Cronică

“Ne-au manat la parter si poi au tras… Mama mea a fost impuscata in umar si in gat, iar in cadere m-a luat in brate, sa ma protejeze.

Mama Mirei a fost impuscata si ea in mai multe locuri, dar eu e ram deja acoperita de trupul plin de sange al mamei si nu-ti pot spune unde au nimerit-o. Zaceam amandoua sub mamele noastre, nici nu mai indrazneam sa plangem…)

Am fost recent la o lansare de carte. “Copiii razboiului”, scrisa de Angela Tocila. Condei stralucit, scriitoare, “blogherita”, ziarista de facto. Daca ar fi intrat in presa in anii ’90 rupea gura targului.  Cristoiu isi tragea basca pe ochi, Bacanu isi manca mustata, iar Nistorescu ramanea la fel. Un frustat caruia nu i-a iesit niciun roman.

Am fost, asadar, la lansarea acestei carti. Ii spun carte pentru ca are coperte si file. Dar este mai mult decat atat. Este o vietate care iti arde mintea si iti fura atentia, care iti soarbe sufletul cu nesat. As fi vrut sa nu o fi citit niciodata doar pentru a citi-o ca si cum abia as fi primit-o. Nu e un elogiu. E o bucurie,  o stare de bine. Am citit “Copiii razboiului” abia dupa vreo doua saptamni dupa ce am primit-o de la Angela. Intr-o noapte am citit-o, si inca odata in alta noapte. Prima oara m-a fascinat epicul. A doua oara cand am citit-o mi-au dat lacrimile. M-au tulburat nu doar relatarile in sine, mai toate terifiante, ci si similitudinele cu experientele mele ca jurnalist de razboi prin Europa, Orient, Africa Centrala, Africa de Nord.

Angela mi-a oferit, mie ca cititor, prin fascinantele ei povestiri, reale, amintite si spuse de oameni de varste venerabile acum, copii in al doilea razboi mondial, prilejul de a ma intoarce in timp, la inceputul fraged al anilor ’90, cand bantuiam ca ziarist prin Iugoslavia proaspat rascolita de razboi.

Ce a facut Angela Tocila in acest roman-documentar, cum imi permit sa il numesc? A scris, in primul rand, pagini de istorie. A redat marturii ale unor oameni, in amurgul vietii acum, ale unor oameni care in timpul celui de-al doilea razboi mondial erau copii. Copii de varsta frageda, “copii ai razboiului”, asa cum i-a numit Angela. Ce a facut Angela, asa cum ii spun eu ca prieten, scriitoare cu verb viu, care starneste emotii intense si dorinta de a afla mai mult, care logodeste misterul cu realitatea frusta? A scris despre experientele, trairile dureroase ale unor copii care s-au trezit, unii peste noapte, la propriu, in mijlocul unui razboi cumplit, pe care, probabil, nici la peste 80 de ani, varsta lor de acum, nu au reusit sa-l inteleaga, sa-i desluseasca rostul. A scris despre copii care au supravietuit unui “sfarsit de lume”. Copii care si-au vazut fratii, surorile, parintii, rudele si prietenii murind. In cele mai oribile moduri. Rapusi de gloante, spintecati de baionete, violati, arsi de vii. Despre toate aceste lucruri a scris Angela Tocila. Cartea asta, “Copiii razboiului” te ia de revere, iti da doua palme si iti spune: “Bai! Asa a fost atunci!”.

Deslusim in aceasta carte, oricat am spune ca am stii deja, citit deja, vazut deja, prin filme si documentare, o lume pierduta in fum, in ura, in miros de praf de pusca, sange, suferinta si durere. Suferinta si durere pe care nu ai putea crede ca un suflet de copilas le-ar putea duce, suporta vreodata.

Dar este si ceva mantuitor in aceasta carte, din perspectiva personajelor, a oamenilor vii care au trecut prin acel infern. Supravietuirea! Prin ei putem sa stim, prin ei trebuie sa cunoastem si sa spunem mai departe. Si Angela Tocila asta a si facut. Asta este Angela. Mesagerul acestor supravietuitori!

“Copiii razboiului” a fost scrisa cu talent indiscutabil. Si cu dragoste si aplecare pentru adevar si compasiune pentru suferinta unor oameni, copii fiind, intr-o vreme trecuta, sa fie vreo saptezeci si ceva de ani de-atunci. “Copiii razboiului” a fost scrisa cu o inima mare, o carte plina, vie, care te face sa traiesti viata altfel. Cu dragoste pentru cei de langa tine.

Cristian Botez

În data de 1 octombrie, la Centrul Cultural „Carmen Sylva” din Sinaia, sala „George Enescu”.a fost lansat volumul „Nesfârșitul prag”-autor Codruț Radi

Întâlnirea de la început de octombrie a avut ca fond imagistic expoziția „Ruine” & „Ferestre înspre munte”, autorul fiind același Codruț Radi.
Dintre invitații prezenţi amintim pe: Ioan Vintilă-Fintiș (Ploiești), Ionel Necula (Tecuci), Mioara Bahna (Râmnicu Sărat), Ion Popescu Topolog (Brașov), Odilia Roșianu (București – „Literatura de azi”), Adrian Berinde (București), Emilian Marcu (Iași), Christian Crăciun (Florești), Constantin Trandafir (Câmpina), Ion Floricică (Sinaia), Dănuț Ungureanu (București), Rodica Rodean (Iași). Moderator: Florin Dochia.

Ca și în volumele precedente, Codruț Radi aduce și în Nesfârșitul prag o poezie cerebrală, reflexivă, scrisă într-o tonalitate echilibrată, fără  vreun fel de revărsări sentimentale, excedentare, deși traduce în versuri neliniștile unui spirit frământat de problemele lui și ale lumii, o imagine a unui peisaj lăuntric străbătut de dorința de a străpunge cercul sau de a depăși pragul dintre realitatea imediată și cea visată, încercând, totodată, să-și afle locul în raportul dintre eternitate și vremelnicie.

Dedicat fenomenului artistic nu doar ca poet, ci și ca pictor, grafician, sculptor, Codruț Radi este preocupat, în mod firesc, de procesul de creație, de menirea celui care își consacră viața frumosului, întregul volum fiind, de fapt, o lungă artă poetică, ale cărei secvențe surprind lupta omului împotriva dramaticei limitări destinale care i se impune, nepermițându-i-se accesul la ceea ce se află dincolo de prag, a cărui existență o favorizează chiar el, în ipostaza de artist, printr-un Început la nesfârșit, expresie a tentației perfecțiunii, în căutarea căreia tatonează direcția în care se îndreaptă, urmărește atent orice pas, spre a nu pierde nimic din ce ar putea să-l conducă spre ținta vizată – poate „cuvântul ce exprimă adevărul” – , cu toate consecințele care decurg de aici, inclusiv o stare de disconfort, comparabilă, mutatis mutandis, cu bacoviana senzație dată de „ziduri vechi ce stau în dărâmare”.

Pragul, așadar, este laitmotivul întregului, cu o sumă de conotații ce pot fi, așa cum am spus, o imagine a îngrădirii pe care o presupune condiția umană, de vreme ce, după expresia lui Mihai Eminescu, din Memento mori, omului i-a fost dat numai „intervalul de la leagăn pân’la groapă”, iar „în ăst spaț, nu-i adevărul” .

Într-o asemenea poezie, a căutărilor epistemice, pentru poet se profilează două paliere de interes: sinele și lumea, universuri concentrice, în vederea înțelegerii cărora își focalizează atenția, din unghiuri diferite însă, de unde extrage sensuri ce nu sunt pentru puhoiul lumii / tras / într-un cerc / turtit / spre lună / ca prezumție / divină.

Pe altarul jertfei întru cunoaștere, poetul demonstrează că arde plenar, trecând de la resemnare la teamă, tentative ale uitării de sine, senzație de gol, vis, cu ardere continuă, deschisă ori doar mocnită și având senzația că, în pofida căutărilor, descoperă mereu lacune noi, fiindcă, fiind mereu atent la tot ce-i poate oferi viața, artistul înregistrează eco… uri ale muzicii pe care o percepe că-ncepe din adânc / de pământ / și se-ntinde ca el / mai departe, dar percepe, în același timp, și un Marș în timp / pe roți / de lut ori sarea mării care a băut soarele / ce-n val se-ntoarnă.

Un sinonim contextual al pragului, în carte, este hotarul, imagine, de asemenea, a configurației – nefaste – a condiției umane, în totalitate, izbită de tot felul de valuri, începând cu cele ale timpului și continuând cu valurile de măști cu care se confruntă sensibilitatea celui ce observă dureros zbaterea omului, în general, dar, mai ales, a creatorului, așa cum arătam, între realitate și dorință, rezultatul unor asemenea trăiri cristalizându-se, uneori, în versuri  cu încărcătură cvasiaforistică: A trăi degeaba / sau a nu trăi / între două lumi / e aceeași stare / când deja vorbești / fără a grăi / după ce-ai murit / despre cum se moare, // Dacă n-ai trăit /când poți retrăi / dintre vieți pierdute / una oarecare / dusă pân-la capăt / făr-a te-răi / că de vrei să fii / ești doar întâmplare. Sau: Oricât devreme / m-aș tocmi cu mine / într-un reflex / ce-abia îl stăpânesc / aceeași teamă / hăului m-aține /să nu descalec / zorii-n trup lumesc…

Cu privire la structura poeziilor, este de remarcat cum textele lui Codruț  Radi sunt alcătuite din versuri scurte, formate, de cele mai multe ori, din câte un sigur cuvânt, dând parcă impresia că fiecare se bucură de toată atenția poetului care își manifestă, în felul acesta, bucuria de a crea și, concomitent, nesfârșita tristețe de a nu putea cuprinde tot ce-i etalează în față lumea, motiv pentru care, probabil, nici cuvintele limbii, cele existente, nu-i sunt suficiente sau nu-i sunt de ajuns în forma în care sunt folosite îndeobște. De aceea, termeni (sau îmbinări ale lor) precum totunele, mereul, terțuire, ipotetician, orbiruit, presimț, rarofilire, (des) frunțit, nemereu, amintele, îndreptul, evantaierări etc., care se regăsesc mai ales în titluri, ca într-un insolit dicționar de senzații numai de artist simțite, pe care dorește să le facă și celorlalți cunoscute, sunt vocabule care îi punctează poezia, dându-i o înfățișare cu totul aparte.

