rătăcit printre versuri
scriu pe-ntuneric
o sete din altă dimensiune
îmi acoperă marginile dinspre nord
ale așteptării
uneori mă ascund în visul iubitei
și aștept să mi se scurgă
toate cuvintele din oase
aseară m-a durut cel mai rău
coasta lipsă
aseară pleoapele îmi cădelnițau
cel mai eretic descântec
lumina e pauza
dintre două eclipse
chemările iubitei sunt ca niște biblioteci
arzând fără flăcări
rătăcit printre faldurile lor
eu scriu pe-ntuneric
(Valentin Irimia)
Mai la vale spre sud-vest
Se mai vede un mic șes
Cu căsuțe mititele:
Ibrianu copilăriei mele.
Apa curge, lin, la vale
Dar durerea-i încă mare
Nu ne mai avem ca frați
Pe sub deal de Subcarpați
S-au tăiat pădurile
De ne urlă fiarele
Si ne vine dor de ducă
După tată sau mamucă
(Valeriea Ibriana)
“Să fie mai bine de opt ani de când l-am văzut pe Ioan Vintilă Fintiș…s-a întâmplat într-o vară, la o ediție a festivalului de poezie “Arghotica” de la Sibiu. Nu știam atunci că “viața joacă la zaruri” . Ne-am revăzut, tot în acel an la festivalul internațional de poezie de la Sighetu Marmației, unde a și obținut un premiu acordat de președintele juriului, Gheorghe Grigurcu.
S-a înfiripat între noi un sentiment comun care ne-a legat ulterior (drumurile noastre s-au despărțit…) ne-am revăzut foarte rar – o stare, greu de explicat- ceva asemănătot cu acel sentiment “de cristal” de care face vorbire Elytis – i-aș spune iubirea de aproapele, un fenomen care este tot mai rar într-o relație interumană, mai ales când este vorba de poeți.
Prezentul volum reproduce o carte pregătită pentru tipar în 1979 și respinsă de cenzura comunistă…(…)
Peste poet au trecut patruzeci de ani de viață, însă poezia lui emană o forþă care pleacă linia liminar de la temeiuri originare și ne transpune într-o necesară stare purificatoare. Plin de substanță, cu un mesaj direct, discursul poetic doboară bariere, evită capcane și revarsă spiritul întru rostirea adevărată. ”
Gabriel Cojocaru
Esența malignă a perioadei comuniste a construit și menținut speranța că poeții pot schimba destine. Când cultura este disfuncțională, cenzura impune limite și minimalizează. Cuvântul însă este un organism viu, el maximizează limitele dintre coperți.
Versul lui Fintiş Ioan Vintilă Fintiş este realist și real, transmițând emoția cotidianului acelor vremuri, când fleacurile erau derivate opționale într-un zbucium obligatoriu.
păsări de ceară
toate obiectele au încremenit la ora când intră în scenă toreadorii
pe umerii marelui rege clown crește o biserică
și pe măsură ce crește se și prăbușește plângând cu sânge
sângele lui Isus Christos
în ultima vreme nu se mai întâmplă nimic în oraș
câteva cimitire improvizate au crucile orizontale
parcă ar fi niște păsări de ceară
iar dincolo
chiar acum au început luptele de cocoși
cineva se urcă pe tribună
și ține o cuvântare
acum începe corida cu taurii polițiști
toreadorii dac reverențe și se retrag în pământ
de Ioan Vintilă Fintiș
( vol. “marele rege clown”, ed. Grinta, 2019)
Iar primăverile
nu vin…
Nu-i anotimp
în țintirim,
Căci doar alunecă
culori din cer,
aprinse dimineți
aprind zilele
rămase în eter.
Nu-i anotimp
în țintirim,
Nu-s primăveri.
(19 II 2020, Dan Drăguș)
Brancusiana
Brancusi m-a invatat ce e iubirea
cu o simpla privire
daltuita in piatra,
m-a facut temelie Coloanei fara sfarsit,
Poarta vesnic deschisa
curgerii eterne,
Masa a tacerilor noastre
rotindu-se-n lumina,
Pasare maiastra cantandu-si iubirea
in zori,
gand de Domnisoara Pogany
odihnindu-si destinul
in lava incinsa a bronzului,
tipat in trepte al Cocosului
invocand repetat inceputul,
pentru ca apoi,
topindu-ma in eternitatea gandului sau,
ma regasesc pentru o clipa
in Cumintenia Pamantului
smerita si nemuritoare
asemenea lui.
