Cenaclul I.L. Caragiale

Programul ședinței de cenaclu din 2.03.2020

1.Revista presei culturale.
2.Poemul cel mai recent
3.Debut în cenaclu – poezie de Constantin Stamate
4.Eseul săptămânii -Florin Manole
5.O recitare – Nicu Drăgulin.

Vă așteptăm la orele 17.00 la Filarmonica ”Paul Constantinescu” din Ploiești.

(Ioan Vintilă Fintiș)

Foto Anda Mihaela Miroiu

Programul cenaclului pentru data de 17.02.2020 este următorul:

1. Revista presei culturale
2. Cel mai recent poem
3. Eseul săptămânii – TEODOR GHIONDEA
4. Seara de proză – CATY RODICA ENACHE
5. O recitare – MIHAI BENONI
   NICU DRĂGULIN

(Ioan Vintilă Fintiș)

Tu, gandule strain,

tu sa-mi dai pace,
sa nu incerci sa ma convingi cumva
sa fac ce-mi spui,
stiu ca ma minti adesea
de parc-ai fi in slujba nu stiu cui…

Te-ai intrebat cine-ti gandeste gandul ?
ori crezi ca insuti tu l-ai construit
in mintea ta,
ce mult prea des
cu ganduri false te-a mai pacalit ?

Nu simti si tu cum tainic
un gand e strecurat,
e-mpins de unde-valuri
prin univers purtat
sa te ademeneasca,
sa-ti dea un sfat,
sa plangi,
sa-ti fure linistea ca sa te dai batut
si iar sa razi,
apoi sa lupti,
sa te prefaci ?

De-i gandul tau aievea
de tine inventat,
atunci cum de se face
ca te simti torturat,
ca nu-ti gasesti scaparea din ganduri false,
tu,
care ai vrea pe tine
sa te-ntelegi mereu
si sa-ti imparti iubirea
cu cei din jurul tau?

(Luminita Bratu)

Cenaclul „I. L. Caragiale”, 3 februarie 2020

Au mai fost prezenți: Alice Neculea, Mihai Ivănescu, Chifu Leonida Corneliu, Gore Maior, Aristotel Avrigeanu.

(Foto Gabriel Anghelescu)

30 ianuarie 2020, Câmpina, librăria Elstar

Anda Mihaela Miroiu, Dorin Boroianu

Ramona Muller, Cristian Crăciun, Florin Dochia, Alis Neculea, Raul Baz, Marian Zmaranda, Chifu Leonida Corneliu, Nicu Drăgulin, Livia Dimulescu

(CentrudePresă)

Programul ședinței de cenaclu din data de 3.02.2020:

1. Revista presei culturale
2. Cel mai recent poem
3. ESEUL SĂPTĂMÂNII – FLORIN MANOLE
4. POET ÎN RECITAL – GEORGE PAȘA
5. NICU DRĂGULIN – O RECITARE

(Ioan Vintilă Fintiș)

Foto

Fotografii: Anda Mihaela Miroiu

Foto

Valentin Irimia, Chifu Leonida Corneliu

Valentin Irimia, Marian Zmaranda, Ramona Muller

Începutul de an 2020 reunește membrii Cenaclului literar I.L.Caragiale în cadrul primitor al Filarmonicii Paul Constantinescu din Ploiești

Onoratul și stimabilul președinte al cenaclului, Ioan Vintilă Fintiș, ne prezintă prima rubrică a Revistei Presei, bogată în evenimente și acțiuni literare. Spicuind din revistele ”Cafeneaua literară”, ”Luceafărul de dimineață”, ”România literară”, ”Ramuri”, ”Orizonturi”, ”Argeș” și suplimentul ziarului Adevărul ne sunt aduse la cunoștință temele culturale, precum și ultimele articole de interes literar.

Problemele administrative puse în discuție se referă la administrarea contului asociației și la etapele procesuale ale apariției antologiei cenaclului, care va însuma 240 de pagini. Un rol important în grafica acesteia îi revine doamnei Alice Neculea.