M.B. 

Ce poate fi Mai mult ca moartea – titlul volumului numărul 10 din cele 11 sau 12 cîte a apucat să publice Ion ,Nino” Stratan? Răspunsul e limpede: totul sau nimic. Ion Stratan nici nu a jucat în poezie decît pe principiul ,totul sau nimic”. La fel şi în viaţa pe care acum a părăsit-o.
Ajungînd la o vastă experienţă şi o cumplită detaşare, Ion Stratan, a încercat (şi) în acel volum ,să facă totul”. La fel ca şi în cele care l-au precedat, de la debutul său din anul 1981 cu memorabilul volum Ieşirea din apă şi de la celebrul Aer cu diamante, publicat împreună cu Mircea Cărtărescu, T.T. Coşovei, Florin Iaru, prefaţat de Nicolae Manolescu şi ilustrat de Tudor Jebeleanu, prin care s-a semnat certificatul de naştere al ,Generaţiei 80″.
Ion Stratan scria mereu oarecum în glumă, dar şi cu cîte-o sclipire sinistră: ,singura sărbătoare este Uitarea”. În Mai mult ca moartea, poetul se joacă mereu cu Moartea. Face bancuri cu ea. Ion Stratan, ca şi Cristian Popescu se ocupa cu atenţie şi chiar cu o ,eficienţă” de neînţeles pentru alţii de ,reconstruirea” propriei sale morţi. Pe cît era de vital, de jovial, de ceremonios în relaţiile umane, pe-atît era de lucid şi ,aplicat” în această operaţie care, ca şi poezia, dar de această dată din nefericie, i-a reuşit perfect.
S-a întîmplat să îngrijesc ultimul lui volum, }ara dispărută, în 2003, şi îmi amintesc, cu tristeţe că au rămas amintire, politeţea lui extremă faţă de orice interlocutor, dar şi grija specială pentru fiecare amănunt al cărţii. Deşi scria şi publica mult, Ion Stratan trăia fiecare vers şi îşi iubea fiecare poem. Nu lăsa nimic la întîmplare. Începea fiecare conversaţie cu largi acolade ceremonioase, care aproape mă stinghereau, ca pe unul care venise la Cenaclul de Luni ca învăţăcel şi licean într-un moment în care gloria Generaţiei ’80, în ciuda mizeriilor din epocă sau chiar şi din pricina lor, strălucea puternic. ,Prea-iubite, zicea Nino, nu-ţi fie cu supărare, aş îndrăzni să te rog…” Dar cînd era vorba să decidă, cîntărea de zece ori cuvîntul şi dacă îşi formase o părere nu renunţa în ruptul capului la ea. Se pierdea în politeţuri, revenea cu cinci telefoane, dar tot ca el rămînea.
Talentul lui Ion Stratan era fabulos, uluitor şi se manifesta în scris ca şi în oralitate. În fiecare an, la şedinţele finale ale Cenaclului de Luni, cînd fiecare spunea un fragment mai comic, citea cîteva parodii după acelaşi model, ,Albatrosul” de Baudelaire, într-o diversitate infinită de formule şi debordînd de calambururi. Ele, jocurile de cuvinte, îi pigmentau firesc vorbirea, le spunea mereu cu vocea lui rară şi serioasă.
– M-am mutat, bătrîne, spunea grav.
– Unde?
– Să-mi scrii! zicea el, jucîndu-l pe Mitică.
– Mă rog… Dar dă-mi adresa.
– Ploieşti. Ale(e)a Jacta Est, numărul şase.
Era singurul poet cu inventivitatea lingvistică egală cu a lui Nichita Stănescu pe care, spre deosebire de alţi colegi de generaţie, îl preţuise foarte mult. Zarul lui Stratan a căzut acum, din nenorocire, cu numărul pe care, de multă vreme, poetul îl aştepta, mirîndu-se că nu iese mai repede la sorţi.
Despre Ion Stratan am auzit o anecdotă pe care o cred adevărată. Mergînd el în troleibuzul 89, împreună cu un prieten, sau, dacă nu mă înşel, cu regretata Mariana Marin, şi ea nedrept dispărută din lume, i s-a făcut rău. A avut o cădere de tensiune sau ceva de genul ăsta. Colega lui de poezie şi, de acum de eternitate, speriată, l-a ajutat să coboare la prima staţie, l-a aşezat pe un gărduleţ de fier, a încercat să-l reanime. Poetul şi-a revenit, atunci, destul de repede şi i-a spus cu ghiduşie:
-Bătrîno, dacă nu erai tu, muream ca Eminescu.
-Cum adică ?
-Adică în ’89!
Ion Stratan a plecat de lîngă noi dar poemele sale au puterea de a rămîne alături de noi. ,Singura sărbătoare” – uitarea pe care o invoca Nino – nu este pentru ele.

1996. Global: anul mondial al eradicării sărăciei, anul internațional al copilului. Personal: anul primei corigențe pe vară, la mate, al primei mari rușini și, implicit, minciuni: aveam două carnete de note: unul pentru profesori, cu notele reale, unul pentru mama- cu note de trecere. Am luat corigența, am făcut toată vara meditații. Mergeam de două ori pe săptămână, mama știa că merg de trei ori. Aici a intervenit a doua mare minciună. Aveam o gașcă de prieteni mai mici decât mine și cu condiție materială mai slabă ca a mea. Mințeam ca să obțin banii ăia cu care le cumpăram prietenilor mei sucuri la Tec și cornete cu înghețată. În mintea mea, cred că eram un descendent al lui Robin Hood, altfel nu-mi explic comportamentul. Iartă-mă, mama!

Vara aia a fost foarte frumoasă. Făceam picnicuri în fața blocului cu tot ce putea fiecare să sustragă din frigider, ne jucam „Țară, țară, vrem ostași”, prinsea pe cocoțate, șotron, elastic, rațele și vânătorii… Aveam 13 ani, terminasem clasa a VII-a și mă îndrăgostisem pentru prima dată. De Cosmin. Într-una din multitudinea de seri cu soare fără somn, se încăpățâna să lumineze până aproape de ora 23. Pentru mine, la 22 se făcea ora de intrat în casă. Nu aveam nicio șansă să întârzii, mama ieșea pe balcon să anunțe ora fixă cum o făcea cucul cuibărit în ceasul bunicii. Cu trăiri exaltate și furie îndesată-n gesturi, urcam în casă. Cosmin megea și el la casa lui. Stătea cam la două stații de troleibuz distanță, iar norocul era că blocurile noastre erau dintre cele mai înalte din cartier și că amândoi locuiam la etaje superioare, în felul ăsta reușeam să ne făceam semne cu lanternele din balcoane. Stabiliserăm niște coduri: apindem, stingem, aprindem, stingem = „am ajuns bine”, învârtim lanterna formând cercuri= „mi-e dor de tine”, agităm lanterna pe orizontală= „te sărut, pa, pa, ne vedem mâine!” Surorile mele mai mici mă pândeau, iar la un moment dat m-au și prins; li s-a părut ciudat că petreceam atâta timp pe balcon, așa că au început să mă urmărească când ieșeam în curtea blocului. Eu și Cosmin fugeam de ele, dar o dată ne-au prins pupându-ne și au început să mă amenințe că mă pârăsc dacă nu le iau și pe ele la petreceri; îmi venea să mor. De ce mi se întâmplau mie toate astea? De ce? După ce că-mi furau hainele, îmi cotrobăiau în ghiozdan și mă urmăreau, acum mă și amenințau, iar eu trebuia să le car după mine. Decât să nu mai merg deloc, mai bine merg cu ele, așa-mi spuneam printre șiroaie de lacrimi care le lăsau indiferente. Odată m-am închis în camera mea și, pentru că nu le lăsam înăuntru, au luat o pereche de pantofi de-ai mamei, cu toc cui, și au lovit cu ei în ușă până au ciuruit-o. De frică să nu ne certe părinții, am luat colecția de abțibilduri de la gumele de mestecat Turbo și am acoperit găurile cu ele. Vă dați seama cum arăta, nu?

Dar am prins și multe seri frumoase cu surorile mele, îmi aduc aminte în special de cele în care mergeam cu toată gașca de copii, și eram peste 20 în fața blocului, la „furat”. Luam din grădinile caselor sau ale blocurilor vecine flori și fructe, fructele le îndesam sub tricouri și le mâncam la grămadă, florile le duceam mamelor noastre ca să le facem o bucurie. Bucuria nu ținea niciodată mult pentru că la câteva minute distanță se trezea câte-un vecin ursuz, care părea că n-a fost niciodată copil sau că a avut unul, să vină să ne pârască. Noi, fiind trei, eram mereu luate-n vizor, cu o plângere rezolvau trei cazuri. Uneori nu se mulțumeau cu atât și aruncau după noi cu cartofi sau ne făceau fleașcă cu furtunul cu apă rece. Noi râdeam de mama focului în timp ce le săream gardurile și ne ascundeam pe unde nimeream, căci încercau să ne găsească urma.