Sarutul
lui Brancusi
Sarut rasarit
din piatra patrata
cu forme striata
prin vremi sa strabata,
nu poti fi uitata.
Esti forma duala,
chemare-ancestrala,
de colb dezbracata ,
de priviri dezmierdata,
de maini mangaiata.
Tu gandu-l opresti
la lumi de povesti
esti piatra,dar vie,
iubirea te stie
prin dalta aurie.
Ai glas care canta
pentru cine asculta
doua chipuri de-o data
cu ochii de piatra
ce nu se arata.
Te contemplu,
ma uimesti,
Sarut al neantului
cu piatra destinului.
(Luminița Bratu)
Marin Sorescu
Marin Sorescu (n. 29 februarie 1936, Bulzeşti, judeţul Dolj – d. 8 decembrie 1996, Bucureşti) este considerat unul dintre cei mai mari scriitori români contemporani. Sorescu (poet, dramaturg, prozator, eseist şi traducător) a fost cunoscut în timpul vieţii pe aproape toate continentele planetei. Operele lui au fost traduse în mai mult de 20 de ţări, totalizând peste 60 de cărţi apărute în străinătate. S-a facut remarcat şi prin preocuparea pentru pictură, deschizând numeroase expoziţii în ţară şi în străinătate. Fară a se înscrie într-un partid politic după Revoluţia română din 1989, ocupă functia de Ministru al Culturii în cadrul cabinetului Nicolae Văcăroiu (25 nov. 1993 – 5 mai 1995).
Marin Sorescu debutează în 1964, la vârsta de 28 de ani, cu volumul de poezii satirice “Singur printre poeţi”. Până la moartea sa în 1996 mai publică încă 23 de volume, devenind o figură marcantă a poeziei româneşti contemporane. În 1966 primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor pentru “Poeme”, reuşind să repete această performanţă de încă 5 ori pe parcursul carierei. Printre volumele cele mai cunoscute se numără “Tuşiţi” (1970), “Suflete, bun la toate” (1972), precum şi ciclul de 4 volume intitulat “La lilieci” (1975, 1977, 1980, 1988), un univers poetic construit pornind de la un cimitir ce poartă acest nume. Poezia lui Sorescu acoperă o zonă literară largă, stilul său ironic şi degajat trezind în cititor spiritul ludic al copilăriei. De altfel multe dintre volumele sale sunt dedicate celor mici (“Unde fugim de acasă?” – 1967, “Cirip-ciorap” – 1993). La moartea lui au rămas în manuscris cincisprezece volume, poezie, eseu, jurnal şi roman.
Dramaturgia lui Marin Sorescu abordează cu precădere tematica teatrului poetico-parabolic în trilogia Setea Muntelui de sare, care cuprinde piesele Iona, Paracliserul şi Matca. Uneori autorul abordează fie teatrul contemporan în Există nervi sau teatrul istoric în A treia ţeapă, sau scrie o serie de comedii cum ar fi Răceala sau Vărul Shakespeare, al căror mobil este chiar ironia muşcătoare, împrumutată din lirica soresciană.
Deşi rămasă în umbra capodoperelor lirice şi dramatice, proza soresciană este una dintre cele mai viguroase din literatura română. Viziunea vizuinii şi, mai ales, Trei dinţi din faţă sunt două din romanele sale cele mai reperezentative.
Distincţii:
Premiul Academiei Române (1968, 1977)
Medalia de aur pentru poezie “Napoli ospite”, Italia, 1970
Premiul Academiei Române pentru dramaturgie, 1970
“Le Muse”, acordat de Accademie delle Muse, Florenţa, 1978
Premiul Internaţional de Poezie “Fernando Riello”, Madrid, Spania, 1983
premiul Herder, acordat de Universitatea din Viena în 1991 pentru întreaga activitate
Premiul Uniunii Scriitorilor din România, (de şase ori, pentru poezie, teatru şi critică literară)
Am zărit lumina
Am zărit lumina pe pamânt
Și m-am născut și eu
Să văd ce mai faceți
Sanatoși? Voinici?