Pe strune de chitară ne încântă Gore Maior și Valentin Irimia.
Ultimul poem de inspirație hibernală deșiră tematica specifică acestui anotimp în versurile membrilor cenaclului Luminița Bratu, Ramona Müller, Livia Dimulescu, Georgeta Popescu, Ema Petrescu, Valentin Irimia, Katy Enache, Viorel Sima, Grațiela Avram, Gore Maior și Ioan Vintilă Fintiș.
Raul Baz ne desfată cu o povestioară scrisă în stilul original ”Cuvântul îngropat”, în care psihologia tipurilor umane din lumea satului prahovean (Puchenii Mari) se îmbină cu principiile sociologice specifice. Sinteza toponimic-istoric alcătuită pe baza criteriului simplității tipic românești, amortizează estetica stilizării. O lume banală devine interesantă într-un spațiu recurent istoriei imediate.

Florin Manole ne prezintă eseul săptămânii ”Dumnezeu transcendent”. În contextul globalizării, paralelismul dintre China și credința europeană impune ”depășirea barierelor religiei și culturii ei tradiționale.”
”În fapt, comportamentul cercetătorilor chinezi este cel al unui doritor să descopere cauze și află că e vorba de taine ale învățăturilor creștin ortodoxe, pe când comportamentul de „imitațio occidentalis” al chinezilor în general se poate substitui preceptelor schismatice ale creștinilor care au ajuns doar imitatori ai duhului creștinătății și, implicit, ai propriei credințe…”
Fără granițe structurale, civilizația chineză pe lângă avântul tehnologic avansat din ultimii ani, dezvoltă un limbaj complex pentru înțelegerea mediului divin și raportarea la Dumnezeu.

Gabriela Petri consideră că atâta timp cât exportul se referă la produs, preocupările de ordin tehnic și tehnologic nu ar avea ce să caute în eseul prezentat. Marian Zmaranda apreciază că uneori decupajele lui Florin Manole nu sunt corespondente și compatibile. China nu poate deveni o țară creștină, având un sistem autocrat feroce și mai mult din populația ei fiind atee. Teodor Ghiondea menționează importanța reevaluării limbajului din punct de vedere tehnic și estetic este necesară ”deoarece actul de interiorizare a percepțiilor face diferența dintre realitatea interioară și realitatea factuală.”
S-a diluat capacitatea civilizației europene de a se mai situa în orizontul sau chemarea credinței într-un mod viu. Ortodoxia este în esență platoniciană. În timp ce Occidentul este setat genetic pe ”cetate”, adică pe oraș, estul este eminamente rural; de aici rezidă și diferențele întâlnite în psihologia socială.

Nicu Drăgulin ne încântă cu un fragment din Marin Sorescu ”Craiova văzută din car e cel mai frumos oraș din lume”.

Se urează ”La mulți ani!” de Sf. Ion…

(Ramona Muller)

Cenaclul “I. L. Caragiale”, 6 ianuarie 2020, de ziua Botezului Domnului

Eugen Petri, Ramona Muller, Florin Oprea Sălceanu, Gabriela Petri, Grațiela Avram, Gore Maior, Maria Bem, Caty Enache, Blanca Trandafir, Vali Irimia, Robert Aristotel, Avrigeanu, Sarah Jaber, Livia Dimulescu, Raul Baz, Ioana Neculea, Alice Ana Neculea, Nicu Drăgulin, Marian Zmaranda, Teodor Ghiondea, Chifu Leonida Corneliu, Florin Manole, Mihai Benoni, Maria Bem, Luminița Bratu, Mihai Ioachimescu, Cătălin Apostol, Sorin Vânătoru, Ionel Sima, Octavian Onea, Emilia Petrescu, Ioan Vintilă Fintiș…

(Ioan Vintilă Fintiș)

La mulți ani!

Programul cenaclului literar I. L. Caragiale  – 6.01.2020

1.Revista presei culturale.
2.Poemul de iarnă – membrii cenaclului.
3.Eseul săptămânii – FLORIN MANOLE
4.O recitare – NICU DRĂGULIN.

