design grafic, DTP Hajdú Krisztina, Editura Bookart, Miercurea Ciuc, 2017, Tipografia Alutus, Miercurea Ciuc, Tiraj: 700 exemplare;

2,14 Tipuri de şcoli de arhitectură, Editori Irina Băncescu, Alexandru Beleny, Ina Stoian, Ilustraţii Lucian Sandu – Milea, Design Radu Manelici, Editat de Asociaţia Plusminus, Bucureşti, 2016, Tipografia Master Print Super Offset, Bucureşti, Tiraj: 500 exemplare;

Constituţia României funky, Legislatie (legislatie.just.ro), Concept Funky Citizens, Design grafic Andreea Mihaiu, Editat de Funky Citizens, Bucureşti, 2017, Poligrafia Codex, Otopeni, Tiraj: 300 exemplare;

Kit de educaţie civică (Constituţia României pentru gimnaziu), educatie civica.ro, Concept Funky Citizens, Design grafic Andreea Mihaiu, Ilustratori Andreea Ţimpea, Alexandra Iliescu, Evelin Bundur, Paula Rusu, Aniela Ariton, Raluca Mitarcă, Irina Iliescu, Irina Broboană, Ioana Luiza Ghiţă, Dragoş Botcău, Editat de Funky Citizens, Bucureşti, 2017, Poligrafia Codex, Otopeni, Tiraj: 500 exemplare;

Capitalism luminat: eliberarea spiritului eroic al afacerilor, John Mackey, Raj Sisodia, Design şi DTP Dinu Dumbrăvician, Radu Manelici, Editat de Asociaţia D’Imago pentru Iniţiativă şi Antreprenoriat, Cluj Napoca, 2016, Tipografia Master Print Super Offset, Bucureşti, Tiraj: 1000 exemplare;

Black Hyperbox, Editori Alina Popa, Florin Flueraş, Concepţie grafică Radu Lesevschi, DTP Alexandru Andrei, Editura PUNCH, Bucureşti, 2016, Tipografia Fabrik, Bucureşti, Tiraj: 800 exemplare;

Fabrica de Pensule, Editori texte şi concept publicaţie Corina Bucea, Diana Marincu, Design Raymond Bobar, Editat de Federaţia Fabrica de Pensule, Cluj Napoca, 2016, Tiraj: 500 exemplare;

Gărâna Jazz Festival 20th Anniversary Edition, Horaţiu Şovăială, Mihai Şovăială, Design Alin Cincă, Editat de Asociaţia Culturală Mono şi Fundaţia Culturală Jazz Banat, 2017, Tipografia Fabrik, Bucureşti, Tiraj 500 exemplare;

O amintire făcută bine, Andrada Istrate, Puiu Lăţea, Nicu Ilfoveanu, Design Otilia Mihalcea, Nicu Ilfoveanu, Editat de Asociaţia pentru Artă Ilfoveanu, Bucureşti, 2016, Tipografia Fabrik, Bucureşti, Tiraj: 450 exemplare;

Home Alone, Andreea Chrirică, Ilustraţii Andreea Chirică, Design Milos Jovanovici, Editura Hardcomics, Bucureşti, 2016, Tipografia Fabrik, Bucureşti, Tiraj: 500 exemplare;

Borrowed Territories, Autori: Magda Radu, Alexandra Manole, Lucian Bran, Augustina Stanciu, Monica Stroe, Bogdan Iancu, Book design şi prepress Alin Cincă, Editat de Galeria Posibilă, Bucureşti, 2016, Tipografia Fabrik, Bucureşti, Tiraj: 300 exemplare;

Ştefan Sava. Carte de artist / Artist book, Ştefan Sava, Diana Ursan, Kate Sutton, Design Radu Manelici, Editat de Galeria Ivan, Bucureşti, 2016, Tipografia Fabrik, Bucureşti, Tiraj: 300 exemplare;

Horia Bernea: caiete / notebooks 1969 – 1976, Editori Magda Radu, Anca Oroveanu, Design Larisa Sitar, Editura MNAC, Bucureşti, 2016, Tipografia Artix Plus, Bucureşti, Tiraj: 1000 exemplare;

Dig the Inbetween, Lea Rasovszky, Diana Marincu, Concept, Design Larisa Sitar, Lea Rasovszky, Editura Vellant, Bucureşti, 2016, Tipografia Master Print Super Offset, Bucureşti, Tiraj: 500 exemplare;

Apparitions. Geta Brătescu, Editori Magda Radu, Diana Ursan, Design Raymond Bobar, Editura Koenig Books, Londra, 2017, Tipografia Fabrik, Bucureşti, Tiraj: 1000 exemplare;

OINA, Texte şi fotografii Bogdan Boghiţoi, Sorin Vidis, Design Radu Manelici, Editat în regie proprie, Bucureşti, 2017,Tipografia Arta Grafică, Bucureşti, Tiraj: 200 exemplare;