Cum o mai duceți cu fericirea?
Mulțumesc, nu-mi raspundeti.
Nu am timp de răspunsuri,
Abia dacă am timp să pun întrebări
Dar îmi place aici.
E cald, e frumos,
Și atâta lumină încât
Crește iarba.
Iar fata aceea, iată,
Se uită la mine cu sufletul…
Nu, dragă, nu te deranja să ma iubești.
O cafea neagra voi servi, totuși
Din mâna ta.
Îmi place că tu știi s-o faci
Amară.
Perseverență
Voi privi la iarbă
Până voi obține titlul
De doctor în iarbă.
Voi privi la nori
Până voi ajunge laureat
Al norilor.
Voi trece pe lângă fum
Până când fumul, de rușine,
Va deveni iar flacăra
De la început.
Voi trece pe lângă toate lucrurile
Până când ele
Vor veni să mă cunoască.
(Marin Sorescu)
Am să schimb toamna cu vara
Pe la Finta mai de vale
Pe un scut de iarbă deasă
Unde-i moartea mai frumoasă
Iar frunza din plop mireasă
Creșteau oi
Plângând ciobani
Trecu-tau Domne prea mulți cai
Tăiați și aruncați în rai
Parcă ar fi nouă poveste
A copilăriei
Care nu mai este
Lângă o apă
Care încă mai îmi curge
Prin sânge
——————
În anii 60…când s-a trecut la mecanizarea agriculturii, zeci de cai au fost măcelăriți pe malul Ialomiței de unu, care se numea Ștefan al Sandi..Tragic moment…Avea un hanger și când trecea lua numai ficații de la cai…Și acum pe malul gârlei, mai găsești câte un os de cal…
(Ioan Vintilă Fintiș)
CREZUL
Pământu-i pus la fiert
pe pirostrii
când dă în clocot
sunt orele târzii.
Ochiul timonă îmi navigă
albastrul cerului pustiu,
de-mi vine piatra meteor
cu brațele o-ntorc
și-mi iau respirul înapoi,
crezul în adagio, în sol bemol.
o2.02. 2020, D. Drăguș
În fotografie lucrarea „Labirintul către interior”, realizată de Doria
ALT VIȚEL GRAS
Împart cu tine ceasul,
mai rămâne-n urmă
și mă întârzie.
Odată am pierdut praznicul
cu vițelul cel gras
rătăcisem mult la oraș…
Multa vreme carnea
în fântână a sucombat,
M-am întors acasă în vizită
cu tine ceasule
rătăcirile au rămas –
alt vițel nu a mai fost gras.
7 februarie 2020, D. Drăguș
TAINA CELOR PATRU LUMÂNĂRI: Liniștea. Credința. Iubirea. Speranța.
Eu sunt liniștea, a spus prima lumânare, apoi s-a stins, oamenii nu mai au liniște azi.
Eu sunt credința, a spus a doua lumânare, apoi s-a stins, oamenii vor să trăiască fară credință azi.
A treia lumânare a vorbit și ea, eu sunt iubirea, apoi s-a stins, oamenii nu se mai iubesc între ei…
Eu sunt speranța, a spus a patra lumânare și ard mereu, pentru a reaprinde liniștea, credința și iubirea în oameni, către Dumnezeu.
Text adaptat după credințaîndumnezeu.ro
05.02. 2020, d. drăguș
DE ATUNCI…
De-ai merge cu inima pe-afară,
desi nu-i văd un loc,
ar ciuguli hereții…în final
ce să mai cânte iar poețul?
Noroc îți e că inima n-ascultă
de vraja mea, a ta,
nici astrelor de sus,
rămâne-n locul ei, ce-l are
pusă din lut – creația dintâi.
De atunci te-ascult și te mângâi…
iubire și trădare, știi?
03. 02. 2020, ddrăguș
CREZUL
Pământu-i pus la fiert
pe pirostrii,
când dă în clocot
sunt orele târzii.
