A spune adevărul – întotdeauna, fără excepţie, a spune întregul adevăr, poate fi, se zice, o cale de progres spiritual. Numai că de multe ori, adevărul poate produce consecinţe mai mult sau mai puţin grave. Exemplele sunt nenumărate şi stau la îndemâna oricui. Imaginează-ţi că a început războiul. Ţara ta e cotropită de străini. Împotriva lor luptă diverse trupe de partizani. Unii dintre aceştia, urmăriţi de duşmani, se ascund la tine sub casă, într-o încăpere secretă. Vin atacatorii şi te întreabă: „Sunt ascunşi aici nişte partizani?” La care tu, conform teoriei, ar trebui să spui: „Da, îi găsiţi sub casă”. Asta ar însemna să spui adevărul. Dar ce om normal face lucrul asta? Eu zic că 90% dintre oameni, într-o atare situaţie, ar spune o minciună şi anume „Nu sunt partizani pe-aici, puteţi căuta”.
Sau să ne imaginăm că nişte terorişti au pus la care un atentat. Atentatul urmează să aibă loc peste trei zile şi cineva a aflat asta întâmplător. Teroriştii, ca să-l determine să tacă, îi răpesc copilul şi-i trimit un mesaj: „dacă scoţi vreo vorbă despre ce ai aflat, nu-ţi mai vezi copilul. Dacă îţi ţii gura, după atentat îl eliberăm”. Ce să facă omul acela? Să se ducă la autorităţi şi să le povestească de atentat, adică să spună adevărul? Câţi ar face una ca asta?
Să mai zicem că într-o zi vezi cum un cetăţean pe care-l cunoşti stă pe acoperişul unei case şi ameninţă să se arunce de-acolo pentru un motiv oarecare. Te vede şi-ţi zice aşa: „dacă tu, pe care te ştiu om serios, îmi promiţi că va fi bine şi problemele mele se vor rezolva, nu mai sar”. Ce-ar trebui să faci, să-i spui adevărul, anume că nu ai de unde să ştii ce se va întâmpla şi că este posibil că lucrurile să meargă spre bine, dar este la fel de posibil să meargă încă şi mai rău? Cred că o minciună ar fi de preferat în această situaţie. Eu unul i-aş spune omului că sunt convins că va fi bine, mai ales dacă va coborî de pe acoperiş – şi asta chiar dacă aş şti că nu acesta este adevărul.
Unii vor spune că astea sunt exemple extreme, situaţii speciale etc etc. Dar să ne gândim atunci la ceva mult mai simplu, care se petrece aproape cotidian. Să zicem că îi spui unei persoane pe care o iubeşti câteva cuvinte care o rănesc. De exemplu îi zici „te-am văzut cum ai băgat mâna în oală şi ai scos o bucată de carne pe care ai mâncat-o”. Nu i-o spui cu reproş sau cu răutate, pur şi simplu i-o spui pentru că într-adevăr ai văzut scena respectivă. Persoana aceea se supără, cum fac mai toţi cei care au fost prinşi făcând ceva pe care ar fi vrut să-l ascundă. Ei bine, începi să regreţi că nu ai tăcut etc. Aşadar, îţi pare rău că ai spus adevărul, în loc să te bucuri că ai urmat şi de data asta Calea.
Alteori, când vezi că cineva s-a supărat pentru că tu ai spus un adevăr, te apuci şi-i zici „îmi pare rău”, cu toate că în realitate nu-ţi pare rău deloc. Dar îi zici aşa doar ca să îl linişteşti, ori să-l îmbunezi. Să ne mai gândim la milioanele de copii care cred în Zână Măseluţă, în Iepuraş etc. Dacă ar fi să spunem numai şi numai adevărul, ar trebui să renunţăm la a-i face pe micuţi să creadă în aceste poveşti, pentru că ele nu sunt altceva decât nişte minciuni.
A spune întotdeauna numai şi numai adevărul ar fi pur şi simplu fatal pentru cei mai mulţi dintre noi. Când te întreabă şeful de ce nu ai terminat un raport, oare ar trebui să-i spui că n-ai putut pentru că te-ai îmbătat? Dar când se te priveşte nevasta în ochi şi te întreabă la ce te gândeşti, ar fi bine să-i spui că te gândeşti că e grasă? Când te duci la un interviu de angajare, ar fi bine să declari că ţi-ar conveni să primeşti un salariu uriaş? Nu mai insist, cred că fiecare dintre noi poate găsi nenumărate exemple în care o minciună nevinovată poate aduce foloase.
Dacă vrei să urmezi calea adevărului, nu pot exista, pentru tine, excepţii. Nu există varianta „spun adevărul în funcţie de împrejurări, după ce analizez consecinţele pe care le-ar putea avea ceea ce spun eu”. O singură excepţie şi gata, întreg edificiul s-a năruit. Aşadar, calea adevărului ar putea să aibă o mulţime de victime înşirate pe margine.
Concluzia pare a fi următoarea: dacă vrei să trăieşti printre oameni, nu poţi urma calea adevărului decât cu consecinţe incalculabile. Mai realist este să mergi pe calea adevărurilor convenabile, ţinând nivelul minciunilor cât mai scăzut.
De altfel, dacă analizăm puţin Decalogul, adică acel set de zece reguli stabilite de Dumnezeu, pe care trebuie să le respectăm noi, creştinii, dacă vrem să dobândim viaţă veşnică, observăm că că niciuna dintre porunci nu îţi cere să nu minţi – la modul general. Tot ce ţi se cere e să nu depui mărturie mincinoasă ca să-ţi înfunzi aproapele, dar nicidecum nu eşti chemat să spui întotdeauna adevărul. Şi eu cred că există o explicaţie pentru asta: o lume în care fiecare om ar spune întotdeauna adevărul nu ar putea să funcţioneze.
Aşa încât mă gândesc că asta a avut Dumnezeu în minte când a dat Decalogul. Practic, el ne-a dat voie să folosim minciuna, atâta vreme cât nu faci pe nimeni să sufere folosind-o.
Raul Sebastian Baz
