Artă

Interviu cu Sensei Dan Stuparu (6 DAN), vicepreședintele Federației Internaționale de Karate Tradițional (II)

Dan Stuparu (20 octombrie 1951-30 aprilie 2013), plecat dintre noi la doar 61 de ani,  a fost fondator și președintele Federației Române de Karate Tradițional. FRKT a luat ființă în 1993, în baza Ordinului MTS nr. 306/1993, sub denumirea de ”F.R. Karate Tradițional și Discipline Asociate”, pentru ca, în 1996, să ființeze sub denumirea și în forma actuală, respectiv FRKT. Sensei Dan Stuparu, președintele FRKT, a venit adeseori la Ploiești, ”obligat” și de performanțele karateka prahoveni, câștigători în repetate rânduri ai Cupei României. Conform regulamentului Federației, clubul câștigător devine gazda ediției viitoare a competiției. Trebuie menționat și faptul că, la puțină vreme după 1990, România s-a clasat, de cele mai multe, ori printre primele trei țări din lume la această disciplină sportivă. Noi n-am ratat nicio competiție de nivel național desfășurată la Ploiești și nici ocaziile de a dialoga cu sensei Dan Stuparu. Au rezultat numeroase articole, cronici, interviuri. Am ales de această dată chiar primul (scurt) interviu realizat în 1997, cu prilejul competiției amintite la început.
Nu este lipsit de semnificație faptul că FRKT ființează sub Înaltul Patronaj al Casei Regale a României.
Scurtul interviu care urmează a fost realizat cu prilejul finalelor Campionatelor Naționale de Karate Tradițional pentru Copii, Juniori și Tineret de la București. A fost prima mea întâlnire cu sensei Dan Stuparu, care ne-a răspuns cu multă amabilitate la întrebările pe care i le-am adresat. 

Reporter: Sensei, constat că, luându-ne cu problemele atât de delicate ale disciplinei, întârziarăm să vă întrebăm despre dumneavoastră. Vă rog să ne schițați câteva repere autobiografice.
Dan Stuparu: Născut în 1951. Balanță. Căsătorit. Am un băiețel, tot Dan pe numele său. Absolvent – promoția 1976 – al Universității din Brașov, Facultatea de Mecanică. Practică  din 1972, sub îndrumarea celui care a fost Dorel Negrea, trecut în neființă. ”Lucrăm în aceată perioadă pentru a treia ediție a Memorialului care-i poartă numele, ediție care sperăm să devină internațională”. Dorel Negrea a fost maestrul direct al senseiului Ilija Iorga, fondatorul stilului de karate tradițional Fudokan, recunoscut pe plan mondial și, bineînțeles, elev al maestrului Hidetaka Nishiyama, președintele Federației Internaționale de Karate Tradițional.

Pe maeștrii Nishiyama și Iorga îi încântă karate-ul românesc

R.: Ce cred maeștrii Iorga și Nishiyama despre Karate-ul tradițional românesc?
D.S.: Cu ambii maeștri, Iorga și Nishiyama, m-am întâlnit la Davos, unde s-a desfășurat ediția din acest an a Campionatelor Europene, și am avut convorbiri foarte apropiate, legate de soarta karate-ului tradițional, referindu-ne – în general – la activitățile pe care urmează să le întreprindem în România și în Europa, ținând cont de faptul că dețin funcția de vicepreședinte al Federației Internaționale de profil și pe cea de președinte al Federației Balcanice. Pot să vă spun, în treacăt, că maeștrii Nishyama și Iorga au făcut aprecieri măgulitoare despre karate-ul românesc. Pentru a completa reperele biografice, pot să vă mai spun că locuiesc în București, am o familie minunată, soția și copilul îndrăgesc această muncă pe care noi o depunem de 25 de ani încontinuu, pentru promovarea artelor marțiale, dar până la Revoluție, și în domeniul meseriilor în care ne-am format. Cam acestea ar fi reperele.
R.: Pentru că tot veni vorba de Davos… Cu ce ”încărcătură” v-ați întors de acolo?
D.S.: În clasamentul pe națiuni am rămas pe locul al doilea, poziție câștigată anul trecut, la București. 

Italienii vor să ia tot, indiferent prin ce mijloace

R.: Parcă remarc, totuși, o undă de nemulțumire în glasul și pe chipul dvs.
D.S.: Din punctul meu de vedere, mai puțin îmbucurător e faptul că n-am reușit să ne păstrăm cele patru titluri continentale cucerite anul trecut, la București. Ne-am păstrat doar unul. Am pierdut celelalte titluri la Enbu masculin, Fuku-go individual feminin și Kumite individual masculin, fapt cauzat de ”mici” susțineri din partea arbitrilor italieni, toate aceste titluri pierzându-le la sportivi din Cizmă. E o problemă mai veche, care a fost discutată anul acesta în Congres și care speram să se rezolve, în sensul ca nicio echipă de arbitraj să nu poată conține mai mult de un arbitru de

țară. De trei ani încoace, în componența fiecărei echipe de arbitraj – indiferent de probă – intră, în proporție de peste 50%, arbitri italieni. Noi știm că Italia are o valoare foarte ridicată și trebuie recunoscut faptul că această țară își aduce o contribuție deosebită la implementarea karate-ului la Jocurile Olimpice. Dar, pe de altă parte, nu putem să acceptăm ca pe baza acestor merite să obțină și toate titlurile.
R.: Câte medalii au obținut karateka români?
D.S.: ”Aurul” l-am obținut la Enbu mixt, prin Pavel Vancea și Gabriela Ionete. Încă o medalie de argint și una de bronz completează bilanțul delegației României. Cu această ”încărcătură” venim pe locul al doilea în rândul națiunilor. În urma noastră, Polonia.