Romanian Archeological Photographic Index / R.A.P.I., Michele Bressan, Bogdan Gîrbovan, Diana Marincu, Matei Câlţia, Design Matei Câlţia, Layout Square Media, Editat de Galeria Posibilă, Bucureşti, 2016, Tipografia Fabrik, Bucureşti, Tiraj: 200 exemplare;

Love / Iubire, Veronica Neacşu, Ilustraţii Veronica Neacşu, Design Arina Stoenescu, Editura Pionier Press, Stockholm, 2017, Tipografia Printon Trükikoda, Estland, Estonia, Tiraj: 200 exemplare;

,you asshole., Alina Lupu, Design grafic Andreea Peterfi, Editat în regie proprie, 2016, Tipografia Velsen Noord, Olanda, Tiraj: 200 exemplare;

Sieranevada – un film de Cristi Puiu, Cristi Puiu, Design, fotografii Cristi Puiu, Grafică Publicator, Editor şi producător Iadasarecasa, 2017, Tipografia Fabrik, Bucureşti, Tiraj: 979 exemplare;

Calea Bucureşti, Horaţiu Şovăială, Design Alin Cincă, Fotografii Horaţiu Şovăială, Editat în regie proprie, Bucureşti, 2017, Tipografia Fabrik, Bucureşti, Tiraj: 100 exemplare;

ON / OFF the Grid, Bogdan Ceauşescu, Sebastian Anastasiei, Design, ilustraţii, layout Bogdan Ceauşescu, Sebastian Anastasiei, Editat în regie proprie, Bucureşti, 2017, Tipografia Choriso Press, Bucureşti, Tiraj: 75 exemplare;

Tone de aur, Colectiv Sefeu, Design Timotei Drob, Grafica Colectiv Sefeu, Editura Jumătatea Plină, Bucureşti, 2017, Tipografia PIM, Iaşi, Tiraj: 51 exemplare;

Păstrează copia şi nu uita originalul, Anna Grozavu, Design Anna Grozavu, Editat în regie proprie, Bucureşti, 2017, Tipografia Fabrik, Bucureşti, Tiraj: 3 exemplare;

How and Why I Reaturned from Amsterdam, Cătălina Nistor, Design, ilustraţii Cătălina Nistor, Editat în regie proprie, 2017, Tiraj: 10 exemplare;

Hibrid, Emanuela Balint, Colaj, prelucrare foto, layout, legătorie manuală Emanuela Balint, Editat în regie proprie, Bucureşti, 2016, Tipografia Greenprint, Bucureşti, Tiraj: 3 exemplare;

4m3, Mihai Şovăială, Valentin Cernat, Design Alin Cincă, Editat în regie proprie, Bucureşti, 2017, Tipografia Fabrik, Bucureşti, Tiraj: 25 exemplare;

Salariatul Azi, Timotei Drob, Editura Jumătatea Plină, Bucureşti, 2017, Tipografia PIM, Iaşi, Tiraj: 20 exemplare;

Abecedar. Manual şi caiet de exerciţii practice pentru clasa 1 (partea I şi partea II), Iliana Dumitrescu, Elena Barbu, Ilustraţii şi copertă Ana Maria Ştefan, Editat în regie proprie, Bucureşti, 2016, Tipografia: Master Print Super Offset, Bucureşti, Tiraj: 3 exemplare;

Exerciţii în spaţiul public, Claudia Draghia, Design, foto Claudia Draghia, Editat în regie proprie, Bucureşti, 2017, Tipografia Fabrik, Bucureşti, Tiraj: 3 seturi;

Grădini (im)posibile, Alexandru Mexi, Dorothee Hasnas, Silviu Dancu, Florin Prună, Design grafic şi concept serie Andreea Mihaiu, Mihai Popescu, Andra Pavel, Ciprian Isac, Fotografii Andreea Mihaiu, Mihai Popescu, Producător Fundaţia Cărtureşti, Bucureşti, 2017, Print digital 2MDigital Print Bucureşti şi un tiraj de 10 exemplare pentru cărţile mici, Studio Plot Bucureşti cu tiraj de 2 exemplare pentru cărţile mari;

Blackbook, Toma Amram Richardo, Grafică, design, ilustraţii Toma Amram Richardo, Editat în regie proprie, Bucureşti, 2017,Graphomat – legătorie manuală, Tiraj: 2 exemplare;

Ad-hoc, Romina – Ioana Banu, Concept, design, arhivare, texte Romina – Ioana Banu, Caligrafie Sorin Trăistaru, Legătorie Fabrik, Editat în regie proprie, Bucureşti, 2017, Tipografia Fabrik, Bucureşti, Tiraj: 1 exemplar;

DOR (Decât O Revistă), Nr. 27 şi Nr. 28, Redacţia DOR, Art Director / Graphic designer Artemisa Cristina Pascu, Editat de Asociaţia Media DOR, Bucureşti, 2017, Tipografia Visual Promotion, Bucureşti, Tiraj: 4500 exemplare / număr;

C.F.