Tot în ’96 am fost și în prima vacanță în străinătate, cu toată familia. Toți cinci îngrămădiți în Dacia noastră roșie, lălăind pe ritmurile băieților de la Beatles, până în Grecia. La dus a fost cum a fost, dar la întoarcere, ne-am dat cu fundul de pământ să ne cumpere o maimuță de peste un metru, lățoasă rău, și a trebuit să o cazăm cu noi pe bancheta din spate. Erau 40 grade, de unde aer condiționat sau ventilație? Omor. Ca să nu ne mai certăm, tata inventa jocuri: cine numără cele mai multe fântâni, primește 50 000 lei, echivalentul a 5 lei, care vede prima pe kilometraj că am ajuns la 10 000, primește 10 lei. Ne închidea gura preț de câteva minute. Apoi ne certam pe motiv că fiecare văzuse prima și nu ne opream până nu-și lua fiecare bancnota.

S-au întâmplat multe în ’96. Eram abonată la revista „Popcorn” și am câștigat prima oară ceva la un concurs: o cutie „B.U” cu parfum, loțiune de corp și gel de duș. Mai am și acum cutia, a fost parfumul meu preferat mulți ani de atunci. Mi-am tapetat camera cu afișe cu Backstreet Boys, ‘N Sync și Peter Andre, am avut primul oracol, am incendiat balconul încercând să încălzesc ceara cu care urma să-mi smulg mustața, problema fiind cu atât mai mare căci pe balcon țineam o rață,  jucam la Loto, am deprins asta de la tata, căram sifoane și am încheiat etapa în care băteam băieții de la școală. De rușine am încetat. Mă ruga dirigu’ lor să nu-i mai bat că vin cu părinții la școală și nu poate să le zică că i-a bătut o fată. Plus că aveam gagic de acum, așa că am renunțat și la comportamentul revoltat și la ținuta de băiat: blugi, adidași, șapcă, geacă de foiță și am început să port fuste scurte de blugi, sandale și bluze mulate în culori fosforescente.

De toate lucrurile astea frumoase, dar și de unele mai puțin luminoase, mi-am adus aminte anul trecut, în martie, când Ana Mărgineanu și Ștefan Peca au venit la Teatrul Tineretului ca să monteze o piesă. O piesă a cărui text a fost scris plecând de la poveștile astea personale ale noastre (ale tuturor celor implicați în proiect: actori, mașiniști, cabinieră, machieuză, echipa tehnică și artistică), cu toate astea, niciunul dintre noi nu-și joacă propria poveste. Aici e frumusețea.

„Anul dispărut.1996” este fratele mai mic al spectacolului „Anul dispărut.1989” realizat de aceași echipă Mărgineanu (regizor)-Peca (dramaturg)- Cinty Ionescu (proiecții video)-Gabi Albu (scenografie, costume) la Teatrul Mic din capitală.

Dacă aveți amintiri din anul în care Constantinescu îl detrona pe Iliescu, dacă ați sperat că o să câștigați miliardul la concursul de pe Pro Tv, „Te uiți și câștigi” sau dacă nici măcar nu erați născuți atunci, haideți să vedeți o felie de istorie desprinsă din poveștilor reale de viață trăite de actorii Teatrului Tineretului. Spectacolul o să vă surprindă. Vă mai divulg doar un aspect: câțiva dintre spectatori vor fi purtați în spațiile din teatru ascunse publicului pentru a vedea scene care se joacă doar pentru ei într-o cabina a actorilor, în fostul bar al teatrului sau în magazia de costume.

„Cine nu își cunoaște trecutul, va fi condamnat să-l repete.”

Apropo, tu ce făceai în ’96?

În fotografia de copertă apare Anna Rivera, fiica Simonei Rivera, draga noastră secretară.

Anul dispărut.1996

Distribuția:

Georgiana, Sora mică, Actriţă – Aida Avieriţei
Tatiana, Carmen, Sora mare, Actriţă – Cătălina Bălălău
Matei, Manole, Actor – Emanuel Becheru
Graţiela, Actriţă – Sabina Brânduşe
Elena, Actriţă – Nora Covali
Stănică, Maricel, Actor – Valentin Florea
Viorica, Actriţă – Corina Grigoraş
Speranţa, Actriţă – Ecaterina Hâţu
Vladimir, Nicu, Actor – Florin Hriţcu
Marian, Silviu, Actor – Dragoş Ionescu
Zefir, Ilie, Actor – Andrei Merchea Zapotoţki (foto)
Actriţa japoneză, Roxana, Actriţă – Sonia Teodoriu

Regie: Ana Mărgineanu
Scenografie: arh.Gabi Albu
Coregrafie: András Lóránt
Asistent coregrafie: Deak Orsolya
Video-design: Cinty Ionescu
Sound-design: Cinty Ionescu şi arh. Gabi Albu
Afiş şi ilustraţii în caietul program: Jonathan Wise

Un concept PopUP Theatrics
Fotografii: Cinty Ionescu

Sabina Brândușe

Cartea „Reconstituiri cu Ileana Popovici” a fost lansată, săptămâna trecută, la Chișinău, în prezența cunoscutei actrițe.

Volumul, scris de nepoata artistei, Radmila Popovici, a apărut la editura Adenium din Iași și a fost lansat în cadrul evenimentului ”Întâlnire cu actrița Ileana Popovici”, care a avut loc pe scena Filarmonicii Naționale ”Serghei Lunchevici” din Chișinău.

Actrița a cărei mamă este originară din Basarabia, devenită cunoscută după rolul principal pe care l-a jucat în filmul ”Reconstituirea”, regizat de Lucian Pintilie în 1971, a apărut, în premieră, în fața publicului din Chișinău, fiind aplaudată la scenă deschisă.

“Pentru mine este o mare emoție. Eu am crescut într-o familie de refugiați din Basarabia, din România de dincolo de Prut. Am fost crescută în spiritul acesta, că aparțin acestor locuri. La noi în casă se vorbea așa cum se vorbește în Basarabia. M-am născut în România, dar întotdeauna în casa mea Basarabia a existat, prin obiceiuri, prin ceea ce mâncam, prin ceea ce se discuta, prin prietenii care veneau. Noi, copii fiind, ni s-a insuflat și am crescut cu dor și drag de Basarabia”, a explicat Ileana Popovici.

În cadrul evenimentului, a fost organizat, de asemenea, un recital de jazz, susținut de formația Folk Reverse Jazz Trio. Totodată, a avut loc și vizionarea filmului ”Reconstituirea”.

Ileana Popovici s-a născut pe 13 mai 1946 la București, fiind cunoscută iubitorilor de film prin rolul ei din ”Reconstituirea” (regia: Lucian Pintilie), cel mai bun film românesc din toate timpurile (Asociația Criticilor Români de Film). Ea este unul dintre muzicienii care introduce bossa-nova în România; este ilustrator muzical, realizator și prezentator de emisiuni la TVR și TVR Internațional. Debutează ca solist de muzică ușoară la Casa Studenților ”Grigore Preoteasa” din București, împreună cu orchestra condusă de Marius Țeicu și Rolf Albrich. Începe colaborarea muzicală cu Richard Oschanitzky, realizând împreună multe imprimări radio, TV și muzică de film. Li se alătură Puica Igiroșanu, rezultând astfel o bogată activitate muzicală.

După absolvirea studiilor la Conservator (1969), este angajată ca ilustrator muzical la Televiziunea Română. Joacă în mai multe filme, iar pentru unele realizează și ilustrația muzicală: ”Zodia Fecioarei” (1966), ”Prea mic pentru un război atât de mare” (1970), ”Pentru că se iubesc” (1972), ”100 de lei (1973), ”Filip cel bun” (1975), ”Zile fierbinți” (1975), ”Oaspeți de seară” (1976), ”Accident” (1977), ”Pentru patrie” (1978), ”Mihail, câine de circ” (1979), ”Campioana” (1983). Realizează coloana sonoră și ilustrația muzicală pentru mai multe filme de scurtmetraj și lungmetraj, dar și documentare (”Nea Mărin miliardar”, ”Revanșa”, ”Răzbunarea haiducilor”), precum și pentru zeci de piese de teatru (”Ploșnița”, ”Pețitoarele”, ”Dezghețul primăverii” etc.).

După pensionare (1998) pleacă în Italia, la Sanremo, dar revine cu statut de colaborator la TVR Internațional, realizând emisiuni din diaspora (”Lumea și noi”, ”Cu sufletul acasă”) și transmisiuni de la Festivalul de la Sanremo ”Della Canzone Italiana”.

Academicianul Eugen Simion a evocat sâmbătă seară, în cadrul unui eveniment comemorativ găzduit de Universitatea Centrală Universitară, personalitatea omului și prozatorului Augustin Buzura, pe care l-a caracterizat drept “un scriitor profund, unul dintre cei mai buni scriitori ai noștri după război și un om care a încercat să spună adevărul despre foarte încurcata noastră lume comunistă”.

“O să vorbim despre scriitorul Buzura, care ar fi împlinit ieri 79 de ani. Nu a apucat, păcat. Dar, în chip fatal, o să vorbim și despre omul Buzura, un personaj foarte important în literatura noastră postbelică. Mă gândeam chiar ce-l caracterizează ca scriitor transilvănean, venit în tradiția Slavici, Rebreanu, Pavel Dan. Toți acești scriitori au o notă comună, și anume, interesul lor pentru destinul colectiv, în special pentru clasa țărănească, dar și clasa micilor meseriași sau a intelectualului. Buzura vine în această linie și s-a impus ca atare, ca un scriitor, un realist de observație a lumii românești. Cărțile lui au fost citite, au fost căutate, erau așteptate, pentru că a fost perceput ca un scriitor care spune adevărul”, a subliniat Simion.

El a mărturisit că Augustin Buzura i-a fost prieten, mai ales în ultimii 20 de ani.

“Mi-a fost prieten, mai ales în ultimii ani, în ultimele două decenii. L-am cunoscut bine în cadrul Academiei Române și altfel la ‘Cultura’, un om pe care l-am iubit. Și deși eu sunt valah, el este ardelean, eu sunt un om mai deschis, că așa suntem noi valahii, el mai ardelean, venit la București mai precaut, dar m-am înțeles cu el și l-am stimat foarte mult ca scriitor”, a spus Simion.