”Urmăresc în permanență evoluția secțiilor de profil din Prahova” 

R.: Presupun că urmăriți, măcar din când în când, și activitatea secțiilor ploieștene Petrom și Voința. Cum apreciați activitatea acestora?
D.S.: Nu din când în când, ci în permanență. Sunt elevii mei direcți implicați acolo sau cei care au venit pe o filieră ocultă spre karate tradițional. Le cunosc toate activitățile. Au organizat multe competiții, chiar la nivel național, multe stagii de pregătire le facem împreună. Și rețineți: în artele marțiale organizarea este puțin diferită de cea a majorității  disciplinelor. Există o construcție piramidală care e legată de educație, pe lângă partea de organizare sportivă. I-am sprijinit, îi sprijin și îi voi sprijini, mai ales că din acest bazin al Prahovei ne-au venit foarte mulți campioni ai echipelor de juniori și tineret, medaliați la campionate europene, mondiale și cupe mondiale. De aceea, sperăm ca echipele de seniori să-și facă simțită valoarea cât de curând.

                                                                    Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

25 octombrie – Ziua Mondială a Karate-ului (I)

Dan Stuparu: ”Karate-ul începe și se termină cu modestie”

Pe 25 octombrie, mulți practicanți de karate din întreaga lume sărbătoresc Ziua Mondială a Karate-lui și organizează evenimente pentru a promova această artă.
Conform unor date furnizate de wordpress, 25 octombrie 1936 este anul care a determinat dezvoltarea karate-ului în întreaga lume. Pe parcursul acelui an, Gichin Funakoshi, fondatorul stilului Shotokan, probabil cel mai răspândit stil de karate, și întemeietorul karateului modern, Karate-Do, și Mabuni Kenwa, unul dintre primii karateka care a predat karate în Japonia continentală și este creditat că a dezvoltat stilul cunoscut sub numele de Shitō-ryū, au lucrat o lungă perioadă de timp pentru a răspândi karate-ul japonez peste tot. Eforturilor lor li s-a asociat și Dai Nippon Butokukai (organizația prestigioasă din Japonia), care a recunoscut karate-ul ca parte a BUDO-ului japonez. Karate a devenit foarte popular în întreaga Japonie”.

În data de 25 octombrie 1936, maeștrii karateka din Okinawa au ținut o întrunire cu privire la viitorul artei marțiale pe care ei o predau și practicau. La această dată ei au decis: să schimbe numele din Toudi (”Mâna chinezească” – în fapt, denumirea originară a karate-ului, care provenea din diverse stiluri de arte marțiale chinezești) în Karate, care insemna ”mâna goală”; să adopte sistemul de centuri din judo (KYU si DAN); să creeze noi stiluri (ryu). Au apărut, astfel Shito-Ryu, Goju-Ryu, Chito-Ryu, Wado-Ryu, Kyokushin, precum și alte stiluri derivate; să creeze noi titluri (Shihan, Hanshi, Kyoshi, etc…); să introducă un format de competiție.
Fără aceste decizii, se afirmă, Karate nu ar fi existat ca sport.

În această zi de sărbătoare a artelor marțiale, ne-am amintit de regretatul sensei Dan Stuparu (20 octombrie 1951-30 aprilie 2013). Dan Stuparu a fost președintele Federației din 1993, când din Federația Română de Arte Marțiale (FRAM) s-a desprins mai întâi, Federația Română de Karate Tradițional și Discipline Asociate, apoi Federația Română de Karate Tradițional (FRKT). Inginer și arbitru internațional de categoria A (ITKF). Interviul acesta a fost realizat cu ani în urmă, cu prilejul unei finale zonale și unui stagiu de pregătire desfășurate la Ploiești. Mai multe date despre sensei Dan Stuparu vă vom oferi în ediția de mâine.

”Karate-ul începe și se termină cu modestie”

Interviu cu sensei Dan Stuparu, președintele Federației române de Karate Tradițional

”Suntem în primele trei țări din lume”

Reporter: În primul rând, cum vi s-a părut competiția de la Ploiești și cum apreciați nivelul acesteia?
Dan Stuparu: Sunt foarte mulțumit de nivelul competitiv actual, chiar fericit. Este un fapt îmbucurător.
R.: Și ca organizare?
D.S.: Cât despre organizatori, pot să spun că au fost impecabili.
R.: Ce șanse avem la ”europene” sau ”mondiale”, judecând după forma în care se află componenții lotului național, mare parte dintre ei prezenți la Ploiești?
D.S.: Suntem într-un vârf de formă. Faptul ne îndreptățește să sperăm la o foarte bună comportare la ”europene” sau ”mondiale”.
R.: Pe ce loc se situează România la această disciplină?
D.S.: La stilul Shotokan–Fudokan, suntem în primele trei țări din lume, constat, din 1996 încoace. Judecând după ultimele competiții la care ne-am referit, chiar pe primul loc.
R.: Cine stă mai bine la ”tradițional”?
D.S.: Italienii, care s-au situat de regulă pe locul I. Noi luptăm cu Polonia pentru locul al doilea.
R.: Și Japonia? Mă gândesc că președintele federației Internaționale, Hidetaka Nishiyama, este japonez.
D.S.: Aici avem o surpriză: Japonia oscilează între locurile V-X.