Eseul săptămânii – FLORIN MANOLE
1.

Vă reamintesc aici ce rezultă din exemplul pe care l-am preluat de la H. R. Patapievici, și anume, faptul că „din punctul de vedere al unui chinez de la începutul sec XXI, miezul lucrurilor – și ne referim aici la civilizația europeană – este înțelesul creștin al noțiunii de transcendență.

Dar faptele merg în paralel. În timp ce China se dezvoltă după model european și în timp ce „oameni pragmatici care în rapoarte confidențiale către șefii lor, pe linie de partid, încearcă să meargă la rădăcina lucrurilor” și, deasemenea, în timp ce se știe foarte bine „din tratatele serioase de istorie a religiilor că noțiunea unui Dumnezeu transcendent este foarte greu de explicat unei culturi de tip China, deoarece acolo nu există / nu a fost elaborată o structură mentală pentru ca această noțiune să fie uzuală”, iată și o afirmație făcută în teza de doctorat al unui anume Andrei Dârlău de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia, lucrare girată de pr. Emil Jurcan, profesor de istoria și filosofia religiilor: „gigantul chinez abia trezit ar putea deveni țara cu cea mai mare populație creștină din lume, în decursul unei singure generații. În prezent milioane de chinezi devin neo-protestanți din dorința de a imita cultura americană la modă în China capitalistă modernă. Dar chiar și aceste secte pregătesc providențial terenul pentru o Biserică Ortodoxă Chineză autocefală, pe care dimensiunile Chinei ar justifica-o. Există toate condițiile pentru o convertire ortodoxă a Chinei”

Și dacă faptele merg în paralel, această convertire masivă este perfect posibilă, având în vedere predispoziția de a imita a chinezilor, inclusiv și mai ales a culturii europene, iar pe cale de consecință și imitarea însușirii subtilitățăților acesteia și implicit a esenței ei creștine ce constă de asemenea, încă și mai stăruitor și tot într-o imitare, respectiv în imitațiunea Domnului nostru, mântuitorul Iisus Hristos.

Din fericire, imitarea lui Hristos nu se reduce la o simplă analogie pe care, firește, o presupune. Faptul este el însuși legat de noțiunea de Dumnezeu transcendent. Astfel, găsim și explicația atracției cercetătorului sau grupului de cercetători chinezi, afiliați intereselor și implicit realizărilor imitative ale partidului chinez, față de această noțiune.

Așadar, formularea făcută de cercetătorul chinez, cum că esența civilizației europene stă în înțelesul creștin al noțiunii de transcendență, presupune confirmarea lucrativă a acestui înțeles, mai ales în plina dezvoltare de tip occidental a Chinei, prin depășirea barierelor religiei si culturii ei tradiționale.

În fapt, comportamentul cercetătorilor chinezi este cel al unui doritor să descopere cauze și află că e vorba de taine ale învățăturilor creștin ortodoxe, pe când comportamentul de „imitațio occidentalis” al chinezilor în general se poate substitui preceptelor schismatice ale creștinilor care au ajuns doar imitatori ai duhului creștinătății și, implicit, ai propriei credințe. Astfel, orice imitațiune a civilizației europene face din imitatori creștini avant la lettre. Diferența este că în timp ce europenii ignoră până la christofobie propriile rădăcini, chinezii de pildă caută rădăcinile a ceea ce i-a adus într-un asemenea stadiu de dezvoltare superioară. Iar dacă civilizația europeană s-a remarcat prin aceea că a purtat de grijă rădăcinilor celorlalte civilizații, ajungând să le cunoască și conserve mai bine decât au putut-o face ele însele, astăzi o altă civilizație, în speță cea chineză, se preocupă de cultivarea rădăcinilor civilizației europene. De unde și ușurătatea cu care, așa cum schismaticii abordează prin imitație propria credința creștină, un popor cum e cel chinez abordează tot prin imitație efectul acestei credințe, respectiv civilizația străină de ei a Europei. Între timp, chinezii adoptă credințele schismatice ale Occidentului, adică neo-protestantismul, iar Occidentul adoptă efectul riguros al celei mai înalte trepte de imitație a propriei lor civilizații, adică înalta tehnologie chineză.