El își amintește că l-a comparat pe Augustin Buzura cu un tren de marfă care urcă cu greu la Predeal, dar care ajunge la destinație.

“Un ardelean care nu se grăbește. L-am comparat odată cu un tren de marfă care urcă la Predeal și ai sentimentul că își dă duhul, răsuflă din ce în ce mai greu, mai astmatic, dar ajunge, cară. Așa este literatura lui, e un scriitor care cred că nu redacta facil, repede. Mă uitam la ritmurile romanului lui, cam din patru în patru ani publica un roman, dar când apărea romanul, romanul avea succes”, a spus academicianul.

Potrivit lui Simion, toate romanele lui Augustin Buzura au impus un tip de proză de analiză socială, dar s-a impus și printr-o publicistică “interesantă”.

“Mai este ceva, interesant cred eu, ceva ce s-a întâmplat cu ultimul Buzura, și anume, el a făcut o publicistică interesantă la ‘Cultura’ și aparent eram puțin nedumerit de ce critica lui foarte dură socială nu dădea exemple, nu făcea niște referințe directe, ci doar prin aluzie. Pe urmă, când au apărut în volum și le-am citit, nu am găsit explicația. El urmărea fenomenul și nu atât omul. În cazul acestui tip de proză publicistică, în același timp, el a spus lucruri foarte dure despre lumea noastră, mai ales despre lumea asta post-comunistă, care a câștigat foarte puțin și a păstrat foarte mult. A câștigat libertatea în orice caz și libertatea de a spune, dar a și păstrat, din păcate, duplicitățile, moravurile, viciile vechi. Și el le-a spus în felul lui”, a subliniat vorbitorul.

În cadrul evenimentului au fost prezentate romanele lui Augustin Buzura, publicate la Editura RAO, ediție supravegheată de Angela Martin, de la revista “Cultura”.

Conform prozatorului Ioan Groșan, în 1963 Augustin Buzura a debutat ca prozator cu volumul de povestiri “Capul bunei speranțe” și a urmat apoi celebra serie de romane, începută în 1970, cu “Absenții”, “Fețele tăcerii” în 1974, “Orgolii” în 1977, “Vocile nopții” în 1980, “Refugii” — 1984, “Drumul Cenușii” — 1988. După 1990, Buzura a mai scris “Recviem pentru nebuni și bestii” — 1999 și “Raport asupra singurătății” — 2003.

“Am fost și eu martor, romanele până în 1990 ale lui Augustin Buzura se vindeau ca pâinea caldă, se făcea coadă la ele la librării, ceea ce astăzi mi se pare imposibil. Se stătea la Buzura, ca la unt sau ca la carne. Și eu am stat, spre exemplu, la ‘Fețele tăcerii’ și un paradox, dacă vreți ironic, am făcut rost de ‘Fețele Tăcerii’ numai pentru că am luat și cartea ‘Omagiul’, aceea cu Ceaușescu. Deci se dădea la pachet Buzura cu ‘Omagiu’, o ironie a sorții”, și-a amintit Groșan.

Augustin Buzura s-a născut pe 22 septembrie 1938, în comuna Berința din județul Maramureș. A urmat liceul la Baia Mare și a absolvit Facultatea de Medicină Generală din Cluj-Napoca (1964), cu specializare în psihiatrie. A fost redactor, secretar general de redacție, redactor-șef al revistei “Tribuna” din Cluj, la care a debutat în 1960.

A abandonat medicina în favoarea literaturii, debutând editorial cu volumul de povestiri ”Capul Bunei Speranțe” (1963). După încă o culegere de povestiri și nuvele (”De ce zboară vulturul?”, 1966) se dedică în exclusivitate romanului, dobândind o rapidă și largă cunoaștere din partea criticii și a publicului.

Augustin Buzura a tradus din literatura germană, maghiară, franceză, spaniolă, poloneză, rusă, chineză, slovenă. A publicat articole, eseuri, interviuri, note în reviste de literatură și cultură din țară și străinătate. A scris și scenarii de film.

A devenit membru titular al Academiei Române în martie 1992.

Scriitorul a murit la vârsta de 78 de ani, la data de 10 iulie 2017.

Sorin Peneș

IOAN VINTILĂ FINTIȘ intră în noua „Catedrala de rouă” a versului, ca „într-un straniu vis”. Întâlnește chip „aproape regal” pentru poemele sale.

Poetului și „macii (îi) șoptesc rugăciuni” aflându-se „om singur la vămile vântului, la vămile poeziei.
Vamă unde doar murmur și „ninsori măcinate de vânt” se aud și
cad pe pămînt.
Poetul „înzăpezit în îngeri și visuri” pentru a nu se muri așteaptă „timpul zero prin gări” fără peroane, fără trenuri, fără semafoare, fără vitrine.
Ioan Vintilă Fintiș mușcă din cuvânt, revărsându-se în „cavalcade de fum”. În care moartea este doar „o femeie singură” cosind lumină hotar fără hotar.
„Ioan pribeag” intră într-un sunet de pian și orhestră ca într-un cântec cu gura închisă care nu are timp, nu are sfârșit. Nu are a fi sau a nu fi.
În pribegie, iubita-i crește înrourată, adoarme fără chip pe un tron dat uitării de nisip. Marea turbează de valuri împinsă.
Poemele lui Ioan Vintilă Fintiș stau însă statornic în candelabre peste care curg astre și-i îmbrățișează magic cuvintele.
La porțile Catredalei de rouă a rămas o întâmplare, un timp care trece prin geruri și zăpezi și cade pe Icoana Mariei.
În interior, poemele stau în liniște, ca roua.

Dan Drăguș

“Versurile lui Sandu Cătinean, un poet ardelean din Bonţida, judeţul Cluj, au ajuns virale pe internet. Poezia sa este văzută de unii ca o scânteie care poate să reaprindă speranţa românilor, în timp ce alţii cred că ar trebui citit măcar o dată pe săptămână în Parlament” – aşa sună o frază despre poetul-ţăran, apărut într-o publicaţie bucureşteană.Cătinean, care se autotititulează “Cel care vine din brazi” este autorul unui poem-manifest, “Un ţăran către aleşi” – dar şi a multor altora – care a depăşit deja milionul de citiri în mediul virtuaI, fiind considerat de mulţi un adevărat fenomen, iar atitudinea sa o ultimă soluţie pentru renaşterea României.

“În luptă continuă cu proştii cu diplomă”!

“Poetul nostru de suflet” îi spun unii români. “Urmaşul marelui Eminescu”, îi spun alţii fiindcă poetul clujean a preluat majoritatea temelor liricii eminesciene, excelând în special în poezia patriotică, animate de o energie cum rareori s-au mai întâlnit de la poetul national încoace, mai ales în creaţiile lui Andrei Mureşanu, Radu Gyr sau Ioan Alexandru. Însă, fiind poet de factură populară – nu prea interesat de cizelarea şi înnoirea cuvântului, ci doar de mesajul său – pentru el poemul funcţionează precum o bardă haiducească, având rolul de a deştepta cititorul.Cătinean nu e deloc de neglijat nici în lirica de dragoste, fiind “un munte de simţire”, nu numai un “munte” de om, cu fizic de discobol, gata să-şi tranşeze diferendele cu ticăloşii – “pentru că nu se mai poate altfel” – şi cu pumnul, ţărăneşte. Are peste 1.300 de poeme şi paisprezece volume publicate, iar internetul e împânzit de scrierile lui, spre exasperarea invidioşilor. “Ce să fac dacă românii de pe întreg mapamondul distribuie versurile mele, sunt eu vinovat pentru asta”? – se întreabă bardul, privindu-mă direct în ochi, cu inocenţa unui băiet de la ţară.Acesta este poetul Sandu Cătinean din Bonţida. Îmi mărturiseşte că s-a luat la harţă cu sistemul din chiar interiorul lui, dar nu din vârf, ci din funcţia de grefier de instanţă. „Am fost întotdeauna iubitor de dreptate şi adevăr, încă din anii copilăriei, şi am dus o viaţă agitată, plină de peripeţii, fiind de nenumărate ori în pragul de a fi pedepsit draconic.  Am primit inclusiv ameninţări cu puşcăria – de la personaje cu putere şi influenţă, pe la locurile de muncă unde am activat, dar şi din societate şi din mediul politic. Dar fiind corect şi cinstit nu mi-au putut înscena nimic atât de serios încât că mă bage în puşcărie şi să mă “termine”. Aşa că, iubind dreptatea, pot spune că am îmbrăcat cămaşa morţii. În regimul comunist, după ce am deţinut funcţii importante în UTC, nu am fost capabil să rezist la atitudinile despotice ale secretarilor PCR, aşa că mi-am aruncat carnetul de partid, devenind un dizident siguratic”, mărturiseşte Cătinean. În tot acest timp, poetul, autodidact, scrie – dar nu publică – deoarece refuză să se încadreze modelelor vremii. Continua acesta: ”N-am urmărit nici funcţii şi nici averi, dar am fost într-o perpetuă luptă cu proştii cu diplomă, motiv pentru care am avut parte de multă ură şi invidii, Iar succesul meu la femei a fost un motiv în plus pentru a fi în permanenţă şicanat şi marginalizat. Am reuşit să devin administrator, din sticlar artistic, la “Sticla” Gherla, după un concurs cu peripeţii, în care am fost nevoit să-i sechestrez pe membrii juriului şi pe candidaţi, folosind forţa, pentru a-i determina să bareze lucrările, şi să le semneze reciproc, pentru a elimina posibilitatea fraudei. Aflasem că doreau să mă “şunteze” aşa că nu îmi mai rămăsese decât să recurg la această metodă. În situaţia respectivă, cei din comisie au chemat miliţia, ajungând în pragul arestării. M-a salvat in extremis directorul fabricii, care mă aprecia, ştiind că sunt un băiat cinstit şi drept. Am luat postul de administrator cu 9,50”.

“M-am luat la harţă cu sistemul judiciar, chiar din interiorul său”!