Pentru toată viața

R.: V-am urmărit la acest stagiu. Constat că lucrați ”cot la cot” cu elevii sau antrenorii în cadrul stagiilor. Vă impuneți acest stil de lucru?
D.S.: Karate-ul Tradițional are o tendință care se transmite care se transmite din maestru în maestru. Sensei Funakoshi o afirmă: Karate-ul se practică toată viața. Fără o practică curentă este imposibil să obții rezultate de la cei pe care îi instruiești. Nu este vorba de a urmări rezultate concrete, ci de un sistem educațional. Pentru că nouă nu ne trebuie campioni de dragul campionilor. Ei, campionii, trebuie să fie adevărate modele educaționale.
R.: Un paradox: nouă inși din zece spun că le plac artele marțiale și n-avem niciun motiv să ne îndoim de sinceritatea lor. Totuși, acestea nu beneficiază de o mediatizare corespunzătoare, în pofida faptului că sunt îndrăgite. De ce oare?
D.S.: Cred că există mai multe explicații. Una este legată de faptul că, deși artele marțiale nu sunt noi în lume, apariția lor în România s-a produs oficial după 1990. Tehnic vorbind, nu am avut ziariști care să fie formați pe această ramură și, dacă ținem cont că redacțiile mass-media, fie că este vorba despre presa scrisă sau audio-vizual, este formată în proporție de 90% din reporteri specialiști în fotbal… Se poate afirma însă că în ultimii 14 ani am avut un oarecare succes. Și prezența dvs. aici spune foarte mult. Încet-încet, noi facem pași mărunți dar siguri pe drumul afirmării. Cred că vom atașa oameni care să îmbrățișeze karate-ul tradițional, dar și alte sporturi, cu rezultate deosebite pentru România.

Este o chemare ancestrală

R.: Să fie atrași unii tineri de latura spectaculoasă a artelor marțiale? Au apărut unele stiluri noi de luptă, gen K1. Mai există fascinația show-urilor. Trăim într-o lume în care se fabrică – de pildă – muzică din care lipsește… muzica. Faptul a deschis câmp larg imposturii. Apoi: atracția unora pentru artele marțiale nu poate fi pusă și pe seama faptului că încearcă să-și creeze un ascendent asupra unor semeni, să-și impună dominația asupra lor?
D.S.: Noi nu condamnăm motivația de bază care-l atrage pe un tânăr către practicarea artelor marțiale. Pentru că este o chemare ancestrală, mai ales la băieți, aceea de a încerca să-și dovedească bărbăția ca mascul dominant părții feminine, cea care trebuie să admire performanțele masculului. Dar aceste pseudo-stiluri n-au nicio legătură cu ceea ce facem noi, sub nicio formă. Foarte important pentru karateul tradițional este ca – prin sistemul educațional pe care îl promovează – această mentalitate să fie modificată pentru a se accede la adevăratele valori, adică la o construcție de tip caracterial foarte puternică, la o dezvoltare a părților pozitive ale caracterului și, de aici, firește că se va ajunge, în final, la respectul pentru celălalt și la nonviolență.
R.: Trebuie să existe un concept-cheie care vă călăuzește în acțiunile dvs. Care este acela?
D.S.: Nu l-am descoperit eu, ci l-am adoptat, pentru că în momentul în care m-am îndreptat spre karate tradițional, în 1972, am avut aceeași pornire ca mulți alții, aceea de a-mi pune ego-ul în valoare și a le arăta altora ce pot eu în comparație cu ei. După 35 de ani de practică, lucrurile s-au mai modificat. Deviza care mă călăuzește aparține marelui maestru Funakoshi (recunoscut ca fondatorul karate-go, cel care a codificat și a transmis în forma actuală karateul, urmat de discipolul său direct, Hidekata Nishiyama, președintele în exercițiu al ITKF): karate începe și se sfârșește cu modestie.

Conpet–Petrolul face parte din grupul de ”ași”

R.: Cum apreciați secțiile de la Ploiești și rezultatele obținute de acestea?
D.S.: Deși este unul dintre instructorii noștri din generația a treia, Aurelian Nicolae a reușit, prin seriozitate și pasiune, să obțină rezultate pe plan educațional cu totul excepționale. Practic, Conpet–CS Petrolul face parte din grupul de ași ai cluburilor sportive de KT, alături de Olimpia București și ENPI Iași. Aurelian Nicolae, a cărui contribuție am ținut s-o evidențiez în mod special, este un continuator al lui Liviu Apostol, antrenorul secției Petrom, în ceea ce privește rezultatele. Revenirea lui Liviu Apostol ne bucură foarte mult și sunt sigur că va avea multe de spus în planul performanței educaționale.

Mamut fără rost

R.: Evidențiați și neajunsurile!
D.S.: Din 1990 încoace, noi am trecut prin multe… faze, inclusiv desprinderea din Federația – mamut și fără rost care cuprindea absolut toate artele marțiale din țară – Română de Arte Marțiale (FRAM) și crearea FRKT, federație monocoloră, ca să spunem așa. Până la legea actuală, care este în vigoare, toată această evoluție, de-a lungul timpului, a fost destul de sinuoasă, iar atitudinea conducerilor ministerelor și ale formelor tranzitorii de organizarea sportului nu a fost mereu principială în ce ne privește. Putem spune că doar cu greu ne-a fost recunoscută, după numeroase avataruri, identitatea. Întotdeauna am spus ceea ce am gândit. Într-adevăr, a fost acel moment în care domnul Emmeric Jenei se afla sub o influență negativă și nu a reușit să pună în practică ceea ce și-a dorit. La fel, domnul Alexandru Mironov (ambii foști miniștri secretari de stat). Și nu va reuși nimeni, atâta vreme cât nu lucrează după principii, n-are verticalitate și umblă cu ”ascunzișuri”.

