The poet is transforming the bad into the light
he îs like a magician
who transform what he touch în gold
he is like king Minas
each sufferance become gold în his hands….
Be aware that the poet have only himself and the art of magic….
All his life he transforme the dust into stars….
The hate into love
The mistakes into gifts….
He is just a magician.
Of Love…
(Gratiela Avram)
“De-atâta timp murim în şoaptă cu gândul răstignit în gât,
visând că s-ar deschide-o poartă în care să-şi dea foc un Sfânt.
Să spună el ce-avem pe suflet, şi doare ca un cuţit frânt
Să ardă el până la urlet, şi să-l iubim demitizând.
De-atâta timp prăsim şopârle, şi-n amurgu’ ăsta ochi apun
Musteşte-o spaimă gri în urme, şi-n sângele unui meci nul…
Că de-am văzut şezum şi plânsum,cu lacrimi limpezi, de nebun
C-un arc voltaic destrămat în pumn, şi colbul drumului e-n fum (şi-i fum)…
Vai, vai, vai! Aici lumina albă zace, destrăbălându-se-ntr-un curcubeu
Si fiecare, fiecare-şi ia ce-i place, şi fiecare zbiară: eu, eu, eu!
De-atâtea ori sporind în cale numărul umbrei, te-am aflat
Am întrebat presimţi vreo zare?!? ţi-a fost răspunsul: “bla bla blaaaa”
Si cerul către cer se-ntoarce, şi cade lutul către lut
Si orice punte se desface sub tâmpla celui surdo-mut
Vai, vai, vai! Aici lumina albă zace, destrăbălându-se-ntr-un curcubeu
Si fiecare, fiecare-şi ia ce-i place, şi fiecare zbiară: eu, Eu, EU!”
Nicu Vladimir- Punte scurtcircuitată
Au început deodată să cadă
Oamenii triști și de zăpadă
Tocmai din aureola boreală
Pe scena goală ireală
Treceau fanfare triste prin oraș
Parcul adormise pe tâmpla ta
Prin cartierele de catifea
Parcă ningea și nu ningea
Cu păsări pe care le visasem
Într-un copac sau într-o piatră
La sânul maicii mele duse
Cînd laptele încă mai latră
(Ioan Vintilă Fintiș)
La coltul casei pãrintesti,
Am îngropat adânc sub flori
Dorul copilãriei mele
Cerul senin , fãrã de nori.
Plâng florile si se apleacã,
Astern petale pe pãmânt
Nu-i nimeni sã le punã apã
Le udã Domnul , când si când..
M-au încãlzit pereti de lut ,
Dar i-am lãsat , fugind în lume
Trãiesc departe de frumos
Strãinului sã-i fie bine.
În geamul mic , plânge-o muscatã,
Din zorii zilei pânã-n noapte
Doar Dumnezeu îi poartå grija
Trimite vânt , frunzei uscate.
Un lan de grâu , din veri trecute,
Zace tãcut pe-acoperis…
Plânge si-acum în el neghina
Iar macii rosi , încet s-au stins.
Un trandafir în coltul casei ,
Doar gardul l-a mai mângâiat
Nu-i nimeni sã-i mai fure floarea
Cã e pustiu la mine-n sat.
Grãdinã dulce , flori si iarbã,
Cu tine-as vrea sã stau mereu
Mã iartã , de mai zãbovesc
Aicea , nu-i pãmântul meu!
Mã rog la Dumnezeu si plâng,
Peretii casei sã nu cadã
Nici un copac sã nu îmi sece
Si nici fântâna din ogradã.
Iar într-o zi , când m-oi întoarce ,
De poti , dã-mi anii ce-am pierdut
Si lasã-ma sã dorm pe iarbã
Si-n casa cu pereti de lut!
(Mary Otilia Mari)
E o umbră dragostea
E-o umbră dragostea şi piere,
Iar inima în pumn îmi plânge
O melodie de durere,
adusă ploii se răsfrânge.
E-o umbră dragostea şi piere,
Destinul meu călău, o frânge
În neagitări fără vedere,
asupra-i sufletul îmi plânge.
O melodie de durere,
adusă ploii se răsfrânge.
De ce? De ce? – strig în tăcere,
fiinţa mea întreagă plânge,
Destinul meu călău, o frânge.