Zilele astea am fost surprins când o colegă de-ale mele de la serviciu mi-a dat să citesc cartea lui Cochinescu – Rock & Depeche. Eram un pic reticient văzând titlul care, inevitabil, îmi construia metal, un scenariu în care bande de roackari şi de depecheri se iau la omor sau se iau la băută. Nu că imaginea nu a fost aşa, dar ce m-a surprins cel mai muult a fost story-ul, modul de construcţie şi jocul “actorilor”. Pentru că, de ce să nu ne legăm şi de subtitul: “Filmul unui român”, această carte are imaginarul, are scenogarfia unui film interesant, a unui film alert în care găsim un stereotip supradezvoltat în prezent: politicul. Etajele cărţii sunt impresionante:

– nivelul politic: jos Iliescu şi comuniştii, după revoluţia din ’89 (nu că acum s-a schimbat mare lucru).

– nivelul cultural: 2 băieţi, unu’ roackar, unu’ depecher, ce se ciondănesc tot timpul dar care împărtăşesc aceeaşi pasiune: Artă, fie ea sculptură, pictură sau arhitectură.

– nivel sentimental: o frumoasă poveste de dragoste.

– nivel interuman: schimburi de carne vie şi prostituţie. bande de racolări.

– nivel părinte – copil, în care copilul stă cu tatăl ginecolog, în timp ce mama e plecată “cu treburi” în Canada.

– nivel sportiv: olimpici naţionali. Şi toate acestea sunt surprinse într-o carte de 96 de pagini, în format de revistă.

La prima vedere eram reticient în legătură cu acest volum, nu în ideea că iar citesc despre istoriile dintre clanurile roackarilor şi ale celorlalţi, ci pentru că eram oarecum dezamăgit, citisem (aproape tot) Sânge Satanic a lu’ Cristina Nemerovschi şi nu mai voiam o altă abordare.

Dar sincer am rămas surprins. O poveste frumoasă de dragoste spusă de protagonist în încercarea de a-şi defini un drum în viaţă. Un adolescent de 17 ani, cu freza depeche-ară şi muzică chill, cade în limba după nr. 12 de la echipa de baschet a fetelor, asta după ce în prealabil este rugat de Gris, prietenul sau rocker, să-i facă lipeala cu ea. Ce avea să fie aşa de special la această Vladiana, nu pot ştii. Însă chipul ei cu siguranţă merită imortalizat de băieţi (cum de altfel şi fac) ba în crochiuri, ba în lut. Iar de aici şi războiul psihic şi emoţional dintre băieţi.

Iar story-ul alert îmi conferă întotdeauna siguranţă şi plăcere. Altfel îmi trântesc capul pe mâini şi fluier piese dragi închizând cu graţie şi talent maculatură din faţă mea :))

Ce e inedit la acesta poveste este modul de construcţie. De obicei în romanele recente sau, mai bine spus, în romanele de rezistenţă ale literaturii române conflictul apare aproape inevitabil la început (pentru a ţine în corzi cititorul), după câteva pagini. Aici el apare la final, supraestimat şi supraevaluat, “lovind” lectorul din toate părţile prin gravitatea situaţiei.
Şi toată acţiunea pare a fi purtată pe notele portativului celor 2 genuri sau subgenuri ale muzicii Rock. Iar din ele răsare, că un arcuş de vioara ce îşi pierde corzile, un accord de Bach.

Cel mai important la această carte nu este neapărat mesajul din spatele acţiunii şi anume: nu contează ce naţie eşti, fie rocker or altceva, legătură de prietenie poate fi puternică; ci starea interioară a protagonistului Nicumic ce îşi caută liniştea şi pacea interioară, camuflată într-o poveste de dragoste frumoasă.

Este o carte pentru orice adolescent, o carte vie, chiar dacă a apărut în 1993. Şi chiar dacă aş vrea să va spun mai multe, nu pot. Story-ul este atât de condensat şi legăturile aţă de puternice, încât dacă v-aş vinde un pont şi v-aş relata o secvenţă, nu aţi mai apucă să va bucuraţi în întregime de esenţă cărţii.

Nu este o carte despre “care e mai şmecher” dintre ei, sau despre exagerările dintre stilurile de muzică, ci este o carte care te învaţă ceva, chiar dacă pentru un adult poate să fie doar nişte lucruri superficiale. Aşa că, dragi mei prieteni, faceţi rost de această broşură literară (pentru că la dimensiunea asta nu e român, chiar dacă are construcţia) şi citiţi-o. Nu veţi pierde timpul, într-o ora, maximum, e gata !

(Dodo)