Despre o involuție 

R.: Cum vedeți situația actuală a sportului românesc – cu ușurință sau cu greutate – pentru că, în fond, nici karate-ul nu se poate să nu fie influențat de starea generală a sportului?
D.S.: Așa, în general, dacă ar fi să vorbim despre evoluția sportului românesc și a modului (tipului) său de organizare, cred că putem observa mai degrabă o involuție și, din acest punct de vedere, trecerea de la un minister la o agenție spune multe. Eu aș dori să le sugereze Dumnezeu celor care conduc la ora actuală sportul românesc să nu se gândească cum să facă dintr-o agenție ceva și mai minuscul, ci să se gândească să facă lobby-ul necesar ca dintr-o agenție să devenim minister. Dacă ne gândim ce a funcționat mai bine în țara asta după Revoluție încoace, sportul a fost chiar pe primul loc și în acești ani. A fost poate cel mai bun ambasador al României în străinătate. Cred că din acest punct de vedere toți oamenii de sport sunt de aceeași părere. Consider că trebuie lăsate nițel deoparte interesele personale și orgoliile când se urmărește binele mișcării sportive.

”Trebuie să refacem un sistem al valorilor”

R.: Îndoieli aveți?
D.S.: Bineînțeles. Fără îndoieli eu cred că progresul este imposibil de realizat. Și cu cât sunt mai mari frământările, cu atât modelează personalitatea. Și dacă ele sunt dublate de muncă și de pasiune, până la urmă te confirmă și rezultatele nu întârzie să apară. Dar cel mai important este să mergi constant pe același drum, să ai încredere în tot ceea ce faci. Toate întrebările pe care ți le pui își au rolul și rostul lor în ”dăltuirea” caracterului și toate îndoielile pe care le ai pot fi depășite.
(urmarea în ediția de mâine, 26 octombrie 2023)

                                                                                 Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Autoportretul în POEZIE este conceput de Lucian Blaga: „Lucian Blaga e mut ca o lebădă. / În patria sa / zăpada făpturii ține loc de cuvânt.”//. Mai târziu poetul întră în lacrimile întâiului OM pe pământ: „Când izgonit din cuibul veșniciei / întâiul om / trecea uimit și-ngândurat prin codri ori câmpuri,/ îl chinuiau mustrându-l / lumina, zarea, nori – și din orice floare / îl săgeta c-o amintire paradisul – …”//. Azi, burdihăneala în Tenerife sau oriunde este raiul omului.
În PICTURĂ autoportretul servește artistului pentru a-și crea imagine unică a eului său creator, pentru a se veda pe sine însuși. În marea pictură, marii pictori ai secolelor trecute au excelat în tehnica și arta autoportretului care cere măiestrie și abilități tehnico-picturale. Parcă uitată această opera de artă, autoportretul, este adusă în actualitate de domnul Liviu Prună cu autoportretul său.
(17 iunie, DDan Drăguș
În photographie: „Autoportret” – Liviu Prună.

A te vedea pe tine însuți sau nevrednica uitare a artei picturii sinelui – autoportretul

Adrian Ghenie, “Self-Portrait in 1945/ Autoportret în 1945”, ulei pe pânză semnat şi datat 2015 şi provine din Nicodim Gallery, Los Angeles. Lucrarea a fost cumpărată cu 1,15 milioane de euro.

“Primăvara” – ulei pe pânză, 100 x 80 cm.

Gimnaziu Andrei Mureșanu Ploiești

”În vizită”

Via Dan Dragus

“PORTRET”—50/65 u/p 2022 S.Adam

Sorin Adam

Ioan Mihai Cochinescu, Musee Marmottan Monet

GOA (INDIA)—- 60/70 u/p 2020 Sorin Adam

Undeva, pe dealurile Vâlcii, o mână de oameni se adună acum discret la un hram mai puțin cunoscut: Sf Mc Filimon, comediantul care a pătimit chinuri și moarte mucenicească pentru Hristos. El este cel care ocrotește tainic breasla actorilor, iar cei care se adună la hramul izolat și neștiut sunt celebrități ale scenei și ecranului românesc.

Pe toți îi are la inimă părintele Valerian Pâslaru, fostul actor devenit călugăr, în cea mai bună variantă umană a sa: fără regret, fără aplauze, fără ifose, fără întoarcere. Doar cu Hristos pus înainte, pregătit pentru marele bis!

Povestea Sfântului Filimon spusă de Preasfinţitul Varsanufie Prahoveanul
„Sfântul Mucenic Filimon era în vremea aceea comediantul păgân al cetăţii Tebaida Egiptului.

Acesta a fost de acord să îmbrace hainele unui creştin numit Apolonie şi să aducă jertfă idolilor în locul lui, ca să scape de persecuţia păgânilor, dar, îndată ce s-a îmbrăcat, în sufletul său a pătruns dragostea pentru credinţa în Hristos şi a devenit creştin. Pentru aceasta a fost și el supus multor chinuri.

Astfel, când Sfântul Filimon a fost atârnat de un măslin şi săgetat, o săgeată s-a îndreptat spre cel care îl chinuia şi i-a străpuns ochiul. Sfântul Filimon i-a spus că se va vindeca dacă după sfârșitul său mucenicesc va lua ţărână de pe mormântul său și o va pune peste ochi. Apoi au fost tăiate capetele Sfinţilor Filimon şi Apolonie.

