Poezie

O zi de Paști absurdă-n București
Nevroze ce apar de nicăierea
Miresme dulci si zvonuri nefirești
Și-ntâi că nu mai vine Învierea.

Nici n-ar avea la cine mai veni
Cand nici un duh la Cer
Nu se mai duce
Și iată a rămas în plină zi
Iisus Hristos, definitiv pe Cruce!

Ce-nseamnă Înviere pentru noi?
Când nici de moarte
Nu suntem în stare?
Și ne ferim de boli si de război
Ca să traim cu lăcomie mare.

O zi de Paști, aproape trivial…
Cu chefuri monstre si mâncare multă
Cu niște spovediri de carnaval…
Si rugăciuni cu aer de insultă.

Nevroze si miresme, peste tot..
Îngenuncheri cu niciun fel de durere
Sărmanii simt si spun că nu mai pot
Și vai tot lor răbdare li se cere!

Mai trec pe străzi copii iconoclaști
Printre smeriții falsurilor fane
Și totuși cei mai buni agenți de Paști
Sunt ei…raniți în cioburi de icoane!
Și chiar în ei…în cei ce nu-nțeleg
Și neagă întruparea din vitrine
Iisus Hristos va învia întreg
Disprețuid elanuri cabotine.

Festin măcelăresc, nimica sfânt!
Un aer de minciună se degajă!
Și pe perete de atâta vant…
Foșneste calendarul ca o coajă.

O zi de Paști în Bucureștiul mort
Săraca, triviala primăvară!
Primim o Înviere de import
De la acei ce-ntâi ne și omoară.

Adrian Păunescu, Poezii cenzurate, ed. Păunescu, București, 1990

NEBUNIE MONDIALĂ
Baki YMERI

Hoteluri deschise
Librării închise
Spitale deschise
Teatre închise
Buzunare deschise
Autobuse goale
Trenuri goale
Avioane goale
Străzi goale
Bulevarde goale
Femei goale
Buzunare pline
Nu de bani
Ci de aerul
Rspiratiei
Cuvintelor care:
Tac si nu tac…

Din fotografii evidențate Baki Ymeri (dreapta)

(Transmisă de Dan Drăguș)

Oare de ce nu mă mai mir
că-închid şi morţii-n cimitir?…
Strămoşii lor în temniţi reci
îi închideau pe-ai mei pe veci.
Şi-n gândul meu se înfiripă
că se temeau şi-atunci de gripă!…
Li se gripase-n căngi sistemul
şi le murise epistemul…
Scuipau ca proştii în batistă,
bolnavi de era comunistă.
Scuipau cu sângele din piatră
gândind la pâinea de pe vatră…
Acum problema e virală,
trăim în era liberală…
Şi izolaţi în carantină
promit reforme în surdină.
Se-nghesuie-n aeroporturi
ca sparanghelul prin resorturi
ce ţin de euro-decor
în timp ce alţii mor, ei mor…
La naiba cu mirarea mea!…
Ce caraghioasă-i ţara mea:
să mori de oftică pe glie,
tot culegând la bălărie…
Mira-m-aş eu, definitiv,
la modul interogativ!…

(Bogdan Costin Georgescu)

Când s-a născut a fost o fetiță,
o fetiță străină fără părinți,
a crescut fără păpuși,
s-a jucat cu viața de-a viața
până a devenit femeie virgină.

A început să iubească și a iubit
un zeu care a început să o înșele
cu o zeiță mai frumoasă;
femeie în toată firea dorea
răzbunare – o coasă ruginită pe loc
a devenit armă – o poartă și azi.
Nu a reușit să răpună zeul
trădător de negăsit,
iubirea înșelată o mână,
aleargă femeie, bărbat,
orice îi cade pricină.

Acum doamnă bătrână, coasa
i-a devenit simbol,
mantia neagră și lungă, în glugă,
ascunde femeia înșelată, ne iubită,
femeia blondă bătrână urâtă de lume.
Zeul și el moș se-ascunde în Olimp
și azi, să scape de blonda divină.

(13 aprilie 2020, Dan Drăguș)

Țăranu-și coace oasele sub soare,
Monumental, ca rodul unui vis,
În el domnește semnul de-ntrebare,
În propria durere stă închis.
Numele lui, în drame se răsfață,
Nemuritor ca o lumină vie,
El poartă masca, câmpului pe față,
Pe existența sa plătind chirie.
Chirie de sudoare și de trudă,
El, sfânt înmiresmat de arșiți grele,
Mormintele străbunilor le udă
Cu lacrimi de obidă și de stele.
O mână i se-ntinde tremurândă
Și alte șapte sufletul i-l smulg
Și lacrima din pleoapă nerotundă
Îi ară existena fără plug.
Țăran din moși strămoși, stâpân pe coasă,
Stăpân pe sărăcie și pe cer,
Se-ntoarce chinuit din câmp acasă,
El, înger răstignit pe cruci de ger.
În mână poartă sceptrul ars de brume
Și deznădejdi cu sânge ruginit,
Iubirea lui de glie n-are nume,
Numele ei e flacără și mit.
(1996- decembrie)

(Poem selectat de Dan Drăguș)

Desprindere

Închiși în lut, în zid, închiși în noi
Agonizăm ca-ntr-o clepsidră beată
În care timpul uită să se zbată,
Surpându-ne spre lumea de apoi.