Ce fel de schimb este acesta, ce fel de substituiri? Pare un joc al complementarităților sau al unor străvezii înlocuiri, un de la sine înțeles al globalizării, o orbire asemănătoare cu cea a europenilor care, influiențați de Epoca Luminilor, erau căzuți pradă prejudecății că lumea întreagă trebuie să aibă parcursul istoric, economic și politic al Europei, ignorând esențialul și anume că civilizația europeană este o excepție. Același lucru se întâmplă și astăzi, numai că orbirea e mai profundă, iar Martin Heidegger, în interviul oferit lui Rudolf Augstein și Georg Wolff în 1966 (publicat în revista „Spiegel pe 31 mai 1976), atrage atenția că există riscul ca această orbire să fie definitivă și asta pentru simplul motiv că „tehnica în esența ei este un lucru pe care omul, pornind doar de la sine însuși, nu îl poate stăpâni”. În ce constă această orbire? Mai întâi în neajunsul de a nu mai fi observabil faptul că, în ce-i privește pe neoprotestanți și de ce nu, pe creștini în general, s-a pierdut din vedere asemănarea ca trăire, chiar dacă imitarea lui Hristos încă mai funcționează, uneori ireproșabil, în plus, este și este exportată cu succes. Și apoi, e vorba despre importul de către noi, europenii, a vârfului civilizației noastre, adică a tehnologiei cu care , desigur și noi ne îndeletnicim, dar ale cărei culmi se străvăd în îndepărtata Asie, tehnologie către a cărei esență, spune tot Heidegger, nu avem încă o cale prin care să o definim ca atare.. Așadar, în drumul nostru spre integrarea și unificarea spațio-temporală a lumii, integrare și unificare inițiate de civilizația europeană, în plină epocă de belșug și prosperitate, am pierdut din vedere un pericol ce ne paște și este încă cel puțin la fel mare ca dezrădăcinarea față de pământ ori înstrăinarea față de noi înșine sau de aproapele și mă refer aici la ceea ce tot Heidegger numește statul tehnic și pe care îl caracterizează ca fiind „ cel mai supus și mai orb servitor în raport cu puterea tehnicii”. Într-un cuvânt, am ajun niște orbi conduși de orbi. Dar cultura și civilizația noastră europeană e grijulie cu noi și ne atenționează din vreme că avem asigurate baierele lucidității aferente dramei ori tragediei sufletești prin care trecem. Astfel, încă de la 1598, Brugel cel Bătrân ne pune oglinda în față. În aceste circumstanțe, care la rândul lor oglindesc supunerea față de un conducător orb, este evident că gândirea sau voința omenească nu mai „poate opera nicio schimbare directă, nemijlocită, a stării actuale a lumii”¹.

Înțelegerea unui gând constă în aceea că gândul celui care vrea înțelesul se află în scopul de a înțelege propriul scop, iar ca gând ce de află pe sine în acest scop, devine astfel și cu putință de a fi înțeles.

2.

Așadar, singură, voința omenească este incapabilă de a schimba starea actuală a lumii. O stare determinată de exportul european de creștinătate în lume și, mai ales, în China și importul de tehnologie dinspre Asia, cu preponderență din China. Se ivesc aici două întrebări: prima, dacă există vreo compatibilitate între cele două, să le numim aici, produse; și a doua, dacă cele două produse satisfac pe deplin nevoile și dorințele materiale și spirituale ale celor care primesc, dar și dacă cei care oferă, dar mai ales europenii, rămân să mai fie influențați de esența produselor acestui comerț, adică de esența creștinătății, pe de-o parte și de esența tehnicii, în ce-i privește pe exportatorii asiatici, pe de altă parte?