Ochiul timonă îmi navigă
albastrul cerului pustiu,
de-mi vine piatra meteor
cu brațele o-ntorc
și-mi iau respirul înapoi,
crezul în adagio, în sol bemol.
dandrăguș
LIBERTATEA OMULUI
Libertatea ta-i prostie,
Vrei Coree, Românie ?
Libertatea azi e-n zar,
O câștigă unii, iar și iar
Prostindu-te pe tine.
Ei mint, te minți mereu…
Liber e doar Dumnezeu
Fără-arginți în mâna Lui,
Omule al nimănui !
(02. 02. 2020, ddrăguș)
NINGE LA BUCUREŞTI
(imn pentru anormalitatea politico-meteorologică)
Se pare că ninge iar în Bucureşti
şi, Doamne, ce frumos mai ninge
aş merge la şueta de la Cărtureşti
dar noaptea întunericul îşi frânge…
Dar ce mirare în oglinzi ciudate
se-ntinde peste întrebări de hulă
şi-n noaptea nesimţirii prea uscate
l-aud strigân puternic doar pe Bulă?!…
Căci doar la Bucureşti mai ninge acuma…
zăpada a înnebunit, turbată…
Plesnind cristale care îngroaşă gluma,
tramvaiul e blocat pe strada bifurcată.
La noi, pe la Ploieşti, e prea uscat
şi noaptea-i academic hidrocarburată,
păcat de drumul pe care-am apucat,
păcat de lumea asta mult prea bulbucată.
Să ningă, dară şi pe la Ploieşti,
să ningă ca-n poveştile cu Nino,
iar tu, zăpadă care leneveşti,
aici, pe la Nichita, vino!…
(Bogdan Costin Georgescu)
Poezie – Dan Drăguș
Te uiți atent și lumânarea arde către cer
lumină-acolo să ajungă. Căldură tot acolo sus.
Tresari, au fost cu tine ieri… O fi și ger.
Te uiți îngândurată cum lacrima-i ascunsă
după pleoapă… e secetă, mai pune un pahar
de apă.
(04. 02. 2020, ddrăguș)
Tu, gandule strain,
tu sa-mi dai pace,
sa nu incerci sa ma convingi cumva
sa fac ce-mi spui,
stiu ca ma minti adesea
de parc-ai fi in slujba nu stiu cui…
Te-ai intrebat cine-ti gandeste gandul ?
ori crezi ca insuti tu l-ai construit
in mintea ta,
ce mult prea des
cu ganduri false te-a mai pacalit ?
Nu simti si tu cum tainic
un gand e strecurat,
e-mpins de unde-valuri
prin univers purtat
sa te ademeneasca,
sa-ti dea un sfat,
sa plangi,
sa-ti fure linistea ca sa te dai batut
si iar sa razi,
apoi sa lupti,
sa te prefaci ?
De-i gandul tau aievea
de tine inventat,
atunci cum de se face
ca te simti torturat,
ca nu-ti gasesti scaparea din ganduri false,
tu,
care ai vrea pe tine
sa te-ntelegi mereu
si sa-ti imparti iubirea
cu cei din jurul tau?
(Luminita Bratu)
Ai noștri tineri este o poezie scrisă de către Mihai Eminescu și publicată pentru prima dată în revista „Voința națională” în anul 1905, iar câteva luni mai târziu textul a fost inclus în volumul „Poezii postume”.
Ai noștri tineri…
de Mihai Eminescu
Ai noștri tineri la Paris învață
La gât cravatei cum se leagă nodul,
Ș-apoi ni vin de fericesc norodul
Cu chipul lor isteț de oaie creață.
La ei își cască ochii săi nerodul,
Că-i vede-n birje răsucind mustață,
Ducând în dinți țigara lungăreață…
Ei toată ziua bat de-a lungul Podul.
Vorbesc pe nas, ca saltimbanci se strâmbă:
Stâlpi de bordel, de crâșme, cafenele
Și viața lor nu și-o muncesc — și-o plimbă.