Visul său era să se facă procuror, dar viaţa i s-a complicat cu divorţuri şi diverse şicanări ale unor persoane cărora stilul său le crea probleme.Din al doilea divorţ, rămâne să-şi crească singur fetiţa, pe Cezara, de la vârsta de 13 ani – “realizarea vieţii mele” – iar fetiţa, având în exclusivitate doar sprijinul său, reuşeşte să termine cu brio liceul, iar ulterior facultatea de drept, luînd examenele cu note de peste 8,00. Totul, în condiţiile în care cei doi nu au beneficiat de sprijin din partea nimănui. “Nu m-am mai făcut procuror. Am rămas poet.Asta pentru că m-am născut poet”, spune foarte hotărât, Sandu Cătinean.Scrie neîncetat, iar pe lângă poeme de dragoste, pasteluri, elegii şi poeme dramatice, scrie înverşunat poeme manifest, fabule şi satire.Sperând că în justiţie va fi folositor, se înscrie la examen pentru un post la Judecătoria Gherla.Ia examenul cu 9,50 dar, surpriză. Deşi şi-a dorit postul de executor judecătoresc, constată că acesta “s-a dat prin numire de la minister”.Se revoltă, dar hotărăşte să nu mai lupte pe căi legale ci… prin scris.Scrie frenetic toată perioada cât este încadrat în justiţie.“Unde şi când scriam, în timp ce-mi creşteam absolut singurel fetiţa, muncind la dosare, gătind, spălând, şi făcând de toate? Scriam peste tot şi aproape tot timpul. În special dimineaţa, la primele ore.Şi pe stradă “scriam”. Şi în timp ce vorbeam cu oamenii. Ideile îmi curgeau gârlă” – se confesează poetul.În acest timp, se lupta la greu, cu “zeii” din justiţie. Adaugă Cătinean: “Şi în justiţie, ca şi în toate instituţiile statului, cei buni se luptă la greu cu colegii lor ticăloşiţi. Unii pur şi simplu se cred “zei”. Din nefericire, există destul de mulţi. Desigur că cei mai mulţi fac tot posibilul să îşi facă meseria de magistrat onorabil, şi cu demnitate, dar observam de foarte multe ori o mare presiune asupra lor, precum şi o mare frică! Eram convins că unii erau neoameni din cauza fricii. Frica de cei îmbogăţiţi, frica de politicieni, frica de toate tipurile de bandiţi ce s-au format după “revoluţie” (care numai revoluţie nu a fost). În spatele posturii de magistrat, unii îşi tratează semenii ca pe nişte cârpe de şters pe jos. Şi ce mă intriga cel mai tare era faptul că erau ajutaţi prin atitudinea de linguşire, de slugărnicie, de lipsă totală de demnitate, atât a justiţiabililor (cei care vin la judecată), a avocaţilor, cât şi a celor mai mulţi reprezentanţi ai corpului grefierilor, şi personalului auxiliar. Aveam pur şi simplu oroare de atâta slugărnicie.Eu ripostatam cu vehemeţă la astfel de atitudini, iar uneori de-a dreptul drastic, riscând orice, pentru a-mi apăra demnitatea şi verticalitatea de cetăţean liber, în acest simulacru de democraţie.Uneori  – recunosc – ripostam foarte dur, ţipând chiar şi în public, să se audă:“Cum îndrăzniţi să-mi încălcaţi drepturi fundamental umane, cum ar fi dreptul la existenţă, la demnitate, la libera exprimare, şi la justa atitudine, în virtutea unor Regulamente? Cum puneţi Regulamentele mai presus de Constituţie, de legi? Cum îndrăzniţi să procedaţi în acest fel, doar ca să vă satisfaceţi orgoliul propriu, să arătaţi că sunteţi mai presus de oameni, iar de foarte multe ori, mai presus de lege?”, le spuneam. Am avut multe referate pentru aceste contra-atitudini (ca să le spun aşa), dar de fiecare dată demonstram abuzurile la care eram supus, aşa că doar în final au reuşit să se răzbune, şi să scape de mine. Era de neconceput ca eu, în calitate de grefier de instanţă, să nu am o atitudine umilă, servilă, şi lipsită de coloană vertebrală. Niciodată nu mi-a fost frică! Dintotdeauna am ripostat la oameni care subjugă alţi oameni”. Mărturiseşte în continuare că la grefieri se ţipă, se zbiară: “Unii sunt pur şi simplu umiliţi, dar nu au curaj să se opună. Ling în draci, şi se umilesc, fiindcă salariul de grefier este bunicel. Pentru acest salariu, unii ar vinde-o şi pe mă-sa. Mie mi-au făcut zeci de plângeri pe ascuns chiar colegele grefiere, pe diverse motive, dar motivul real era că eu refuzam să ling. Refuzam să fiu umil. Eu îi deconspiram în scrieri, în poeme, în fabule, în satire, în poemele manifest.Turbau de ciudă, şi magistraţi, şi grefieri.“Slugilor ce sunteţi”, le strigam de multe ori “colegelor”. Care colege? Doar câteva au avut curajul să fie de partea mea. Şi acelea timid, mai mult pe ascuns. Infim, faţă de mulţimea de grefieri lingăi, şi fără coloană vertebrală. Unii sunt adevăraţi servitori ai unor magistraţi veroşi, şi închipuiţi” – ne spune revoltat, Cătinean.

Fabula “Doamna mulă” – bomboana de pe “colivă”

În final, au reuşit să-l pedepsească drastic, prin scoaterea din profesia de grefier de instanţă al Judecătoriei Gherla, printr-un act de răzbunare mascată, al “personajelor zei”, cum le spune el.Aceştia, în frunte cu preşedintele Judecătoriei Gherla, şi cu acordul tacit al Preşedintei Curţii de Apel Cluj, după ce l-au interogat cu privire la fabula “Doamna mulă”, au decis, la urgenţă, imputându-i neîndepliniri de sarcini de serviciu, să-l scoată din profesia de grefier de instanţă, fără a ţine cont de vreun element de apărare pe care Sandu Cătinean l-a prezentat în favoarea sa. “Fabula mea, “Doamna Mulă” i-a scos din minţi. A fost “bomboana de pe colivă”, spune poetul.Şi iată cum a pornit lovitura de graţie împotriva mea: în ziua următoare postării pe facebook a fabulei “Doamna Mulă”, preşedintele Judecătoriei Gherla a convocat o şedinţă, vezi Doamne, “de serviciu”. În realitate, imediat ce a intrat în sală, m-a întrebat: “Dumneavostră aţi scris aceasta? În mână avea listată fabula “Doamna Mulă”, de pe Facebook. Am zâmbit, şi recunoscând că este fabula mea i-am spus preşedintelui că nu era nevoie să întrebe, fiind semnată şi postată pe pagina mea de Facebook.“Cum vă permiteţi să vă jigniţi colegele” a întrebat preşedintele.“Dar d-voastră cu ce drept îmi cereţi socoteală ce anume scriu, domnule preşedinte?”- am replicat eu.“Cu ce drept?”Sunteţi preşedinte de instanţă sau cenzor şef?În ce calitate vă permiteţi să mă cenzuraţi?”Dându-şi seama că a fost prins asupra atitudinii abuzive şi răbunătoare, preşedintele s-a prefăcut că are probleme de serviciu de discutat.Era prea târziu.Şi-au dat deja arama pe faţă” Era luna octombrie 2015! În ziua următoare, i-au prezentat poetului “Decizia de începere a cercetării disciplinare” împotriva sa, decizie nesemnată şi neştampilată, decizie luată în urma controlului efectuat -ATENŢIE!!!- în data de 5 mai 2015! După 6 luni de zile! Ce dovadă mai clară a faptului că poetul era vizat şi doar se căuta momentul?“Controlul declanşat  a fost intenţionat efectuat în perioada de mare dificultate a sănătăţii mele. Se răzbunau pentru scrierile mele, în care se regăseau! Şi atenţie! Controlul s-a făcut în lipsa mea! Ce mai vreţi?”, relatează poetul.În perioada în care i s-au imputat întârzieri în desfăşurarea activităţii, nesoluţionări de sarcini ş.a.m.d., Sandu Cătinean avea serioase probleme de sănătate, fiind în fibrilaţii ale inimii, având frecvente pusee de tensiune oscilatorie, fiind dus în repetate rânduri cu salvarea, la Urgenţe, inclusiv de la locul de muncă, precum şi internări în spitalul din Gherla, şi clinici clujene. Dar au refuzat să ţină seama de toate acestea. Când se întorcea din concediu medical, sau din spital, biroul lui era plin de dosare. Intenţionat, pretextând lipsa de personal, nu desemnau pe altcineva ca să-l înlocuiască, ca să i se adune dosare (la compartimentul executări civile), doar ca să rămână în urmă cu munca, şi să îl poată sancţiona. Zadarnic a atenţionat asupra acestui fapt. Atât judecătorul delegat, cât şi preşedintele instanţei, au fost exoneraţi de a avea vreo responsabilitate în lipsa luării unor măsuri de înlocuire, care se impuneau.În final l-au înlocuit cu grefiera care îl ura cel mai tare. Aceasta a amplificat situaţia prezentând situaţia găsită drept o catastrofă. A găsit şi ea prilejul răzbunării.“Nu să meargă treaba vroiau. SĂ SE RĂZBUNE VROIAU!”, protestează poetul.“În sfârşit se pot răzbuna pe mine, i-am spus fetiţei mele, Cezara.Doar la CEDO aş mai putea să-mi caut dreptatea, însă ea m-a sfătuit să renunţ la lupta pe căile legale, fiindcă nu merita, ea ştie cine sunt şi pentru mine acesta era cel mai important lucru. Aşa că mi-am păstrat energia pentru scris”. Şi, în continuare poetul nu se lasă, scrie. Luptă de unul singur cu sistemul. Nu acceptă să fie subordonatul nimănui.