În fapt, cred că, după cum, la Mircea Eliade², teologiile contemporane ale morții lui Dumnezeu, „după ce au demonstrat (…) inutilitatea tuturor conceptelor, simbolurilor și ritualurilor bisericii creștine, par să spere că o conștientizare a caracterului radical profan al Lumii și al existenței umane este totuși capabilă să fondeze, datorită unei misterioase și paradoxale coincidentia oppositorum, un nou tip de experiență religioasă” și că „profanul nu este decât o nouă manifestare a aceleiași structuri constitutive a omului care, înainte se manifesta prin expresii sacre”, precum și faptul că „opoziția sacru-profan nu este o caracteristică a religiilor, precizând(u-se) totodată că nici creștinismul nu este o religie”, dar și „că omul creștin nu mai trăiește într-un Cosmos, ci în Istorie”, tot astfel creștinătatea și efectul ei cel mai subtil, tehnologia, odată cu acest schimb de produse, între lumi, aparent atât de diferite cum sunt Asia și Europa, par să formeze acelaș tip de coincidentia oppositorum, evocat de Eliade, cu precizarea că, înainte de a fi exportate, respectiv importate și creștinătatea și tehnologia, par să-și fi ascuns sau să înceapă a-și învălui încetul cu încetul, dinaintea omului, esența. Dacă Eliade vorbește despre sacru și profan ca despre doi termeni bine definiți, astăzi, creștinătatea și, cum am mai spus-o, efectul ei cel mai subtil, tehnologia, par a încorpora nedefinit termenii predilecți ai lui Eliade. Dar ceea ce încercăm noi să atragem atenția, odată cu evidențierea acestei difuze coincidentia, este că se institue deja o drastică și inconștientă oppositia între creștinătate, care nu este o religie și tehnologie, a cărei esență, pornind doar de la sine însuși, omul nu o poate stăpâni. Dacă reluăm, iarăși și iarăși, această afirmație a lui Heidegger, conform căreia în esența ei și pornind de la sine însuși, omul nu poate stăpâni tehnica, în contextul celor de mai sus, apare evident că deși, întru Hristos, pornește de la sine către o restaurare de sine (D. Stăniloae), dar rob al acestui stat tehnic, la rândul lui supus și orb în raport cu puterea tehnicii, omul nu-și mai poate stăpâni propria voință și se îndreaptă mai curând către moarte și autodistrugere. Ajungându-se, cum spuneam mai sus, ca gândirea sau voința omenească să nu mai „poată opera nicio schimbare directă, nemijlocită, a stării actuale a lumii”. Cu alte cuvinte, unica posibilitate a controlului omului asupra lumii și asupra lui însuși pentru a fi și a rămâne, chiar în preajma iminentelor pericole de a se pierde pe sine și de a-și ignora viața, reclamă un intermediar, un mijlocitor, un ceva. Fără un orizont, impus de acest intermediar, care este de natura poeziei și a depărtării³ omul rămâne suspendat între cer și pământ, „fără de început și fără sfârșit” (G. Bacovia) sau ca „un animal rațional care vine de nicăieri și merge spre nicăieri” (P. Țuțea). Acest intermediar este limba, respectiv vorbirea omenească, a cărei prezență este percepută a fi din ce în ce mai degradată și imposibil altfel de definit decât ca vorbărie sau flecăreală. Aceasta e, de altfel, traducerea termenului în volumul Ființă și timp⁴, unde autorul, ocupându-se de acest termen, despre care ține să precizeze că nu este folosit „într-un sens depreciativ”, îl descrie ca pe un discurs comunicat, „în largă măsură înțeles”, dar „fără ca cel care ascultă să se transpună, cu ființa sa, într-o înțelegere originară a lucrului despre care se vorbește în discurs” și, de asemenea, ca pe ceva ce „nu rămâne limitată (flecăreala – n. n.) la vorbirea reiterată cu voce tare, ci se extinde la sfera scrisului, ca maculatură”⁵. Faptul că, în sine, termenul nu este peiorativ, rezidă din aceea că nu conține luciditatea de a face „ca ceva să treacă drept altceva”, după cum, prin chiar natura ei, flecăreala omite (sbln. a.), dar numai pentru că „ce e spus este înțeles în primă instanță ca spunând cu adevărat ceva (sbln. a.)⁶. Așadar, nu prin maculare ori omisiune, flecăreala ia locul acelui intermediar între noi, adică limba, sau între cer și pământ, adică Cuvântul, ci prin aceea că flecăreala și vorbăria sunt efectul unei sufocări conferită de lipsa de orizont și de depărtarea din care discursul și comunicarea apropiindu-se, să devină împărtășanie și cuminecătură, tocmai pentru că poate reveni permanent „ca la un temei, la lucrul despre care se vorbește”. Iată cum, prin această imposibilitate de irumpere dintr-un orizont al poeticului și depărtării, discursul și comunicarea, chiar atunci când există, devin sufocante și nu sunt altceva decât „o închidere”.⁷ Oricât de amplă ar fi comunicarea, oricât de sofisticate ar fi produsele pe care le schimbăm sau facem cu ele comerț civilizatoriu între noi, că se numesc ele tehnologie sau creștinătate, până când nu vom încerca măcar să le percem esența dintr-o îndepărtare, adică altfel decât numai pornind de la noi înșine, vom fi stăpâniți și de tehnologie și de Biserică și de lumea în care trăim. Până la sufocare sufocând la rândul nostru tot ce atingem. Așa cum pănă la apariția creștinătății a făcut și face orice religie și orice ideologie, ambele fiind bine asimilate a ceea ce am numit flecăreală. Totuși, într-unnrăzboi al civilizațiilor în care suntem astăzi, pe moment și pentru a evita o confruntare directă, transformarea flecărelii în diplomație este o soluție de moment, o practică preferabilă, dar ea devine o cangrenă socială când se exprimă, inadecvat, desigur, asupra unor subiecte cum, in istoria noastră recentă, este data de 21 Decembrie. Inadecvarea limbii și a limbajului au făcut ca subiectul însuși să rămână neatins și netratat în esență. De unde și imposibilitatea de fi perceput coerent.