„L-a legat cu lanţuri, i-a atârnat o piatră de gât, şi l-a aruncat în mare”
Conducătorul cetății, cel care îl chinuise pe acesta, s-a dus în ziua în care au fost îngropaţi sfinţii la mormântul Sfântului Filimon. A făcut cum îi spusese sfântul şi s-a făcut sănătos.

Pentru aceasta a crezut şi el şi cei dimpreună cu el în Hristos şi s-au botezat. Când împăratul Diocleţian a aflat că cel ce conducea cetatea s-a făcut creştin, a trimis de l-a adus la el. L-a legat cu lanţuri, i-a atârnat o piatră de gât, şi l-a aruncat în mare”, este povestea spusă de Preasfinţitul Varsanufie Prahoveanul, scrie ziarulmetropolis.ro.

Răzvan Bucuroiu

Brancuși, sculptor crestin ortodox.

Vedeți Video complet aici.

Percepția pictorului transformă datele vizibilului, oricât de terne, în spectacole de tușă și culoare. Pentru autorii moderni, adevărul pânzei pictate își impune autonomia, cu autoritate, îmbogățind lumea elementelor existente, grație infinitelor posibilități oferite de interpretarea subiectivă. Pentru Jean Al. Steriadi, o banală piață devine oportunitate de experiment re-constructiv, prin care volume și planuri figurative devin tangente la abstract. Dinamica tușelor atent ordonate poartă gândul spre spontaneitatea tipică schiței surprinzând instantaneul unei metamorfoze non-finite. Totuși, semnătura autorului indică atributul definitiv al operei finalizate. Verva pensulației sugerează întrucâtva forfota unui loc vivace și proteic, stabilizându-se către registrul îndepărtat al imaginii – cel dominat de elemente arhitecturale recognoscibile. Interesul pictorului constă atât în reprezentarea locului, cât și în surprinderea manierei de înregistrare vizuală, privirea focalizându-se asupra liniei îndepărtate a cadrului, în vreme ce planul apropiat își disipează limpezimea într-o neclaritate estetică de mare efect pictural.

În imagine, vă prezentăm lucrarea „Piața mare” din colecția de pictură a Pinacotecii București. (dr. Liana Ivan-Ghilia, muzeograf)

Via Pinacoteca Municipiului București

Interviu cu Alice Neculea, comisarul Taberei de Sculptură Monumentală Contemporană de la Ploiești

Acțiunea se petrece în Parcul de Sculptură Monumentală Contemporană  (cunoscut de ploieșteni mai mult sub denumirea improprie de ”Parcul Industrial Vest” sau, uneori, ”Parcul Municipal Vest”), în timpul desfășurării ediției a IV-a a Taberei (Inter)Naționale de Sculptură…, a cărei titulatură dă și numele parcului. Reporterul o așteaptă – înfrigurat și îngrijorat – pe doamna comisar al taberei. Își privește antebrațul, cam pe locul unde ar trebui să fie un ceas de mână. Constată că n-are ceas. Își scoate mobilul, se uită iar să vadă cât e ceasul. De data asta are mai mult succes, rostește ora din vârful buzelor (”unșpe și șapte”) și introduce mobilul la loc, în buzunar. Stă ca pe ace. Zice:  

Reporter: Sunt tare emoționat acum. Sunt în așteptarea unei preaadorate doamne. Eu, unul, o admir din cale-afară, întrucât este omul care s-a implicat masiv în realizarea fiecărei ediții a Taberei Internaționale de Sculptură Monumentală Contemporană de la Ploiești. Suntem, deja, la a patra ediție, dar… văd că întârzie. Dar ce femeie este aceea…. Se zice că nu este  femeie adevărată aceea care nu întârzie. Așa o fi, da-mi dă emoții foarte, foarte mari! Sper că e bine, că nu s-a-ntâmplat vreo… Haaaa! Uite că viiine! (într-adevăr, doamna comisar venea pe o alee dinspre pavilionul parcului) Ah! Of, of, of! Mi-ați pus la grea încercare răbdarea…
Alice Neculea: E cam friguleț! Am întârziat nițel, dar cred că mă-nțelegi. Scuză-mă, dar s-au adunat foarte multe pentru o singură zi!
R.: Zâmbetul dvs. mă răsplătește din cale-afară! Aveți un zâmbet cuceritor. Soția mea  are un zâmbet asemănător… Ce mai faceți, doamnă comisar? Cum vă simțiți?
A.N.: De simțit mă simt bine și… mă rog! Treburile cu organizarea. Încercăm să ducem la bun sfârșit ce am început. 

O simbioză desăvârșită între natură și artă 

R.: Ați început bine.
A.N.: Am început bine. Începutul a fost în anul centenar al Marii Uniri, în 2018, la inițiativa Asociației 24 PH ARTE, sub organizarea Casei de Cultură ”I.L. Caragiale” a Municipiului Ploiești, și, bineînțeles, cu susținerea Primăriei și a Consiliului Municipal. Atunci a fost prima ediție. A urmat a doua, o ediție internațională, la care am avut invitați zece artiști, dintre care șapte străini. Când am ajuns aici, atunci, în 2018, și am găsit parcul ăsta atât de vast, atât de generos, întins pe multe hectare, dar care era cam sărăcuț și… mai are de crescut, toată lumea a sesizat că este un spațiu minunat și ar fi foarte potrivit și frumos să fie umplut cu lucrări de artă. Atunci ne-a venit ideea aceasta, a realizării aici, într-un singur spațiu, a acestui parc de sculpturi, ca un muzeu în aer liber de sculptură monumentală contemporană, cu mai multe lucrări adunate în același loc, pentru că astfel au cu totul alt impact, devin mult mai atractive. Când vezi multe lucrări de artă toate la un loc, zăbovești mai mult asupra lor, treci de la una la alta, te oprești la fiecare, contempli, îți atrag atenția. Dacă sunt izolate, puse în mai multe locuri, la mare depărtare unele de altele, ele se pierd. Când va crește și vegetația, va fi o simbioză desăvârșită între natură și artă. Vor conviețui frumos împreună lucrările de sculptură cu copacii, cu vegetația din parc. Am observat în acești trei ani că oamenii sunt atrași de aceste lucrări. Vin după-amiaza în parc, în weekend… De câte ori ne văd ni se adresează, ne pun multe întrebări, ne spun ce idee minunată am avut. Deci lumea este încântată, a început să se obișnuiască cu această idee și să viziteze parcul, ceea ce este un lucru bun și ne bucură mult.