Fabula Doamnei Mulă

• Prin instituţii mai ales
• Există-o specie ciudată
• Nu e nici iapă, nici catârcă
• Dar este veşnic candidată

• Cochetă, bine-ntreţinută
• Se crede os de Dumnezeu
• Ea ştie tot, vorbeşte multe
• De juri că-i iapa vreunui „zeu”

• Aceasta este Doamna Mulă
• Şi-n spate mulţi măgari o ţin
• Chiar şi-armăsarii de prăsilă
• O saltă-n slăvi câte puţin

• Ea nu-i o specie de rasă
• De fapt, nu ştii prea bine ce-i
• În schimb, îţi face-atâta silă
• De mut rămâi în faţa ei

• Se-nfinge-n orice porcărie
• Şi-ar face-orice ca să parvină
• De-atâta zel, printre-armăsari
• Mulţi ar jura că e divină

• Măgarii o privesc tăcuţi
• Şi-s încântaţi de cunoştinţă
• Ce-o fi cu ea, sau ce hram e
• Nu pot avea atâta ştiinţă

• Aceste mule nu-s orice
• Că-s un hibrid de măgăriţe
• Cu-atâţia armăsari sus puşi
• Nu se vor iepe, ci… zeiţe

Un ţăran către aleşi

Acuma că ne-ați despuiat și ne-ați vândut către streini
iar Țara noastră-ați confiscat și ne tratați ca și pe câini
acuma vreau să spun ce simt când văd că nu vă săturați
și din stăpâni ai Țării-acestea la Occident suntem argați !

Ficioarele ne-au fost icoane ce le-nrămam de sărbători
iar voi ni le-ați făcut cadâne prin case pline de orori ;
feciorii dragi și nalți ca brazii acum sunt vite de povară
și robotesc prin lumea largă de parcă nu au loc în Țară ;

Femeile ne stau ciopor și-s duse în Apus drept sclave
iar peste câmp scaieții goi hrănesc doar vitele bolnave ;
iar noi, țărani din tată-n fiu, care hrăneam cândva popoare
privim la lună uneori, neputincioși, cum Ţara moare…

Iar voi ?…tot voi veniți la sate, din patru-n patru ani smeriți
și ne priviți cu milă mare, dar pentru voturi ne mințiți
și ne promiteți mângâiere și viață plină de huzur
dar după ce luați puterea, de-ai noști țărani, vă doare-n cur…

Decât al Țării grâu curat să-l plămădim în pâine caldă
mai bine adunați arginți, iar Țara poate să și ardă…
iar hrana ne-o aduc streinii în vase bine ambalate
şi din avutul nostru dacic, aceștia și-au făcut palate…

Iar noi răbdăm și ne hrănim, cu guma lor de mestecat
că se topeau de ciudă toți, când noi mâncam doar grâu curat…
și ne-nțolesc cu haine scumpe ce stau pe noi ca pe strigoi
mai bine am muri-n țărână, cum am venit pe lume…goi !…

Că umiliți suntem acuma de parcă noi suntem streini
iar Țara asta-I raiul vostru, aleși nemernici și haini…
Iar voi copii din mame reci și tați ce nu v-au alintat
voi nu vedeți cum arde Țara, că nu mai e nici de furat ?…

Că ne-ați furat tot ce-am avut și ce-am muncit de generații
și din țărani și oameni demni, suntem mai rău decât argații…
Acum că ne-a ajuns cuțitul, din rărunchi și pân la gât
Eu, țăran și fiu din țarini, vă voi spune doar atât :

Dați-ne `napoi argintul, aurul și ce-ți furat
și ne-om face noi ”palatul” pe un vârf de deal curat
dați-ne `napoi trecutul și țărani ce-ați îngropat
și ne-om face iarăși viața, chiar de n-om avea ”palat”
dați-ne iar demnitatea de-a fi cei ce-am fost cândva
și plecați în lumea largă … că noi nu v-om căuta…

Sorin Grecu

Editura Humanitas Fiction vă aşteaptă miercuri, 13 septembrie, ora 19.00 la Librăria Humanitas de la Cişmigiu (Bulevardul Regina Elisabeta nr. 38), la lansarea romanului „O mie de femei albe”. Jurnalul lui May Dott de Jim Fergus, recent apărut în colecția „Raftul Denisei“ în traducerea Iuliei Vladimirov. La eveniment vor vorbi Ana-Maria Caia, scriitoare şi jurnalist cultural, Raluca Moianu, jurnalist, și Laura Câlțea, deţinătoarea Blogului unei cititoare de cursă lungă. Moderatorul întâlnirii va fi Denisa Comănescu, director general al Editurii Humanitas Fiction.

Pornind de la incitanta poveste a o mie de femei albe care sunt trimise în preriile din Vest pentru a deveni soții de indieni, în cadrul unui program guvernamental din timpul președintelui Grant, Jim Fergus redă un episod tragic din istoria americană de la sfârșitul secolului al XIX-lea.O mie de femei albe a fost foarte bine primit de public, devenind bestseller în SUA, unde s-a vândut în peste 1 000 000 de exemplare. Romanul l-a impus pe Jim Fergus pe plan internațional, traducerea franceză fiind distinsă în anul 2000 cu Prix du meilleur roman étranger, figurând în lista celor mai vândute cărți din Franța pentru 57 de săptămâni și atingând vânzări de peste 400.000 de exemplare.
„O capodoperă din aceeași categorie cu romanul Pe aripile vântului.“ Françoise Xenakis

În 1854, în cadrul unei conferințe de pace desfășurate la Fortul Laramie, o importantă căpetenie Cheyenne ar fi cerut administrației americane să le dăruiască războinicilor săi o mie de femei drept soții, pentru a-și asigura astfel supraviețuirea în lumea omului alb. Chiar dacă veridicitatea poveștii rămâne o enigmă, Jim Fergus adoptă ipoteza împlinirii ei, imaginând destinele dramatice ale acestor femei care iau drumul Vestului Sălbatic, pe fundalul luptelor dintre triburile indiene și al ravagiilor provocate în rândurile lor de către armata americană. Evenimentele sunt relatate din perspectiva jurnalului tinerei May Dott, pe care prejudecățile vremii o forțează să ajungă într-un spital de nebuni, de unde se poate salva doar prin participarea în cadrul programului „Mirese pentru indieni“. Dincolo de personalitatea complexă și atașantă a lui May Dott și de ineditul traiului de zi cu zi al triburilor de amerindieni, impresionează o pleiadă de eroine bine individualizate, care transformă, cu un curaj nemărginit, o stranie expediție în sălbăticie într-o experiență continuă de supraviețuire.
„Un roman impresionant care topește lumea fizică în cea spirituală. O mie de femei albe este captivant, excelent scris și bine povestit. Va fi citit pretutindeni mult timp de acum înainte, la fel ca toate cărțile lui Jim Fergus.“ Rick Bass

JIM FERGUS s-a născut în 1950 la Chicago dintr-o mamă franţuzoaică și un tată american. A absolvit liceul în Massachusetts și ulterior Colorado College, cu o diplomă în literatură engleză. A călătorit mult și a trăit de-a lungul anilor în Florida, Indiile Franceze de Vest, Idaho, Franţa și Arizona. A fost antrenor de tenis de performanţă în Colorado și Florida, iar în 1980 s-a mutat în Rand, Colorado, unde și-a început cariera de scriitor liberprofesionist. În ultimii 20 de ani a publicat sute de articole, eseuri, interviuri. Prima lui carte, A Hunter’s Road (1992), este un jurnal de vânătoare. Romanul său de debut, bestsellerul One Thousand White Women: The Journals of May Dodd, apărut în 1998 și vândut în peste 1 000 000 de exemplare în SUA, a primit Fiction of the Year Award (1999) din partea Mountains & Plains Booksellers Association. În 1999 publică un volum de articole și eseuri intitulat The Sporting Road. În 2005 vede lumina tiparului al doilea roman al său, The Wild Girl: The Notebooks of Ned Giles. Șase ani mai târziu apare romanul Marie-Blanche, despre istoria complicată a propriei familii, întinsă de-a lungul secolului XX. În 2013 termină romanul Amintirea dragostei (The Memory of Love), tradus în același an în franceză și devenit imediat bestseller în Franţa sub titlul CHRYSIS: Portrait de l’Amour.

H.M.

Frumuseţea geniului e că respinge, organic, complicaţia şi operează cu esenţialul. Tocmai de aceea, Bojdeuca din Ţicău, prima casă memorială a ţării, locul unde marii Creangă şi Eminescu discutau “câte-n lună şi-n stele”, continuă să predea o lecţie de frumoasă simplitate, ce concentrează chintesenţa spiritului românesc. Aşa cum Mântuitorul s-a născut într-o iesle modestă, şi nu într-o clinică privată, nici cultura română nu s-a născut în «lounge», ci în cerdac, contemplând luceferii.

“Vă invit la un experiment: când intri în Bojdeucă, se pare că este mai rece. Dar, dacă stai puţin, devine atât de caldă şi de intimă, încât te prinde. Credeţi că Ion Creangă s-ar fi gândit să rămână până la sfârşitul vieţii într-o bojdeucă neprimitoare?”, ne spune Valentin Talpalaru, scriitor, muzeograf la faimoasa Bojdeucă din Ţicău (Iaşi).

“Creangă chiar îi scrie, la un moment dat, lui Titu Maiorescu: «Locuiesc într-o căsuţă, dacă se poate numi căsuţă, o bojdeucă bântuită». Dar uite că a rămas! Şi i-au fost dragi – locurile astea i-au fost la fel de dragi ca locurile din Humuleşti, de care discută cu atâta patimă, pe care le evocă cu atâta patos.”

Faimoasa Bojdeucă din Ţicău (Iaşi), a lui Ion Creangă, unde marele povestitor l-a avut ca oaspete inclusiv pe prietenul Mihai Eminescu

Omul de litere crede că spiritul lui Creangă era incompatibil cu o viaţă de lux, iar traiul său modest, dar sănătos, ar trebui să ne servească drept model, azi.

“Cum Dumnezeu să ţi-l imaginezi pe Creangă într-o vilă? Este împotriva naturii. Creangă a trăit la fel de simplu aici, cum a trăit la Humuleşti. El nu şi-a schimbat modul de viaţă, n-a vrut să iasă din copilărie! Din copilărie a ieşit, în copilărie a intrat prin scris. E un cerc rotund…”

Şi pentru că marele povestitor a fost totodată un pedagog ce a marcat educaţia românească de secol XIX şi nu numai, Talpalaru consideră că viaţa lui Creangă ne învaţă încă un lucru: puterea valorilor dobândite în familie.

“Creangă este unul dintre marii noştri pedagogi, autor şi co-autor de manuale, un tip care a înviorat învăţământul. De fapt, cred că asta a fost scânteia care s-a aprins între el şi mult mai tânărul Eminescu, „fratele” Mihai, pe atunci revizor.

Iarăşi ne întoarcem la matrice, pentru că matricea înseamnă învăţământ. Înseamnă aşezarea în limitele normale a gândirii, a vorbelor, a discursului… şi toate celelalte care ţin de zona aceasta.

Vedeţi Dvs., toată lumea aruncă în spinarea învăţământului dezavantajele care se întâmplă, rateurile, eşecurile copiilor. Uită însă ceva: dar părintele, dar tatăl, dar mama, ei ce fac? Creangă de unde a cules esenţa? A fost educat în familie. Şcoala adaugă un plus de instrucţiune. Mai adaugă ceva la etică, la morală, la alte lucruri. Dar esenţa este acolo.

El de acolo şi-a luat bunul-simţ. El a trăit la Bojdeucă la fel de simplu cum a trăit la Humuleşti: mânca la fel, se îmbrăca la fel, avea aceleaşi obiceiuri… De ce? Educaţia. Şi a simţit că aceea i se potriveşte lui.”

Modestie, simplitate şi “şapte ani de-acasă”: învăţături pe care genialul Ion Creangă ni le predă peste timp. Sau, aşa cum spunea “bădia Mihai”, vecinul său de bojdeucă în acele nopţi albe de la 1876: „Geniul, în zdrenţe sau în veşminte aurite, tot geniu rămâne!”.

Matricea.ro

Cu figura sa, parcă netezită  în piatră vulcanică, de vajnic conjurat al stereotipiilor realităţii, poet de pură energie vitală dar şi de îndelung meşteşug şi obstinată cultivare a inovaţiei, trăind o maturitate spirituală rodnică, Ioan Vintilă Fintiş şi-a consolidat în ultimii ani statutul original de creator anticanonic şi complet diferit în cadrul generaţiei sale, raliată aproape automat optzecismului. Debutând editorial odată cu primii noştri postmodernişti (după cum era regula atunci, într-un volum colectiv…), autorul Singurătăţii supreme (1991; prima sa carte de autor) s-a ilustrat  mai curând în acei ani ca un poet-“golan” şi un răzvrătit împotriva tarelor unei societăţi care împingea într-o tranziţie ignobilă, fără sfârşit, refuzul de a se schimba din temelii. A protestat şi şi-a exprimat opoziţia atunci faţă de o atare infamă deturnare a spiritului revoluţiei, alături de câţiva prieteni, cântându-şi versurile, cu acompaniat de chitară, oriunde o sală sau un spaţiu public mai larg puteau fi luate cu asalt. Ieşirile malcontentului nostru, trebuie spus,  nu   aveau nimic cu programul  ideologic al vreunei grupări sau partid politic, ci  erau expresia reacţiei directe şi necontrafăcute a unei conştiinţe morale şi civice ultragiate, tutelată de  un spirit justiţiar deosebit de pregnant, specific artistului  cetăţean.

Fără a fi neapărat un poet prodigios,  Ioan Vintilă Fintiş cred că apropie cu Radiaţia cubului  un număr de circa douăzeci de volume de poezie publicate, un patrimoniu artistic menit să releveze, dacă vrem,  nu numai o adevărată  şi devorantă iubire pentru “acel lucru gingaş, înaripat şi sacru”, cum denumea Platon Poezia, dar şi adevărul incontestabil că un poet este poet toată viaţa, de când trăieşte primul miracol al “încarnării” harului acestei excelenţe şi până când mâna care o (îl) prelungeşte pe hârtie cade alături de  ea, precum o aripă neînsufleţită. Un creator de poezie, neocolit de talent şi care susţine în stilu-i enorm  că are zeul său personal, precum autorul nostru, s-a format şi s-a re-inventat,  cu o stăruinţă demnă de toată lauda, în ani, pe cât de intens travaliu asupra cuvântului, depurat cu atenţie  de toată pojghiţa de prejudecăţi şi orice “pietate” convenţională, tot pe atât de misterioasă conjuncţie cu un  duh al  lui, care i-a fost mereu un vehicul excepţional pentru vis şi taină… Mai mult ca oricare altul dintre poeţii congeneri – şi această particularitate de metabolism creator constituie nota fundamentală poate a prestaţiei sale artistice – Fintiş este un incitant provocator şi explorator al latenţelor verbului, nutrind nesmintit convingerea că nevăzutele şi ascunsul pot întemeia în orice secundă “regate” cu o mie de chei şi o mie de uşi.  Datorită acestei mistici creatoare, pe care poetul şi poezia sa  au exchibat-o de la bun început, fiecare vers al lui Ioan Vintilă Fintiş, debordând de tensiunea unor idei, “legende” şi viziuni, ar putea fi prin el însuşi o privelişte poetică perfect încărcată de propria sarcină. Poet ludic dar şi reflexiv, iscusit mânuitor de muletă, însă nu mai puţin  umanist;   “născut împotriva realului” şi poate şi a restrictivei  lui bune măsuri, prea omeneşti, Fintiş refuză orice limitare a libertăţii sale de expresie, construind  inspirat,  abundant şi excesiv,  până în marginea unei dezordini asumate (arareori, redundantă), nişte arhitecturi mai puţin obişnuite,  însă  foarte ale sale, în aparenţă, ridicate  împotriva tuturor legilor echilibrului clasic. Privit ca sărbătoare a libertăţii, aşadar,  acest haos care se gândeşte pe sine şi instituie un alt rang al realităţii pare a nu fi, în fond, decât aspiraţia dezmărginită a omenescului  către un plin  absolut, astral şi mântuitor, spre care se simte în permanenţă atras. La vârsta marilor încercări şi temeri existenţiale, când “viaţa se retrage spre moarte, iar aceasta către cu totul altceva”, cu un tupeu păgân, poetul imploră Divinitatea să-i salveze de la uitare, dacă nu chipul, atunci măcar numele, căci toată clipa nu a  visat decât pentru viaţă, “cu pământul privirii”. Spre această ordine subtilă, lasă el să se înţeleagă,  poezia sa nu s-a vrut decât  cutia de rezonanţă a muzicii unui “portativ de aştri”, resimţită, aici pe pământ,  printr-un “cub muzical”. O suprarealitate la puterea a treia, nu-i aşa? a unei mărimi conceptuale, ideale,  de care Fintiş vorbeşte “explicit”, pe cât se pare, prima dată, în volumul de faţă, deşi, cu siguranţă,  o gândeşte şi o exploateză ca resursă poetică de la bun început.

“Cubul” radiant, ca poliedru ontologic cu mai multe feţe sau, de ce nu? eon gnostic, este desigur succedaneul abstract al mirificilor ochi prolifici, şi în ultimă instanţă simbolul privirii ca spaţiu gânditor, căreia poetul îi dedică un encomion chiar la începutul volumului; instrument miraculos al instituirii poieinului vizionar, pe de o parte, dar şi piramidă într-un deşert cu vârful  în sus  a existenţei tropismului avar şi  legăturii eului emitent  cu taina.  Un eu, e cazul să subliniez,  de o mobilitate eclatantă, împrumutând, pe rând, masca unor personaje misterioase şi extrem de diferenţiate: Astronomul, Minotaurul, Călătorul, Pasărea, Daimonul, Vulturul, Magistrul, Botezătorul… Pomenitul eon gnostic (non erat hic locus!) –  pentru a numi cumva spiritul eteroclit al acestei augmentative inteligenţe  creatoare (pe cât de limpide, tot pe atât de enigmatice) –  este poetul însuşi,  receptacul ideal al fecundării şi multiplicării luminii şi bucuriei de a trăi, al capacităţii de a  visa în voie  şi de a plăsmui însuşi chipul Domnului după chipul său!;  al tristeţei, infrigurării, singurătăţii şi spaimei de moarte; al nădejdei de a supravieţui şi curajului de a înfrunta neantul… “Cubul” radiant conţine “celulele vii ale spaţiului gânditor”, antidot împotriva odihnei mortificatoare şi, totodată, ingredientul activ al  Re–naşterii dintr-o sămânţă de iarbă… Emanaţie a facultăţii de a face să vorbească latenţele dar şi inteligenţa atâtor  ipostaze ale divinului,  pentru  Ioan Vintilă Fintiş, poezia este iluminare şi miracolul absolut. O religie a Tainei desfăcută din hieroglifa straturilor geologice ale realului şi o succesiune de avataruri. Iată, scrie el,  în “Ce spaţiu gânditor şi privirea!” (II), văd Babilon. Troia și Theba. Rusalim./  LaoKongGautamaHristos: M-am născut!

  Ştefan Ion Ghilimescu

    07.06.2017

Pare un tip interesant când își tivește fața cu perciuni lungi împreunați sub bărbie într-un buchet de barbă.
Are o înaltă statură, de la înălțimea sa cu ochii pare să sfredelească „pietre de frig” sub ”Clopotele toamnei”.
Trecând prin „Casa transparentă” domnul Bunea descoperă „Vidul Blestemat”. Își pune semn de carte în sângele său, unde găsește „o pâlnie prin care trece viața” și poezia.
Cu propia carne denumită trup „-mpinge aerul” spre vidul blestemat absorbindu-se ca însăși lumina „în privirea unui ocean”. Respirând adânc, poetul reușește să treacă prin
vârtejul golului de aer până în Austria, „unde printr-o lentilă gânditoare” se privește în revista ZENIT din decembrie 1998.