Ș-aceste mărfuri fade, ușurele,
Ce au uitat pân’ și a noastră limbă,
Pretind a fi pe cerul țării: stele.
Poem despre sufletul meu pereche sau despre cumplitul măcel la care am fost martor în trenul personal Cluj-Napoca–Bistrița
“Ești un om bătrân – mi-a zis mama –
se apropie vremea când omul trebuie să-și caute sufletul pereche,
du-te la gară!
Se apropie luna în care te-ai născut,
ziua în care te-ai născut,
ora la care te-ai născut,
du-te la gară!
Nu auzi, răsună gara de atâtea
suflete desperecheate!
Sufetul tău pereche de la treizeci și de la o sută
de kilometri se aude.
Roagă-te să nu fie îmbrăcat în veveriță ori iepure
și să nu fie îmbrăcat în șobolan de apă, ori în cioară,
oricum, sufletul tău pereche de departe se-aude!
Dar sufletul meu pereche din spatele meu a venit.
Deci, mergeam adâncit în nămeți de gânduri spre gară
și am auzit clar și distinct, deci evident, cum ar spune Descartes,
tam-taram, tam-taram, tam-taram, tam-taram,
și crezând eu că tramvaiul vine pe trotuar, am întors capul,
și-n spatele meu venea mâncând pământul, cum ar spune poporul nostru,
o femeie lungă, înaltă și lată,
o femeie înaltă și mare, cât China, cum ar spune poporul nostru,
o femeie în rochie roșie și lungă.
o femeie cu păr roșu și lat,
o femeie cu pantofi roșii și înalți.
Plângea și avea ochii roșii, plini de lacrimi și a trecut pe lângă mine
ca pe lângă un eșafod,
ca pe lângă o funie atârnată pe strada spânzuratului,
cum ar spune poporul nostru.
Și trecând în fața mea, fără să se întoarcă,
și-a ridicat rochia, preț de câteva clipe, și atunci am văzut:
pe fiecare pulpă, prins cu scoci peste burtă și peste picioare,
avea câte un pitic cu o tobă mică în brațe,
deci doi pitici care băteau în două tobe de mama focului,
iar ea în ritmul tobelor mici pășea și nicidecum altfel.
Iar eu am intrat în gară și mi-am luat bilet la trenul Cluj-Bistrița
și singur în vagonul 1 m-am urcat,
singur ca un ciumat.
Și cum stam la fereastra vagonului și cu nesațiu trăgeam din țigară,
și cu nămeți de gânduri în cap priveam cerul,
numai ce am auzit clar și distinct, deci evident,
cum ar spune Descartes,
tam-taram, tam-taram, tam-taram, tam-taram.
Și ea era, sufletul meu pereche:
în vagonul meu s-a urcat, în compartimentul vecin a intrat,
perdeluțele la geam le-a tras,
după ce pe lângă mine, plângând, a trecut ca pe lângă un eșafod.
Și stam la fereastra vagonului și cu nesațiu trăgeam din țigară și să fi fost
un kilometru de Apahida, când clar și distinct am auzit de departe, la început,
Tam-taram, apoi
Tam-taram, tam-taram, tam-taram.
Și ea era, femeia înaltă și mare cât China,
încolo și încoace pe peronul gării din Apahida se plimba,
iar când trenul a oprit, în vagonul meu s-a urcat,
în compartimentul vecin a intrat.
Am tras cu urechea la ușă, dar ea
nici „Bună ziua” n-a zis către cealaltă femeie în roșu.
Am auzit doar un „ich”, ca și cum un brici ar trece printre oase,
și un scurt gâlgâit,
ca și cum cineva ar tăia gâtul altcuiva.
Apoi liniște.
Apoi profundă tăcere.
Și de departe am auzit piticii prinși pe pulpe bătând tare în tobele mici
pe douăzeci de peroane de gări.
Și pot să jur că aceeași femeie înaltă și mare cât China
a urcat de la Jucu și de la Răscruci,
de la Bonțida și Fundătura și de la Livada și Iclod,
de la Gherla, de la Bunești și Nima,
de la Dej-Călători și Dej-Triaj și Cuzdrioara și Bața și Ciceu-Cristești
și Ciceu-Giurgești și Reteag și Coldău și Beclean și Șintereag
și Șieu-Sfântu, și Șieu-Măgheruș și Sărățel.