Chemăm toți demonii prin iad să poarte
Chiar infinitul clipei când ne piere,
Durerea de-a nu mai simți durere
Și-a nu mai ști din viață cât e moarte.

Și cât din bucurii ne este chin,
Acum când toate veștile sunt niște
Reci profeții la care nu mă-nchin

Și-n tâmpla mea n-au loc să se mai miște.
Adio deci, voi clipe de restriște,
Good bye, au revoir, auf wiedersen, amin!

(Valentin Irimia – Cenaclul “I. L. Caragiale”)

Bărăganul îți deschide mintea spre frumos, te-ai născut aici, ceva din tine, oriunde te-ai afla, îi aparține.

O fântână a mai rămas
în Bărăgan,
în cale-mi trei erau:
la margine de drm
la margine de lan
și în luncă, de adăpat
un breaz.

Fântâna ce-a rămas
nu are ciutură,
nici lanț,
izvorul este colmatat…
de sete umblă străbunii
strigoi prin Bărăgan,
umblă prigori,
un strop de apă
să cuprindă din mâinile
care-au uitat
o candela s-aprindă.

(6 aprilie 2020, Dan Drăguș)

Se-mprimăvărează dealul
tu să dai cu var pe uluci
Tata cântă din fluier
călătorind pe sub cruci
De foarte departe din altă
copilărie
Fluturii au înflorit
pe vasta câmpie
Dor îmi este de apa
cu cearcăne verzi
Ocolind cu un cântec
fantasmele
din livezi
Nu uita să aprinzi
felinarul
Eu am să plec acum
Azi noapte am visat
un straniu drum…

(Ioan Vintilă Fintiș)

“Când vezi soarele răsărindu-ți în față, întoarce-te brusc pentru că el îți răsare de fapt din spate!
Când ți-e frig, dezbracă-te pentru că altfel riști să arzi!

Nu da importanță și timp de auz strigătului. Apropie-te alergând de cel care strigă.

Oroarea nu e de sânge ci de inimă. Dragostea nu este de femeie, ci de nașterea pe care ea o poate îndura.
Nu se face niciodată seară decât pentru proști! Răsăritul stelelor e cu mult mai măreț decât răsăritul soarelui!
Dacă este un păcat faptul că suntem oameni, nu este o ispășire faptul că murim.

Adevărul, care oricum ne este refuzat, e mai puțin important decât dragostea, pe care urmează abia să o pierdem.
Globul pământesc este mult prea mic și mult prea neîncăpător ca să ai dreptul singuratic la eroare. Fii perfect aici, ca să poți greși între două stele, unde e loc liber și imens, și înțelegere pe măsură!

Lumina soarelui este orbitoare, dar atât. Adevărata lumină nu este nici măcar cea a stelelor care e cu mult mai orbitoare pentru ochiul apropiat lor, ci lumina care nu-și mai aduce aminte de sursa ei.

N-ai cum să te ferești de ea.
Trupul în care locuiești e cu mult mai de departe decât ți-ai închipui depărtarea.
Faptul că el te doare sau faptul că el îți dă plăcere, nu are nicio rubedenie cu tine.
Află că mai apropiat este trupul pietrei de piatră, deși distanța dintre el și ea e infinită, decât clipa pe care o străbați de străbaterea ta în clipă.

Fiule, sufletul meu este bucuros că știi să citești. Dacă și înțelesul celor citite te va dori, te va fi, fiindu-te. Dacă nu, nu!
Adio!”
Nichita Stănescu

(Text selectat de Cătălin Țețe Rădulescu)

Nisip la ţărm aş vrea
Să fiu,
Să pot să-ţi număr paşii
Atunci când
Ieşi din valuri…
Vânt să fiu,
Să-ţi pot umbla prin păr,
Fără-a mă putea goni…
Şi, de-aş putea, un val
Să fiu,
Atunci când tu eşti toată marea,
Să ştiu că-ţi aparţin,
Că eşti a mea…
Iar peste noi,
Ocrotitoare,
Zarea.
(volum in pregatire)

(Cristian Botez)

Ne plâng poeții printre paginile-obtuze
Dilatând chiar versul din colțuri de cenușă,
Nebuni cu cicatrici, ei mai cred în muze
Și-acceptă la tarot duelul cu mănușă.

Anonimi cu pluta vâslind cuvintele sedate
Se-ntrec cu umbrele dintre răvașe,
Lacomi de boem sub fețele mascate
Declină pustiul plin dintre orașe.

E vremea existenței prinsă-n frâu prea strâns,
Spectacolul sumar se-mparte pe din două.
Un ochi râde, iar celălalt de n-ar fi plâns
Pentru voi între coperți s-ar fi făcut rouă.