_____________________

Note:

Programul cenaclului literar I. L. Caragiale  – 16.12.2019

1. Cel mai recent poem
2. FILM DOCUMENTAR- TABĂRA DE SCULPTURĂ MONUMENTALĂ
PLOIEȘTI PARCUL DE VEST, EDIȚIA A DOUA
ÎN REGIA LUI CĂTĂLIN APOSTOL

(Ioan Vintilă Fintiș)

Dacă toamna se numără bobocii, la începutul iernii se numără patrioții. După Ziua Națională a României, membrii Cenaclului literar I.L. Caragiale se readună pentru o „bulgăreală” literară. Președintele cenaclului, Ioan Vintilă Fintiș ne prezintă rubrica Revista Presei,incluzând în analiza sa articole și recomandări din revistele ”Contemporanul”, ”România literară”, ”Week-end”, ”Apostrof”, ”Flamuri” etc. Fintiș prezintă starea în care se găsește starea antologiei, aducând la cunoștința colegilor ultimile retușuri. Din motive obiective, poetul Valentin Iacob, redactor al ziarului ”Formula As” nu s-a prezentat la ședință.

”Cel mai recent poem” ne dezvăluie creațiile doamnelor Luminița Bratu (”Prima barcă la mal” și ”Timp/anotimp”), Ramona Müller (”Silabisim duminici”) și Caty Enache (”Leac”). Ioan Vintilă Fintiș apreciază evoluția doamnei Luminița Bratu și calitatea versului său, mai ales de când frecventează acest cenaclu.

Doi dintre colegii noștri înscriși la rubrica ”Eseu”, în cadrul antologiei prognozate, Sorin Vânătoru și Teodor Ghiondea sunt prezentați cu câte un scurt CV de către președintele cenaclului, Ioan Vintilă Fintiș.

Astfel, Sorin Vânătoru, născut la 9 iulie 1954, atestat în jurnalism în urma unui concurs la ”România literară” este translator engleză-română, membru al Grupului de studii Interdisciplinare afiliat Academiei Române. Alex Ștefănescu scrie despre Sorin Vânătoru: ”Poezia sa este un alcool tare. Te amețește și îți creează un fel de dependență.” Nicolae Stanciu menționează: ”Trebuie să spun că Republica de la Ploiești este o republică culturală. Acest Sorin Vânătoru are o latură specială. Negativist, nu acceptă tiparele, modelele anchilozate, și atunci vine și le dinamitează.”
Sorin Vânătoru ne prezintă eseul ”În ceasul al 12-lea al existenței noastre” . Într-un cotidian vremelnic și câteodată cenzurat de întrebări și neputință, existența obligatorie ne înfățișează un ”Dumnezeu ermetic”, atunci când ”pariul cu dimineața a luat sfârșit”. Cei care sunt capabili să treacă de simțul datoriei, destinați ”extazului mental”, trecând în ”beția lucidă” își pot asigura ordinea interioară doar dacă îl vor lua ”cu asalt pe Dumnezeu”. Contemplația valorilor spirituale are nevoie de concret și realități factuale. Logica propriilor sisteme de valori ne dă dreptul ca fiecare să fie ”definit și liber să fie fericit cu matricola pe frunte”. Credința versus rațiune dezvoltă ideea conform căreia ”continuăm să credem în ceva, pierduți în părinți.” Un registru realist cu germeni puternici de structurare presupune un echilibru între exteriorul și interiorul eu-lui.

Caty Enache menționează că sunt multe variabilele care se pot construi dinamica unei situații, dar nu este de acord cu generalizarea și mai ales cu pluralul ”noi” folosit de Sorin Vânătoru. În contradicție cu colega noastră, Fintiș consideră că el se regăsește în acest eseu. Depănând amintiri referitoare la plimbările de acum 40 de ani, pe Bulevardul cu Castanil, îl evocă pe Sorin Vânătoru ca un autentic filosof și, totodată, un poet eretic. Revolta de care dă dovadă în scrierile sale Sorin Vânătoru, se pare că este o parte constitutivă de spargere a șabloanelor, lucru pe care Livia Dimulescu îl apreciază la scriitorul ploieștean. ”Viața este așa cum scrie Sorin Vânătoru. Întotdeauna m-am regăsit în ceea ce scrie el. Viața nu înseamnă numai petale de trandafiri și romantism.” (Livia Dimulescu)

Domnul Teodor Ghiondea, ”recrutat” din București de către colegii noștri, soții Gabriela și Eugen Petri, participă de un an de zile, regulat la ședințele Cenaclului literar I.L. Caragiale PLOIEȘTI.
Asolvent al Facultății de filosofie-istorie și fost cadru didactic s-a axat pe studiul istoriei religiilor, pe cele ale esoterismului islamic, dovedind în același timp un profund interes pentru opera lui René Guénon. Alături de Florin Mihăescu publică numeroase articole și reviste, fiind membru cofondator al revistei ”Scrieri și studii tradiționale„.

Eseul din această seară ”Cuvântul ca Poiesis” supune atenției importanța poeziei ca mijloc de ființare prin cuvântul creatorului său, al poetului. Identitatea actului poetic comportă, prin cele două segmente ale sale Adevărul și Frumosul, un proces de metamorfoză, pentru ca poezia, rezultând ca produs final, să poată fi legitimată în ascensiunea ei în absolut. Pornind de la aprecierile lui Heiegger, conform cărora complexitatea identității umane are nevoie să se raporteze la ființă, iar pentru aceasta poetul întemeiază cuvântul: ”Principial, Clipa îşi exteriorizează lipsa de dimensiune prin perenitate, iar Punctul prin plenitudine; cele două fiind condiţiile primordiale ale oricărei manifestări, moduri esenţiale ale Fiinţei, iar prin aceasta actul poetic este originar şi generic.”

”Prin cuvântul său, poetul devine un “interval” între lume şi Dumnezeu; separă lumea de Creatorul său prin natura exprimabilului şi prin tenuitatea formei acestuia, dar şi uneşte creatura şi Creatorul prin tăcerea ce constituie esenţa şi taina poiesis-ului; numai aceasta, tăcerea, este “cuprinzătoare de veşnicii” (după expresia lui Mateiu Caragiale). ”

” Actul poetic, poiesis-ul, este o moarte şi o înviere”

Atenția captată în timpul lecturii se soldează cu ropote de aplauze. Caty Enache aprofundează paragraful conform căruia ”poetul reprezintă un interval între Dumnezeu și lume”. Domnul Teodor Ghindea completează ideea cu rădăcini în ezoterismul islamic, care susține că totul este o realitate, inclusiv Dumnezeu reprezintă o realitate între El și Creația sa Absolută. ”Atâta timp cât noi privim lucrurile din postura noastră, ne situăm în acest interval și în această realitate.”, adaugă domnul profesor. Sorin Vânătoru, completează, amplificând semnificațiile eseistice: ”Această critică literară ține mai mult de romantism. Câtă aplicabilitate poate avea ea în cadrul unei picturi de Picasso? Ce fel de critică este actuală?”
Teodor Ghiondea conchide că în momentul în care ești doar consumator de muzică și de pictură, poți percepe mesajul artistic cu totul diferit față de cel al creatorului. Acest lucru, înseamnă, până la urmă, geniul creatorului care, poate transmite prin opera sa ceva diferit față de ceea ce a gândit. ”Eu pot vedea și pot simți mai mult decât a simțit Picasso”. Un pictor de biserici, trebuie să se plieze anumitor canoane, datorită sistemului de aplicație. Asta nu înseamnă că un preot trebuie să fie un bun teolog. Analog cu funcționalitatea hieratismul impersonal, se dezvoltă ideea că modernitatea a început o dată cu Isus (scena plecării de la Cina cea de Taină), iar Biserica nu poate avea superioritate la nivel metafizic sau filosofic. Florin Manole apreciază că experiența gândirii constituie o condiție existențială și că puterea creatoare a cuvintelor este dată de faptul că ” poezia are putere”.

Raul Sebastian Baz, absolvent al Facultății de Matematică, cu numeroase volume apărute ne prezintă ultima carte ”Numere prime” publicată la ed. Brumar, în 2019. Colegul nostru ne citeşte două povestiri, inspirate din viața rurală a Prahovei: ”Răzbunarea” (cu narațiunea despre meleagurile din Blejoi) și ”Călugărul și vinurile”. Amestecul de real și ficțiune, împletirea satirei cu realitatea istorică, precum și originalitatea narativă a scriitorului mențin și captează atenția auditoriului. Domnul Octavian Onea consideră că Raul Sebastian Baz ne poartă printr-un domeniu, prin care nu ne mai poartă nimeni. În același timp îi sugerează câteva adnotări referitoare la personaje și membrii familiei prezentate. Teodor Ghiondea recunoaște autenticitatea din scrierea lui Baz, precum și altitudinea originală a mesajului transmis. Un stil indedit față de un fapt divers. Un alt sens al istoriilor paralele și rigoarea care ține de autenticitate constituie filonul original care duce la o scriitură foarte bine închegată.

La sfârșitul ședinței Nicu Drăgulin ne recită în modul său impresionant ”Un actor destul de fad”, de George Țărnea.

După acești bulgări de literatură, așteptăm avalanșa literară în următoarele săptămâni. Pe curând!

(Ramona Muller)

Noiembrie 2016, Filarmonica “Paul Constantinescu”

Cenaclul “Ion Luca Caragiale” Ploiești

Sorin Vânătoru, Valentin Irimia, Livia Dimulescu, Marian Zmaranda, Eugen Petri, Valeriu Câmpeanu, Corina Nistor, Florin Manole, Marie Ivone Scărlătescu, Ioan Vintilă Fintiș, Octavian Onea, Chifu Leonida Corneliu

(Foto Andrei Tudor)