Ce-o fi? Şi ploaia ce mă cerne,
mi-i sufletul în sfâşiere
de melodia ce-o răsfrânge.
E-o umbră dragostea şi piere,
iar inima în pumn îmi plânge.
(Luis de Camoes)
Pe un pian cu aripi de zăpadă
Majestuos va baleta un dirijor
Pe coapsa ta albastră leopardăPrintre statui de marmoră la vest
Alți dirijori vor coborâ discret
Și fiecare cu un cer în mână
Atât de nevăzut și de concretApoi ne vom retrage pe o stradă
Pavată cu poeme de lavandă
Iubita mea cu sânii de mărgele
Tu ce mai faci acolo între stele
(Ioan Vintilă Fintiș)
Poezie
Nu suntem decât doua amfore rupte,
De destinul ce capăt ne-a pus,
Sa încercăm sa refacem întregul,
Este chin și durere nespus…..
Nu suntem decât doua fragile vase,
Ce iubirea o au de la astre,
Între noi se împlinește destinul,
Și sufletul curge ca vinul,
In pahare albastre de aur,
Ce au sufletul antic balaur….
Cu iubirea în cer nu te joci,
Cu iubirea aici de ce joci?
Vom putea noi vreodată sa-mplinim ce n-e dat
In condițiile în care vasul nostru e spart?
Vom putea noi vreodată sa refacem intregul
Din divinul iubirii sa ne creștem altarul
Compleți și uniți sa ne strângem în brate,
Ca și cum lumea din jur nu exista, și-n toate,
Sa implinim ce ne e scris fără frica de astre,
Sa implinim ce ne e scris de divinele caste,
Tu fecior de erou, eu fecioara divina,
Tu un sânge de zeu, eu o alba creștină,
Împreună zâmbind sa implinim ce e scris,
Dint-o carte ce în negura vremii s-a stins…
Eu cu tine în vis, tu cu mine în vis,
Sa pornim impreună în etern paradis…..
(Gratiela Avram)
Poezie
Bunica nu avea cultură,
Nu studiase-așa, ca noi..
Se “cultivase”-‘n bătătură
Și la prășit de popușoi.
Nu, nu era analfabetă,
Dar nici școlită nu era.
Din Biblia îngălbenită
De multe ori ea ne citea..
Mi-o amintesc în nopți de vară,
Cum se ruga lui Dumnezeu
Privind spre stele, în grădină,
Și neștiind că sunt și eu..
Ea nu luase masterate,
Nici doctorate n-a luat,
Însă credea cu fermitate
În Cel ce lumea a creat!
Cum să-i fi spus bunicii mele,
Ce se ruga spre cer mereu,
Că bolta cea cu mii de stele
Nu-i opera lui Dumnezeu?!
Să fi-‘ndrăznit să-i zici bunicii,
În noaptea cu parfum de fân,
Că greierii și licuricii
Nu-L au pe Dumnezeu Stăpân?!
Nici n-ai fi terminat ideea,
Știu foarte bine ce îți spun:
Bunica mea, din clipa-aceea
Te-ar fi privit ca pe-un nebun!
Căci, după mintea ei vioaie,
Nimic nu-i fără autor:
Nici clăi de fân, nici mușuroaie,
Nici simpla urmă de tractor!
Să îi fi spus bunicii mele
Că soarele ascuns în nor,
Sau câmpul cel cu floricele,
Există fără Creator?!
Așa erau bătrânii noștri,
Crezând în Domnul Dumnezeu;
Strămoșii au crezut, bunicii,
Și mama mea credea, și eu..
Dar intelectualii lumii,
Cu diplome la școli de soi,
Mai caută și-acum dovada
Că ei se trag din maimuțoi!
Ei scurmă harnici prin țărână
Și caută bucăți de os
Prin care vor să demonstreze
Că.. nu suntem ai lui Hristos!
Aceasta este marea luptă,
Vrăjmașul vrea prin rațiuni
Să ne lipsească de credința
Ce-o moștenim de la străbuni..
Să nu-i lăsați să vă golească
De harul ce-l aveți în voi;
Rugați-vă să se-‘nmulțească,
Iar Duhul va veni șuvoi,
Căci Tatăl nostru ne iubește
Și nu ne lasă lui Satan.
Cu harul Său ne ocrotește,
Vrăjmașii se trudesc în van!