Repetabila ”povară” 

R.: Ce este un comisar de tabără și cu ce se îndeletnicește el?
A.N.: Comisarul se ocupă de aspectele organizatorice specifice unui simpozion de sculptură.
R.: Ca de pildă…
A.N.: Pornind de la selecția artiștilor – alături de comisia de selecție -, până la evaluarea lucrărilor (pentru că, printre altele, sunt și expert și evaluator de artă), în cadrul comisiei de evaluare, și predarea lor către Primăria orașului. Între timp, supervizează selecția materiei prime, amenajarea spațiului de lucru (împreună cu personalul de la Parcul Municipal Vest), întocmește lista cu necesarul tehnic pentru pregătirea zonei de lucru, pentru lucrul propriu-zis. Supraveghează operațiunile tehnice necesare în perioada desfășurării taberei, coordonează întreaga activitate a artiștilor pe tot parcursul acesteia, se asigură că activitatea sculptorilor se desfășoară în parametri optimi, intermediază comunicarea între artiști și organizatori și semnalează acestora orice problemă apărută în legătură cu buna desfășurare a taberei; confirmă finalizarea lucrărilor și realizarea lor conform contractelor încheiate. Și încă alte multe și mărunte în vederea soluționării tuturor problemelor mai mici sau mai mari care pot să apară pe parcursul simpozionului, totul cum trebuie și când trebuie.
R.: Și mai dă câte un interviu reporterilor uimiți. La grea povară v-ați înhămat, doamnă comisar!
AN.: Când faci cu mult drag un lucru, nu-i atât de mare povara. N-aș vrea – în niciun caz – să se creadă că sunt singura care trudește la acest proiect. Organizatorii au, desigur, rolul lor important. Toți! Comisarul fiind, însă, cel care mediază între cei implicați.
R.: Și asta an după an…
A.N.:  Cam așa… 

3 sau împreunarea cerului cu pământul 

R.: Am înțeles: sunteți mulțumită de ceea ce s-a realizat și ați realizat până în prezent.
A.N.: Suntem mulțumiți, sigur că suntem mulțumiți, pentru că sunt lucrări încântătoare, de mare valoare. S-au strâns deja 24. Cu cele de anul acesta, vor fi 27. Dar în timp, când se vor aduna și mai multe, o să fie și mai frumos totul.
R.: Doar că anul acesta au fost mai puține lucrări…
A.N.: Mai puține lucrări și mai puțini artiști pentru că este un an dificil pentru toată lumea. Pandemia asta ne-a dat puțin peste cap pe toți. Am reușit, anul trecut, să organizăm a treia ediție, iar anul acesta pe-a patra, o ediție mai ”de avarie”, dar vom duce lucrurile la bun sfârșit și va fi totul în regulă.
R.: Mă consolez cu gândul – din câte am citit – că 3 este numărul cerului, doi este numărul pământului… Asistăm la o împreunare a cerului cu pământul în această tabără. Cifra 3 este o cifră a totalității, a desăvârșirii, la care nu mai este nimic de adăugat. Deși… recunosc că, anul trecut, cu șapte sculptori, am avut aceeași senzație: a desăvârșirii.
A.N.: Sigur că numerele au magia lor. Și numărul 7, și numărul 10, și numărul 3. Important este ca lucrurile să continue, indiferent de numărul artiștilor care vor participa. 3 este un număr poate cam mic pentru un simpozion de sculptură, dar este foarte bine și așa, pentru că ți-am zis: e un an dificil, cu condiții deosebite.
R.: Înțeleg că artiștii vor primi și un bonus la tabăra asta.
A.N.: Da. La fiecare ediție, într-una dintre duminici, – pentru că le trebuie și lor un pic de pauză, de recreere -, mai spre finalul simpozionului, îi ducem într-o excursie. De obicei mergeam la Sinaia, la Bușteni, dar ei cunosc acum zona. Anul acesta vom merge la Casa Domnească de la Brebu, care este o bijuterie, iar după aceea la Câmpina, la Muzeul ”Nicolae Grigorescu”. Muzeul ”Iulia Hașdeu” este, din păcate, în renovare, dar o să-i plimbăm așa nițel ca să vadă casa lui Nicolae Grigorescu și alte locuri frumoase și atractive în zona asta din apropierea Ploieștiului.