Iar eu de fiecare dată trăgeam cu urechea la ușa compartimentului vecin,
și nicio „Bună ziua” nu am auzit să zică vreuna, ci doar acel „ich”,
ca un scrâșnet de brici trecând printre oase și
un gâlgâit ca și cum cineva ar tăia gâtul altcuiva.
Și mă plimbam înnebunit încolo și-ncoace pe culoar,
așteptând să vină controlorul de bilete,
așteptând să țâșnească sângele pe sub ușă,
căci din atâtea trupuri masive și cu gâtul și picioarele și mâinile tăiate
și cu sâni crestați adânc și, cum altfel,
clădite unele peste altele,
mă așteptam ca și femeia din Cluj, femeia criminală,
să stea în sânge până la brâu.
Altfel cum să încapă douăzeci de femei
într-un mic compartiment de tren personal,
Doamne, să ajungem odată la Bistrița,
Doamne, să vină poliția să-mi aresteze
criminalul meu suflet pereche!
Iar când trenul a intrat în gară la Bistrița,
din compartimentul vecin
am auzit clar și distinct, cum ar spune Descartes,
Tam-taram, tam-taram
și femeia în roșu, înaltă și mare cât China, a ieșit
din compartimentul însângerat și a trecut pe lângă mine
ca pe lângă un eșafod.
Iar eu m-am repezit și am deschis ușa compartimentului ei,
dar nu era nimeni înăuntru, era gol și curat,
iar pe jos, cel mult două chiștoace de țigară
și un șervețel boțit.
II
În Bistrița am intrat cu mare pompă.
Ea avea un mers demn, oarecum regal
și piticii de sub rochia ei băteau în tobele mici, rar și solemn.
Iar eu cam la trei metri în spatele ei o urmam tăcut.
Când, în dreptul unui semafor, brusc, mi-a fost limpede
că eu și ea suntem o mică locomotivă cu aburi și atunci,
hotărât, mi-am pus brațele mele spirituale pe umerii ei.
Oh, brațele mele spirituale se întindeau,
ca două panglici roz de hârtie creponată,
ca două lungi cordeluțe roz de școlăriță,
ca două biele-manivele de celofan fin, transparent,
din umeri mei, pe umerii ei.
(Dar curând am devenit o locomotivă reală, căci brațele mele spirituale
au coborât de pe umerii ei
pe șoldurile ei și au început să-i pipăie fesele.
și tare greu am reușit să-mi ridic brațele de pe șoldurile ei
pe umerii ei).
Jur că formam împreună o mică locomotivă
de aceea am început să urlu în gura mare: Uuuuuu! Uuuuuu!
și să pufăi Pfff! Pfff! întocmai ca o locomotivă cu aburi
și mă gândeam că mama ar fi tare mândră de mine
dacă ar vedea cum trecătorii se trag cu grăbire la o parte din calea noastră.
Și mi-a fost limpede că se poate vorbi de iubire abia atunci
când doi oameni formează împreună o locomotivă.
Apoi a intrat într-un magazin de pantofi și a probat
patruzeci de pantofi, iar eu de afară, prin vitrină,
cu brațele mele spirituale am mângâiat
patruzeci de picioare de femeie.
III
Apoi am stat două ore pe terasă la „Coroana de aur” la trei mese distanță și am băut cafele turcești. Ea și-a întors ceașca și a rotit-o în fața ochilor încercând să-și ghicească norocul. Și-a privit neliniștită ceasul, ca și cum ar aștepta pe cineva, care nu mai vine. A plâns, iar eu i-am masat cu brațele mele spirituale sânii. Când am pornit spre gară am observat că de atâta așteptare orașul se împădurise. Deci am mers, pe o cărărușe cu pietricele, printre tufe de alun și mesteacăn, sărind peste pârâiașe ce susurau cristalin prin iarbă, până la gară. Gara era într-o poieniță plină de flori, iar trenul era împodobit frumos cu ramuri de brad, ca pentru a merge la nuntă. Atâta doar că era gol. Ea a urcat în vagonul 1 și a intrat în același compartiment, a închis ușa și a tras perdeluțele la geam. Brațele mele spirituale s-au retras de pe umerii ei pe umerii mei și de pe umeri în cap.