Pe cei ce pierd credința dreaptă
Și-‘ncep să-și râdă de strămoși,
O grea robie îi așteaptă,
Căci demonii nu sunt miloși!.
Urcați, urcați în Arca Sfântă,
În casa Domnului Hristos!
Biserica pe val plutește,
În timp ce lumea merge-‘n jos!
Sorin Croitoru
Autor: Liliana Burac
Se trezeau cu noaptea-n cap părinții ,pe timp de vară,
Iar când se porneau la câmp nici nu se vedea afară,
Ne lăsau laptele proaspăt ,în oală de lut,pe masă
Și într-un ștergar de in ,pâinea albă,coaptă-n casă.
-Hai,treziți-vă oleacă,ne spunea mama duios,
Ne-ndurându-se să strice somnul nostru-așa frumos,
-Eu mă duc iar la prășit ,cu bunică-tu-n Lănuț,
Voi să stați pe lângă casă,s-aveți grijă de puiuți!
Tată-tu e dus la coasă ,că se pologește iarba
Și de n-o cosi acuma ,când s-o duce-a fi degeaba,
Mâne-o să vă iau cu mine,în Fânaț ,la adunat,
Eu cu furca înainte,voi din urmă la greblat.
-Scoateți cloștile afară și la puii de găină
Dați-le un pumn de crupe sau muiați niște făină,
Puneți-le-un chic de apă în ceva nu prea adânc
Și vedeți să nu-i ia uliul până vin eu de la câmp!
Să duceți pe șes vițelul,priponiți-l mai departe
De vițeii altora,nu de alta ,s-or mai bate,
Puneți apă în căldări până o veni cireada
Că vin vitele-nsetate și să măturați ograda!
Noi ,cu somnul între gene,ascultam cam cu de-a sila,
Țineam minte ce țineam ,apoi Dumnezeu cu mila,
Dar când soarele-ncepea să ne ardă pe spinare,
Lăsam baltă bătătura și-o zbugheam la scăldătoare.
Treceam ulița spre șesul care ne părea o mare,
Cu valuri de romaniță așternute sub picioare,
Sfârâiau călcâiele când stârneam cârduri de gâște,
Și gâscani-înfuriați ne-alergau ,vrând să ne muște.
Noi vedeam numai hârjoana ce părea a fi in toi,
Din toți țăncii de pe vale ,din pârâu,lipseam doar noi,
Dar când tălpile simțeau mâlul fin și apa-n spume,
Ne rupeam de orice grijă și intram în altă lume.
Iar în firul de pârâu,jinduind după răcoare,
Bălăceala era-n toi ,cât era ziua de mare,
Înotam și ne stropeam ,printre broaștele speriate,
Până ne-alungau tânțarii cu înțepături pe spate.
Plini de mâl,ca niște diavoli,ne apropiam de casă,
De la poarta miroseam turtițele de pe masă,
Vedeam zâmbetul bunicii răsărind la colțul șurii,
Și căldările cu apă în mijlocul bătăturii.
Ne punea mâna pe creștet printre vorbe de mustrare,
Ne-ndemna să ne spălăm într-o balie,la soare,
Și când socotea că-i vremea,zicea:
-Eu mă duc acasă,
Da’ v-oi spune mâne-ta, ș-apoi îți vedea voi,lasă!
Nu spunea nimc ,sărmana,ba ,când o-ntrebau părinții,
Ne tot ridica în slăvi că am fost cuminți ca sfinții…
Parcă văd zâmbetul mamei…parcă toare-au fost mai ieri…
Azi mi-a mai rămas să depăn amintiri din alte veri.
Pasodoble
E negru și liniște
dincolo, balustrada și paharul de vin
dă-mi palma să-ți ghicesc puțin, nu asta, cealaltă
o să mor tânăr, tu o să fugi, ba nu
ba da
eu o să zbor, să știi, să-mi scrii, la zece mii de metri de tine e bine
ai aripi? am, sunt mari și mă dor, strălucesc incolor
acum mi-a amorțit piciorul, ridică-te, intră pe fereastră
raze de lumină de dimineață albastră și culcă-te
că mâine o să-ți duc dorul, să-ți aduc
zborul, fiorul, odorul, covorul?
vino cu mine
(lasă-mă, că mă doare piciorul)
jur că e bine, e roșu, e foarte departe și
nici n-o să fiu acasă in fiecare noapte.
