Atat de mult sunt invatata cu toate ,ca nici suferinta nu ma mai poate lua prin surprindere … si am observat ca nemerniciile astea ale vietii au tendinta sa vina grupate… ca in societate: se grupeaza cate doua-trei proaste sa poata face fata uneia inteligentă si tot pleaca infrante… ca unele se nasc infrante, dar le ia vreo 40-50 de ani pana realizeaza sau si mai rau, nu realizeaza niciodata… asa si cu suferinta! Iese in arena vietii sa se ia la tranta cu mine chiar daca stie ca a pierdut fiecare meci pana acum.
Cu doua zile in urma, ” tradarea” ar fi baut si ea o cafea pe terasa mea, deghizata in barbat serios , cum crede ea ca-i sade bine … dar ” tradarea” asta e mai natânga decat suferinta! De cel putin trei ani vrea sa ma pacaleasca si nu reuseste si tot nu se lasa… deci m-am confruntat de curand cu ea ,insa n-a mai putut decat sa-mi aduca un surplus de dezgust in celule…
A doua zi, primesc un telefon prin care aflu ca matusa la care mi-am petrecut parte mirifica din copilarie, s-a stins aici si s-a aprins probabil in Ceruri… si brusc, dezgustul din celule a disparut facand loc durerii…
N-am stiut niciodata sa plang ” elegant”, fara zgomot, ca domnisoarele de Pension, cum imi.atragea atentia mama la inmormantari!
– Trebuia sa-i dea , draga, un distonocalm inainte. Se face de ras! Plange ca o taranca. Atunci am inteles ca e ” rusine” sa plangi cu zgomot ” ca o taranca”… si tocmai de-aia cand plang eu plang cat toate tarancile satului romanesc deodata. Cred ca au lacrimi si obiectele din jurul meu . Descarc durerea in cascade si din ” eleganta” am pastrat doar bunul simt sa nu am asistenta.. Asa mi-am programat-o si ieri ,cand am venit obosita si m-a intampinat vocea Dariei cu singura intrebare pe care nu voiam s-o aud:
– Mama, ce avem de mancare?
-Nimic! … si cum” nimicul” asta nu are gust bun si nici satios nu e, l-am inlocuit cu ” ceva” si am amanat partida de plans pentru practicarea ei dupa terminarea borsului de pui cu leustean verde si a tigaii picante cu salata de varza… mi-am domolit pornirile de taranca care plange cu zgomot, tot taraneste, cu o palinca de la frati-miu , nu cu distonocalmul ” boieresc” al mamei … ca oricum matusa mea Virginica e in antecamera asteptarii eterne , deci si plansul meu poate sa astepte..si cu siguranta ma voi intalni mai des cu ea acolo , decat am.facut-o aici in ultimii ani!
Intotdeauna am detestat dramele din filmele americane cu personaje distruse de suferinta, care beau pastile cu whisky si cad intr-o boala de ii zic ăștia depresie. Vara trecuta mai sa cred ca am luat-o si eu ?… aaa, nu se ia, se face… Nici o femeie cu ADN de dac si credinta in Dumnezeu nu va avea imunitatea scazuta cand e sa faca ” depresie”. Toti anticorpii ei isi iau din rastel munitia si in cateva zile ,” depresia” zace pe catafalcul invizibil al trecutului trecut. Chiar daca nu am finetea mamei sa plang fara lacrimi daca se poate (feri- m-ar Dumnezeu) si sa ma cert fara sa injur si sa sar la bataie ca „femeile civilizate”, din categoria carora evadez la scandal ?, am puterea sa inteleg ca viata asta ti-o poti face exact cum vrei tu . Ca daca n-ai stii gustul tradarii, n-ai putea sa construiesti piedestal fidelitatii si daca durerea nu te-ar vizita din cand in cand nu ai mai recunoaste fericirea. Asa ca imi raman doua lucruri de facut in ordine cronologica:: sa merg la inmormantarea matusei pe care in momentele de singuratate o voi plange „țaraneste” cu sunet si lacrimi si sa-i caut sandale Dariei pentru balul de absolvire de vineri!
Memento mori!
Voica Theodoru