Ne plâng poeții printre paginile-obtuze,
Procurorii decorați cu semne de lectură,
Omagiați în taină, rămân doar călăuze
În a Poeziei cosmică pictură.

(Ramona Müller)

De Ziua Internaţională a Poeziei şi Echinocţiul de primăvară, vă recomand o doză de Gellu Naum, aşa, pe nepişatelea sau pe burta goală, cum ar spune medicul:

” Prin fiecare perete circulau două tăceri
şi eu ieşeam să mă ascult
cu două guri vorbeam şi mă ascultam singur
cu cîte două urechi pe fiecare parte a feţii
Şi era o iubire
în timp ce peste cubul ei abia vizibil
în fiecare dimineaţă răsăreau doi sori”

Gellu Naum, ”Iubire imensă”

în Athanor, 1968

(Cătălin Țețe Rădulescu)

Ascultă, copilul meu,
Cântecul mării.
Ascultă-l şi vei auzi,
Atunci când
Stelele se scaldă în lumina albă a mării,
Când briza dinspre seară-şi dă
Fecioria digului,
Când pescăruşii
Sfâşie cu disperare
Aerul
A dor.
Vei auzi, atunci,
Şoaptele de dragoste
Spuse,cândva, demult,
Cu mii de valuri în urmă,
Iubitei tale mame…

(Cristian Botez)

CUVINTELE stau fructe pe ramurile unui măr, poeților nu-s interzise

În orice limbă am trăi, din mărul vieții poetul le culege și dacă ard îi este rugul din lemnul mărului cel drag.
Poetul umblă și azi în raiul cuvintelor pribeag…

(Dan Drăguș)

Constantin Stamate scrie poezii din anul 2016 și a publicat la revista literară ”Steaua Dobrogei”. A câștigat locul 3 la concursul de creație literară județeană. Poezia lui are accente bacoviene și romantice, precum și unele note simboliste.

În prezent, este membru al Cenaclului I.L. Caragiale din Ploiești.

Revelion

Cu inima frântă,

Trec pragul noului an

Mai înțelept ca înainte.

Totul e un basm mizer

Iar eu doar stau,

Scriind aceleași rânduri triste

Fără ca-n suflet să am resentimente.

Sărbătorile mă tocesc

Ca vârful unui creion ce-și întinde negreața pe foaie.

Visez zâne doar când sunt nervos,

Iar viața asta trece la fel,

La fel de trist ca anul care-l părăsesc.

Morții mele

Cu putregai în cană

O aștept pe ea,

Moartea ce-mi bate la ușă.

Din suflet abia aștept să vină la mine,

Să stăm de vorbă despre viață.

Mai de mult mi-a luat părinții

Iar acum sunt eu la rând.

Nu știu cine sunt,

Un suflet rămas singur

Ce sper să doarmă adânc,

Dacă nu l-o fi ucis.

Oare ce-o vrea de la mine?

Nu mă pot abține

Și-i pun eu pielea pe băț

Să-mi știe de frică necurata!

Să vezi ce ți-o prostesc,

Nici nu știe ce socoteală v-a da proasta.

Căci tot ce vreau

E doar să-mi fie supusă.

Revoltat

Privind la lumea de afară,

Bucuria lor nu mă încântă

Ci doar mă scârbește grav.

Răcit de vântul de afară

Mă uit pe geam la ei ,

Of…cât mai pot să-i țină așa?

Profunde bucurii ar vrea să vină și la mine

Însă, când ajung la ușă

Le-o trântesc în nas,

Căci uneori

Zău că-s tare enervante,

Bucuriile aduse de alții

Aici, parcă doar la ușa casei mele…

Egoist

Sucită la minte

Mai e vremea asta…

Dacă ar putea

Ar lua totul sub mantia ei.

Aici, umbrele-s tăcute

Iar acolo, totu-i doar urlet,

Jale fără-nsemnătate.

Cam așa-mi pare

Căci eu sunt egoist triumfător,

Doar prin rândurile scrise.

Interes

În casa plină cu amintiri

Singur ca și un faun

Iubesc în nopțile alese de alb.

Cu o crimă și pedeapsă

Idiotul din casa morților

Iese umilit, stânjenit și ofilit,

Însă doar acei sărmani de oameni

Pot să-ți spună că acela am fost eu.

Poemele

Cu poemele-mi pietroase

Sugrum copii din pântece.

Cu carnea-mi ațoasă

Stăpân rece-negurat mă fac!

Atârnat de-un umăr

Ascund pielea mușcată, ca strugurii rodul.

Umblat prin lumea goală

Cu fruntea senină

Puteam fi mândru de sine,

Ca fluturii în zorii

Ce se duc lucind.

Iar

Sugând vinul amar

Mă plimb pe câmp

Iar totu-i roșu,

Un roșu de sânge ce curge…

S-a înnoptat pătimitor

Iar eu,uitându-mă la casele din zare

Văd corbii cei trei cum pleacă,

Afară ninge lin

Iar orașul e-nghețat!

(Constantin Stamate)