Trenul a șuierat și a pornit, iar eu la fereastră, pe coridor,
cu nesațiu trăgeam din țigară. Și-mi era
tare dor de ea.
Iar când am intrat în Sărățel am auzit piticii bătând tobele mici și ea
a ieșit din compartiment, a trecut plângând pe lângă mine, a coborât,
a mers de-a lungul peronului și a intrat în sala de așteptare.
Eu m-am repezit să intru în compartimentul părăsit,
să mă desfăt în voie cu parfumul ei de măr copt, și
am deschis ușa, dar ea era acolo, lângă fereastră privind norișorii
ce desenau o turmă de oi pe cer.
Și până la Șieu-Măgheruș durerea mea s-a îndepărtat, dar acolo
am auzit iar tobele mici și femeia mea în roșu și mare cât China
a trecut plângând pe lângă mine a coborât și a intrat în sala de așteptare.
Din nou am deschis compartimerntul, dar ea era acolo, lângă fereastră.
Și tot așa în Șieu-Sfântu, în Șintereag, în Beclean, și în Coldău
și Reteag și în Ciceu-Cristești și Ciceu-Giurgești și în Bața.
Și tot așa în Dej-Triaj și în Dej-Călători și în Nima, în Bunești și
în Gherla, în toate gările a coborât plângând și s-a îndreptat
spre o sală de așteptare fără sfârșit.
Și în toată măreția și frumusețea ei a coborât în gări umile,
în Livada, Iclod, Fundătura, Bonțida, Răscruci și în Jucu și-n Apahida.
În toate am deschis ușa compartimentului părăsit și
de fiecare dată am găsit-o stând lângă fereastă și privind
norișorii ce desenau o turmă de oi pe cer.
De la Apahida la Cluj-Napoca mi-am schițat în cap un mic discurs,
pe care eram hotărât să-l rostesc în fața ei, în genunchi:
„Frumoasă și distinsă domnișoară, acum știu precis că
sunteți sufletul meu pereche, vă iubesc și nu vă voi părăsi
niciodată!”
La Cluj am așteptat să oprească trenul, am tras aer în piept
și, cu micul discurs pe buze, m-am repezit la ușa compartimentului ei:
dar nu era nimeni înăuntru, era gol și curat,
iar pe jos, cel mult două chiștoace de țigară
și un șervețel boțit.
Plângând am coborât și am intrat în sala de așteptare pustie
m-am așezat pe un scaun rece și am știut
că sufletul meu pereche
e un depozit de suflete,
iar femeia mea pereche
e un depozit de femei.”
(Ion Muresan)
Poem selectat de Cătălin Țețe Rădulescu
În barba mea plâng noaptea vizigoții,
Sunt vagabond, bătrân sunt, șarlatan,
La vodcă stau cu viile, cu morții,
O clipă-mi pare viața doar un ban.
Jucat la cărți în schimbul unui an,
Și poate doar zăpada e de vină,
Prin care trece singur Gengis Han,
Când iarna se aprinde-n tescovină.
M-ați botezat Ioan, mi-ați dat pustiu,
Nu știu dacă sunt mort, dacă sunt viu,
Dar am să scriu sonetul cel mai trist,
Cu mâna arsă de o tristă ceară.
Sunt vagabond și-n viața ta exist,
Precum ninsoarea din această seară…
(Ioan Vintilă Fintiș)
Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,
Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;
Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,
Răspândind fiori de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi.
Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară!
Cu o zale argintie se îmbracă mândra ţară;
Soarele rotund şi palid se prevede printre nori
Ca un vis de tinereţe printre anii trecători.
Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,
Ca fantasme albe plopii înşiraţi se perd în zare,
Şi pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,
Se văd satele perdute sub clăbuci albii de fum.
Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare
Străluceşte şi dismiardă oceanul de ninsoare.
Iată-o sanie uşoară care trece peste văi…
În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.
Vasile Alecsandri
(versuri.ro)