(R&O, decembrie 1996)
(Oana Costea)
Poezia Intimă
Îți mai aduci aminte, doamnă ?
Era târziu și era toamnă ,
Și frunzele se-nfiorau,
Și tremurau în vântul serii
Ca niște fluturi chinuiți ,
Ca niște fluturi rătăciți
Din țările durerii.
Ți – aduci aminte iar de seara
Și -amurgu-acela violet,
Când toamna și-acorda incet,
Pe frunza galbenă , chitara?
Pe lac, ce-n luna s-argintase,
Încet o lebădă trecea,
Și pata-i albă se pierdea
În seara care se lăsase .
Și-atunci, doar inima și vise,
Ne-am dus ca lebăda și noi,
Călcând nisipul plin de foi
Sub ceața care-l umezise.
Aşa născut , în plină toamna,
Amorul meu ce-nmugurea
Sub foi ce toamna-ngălbenea.
Îți mai aduci aminte, doamnă ?
(Cincinat Pavelescu)
O femeie in varsta de 71 de ani din Cugir a realizat o performanta demna de Cartea Recordurilor. Maria Todor a reusit ca intr-o perioada de trei ani, intre 2014 – 2016, sa coasa pe o panza de canepa poezia Luceafarul, de Mihai Eminescu. Cele 98 de strofe au fost ”scrise” cu ata rosie.
Femeia a mai scris, pe aceeasi panza, versurile din Hora Unirii, Balada Miorita, proverbe, rugaciuni si zicatori. De asemenea, a realizat si ilustratii care reprezinta Coloana Infinitului si Cumintenia Pamantului ale mareluui sculptor Constantin Brancusi, precum si Vioara lui George Enescu, scrie stiriactuale.net
Maria Todor spune ca a realizat toate acestea din dragoste pentru Mihai Eminescu si ceilalti mari scriitori sau artisti ai Romaniei si ca intentioneaza sa realizeze un mic muzeu intr-o camera a locuintei sale din Cugir.
Calcul matematic pentru fiecare strofa, rand si litera
”Mi-a placut intotdeauna sa citesc, iar pe Eminescu l-am adorat. Plangeam la toate poeziile care imi atingeau sufletul.
Ideea mi-a venit intr-o noapte, dupa ce recitisem pentru a nu stiu a cata oara poezia Luceafarul. Atunci m-am hotarat sa scriu cu acul si cu ata din arnica (fir de bumbac rasucit si colorat – n.a ) de cea mai buna calitate, toate strofele poeziei.
Mi-am amintit de panza de canepa pe care bunica mi-a lasat-o sa fac din ea saci si am hotarat sa folosesc cativa metri din acest material.
Nu a fost deloc usor pentru ca a trebuit sa calculez matematic locul ce se cuvine pentru fiecare strofa, pentru fiecare rand sau litera. Mi-a luat aproape trei ani ca sa termin tot ce am avut de scris”, spune Maria Todor.
Femeia s-a nascut in satul Ponor din Muntii Apuseni in 19 august 1946. In satul natal a urmat primii ani de scoala si a invatat de la parinti si bunici sa teasa la razboi, sa croseteze si sa coasa, dar si multe alte treburi din gospodariile taranesti.
In cautarea unui loc de munca, s-a mutat in anul 1973 la Cugir unde a lucrat timp de 25 de ani la uzina Mecanica. Dupa ce a iesit la pensie si-a reluat obiceiurile traditionale din tinerete, respectiv tesutul la razboi si crosetatul.
Are si un costum popular confectionat de ea in anul 1964, pe care il imbraca in zilele de sarbatoare si atunci cand merge la biserica.
A memorat Luceafarul in timp ce cosea versurile
Despre performanta de a scrie Luceafarul pe panza de canepa de sapte metri, Maria Todor sustine ca a ajutat-o si sa invete intreaga poezie. ”Singura am decis sa fac acest lucru si nu am avut liniste pana nu l-am terminat. Ma trezeam noaptea din somn si continuam sa cos.
De multe ori nu puteam dormi din aceasta cauza pentru ca vroiam sa termin cat mai repede. Mai coseam si in timpul zilei, dar dupa ce imi terminam treburile gospodaresti.