Sub patronajul Ministerului Culturii

R.: Avem speranțe că lanțul edițiilor Taberei când naționale, când internaționale de sculptură contemporană nu va fi înterupt? Că vor fi 10, că vor fi trei, că vor fi șapte artiști?
A.N.: Da. Cred că avem toate speranțele să continuăm acest proiect, pentru că am găsit, până la urmă, înțelegere peste tot. Colaborările de anul acesta cu cei care organizează și cu cei care finanțează acest proiect au fost încurajatoare. Oamenii au înțeles, cred, importanța acestei tabere și sunt convinsă că ea va continua și la anul, și în anii care vor urma, pentru a duce la bun sfârșit acest proiect, mai ales că anul acesta am reușit să-l punem sub umbrela Ministerului Culturii, în sensul că Ministerul Culturii ne-a acordat patronajul pentru proiectul în întregime. Așa că el va continua. Sunt convinsă.
R.: Doamnă comisar, suntem încântați de ceea ce auzim și vă declar Regina Taberei Internaționale de Sculptură Monumentală Contemporană de la Ploiești. Sunt convins că vă veți implica și la edițiile următoare cu toate energiile dvs.
A.N.: Sigur. Vă mulțumesc pentru gândurile bune, mai ales că suntem ”cu mâinile curate” (asta ca să mai și glumim!), apropo de ”comisar” și de filmele de succes ale lui Nicolaescu din anii 70. În ceea ce privește această titulatură de ”comisar de tabără” (că tot mă întrebași, la început), poate ar trebui schimbată cu cea de ”curator”. Și numele de ”tabără” ar trebui înlocuit cu cel de ”simpozion”.
R.: (zâmbind) Și noi vă mulțumim din suflet. Pentru că, să știți: suntem curați și la suflet!
A.N.: Altfel nu se pot face lucruri bune, decât și cu această curățenie a sufletului.

                                                                          Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Blocul Toboc (Ploiești) varianta 2 – acuarelă/hârtie Aquafine – 34×23,5cm

Valter Paraschivescu

Interviu cu sculptorul Dan Daniel

Reporter: Bine ați revenit la Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană de la Ploiești!
Dan Daniel: Mă bucur că sunt din nou alături de voi și că am fost invitat la a patra ediție… Poate știți de mine de la prima ediție a taberei.
R.: Știm, cum să nu știm! Cine v-ar putea uita? V-am admirat mult lucrarea de-atunci, ”Panta Rhei”. Mai știm și că – pe lângă faptul că aveți un talent uriaș – sunteți și un tip studios. Ați studiat mult.
D.D.: Mă flatați. Ca sculptor, am studiat licența, masteratul și doctoratul. Am terminat Arte Vizuale. Tema pentru doctorat este ”Sculptura în Marmură – istorie, tehnica și practică”. Marmura pentru mine a devenit o mare dragoste. Chiar dacă acum, la ediția a patra, folosim granitul ca rocă pentru sculptură, tot sunt apropiat de piatră, care e vie, chiar dacă pentru mulți e doar o piatră. Dar ea, în sinea ei, e dătătoare de viață, ne ajută, ne sprijină. Încă din antichitate e folosită – la construcții, în arhitectură, în diverse decorațiuni. Pe mine m-a cucerit. De mic copil încercam să construiesc diverse lucruri. Cum sunt copiii… Se joacă cu noroi, cu pământ, cu frunze, cu tot felul de pietre. Când am înaintat spre adolescență, mi-am dorit foarte mult să continui joaca asta din copilărie. Spre norocul meu, m-a descoperit un profesor, profesor doctor, Dumitru Șerban, care mi-a dat un impuls să merg mai departe. Doctoratul, clar, m-a ajutat enorm, mi-a oferit posibilitatea să studiez mai mult, să merg pe acest drum.

Galaxia Suveică

R.: Am citit că prima dvs. expoziție personală se intitula tot micro-Macro Cosmos. Este o temă permanentă la dvs.?
D.D.: Ca sculptor, am gândit mai multe concepte, două cu predilecție. Primul a reprezentat o parte din viața mea. Adică mi-am dorit să călătoresc. Am pornit de la tema călătoriei. Conceptul chiar așa se numește: Călătoria. Prin călătorie am descoperit alte universuri. Și-așa am ajuns să lucrez la un alt concept, care ne leagă pe noi, ca ființe umane, la anumite fenomene care se petrec în Cosmos: galaxii, nebuloase, lumi extraterestre. Am reușit să ajung în micro-Macro Cosmos, adică să descopăr mult mai mult decât credeam vreodată.
R.: Lucrarea de la această ediție ce temă abordează?
D.D.: Conceptul pe care-l studiez acum e legat, într-adevăr, tot de micro-Macro Cosmos, de anumite fenomene care se petrec dincolo de spațiul nostru terestru, unde ne e mult mai greu să privim și să ajungem. Acum, poate da, ar fi bine să vă povestesc despre proiectul pe care l-am propus pentru această ediție. Este vorba despre o sculptură care depășește spațiul terestru. Am revenit la Ploiești cu o lucrare – zic eu – deosebită, în ce mă privește: o galaxie-suveică. Așa se numește.

Copiii lui Dan Daniel

R.: Cum ați ajuns la această temă?
D.D.: Suveică pentru că… În urmă cu șase ani, m-am mutat la țară, ca să fiu mai aproape de natură, mai aproape de oameni, de animale. Acolo am descoperit lucruri minunate, făcute de mâna omului, printre care o suveică. Întâmplător, se aseamănă cu o galaxie eliptică, dar duce cumva și la formele arhaice și obiectele de trai ale poporului român, pornind de la războiul de țesut, care, de-a lungul timpului, ne-a îmbrăcat sau ne-a oferit un acoperământ, ceea ce m-a făcut să studiez problema asta și să realizez această machetă pe care o vedeți aici. Pentru mine, e copilul meu. Sculpturile mele sunt copiii mei, pentru că le creez, le dau o formă, pe unele le duc la un luciu, la o textură anume, și… le trimit în lume. Cum și noi ne naștem, învățăm la școală până la o anumită vârstă, după care încercăm să mergem în lume și să ne facem un rost, să bucurăm oamenii din jurul nostru, la fel, și lucrările mele sunt copii. Vreau să le creez un drum, ca la urmă oamenii să se bucure de ele, să aibă sentimente plăcute. Această lucrare vreau să fie un copil la o dimensiune mai mare, să fie mult mai spectaculoasă pentru privitori.