În fața vitraliului vienez ochiul meu recunoaște pe ceilalți poeți „europeni” ai Grupului de la Ploiești: Victor Sterom, Vladimir Deteșeanu, Mihai Ionuț Constantinescu…

Acum mai caut pâlnia propiului vid prin care trece poezia…

Dan Drăguș

Era la noi în facultate o profesoară de literatură care mi se părea îngrozitor de urâtă.

Era deșirată și ciolănoasă, scheletică și noduroasă, cu un gât subțire de un alb nesănătos sub care, când venea cu bluze mai decoltate, i se vedeau claviculele și oasele sternului exact ca în planșele de anatomie. Avea niște buze extrem de mobile și de aceea, când vorbea, dezveleau niște dinți apocaliptici, cât niște lopeți de infanterie, încălecați și îngălbeniți de nicotină. Părul îi era rar și tuns băiețește, iar prin el i se vedea pe alocuri pielea capului de parcă era în tratament cu citostatice.

Dar ceea ce era cel mai horror la ea, era râsul. Slabă și puțină cum era, te-ai fi așteptat abia să o auzi când vorbește. Nicidecum! Avea o voce îngrozitor de groasă și puternică, iar când râdea te speriai pentru că era exact râsul ăla hăhăit și sinistru din filmele cu Dracula, care răsună îndelung și înspăimântător în întunericul nopții.

Ce mai tura vura, era monstruoasă! În sinea mea, atunci când se întâmpla să mă gândesc la ea, o compătimeam.

În schimb, era extrem de inteligentă. Dezinhibată și spirituală.

Acum s-a întâmplat că într-o vară eram la Costinești, și nu mă refer la Costineștiul de acum, care a devenit o stațiune anonimă, ci la satul acela suprarealist din alte vremuri, și peste cine dau pe plaja de nudiști? Peste profesoara de literatură cu pricina, desigur, care, de pe un cearceaf îngust, la fel cum era și ea de îngustă, fuma una din țigările proaste care nu îi lipseau niciodată și se uita peste mare.

Poeta Nina Cassian

În seara aceea am invitat-o pe o terasă la o bere. Nu știu cât am stat și câte beri am băut. Știu doar că am vorbit despre literatură, despre scriitori și cărți, despre cultură și umanitate în general, iar femeia aceasta, pe măsură ce vorbea, se transforma încet-încet în altceva. Era atâta spirit în ceea ce spunea și atâta farmec, atâta informație culturală și atâta inteligență, atâta umanitate în râsul ei sinistru și atâta delicatețe în mâinile ei scheletice cu care își aprindea țigară după țigară, că la un moment dat femeia din fața mea nu mai semăna deloc cu profesoara pe care o vedeam pe holurile facultății. Devenea sub ochii mei o altă ființă, cu o alta feminitate, cu o altă definiție.

După câteva ore de expunere la radiația ei culturală, la aplombul captivant cu care vorbea și la stilul pitoresc în care lega între ele idei complicate, femeia aceea din fața mea, care fuma neîncetat și râdea sinistru dezvelindu-și dinții apocaliptici, devenise cea mai frumoasă femeie din lume.

Iar în zilele următoare, întâlnindu-ne din întâmplare pe aleile stațiunii sau pe plajă, ne-am zâmbit unul altuia cu prietenie.

Dacă există sau nu femei frumoase și femei urâte? Da, există!

Dar numai în sensul că orice femeie poate deveni urâtă și orice femeie poate deveni frumoasă, după cum îi este spiritul care trăiește în ea și o animă.

Constantin Ciucă

Luni, 28 august, de la ora 14.00, la sediul Institutului Cultural Român din strada Aleea Alexandru nr. 38, sector 1, București, va avea loc lansarea antologiei „Cartea basmelor”, de Petre Crăciun, apărută la Editura Zorio. Volumul adună cele mai frumoase 50 de basme scrise de scriitorul Petre Crăciun în ultimii 25 de ani. Ediția cuprinde textele publicate în volumele „Basme” (2013), „Basme pentru familia mea” (2014) și „Povești din Țara Copiilor Fericiți” (2016). Sunt adăugate 14 basme noi, care nu au fost niciodată publicate în volum.

Vor prezenta cartea criticul literar Alex Ștefănescu, etnologul prof. univ. dr. Nicolae Constantinescu, Victor Gh Stan, președintele Filialei pentru copii și tineret a Uniunii Scriitorilor și scriitorul Alexandru Plăcintă (Chișinău). Va mai vorbi despre volum, în calitate de ilustrator, artistul plastic brăilean Hugo Mărăcineanu. Actorul Zoltan Octavian Butuc va citi fragmente din basmele cuprinse în antologie, iar Monica Benedic (cantautor) și Carla Lucaci (elev-interpret), din comuna Ploscuțeni, Vrancea, vor întrepreta piese proprii, după versurile autorului.

Tot în cadrul evenimentului va fi lansată și pagina de web a scriitorului, www.petrecraciun.ro.

Cartea basmelor este una dintre puținele antologii de basme culte, aparținând unui autor contemporan, publicate în ultimul secol.

Petre Crăciun este membru al Uniunii Scriitorilor, Filiala pentru copii și tineret, a scris 16 volume pentru copii, primind Premiul Uniunii Scriitorilor în anul 2016 pentru romanul „Cu Andersen în Regatul Poveștilor”. A fost invitatul României la Târgul Internațional de Carte pentru copii de la Bologna din 2016 și participă la numeroase întâlniri cu copiii din țară și de peste hotare. La sediul ICR au mai fost lansate volumele „Basme pentru familia mea” și „Cu Andersen în Regatul Poveștilor”. Autorul a fost invitatul Institutului Cultural „Dimitrie Cantemir” din Istanbul, pentru a participa la Festivalul Internațional de Literatură „Tanpinar”, unde a avut întâlniri cu elevi din Turcia, cărora le-a prezentat volumul The Girl în the Rose. Tot la invitația ICR, Petre Crăciun s-a întâlnit cu românii din Valea Timocului, citindu-le basme proprii în biserica din Gorneana și oferindu-le cărți pentru copii.

I.C.

A greși e omenește, iar de eroare nu sunt scutite nici măcar geniile. Artiști desăvârșiți, care au lăsat moștenire opere de artă inestimabile, au strecurat mici defecte în creațiile lor. Dacă le-au făcut intenționat sau pur și simplu nu au fost atenți, nu vom ști niciodată.

Iată, deci, șapte opere de artă celebre care ascund defecte aproape de neobservat. Desigur, faptul că autorii lor au făcut câteva mici greșeli nu are cum să știrbească valoarea creațiilor lor.

1. David, de Michelangelo

Când vizitezi Florența, nu trebuie să ratezi statuia lui David, creată de artistul renascentist Michelangelo. Această operă de artă celebră, care-l înfățișească pe eroul biblic, a fost sculptată dintr-un singur bloc de marmură de Carrara.

De obicei, sculpturile lui Michelangelo sunt deosebit de fidele anatomiei umane. Și totuși, David are un mic defect: există un mușchi lipsă între coloana vertebrală și omoplatul drept.

Din câte se pare, sculptorul n-a reușit să redea acest mușchi din cauza unui defect al blocului de marmură.

2. Le bar aux Folies-Bergere, de Edouard Manet

Dacă te uiți mai atent în oglindă, vei observa că reflecția pictată de Manet nu este conformă cu realitatea. Sticlele de pe tejghea sunt au o altă poziție, iar barmanița pare să se uite în altă direcție.

Așa cum se întâmplă de obicei cu operele de artă celebre, experții nu se pot pune de acord dacă Manet a făcut această „greșeală” intenționat sau nu.

3. Rondul de noapte, de Rembrandt

Această pictură este plină de enigme nerezolvate. Una dintre controverse se învârte în jurul mănușilor căpitanului Frans Banning Cocq. Mai precis, bărbatul din tablou are mâna dreaptă înmănușată și tot în aceeași mână ține o altă mănușă pentru mâna dreaptă.

Mulți istorici ai artei cred că, prin această eroare voită, Rembrandt a dorit să dea o latură jucăușă operei sale. Alții cred că mănușa este de fapt pentru mâna stângă, iar căpitanul o ține de degetul inelar, cu degetul mare îndreptat spre privitor.

4. Opere de artă celebre – Moise, de Michelangelo

Statuia care-l înfățișează pe Moise este absolut impresionantă. Personajul biblic măsoară aproape 2.5 metri așezat, are brațe enorme și musculoase și o privire concentrată. Sub unul dintre brațe poartă tăblițele cu cele zece porunci, pe care tocmai le-a primit de la Dumnezeu pe Muntele Sinai.

Pe lângă toate acestea, sculptura conține și un element ieșit din comun: pe fruntea lui Moise se află două coarne. De ce i-a făcut Michelangelo coarne lui Moise? Este posibil ca totul să fi pornit de la traducerea greșită a unui cuvânt din ebraică.

Într-un text biblic, este descrisă imaginea lui Moise cu raze de lumină ieșindu-i din cap. În limba ebraică, karnayim înseamnă și „raze”, și „coarne”. Probabil bazându-se pe traducerea greșită, Michelangelo a creat un personaj biblic cu coarne.

5. Cina din Emmaus, de Caravaggio

Caravaggio a lăsat în urmă multe opere de artă celebre. Printre ele se numără și Cina din Emmaus, o pictură care conține două greșeli curioase. În primul rând, coșul cu fructe stă pe masă într-o poziție bizară. Deși stă doar pe jumătate pe masă, misteriosul coș nu cade la pământ.