Exista ceva care ma determina sa ma apuc din nou de cusut si sa fac ceva unic, despre care nu am mai auzit. In timp ce coseam cuvintele si versurile, am reusit sa si memorez intreaga poezie”, afirma femeia din Cugir, citata de ziarulunirea.ro.
Spatiul ramas gol pe panza a fost chiar mai greu de acoperit decat poezia lui Eminescu. ”M-am gandit sa-l completez tot prin cusut cu lucruri importante din creatia romaneasca.
Asa ca am ales o serie de cugetari, pilde, proverbe, diverse imagini reprezentand opere ale unor artisti. Daca in ceea ce priveste Luceafarul, cusut cu litere de tipar, a fost ceva mai usor, mult mai greu a fost la celelalte lucrari cusute cu litere de mana, unde atentia si efortul au fost cu mult mai mari”, spune Maria Todor.
Aceasta vrea sa lase mostenire realizarile sale unei nepoate cu talent la desen si pictura.
(secretele.com)
Căci nimeni nu-i nimeni, nimic nu-i nimic,
Abisul e doar un cuvânt nevorbit,
Un vis nevisat, un somn nedormit,
Răgaz ce-a făcut infinitul mai mic.
Numiri de uimiri și imparuri de plopi
Scapără ruga-n ciocniri de rotule,
Graba acestei amiezi somnambule
E rug de erori sau e dans de ciclopi?
Zilele iarăși se mușcă-ntre ele,
Rupte secundele mie sa-mi doară,
Reci labirinturi se-ntind pe sub piele
Inima-mi bate în gonguri de ceară.
Răstoarnă-ți alt cer pe lumile mele,
Iubire ce-alergi urlând ca o fiară!
(Valentin Irimia – Cenaclul “I. L. Caragiale”)
Toamna
Par casele palate sub vraja inserarii
Si norii le mangaie cu palme de sofran,
Si nu-i mai larg si pasnic nici insusi cerul marii
Decat acest cer vesnic si-adanc, de Baragan.
Isi salta rosii tuiuri in vanturi papusoii
Miscand sub adiere apripa de strujeni;
Tragand la care pline merg lung pe drumuri boii
Pe langa negre garduri mancate de licheni.
Cresc focuri mari de frunze cu scanteieri usoare
Spre luna incruntata, lipsita de un sfert,
Iar vantul poarta-n trambe miresme-mbietoare
De lapte proaspat muls si proaspat fiert.
Albastru cer de seara se despleteste-n sara
Si bumbi de stele rosii la geamuri se aprind
Ograzile arata cu toate in afara
Belsugul lor tacut ce il cuprind.
(aboutromania.com)
Poezie de Rainer Maria Rilke
Cad frunzele, cad de departe, parcă
s-ar veșteji în ceruri grădini îndepărtate;
cu gesturi de negare cad mereu.
Și cade-n nopți adînci pămîntul greu
de lîngă stele în singurătate.
Noi toți cădem. Mîna de colo cade.
Și altele, și toate, rînd pe rînd.
Dar este Unul care ține-n mînă
căderea asta, nesfirșit de blînd.
(trad. Alexandru Philippide – poezie.ro)
Romulus Vulpescu (n. 5 aprilie 1933, Oradea – d. 18 septembrie 2012, București) a fost un poet, scriitor, traducător, editor, publicist și politician român.
Romulus Vulpescu a fost fiul Elenei (născută Botez) și al lui Constantin Vulpescu, maistru militar armurier. A fost căsătorit cu prozatoarea Ileana Vulpescu, cu care a avut o fiică, Ioana (d. 2012).
Dialog pentru septembrie
Septembrie galben. Seri lungi, viorii,
Fug zilele verii spre soare. Trec stol
Cocorii scad sus. Toamna vine domol.
Din vară în vară, dând iernii ocol
Septembrie cald e-n septembrie gri,
Septembrie galben, putem hoinări ?
Septembrie cald, nu muri, nu muri, nu muri !
Septembrie gri, septembrie gri
Septembrie arde-n păduri aurii,
Se mistuie vara din pomi în pârjol.
Chipul toamnei e plumb. De-atât fum se-nnegri.
Cocorii s-au dus. Toamna, cerul e gol:
Septembrie cade-n septembrie gri
Septembrie, septembrie gri
Septembrie cald, nu muri, nu muri!
Nu muri !
Romulus Vulpescu
(rotalianul.com)