Antropochene

R.: Ce proiecte aveți?
D.D.: Acum am un început de temă sau de concept care de numește ”Antropochene” sau Omul din Viitor, omul dintr-un viitor postapocaliptic. Cred că nu suntem singuri în Univers. Cred că la un moment dat o să descoperim noi ființe, noi forme de viață. Poate o să reușim să călătorim spre alte galaxii. Încerc să văd în viitor.
R.: Sculptați în vremuri pandemice. Cum reușiți?
D.D.: Știu că este o perioadă mult mai grea pentru România, și nu numai pentru România, peste tot în lume, din cauza pandemiei, dar trebuie cumva să sprijinim cultura. Nu ne putem opri din lucru. Am o vorbă eu, care nu-mi aparține, dar în care cred și pe care am spus-o și la prima ediție: o țară fără cultură este o țară fără identitate. Avem nevoie de identitatea asta culturală.
Reporter: Trăiți prin și din sculptură?
D.D.: Absolut. Chiar dacă am renunțat la viața de la oraș și oarecum m-am izolat în comuna Roșia, județul Bihor. Am căutat să-mi construiesc acolo un atelier. Mai am mult de lucru. Nu am apă acuma, mi-aduce Primăria apă, cu mașina de pompieri. Dar nu mă las bătut. Merg mai departe. Chiar înainte să vin în tabără, am săpat o fântână. N-am reușit s-o termin, dar o să reușesc. Nu cred că există ceva care să mă oprească. Sculptura reprezintă viața în sine. Dar nu doar sculptez, ci inițiez și tabere de sculptură. Mi-a plăcut foarte mult treaba asta. În primii ani de facultate, am organizat tabere la un nivel mic, alături de colegii mei, cu artiști de vârsta mea. Acum îmi doresc nu neapărat să copiez proiectul de la Ploiești, dar doresc să duc ideea asta la mine, acolo, în Bihor. Vreau să organizez un simpozion de felul acesta acolo.

Straița plină sau Simpozionul Porcului Roșu

R.: Organizați și workshopuri. Să spunem mai pe românește: ateliere de creație, seminarii…
D.D.: Lucrez cu copiii și nu neapărat doar cu copiii. Și cu oameni mai în vârstă. (zâmbind) Cu oameni între 3 și 99 de ani. La mine, la țară, fiind zonă turistică, vin foarte mulți turiști, și-atunci îi invit acasă, stăm la o vorbă, le arăt cum se lucrează în marmură sau în alte materiale. Îi chem și la anumite festivaluri, cum ar fi ”Straița plină” sau ”Simpozionul Porcului Roșu” de la Roșia, unde am inițiat mai multe acțiuni de genul ăsta.
R.: Nu v-ați gândit să organizați un workshop și aici? E o idee?
D.D.: Ar fi o idee foarte bună. Chiar mi-ar face mare plăcere.
R.: Ar trebui să propuneți și ideea aceasta.
D.D. Dacă Primăria și Casa de Cultură a Municipiului sau alte instituții pot să ofere cadrul, cu mare drag aș veni. M-am îndrăgostit de Ploiești.
R.: Ce este un land art?
D.D.: Bănuiesc de ce mă-ntrebați. Este un alt tip de activitate care mă preocupă cam de cinci ani. Land art-ul este un gen al sculpturii care îți oferă posibilitatea de a lucra cu natura, cu tot ce ne-nconjoară. Este – aș spune – arta pământului, pentru că se bazează pe materiale din natură. Domeniul exercită o mare atracție îndeosebi asupra copiilor, pentru că le dezvoltă creativitatea.

Îndrăgostit de arhitectură

R.: Sunteți un spirit renascentist, domnule Daniel, întrucât – observ – vă preocupă și arhitectura experimentală.
D.D.: Da, m-am îndrăgostit și de arhitectură. Am organizat și tabere de arhitectură experimentală. Chiar și atelierul și căsuța pe care încerc să le construiesc, vreau să le duc în zona asta a arhitecturii vechi, a caselor tradiționale, care sunt un fel de arhitectură experimentală, pentru că nu merg pe un tipar anume.
R.: Au trecut trei ani de la prima dvs. apariție în parcul de la Ploiești. Cum vedeți parcul și cum vi se par lucrările realizate de colegii dvs. în acest interval de timp?
D.D.: Îl văd într-un mod foarte constructiv. Adică îmbogățit cultural, cu lucrări minunate realizate de artiști din toată lumea. Avem șansa de a cunoaște alte forme de artă, alte civilizații. Numai așa putem evolua. Ceea ce ne va ajuta în viitor.
Este foarte bine că ați reușit să continuați șirul simpozioanelor, în pofida împrejurărilor vitrege. Înțeleg că s-a depus un efort substanțial pentru a se organiza această ediție, dar ați reușit. Felicitări! Important este că există continuitate.
R.: Vă mulțumim din suflet și sperăm să vă vedem și la edițiile următoare, pentru a explora galaxiile lui Dan Daniel, alături de copiii săi.
D.D.: Vă mulțumesc și eu foarte mult. Dacă se poate, cu cel mai mare drag, v-aștept la mine, la țară, la Roșia.
R.: Venim neapărat.

                                                                          Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU