Grupul de la Ploiești

Luni, 10 iulie, de la ora 17, va avea loc reuniunea Cenaclului „I.L. Caragiale”, eveniment bilunar organizat de Asociația Culturală 24 PH Arte. Întâlnirea se va desfășura la sediul Jazz Cafe, str. Praga nr. 11.din Ploiești.

Dezbaterile cenacului sunt deschise membrilor și iubitorilor de literatură, artă și culte. Toate creațiile citite vor fi comentate de membrii prezenți. De asemenea, se vor împărți informații și se vor distribui reviste literare.

Cenaclul „I.L. Caragiale”, înfiinţat sub egida Asociației Culturale 24 PH Arte își propune să anime viaţa culturală a județului Prahova prin lansări de carte, recitaluri, conferinţe pe teme culturale.

C.C.

Ieri după amiază la ora stabilită, ora 17.00, ne-am întâlnit la sediul Filarmonicii noastre dragi şi am purces în sala destinată orelor noastre de Cenaclu. Au răspuns prezent vechi combatanţi, mai noi combatanţi şi invitaţi, Vintilă Ion Fintiş, Preşedintele Societăţii noastre literare, apoi absolut după aşezare în sală, Raul Sebastian Baz, Marian Zmaranda, Livia Dimulescu, Cati Enache, Carmen Bălan-pictor, Zincă George, Avrigeanu Robert Aristotel, care mi s-a prezentat – Aristotel, iar eu i-am dat mâna spunându-i – Demostene, -încântat a spus, crezându-mă pe cuvânt, Graţiela Avram, Virgil Rădulescu- cel care face ziarul nostru atât de frumos şi bogat, dragul nostru regizor Cătălin Apostol, Florin Manole, Onea Octavian, Florin Oprea Sălceanu, Dan Minoiu.

După ce ne-am ocupat locurile şi ne-am aşezat trupurile obosite de chinul scrierii şi de neputinţa facerii, a urmat, ca de obicei, o Revistă a Presei literare prezentată de Şeful nostru, care a disecat evenimente mai multor publicaţii şi reviste.

La rubrica – Cel mai recent poem, s-au prezentat Cati Enache, Raul Sebastian Baz, Dan Minoiu şi Florin Manole care a prezentat o tabletă ce a incitat la discuţii şi care a fost publicată şi-n ziarul Cenaclului.

La Şerbetul de sâmbătă după amiază, scriitorul Dan Minoiu a prezentat noile lui personaje create ca fiind continuatoare ale lui Costel şi Tanţei. A suscitat discuţii şi această prezentare, fiind formulate păreri pro şi contra acestei scrieri.

După pauza de ţigară, a lor, s-a trecut la rubrica –Poet în recital, unde maestrul Fintiş a citit din cel mai recent volum terminat, dar încă nepublicat, intitulat – Radiaţia cubului. Trecându-se la polemici, Livia Dimulescu a ţinut să arate că în această creaţie, poetul se justifică fără smerenie, cu fast şi mândrie, dar cu o transcendere luminoasă. Continuă ideea Cati Enache care spune că asistăm la o poezie discursivă, de la idee la argument, cu imagini deosebite care trebuiesc luate pas cu pas şi apreciate. Dan Minoiu intervine şi arată că aici trăirile sunt efectiv autentice cu refulări şi zbateri, cu imagini de o plasticitate rară, o poezie densă, imperativă, uneori. Marian Zmaranda reliefează discursivitatea evidentă a poeziei, care deşi tensionată, ne apare blândă, cu un drum care şi-l urmează cu obstinenţă. Tot eşafodajul nu se încheie fertil, spune Marian, ci are o tentă care aminteşte de – Boleroul- lui Ravel. Aristotel Avrigeanu, spune că este o poezie foarte frumoasă, cu figuri de stil de marcă, o lectură plăcută, la care Florin Manole adaugă că i se pare cel mai frumos text citit de poet, cu o exprimare delicată care dă frumuseţe poeziei. Florin Oprea Sălceanu se referă la lipsa de concentrare a poetului în anumite momente, dar Raul Baz ne reaminteşte frumuseţea discursului poetic citit, iar Cătălin Apostol ne spune că acest grupaj de poezie prezentat de poet este altfel decât cele de până acum şi ar trebui să se ţină seama, la care Onea Octavian ne propune să citim noi înşine poemele, nu să o facă poetul sau altcineva. Ni s-ar deschide alte perspective.

Cu toate temele terminate, poetul Fintiş a mulţumit asistenţei şi i-a ademenit la o prelungire a discuţiei la o bere. Rece, rece ca inima mea când am văzut că am ratat prima dată intrarea la Facultate.

După poza de grup aferentă, ne-am îndreptat fiecare unde i-a poftit inima, sau le-au cerut interesele, urmând a ne întâlni peste două săptămâni într-o altă locaţie, întrucât a venit vacanţa şi peste truditorii de la Filarmonică. Vă pup pe frunte!
Dan Minoiu

Luni, 5 iunie, zi de Sărbătoare, Sfânta Treime. Evadând din cotidianul monotoniei citadine Asociația Culturală 24 PH ARTE a organizat deja tradiționalul cenaclu literar, reuniune în cadrul căreia s-au desfăşurat câteva evenimente culturale adresate celor pasionaţi de lectură.

Ca la fiecare întâlnire a Cenaclului nu au lipsit prezentarea de carte, marcarea evenimentelor culturale, recitalul poetic, lectura şi analiza critică a creaţiilor prezentate de membri cenaclului.

Adevărate momente de joncţiune între curtoazia, eleganţa, eticheta şi bunul gust pe care, ca norme tacite şi elitare, le cultivă societatea oamenilor iubitori de cultură, pe de o parte, şi ideea de refugiu, de comuniune, complicitate şi solidaritate, chiar de libertinaj, originalitate şi insolit provocator, pe de altă parte, tot mai puternic şi mai permisiv demonstrate de eterogena mondenitate citadină.

Nu au lipsit de la reuniune Ion Vintilă Fintiş, invitatul special Miki Vieru, Laurențiu Popa, Marian Zmaranda, Florin Manole, Octavian Onea, Leonida Chifu, Florin Oprea Sălceanu, Dan Minoiu, Dan Mustățea.

Pe parcursul evenimentelor culturale prezentate, poeții Ioan Vintilă Fintiș și Miki Vieru au susținut câte un recital de poezie din volumele „Catedrala de rouă” respectiv „Hotel Sud no 2” (în exclusivitate, volumul fiind în curs de apariție editorială, detalii AICI).

Luni , zi de Cenaclu. Mă pregătesc asiduu, pentru că urmează să citesc la rubrica ,,Poet în recital”. Pe la ora 16.00, o ploaie sălbatică spală şi curăţă tot în jurul ei. Iau drumul Filarmonicii noastre dragi, şi la ora 17.00 pe o “ploaie incendiară” îmi întâlnesc colegii, care-au reuşit să ajungă la întâlnire. Nu mulţi, dar reprezentativi…

Am plăcerea să vă reamintesc câteva nume, devenite deja celebre, prin constanţa cu care participă la manifestările noastre, Ion Vintilă Fintiş, păstorul nostru, Irimia Valeriu, Marian Zmaranda, Florin Manole, Katy Enache, Octavian Onea, Leonida Chifu, Mihai Ioachimescu, Florin Oprea Sălceanu, Popa Laurenţiu, un bun prieten al nostru şi Dan Minoiu.

S-a făcut, de către titularul rubricii, o revistă a presei literare bogată în conţinut, poetul Ion Vintilă Fintiş a citit, a recitat, ne-a povestit, ne-a informat, ne-a semnalat, lucrurile considerate demne din Reviste şi Publicaţii – România Literară, nr.19,20 şi 21, Adevărul de week end, Sintagme Literare, Argeş, Cafeneaua literară-Piteşti, Viaţa Românească nr.4-2017. S-au semnalat apariţii editoriale de marcă, vezi Augustin Doinaş.

La rubrica –Cel mai recent poem-, a citit Vali Irimia şi Katy Enache a prezentat 2 eseuri scurte. S-a continuat cu – Şerbetul de sâmbătă după amiază- rubrică susţinută de scriitorul Dan Minoiu şi apreciată laudativ chiar şi în pauza care a urmat citirii acestuia.

După pauză, colegul şi prietenul nostru Marian Zmaranda ne-a atras atenţia, la modul cum numai el ştie să o facă, asupra unui articol apărut sub semnătura dragului nostru confrate, Florin Manole – Rigoarea creştină versus precizia diabolică, articol făcut urmare unei lecturi propuse de alt confrate, Raul Sebastian Baz şi intitulat – Să râdem cu Filothei Zervakos.

S-a trecut apoi la –Poet în recital, unde Dan Minoiu a citit câteva poeme dintr-un volum care l-a început de puţin timp şi căreia ar dori să-i dea un conţinut şi o finalitate, dacă va fi posibil. Dezbaterile le-a deschis poetul Ion Vintilă Fintiş, care a făcut referire şi la ultimul volum, şi la timpul care îi uneşte, la stilul folosit de poet, la unele neconcordanţe şi la faptul că poemele nu sunt total unitare, compacte, deşi încărcate de frumos şi sensibilitate.

Un poet care provoacă, un poet care poate cuceri, care îmbie, a mai spus domnia sa. Marian Zmaranda a destăinuit că s-a simţit în timpul lecturii gâdilat la ureche de ritmuri eminesciene şi eseniene, că erosul masculin este dominator, că poetul fuge de spaimele care i se par împovărătoare.

Katy Enache, a criticat recitatorul, care s-a cam grăbit, dar a lăudat poetul pentru faptul că impresionează prin scriitură, poezia fiind una de inspiraţie, prin excelenţă.Florin Manole, a lăudat valenţele poetului şi puterea lui de a scrie şi altfel, decât are obişnuinţa, Mihai Ioachimescu a recitat câteva versuri care i-au atras atenţia, manifestându-şi acceptul pentru lucrările prezentate.

Leonida Chifu, face vorbire şi de cărţile de până acum, ale poetului şi la faptul că acesta are teme devenite obsesii care-l asaltează, îi provoacă benefic forţa imaginativă, şi la faptul că aici există o dictatură a inspiraţiei, poetul fiind posesiv în masculinitatea sa.

Octavian Onea, vorbeşte despre rima pereche, care e folosită uneori fără putere de convingere,Popa Laurenţiu vorbeşte despre recentul volum aflat în lucru ca fiind o continuare fericită a celorlalte, Vali Irimia se raportează la tandreţea şi romantismul poetului, în timp ce Florin Oprea Sălceanu vorbeşte despre un poet format, plutind prin spaţii poetice nelimitate, existenţialiste, spaţii în care totul este epifanie, luminare.

A fost bine, am scăpat , până la urmă, mergem înainte. Până data viitoare, vă pup, ca de obicei, pe frunte…Nu pe cea încărcată de poveri şi necazuri, ci pe cea doritoare de linişte şi frumos.

(Dan Minoiu)

(Foto, de la dreapta la stanga  🙂 ) – Ioan Vintilă Fintiş, Livia Dimulescu, Violeta Sfetcu, Olimpia Tacu, Alexandru Popa, Rodica Kati Enache, Valentin Irimia, Mihai Ioachimescu) Instantaneu de după şedinţa de cenaclu realizat de Ivone Scărlătescu)

A venit ziua revederii colegilor şi prietenilor din Cenaclul I.L.Caragiale, bineînţeles tot la primitoarea şi drăgălaşa noastră Filarmonică unde au răspuns prezent unui apel imaginar, scriitorii Ion Vintilă Fintiş, preşedintele Cenaclului şi membrii acestuia, Florin Manole, Vali Irimia, Katy Enache, Ivone Scărlătescu, Livia Dimulescu, Mihai Ioachimescu, Marian Zmaranda, Octavian Onea, Leonida Chifu, Dan Minoiu şi musafirii noştrii, Alexandru Popa, Olimpia Tacu şi Violeta Sfetcu, primii doi fiind invitaţi de mine să participe, prezentându-se cu câteva date de identificare colegilor de Cenaclu.

Am purces la parcurgerea temelor şi punctelor noastre de bază, prin Revista Presei Literare, rubrică revenind în sarcina poetului Ion Vintilă Fintiş, care ne-a prezentat nişte frumuseţi literare apărute în ultimele două “Românii literare” , şi în “Adevărul de weekend” şi în revista “Argeş”, făcând referire şi la Antologia prezentată de mine ,”Literatura din Călimară” carte care mi-a reprodus câteva poeme şi la care am colaborat cu mare plăcere. A fost de asemenea prezentată cea mai recentă apariţie editorială, marca Dan Minoiu, anume “Ţigara Ultimului parcurs”.

Cărţile au fost bine apreciate şi prin citirea unui poem din Antologie, am trecut la o altă rubrică permanentă – Cel mai recent poem. Au mai citit Ivone Scărlătescu şi pentru prima oară într-un Cenaclu tânărul Alexandru Popa, care s-a bucurat de aprecieri. Aşteptăm toţi tinerii care scriu sau nu, să ni se alăture în acest demers cultural.

După o pauză de ţigară, în care am fost serviţi de Katy cu ceai şi cafea, s-a trecut la rubrica susţinută de criticul nostru Marian Zmaranda, aceea a unei ,,Lecturi la microscop,, astăzi fiindu-ne prezentat un volum de critică literară “Ochiul lentilei critice” semnat Ştefan Ion Ghilimescu şi în care se regăsesc trei poeţi dragi mie, Vintilă Fintiş, Marian Dragomir şi Camelia Radu.

O lectură generoasă, spunea domnul Zmaranda cu preţiozităţi din Heideger, cu multe note proprii pline de cuvinte incitante, o carte relevând frumuseţi reale ale unor poeţi, nu nepărat foarte cunoscuţi, dar existenţi, trăitori, cu sârg şi aplecare pentru fenomenul artistic.

S-a trecut apoi la -Lectura de Cenaclu – prezentată azi, de Katy Enache, care, urmare unei lecturi “20 de ani în Siberia,, scrisă de o femeie din Bucovina, uşor alfabetizată, cu doar 3 clase, a scris şi ne-a prezentat câteva eseuri de substanţă. O carte , spunea ea cuprinzând adevăruri, răutăţi, fapte, locuri, oameni, întâmplări.

O carte şocantă, dureroasă despre adevăruri care nu condamnă neapărat, ci eliberează.După citire, poetul Vintilă Fintiş, s-a pronunţat că lectura este de fapt o introspecţie vis a vis de experienţa cutremurătoare a unei femei trăitoare într-o Siberie , care multora din noi ne aparţine.

Dan Minoiu , discută despre consistenţa celor scrise, în sensul că spre final, aceasta s-a diluat considerabil, fapt susţinut şi de Marian Zmaranda care a mai adăugat că prima parte a fost mai literară, a doua mai jurnalistică, dar este o scriitură prezentând disconfortul colectiv.

Octavian Onea, susţinea cu rugăminte chiar, că ar dori îndepărtarea de orice Siberie, iar Mihai Ioachimescu, făcea paralela celor auzite cu un film SF, de mare calitate. Aceeaşi paralelă, cu un alt film o face şi celălalt critic al nostru, Leonida Chifu, care mai adaugă şi că toate şi războaiele şi nefericirile au condus, spre binele tuturor, la facerea Uniunii Europene.

Florin Manole, vorbeşte de un alt Memorial al Durerii, despre unele şi multe lucruri şi întâmplări abominabile trecute sub tăcere şi ne aduce aminte că trebuie să ne punem întrebări pentru a deveni celălalt, povestind chiar un episod biblic.

Violeta Sfetcu ne aminteşte şi atrage atenţia că acum se comunică mult mai uşor, dar e degeaba, Ivone Scărlătescu aducându-şi aminte de o altă carte povestind viaţa unor români armeni siliţi să îndure drumul pribegiei, susţinând că paradoxal, noi, suntem programaţi de el, de Război, deşi a afectat atâta de rău familia.

Pe acestă temă Livia Dimulescu e de acord că întâmplările de la nivel personal se pot transforma în drame colective şi că izolarea nu numai că nu este bună, dar este letală. Discuţii aprinse, încinse ca în timpul unui grătar, să tot participi. Sper că v-a făcut poftă să participaţi şi dvs. şi până data viitoare , vă pup pe frunte.

(Dan MINOIU)

Foto – Ivone Scărlătescu (Octavian Onea, Livia Dimulescu, Marian Zmaranda, Ioan Vintila – Fintis, Dan Minoiu, Kati Enache, Leonida Chifu)

Ne-am adunat la ora stabilită, în frumosul aşezământ de cultură în care suntem găzduiţi de amfitrionul nostru, domnul Director al Filarmonicii ploieştene, Vlad Mateescu, pe care am avut plăcerea să-l salut astăzi, nu foarte mulţi colegi, dar reprezentativi, mulţi dintre noi fiind plecaţi din localitate şi lipsind motivat. Au răspuns la apel domnii Ion Vintilă Fintiş-preşedintele Cenaclului ,”I.L. Caragiale”, Marian Zmaranda, Onea Octavian, Leonida Chifu, Florin Oprea Sălceanu, Dan Minoiu şi doamnele Livia Dimulescu, Ivone Scărlătescu, Kati Enache.

După o revistă a presei culturale, solidă, făcută de Ion Vintilă Fintiş şi cu ajutorul unor reviste literare de marcă ale momentului – Sintagme-Timiş, Poezia-Iaşi, Cafeneaua literară-Argeş, Revista-Argeş, şi a unor relatări orale din presa ultimelor două săptămâni şi a prezentării unui volum de critică în care era inclus chiar poetul Fintiş, s-a trecut la un moment aşteptat , acela al recitării unui poem recent.

A citit din revista ,,Poezia,, unde a fost recent publicat , poetul Dan Minoiu, completând din aceeaşi revistă de cultură cu o parodie făcută de Poetul Lucian Perţa la una din lucrările lui. A citit apoi colega noastră Kati Enache, două poezii sensibile, ambele intervenţii ale celor doi poeţi fiind bine primite de colegi, discutându-se pe temă cu interes şi plăcere. S-a trecut apoi la altă rubrică permanentă “Şerbetul de sâmbătă după amiază” eseu bine primit de colegi, făcând comentarii pe temă Leonida Chifu, Marian Zmaranda, Vintilă Fintiş, care şi-au manifestat acceptul vis a vis de non violenţă şi înţelegere în cadrul familial şi cel social.

S-a prezentat apoi de colegul şi prietenul nostru Marian Zmaranda un volum “Religie în Democraţie” al lui Camil Ungureanu, care vorbeşte despre ortodoxia românească şi nu numai, ieşită, de sub perioada comunistă, care vorbeşte despre America şi fascinaţia ei, o ţară în care sunt respectate religiile, Confesionalul, încă de la debutul ei ca ţară în devenire. S-a vorbit despre islam şi multifaţetele lui, prezentate în carte ca fiind netrăitor într-un stat laic, religia fiind apanajul celor puternici.A luat cuvântul şi Leonida Chifu şi Dan Minoiu şi Kati Enache pe această temă generoasă.

La rubrica vedetă – Scriitor în  recital, au fost citite de scriitoarea Livia Dimulescu fragmente dintr-un roman în lucru. Fragmente care au creat discuţii, toţii colegii contribuind cu ceva la formarea unei păreri, cât de cât omogene. Dan Minoiu spunea despre ce s-a citit, o curgere lină, cu emoţie la frazare, cu un dialog veridic, Leonida Chifu, spunea că nu are destule elemente de identificare şi că este vorba de un transfer de personalitate, Kati vorbea de zonele parcurse de Livia, cele ale traumei, ale neşansei copilăriei, Marian o încadra ca pe o scriitură subtilă, cu neprevăzut, iar Ivone s-a referit la pătrunderea în sufletul omenesc.

Vintilă Fintiş s-a referit la construcţie, ca fiind una arhetipală, Florin Sălceanu şi Octavian Onea concluzionând că avem de-a face cu o proză densă, de sugestie, care incită. Livia Dimulescu însăşi a recunoscut că nici ea nu ştie cum va continua, ce are să urmeze. Urându-i succes şi făcându-ne, ca întotdeauna, Ivone pozele aferente intrării noastre într-o imortalitate iluzorie, am plecat spre casă în pâlcuri.

Fiind într-in pâlc plin de bărbaţi am putut să văd cum lângă noi opreşte o maşină de fiţe imensă, cam de 10 ori mai puternică decât forţa de pricepere a domnişoarei care o conducea şi care dându-se jos de la volan, ne privea din susul poziţiei ei sociale de femeie avută, cu o superioritate demnă de o cauză mai bună.

Am văzut-o cum se înduioşează la cât de pauperi părem şi i-am adresat umil câteva cuvinte care sigur nu le-a priceput : -Suntem mulţi, dar puţini la minte. A dat din cap a princiară înţelegere şi a spus cu un glas de soprană ieşită la pensie : -Nu-i nimic. Câtă indulgenţă, m-am gândit… când ai, poţi să faci şi gesturi de-astea… Mulţumim, biată femeie. Pentru noi ai fost ca un balsam. Câtă înţelegere şi profunzime… Până la proxima discuţie, vă pup , ca de obicei, pe frunte…

(Dan Minoiu)

A venit ziua de luni, zi, la fiecare două săptămâni, dedicată Cenaclului ,,I.L.Caragiale “. În atmosfera încărcată de frumos şi istorie a Filarmonicii ploieştene şi-au făcut apariţia rând pe rând scriitorii noştri cu care ne mândrim. Au răspuns prezent Ioan Vintilă Fintiş, în ordinea sosirii, Ivone Scărlătescu, Dan Minoiu, Livia Dimulescu, Marian Zmaranda, Florin Manole, Rodica Enache, Onea Octavian, Leonida Chifu, Corina Nistor. S-a respectat , ca de obicei ordinea de lucru , s-a trecut la Poezii recente şi mai vechi.

Dramaturgul Onea Octavian a recitat poezii aparţinând lui B.P. Haşdeu şi tatălui său, un mare patriot, şi Iuliei Haşdeu, apoi poeţii şi scriitorii Livia Dimulescu, Dan Minoiu, Rodica Enache, au încântat prin prestaţiile lor, prezentând câte 2 poeme fiecare. Bine primită a fost şi disertaţia colegului nostru Florin Manole, despre ceea ce presupune – Buna Vestire – ca reprezentare şi mod de percepţie în efemera noastră existenţă. Bucuria se poate învăţa, spune Florin, de aia ne şi bucurăm de această sărbătoare în post.

S-a citit , de către Dan Minoiu ,,Şerbetul de sâmbătă după amiază” şi Marian Zmaranda l-a comparat, după lectură cu eseul despre Buna Vestire. Acelaşi coleg, la rubrica care o susţine,a prezentat cartea -TERAPIA-, a lui David Lodge, o carte care a fost prezentată şi sub aspectul similitudinilor cu alte scrieri, o carte în care ni se prezintă alienarea omului, pe măsura creşterii averii sale. Un personaj principal, reprezentând englezul de mijloc, o persiflare arătând nevroza unei epoci.

A venit apoi rândul poetului Ioan Fintilă Fintiş, la -Poet sub microscop- să recite din scrierile sale. Un poem simfonic, cum l-a numit autorul, intitulat Retragerile- ,un poem frumos, dens, încărcat de frumuseţe, de actual şi de metaforă, un poem în care imaginile crează un asamblu, a spus Dan Minoiu, completat fiind de colega Rodica Enache care a meţionat că acest poem creează viziuni, nu stări.

Un poem psihedelic, spune Florin Manole în care peisajul este acelaşi gramatical, mâna poetului recognoscibilă, spunea Marian Zmaranda, făcând apropieri între acest poem şi o pictură de Bruegel, sau de muzica lui Vivaldi. Sau de scrierea lui Celine, spune Florin.

Livia Dimulescu suţine că este un subiect greu de abordat, care copleşeşte prin măreţie, dar poemul curge nederanjând şi transformându-se în pseudomaterie. Da, totul curge au ajuns toţi la concluzia aceasta, se transformă, se dizlocă, se disipează.

Totul este cuneiform. Un bolero cu mai multe fuste, spune Marian Zmaranda, iar poetul Vintilă Fintiş concluzionează cu elocinţă o dezbatere cu multe frumuseţi , arătând că întregul poem este de fapt o descompunere şi o refacere a materiei.

Frumos spus, frumoasă seară. Peste 2 săptămâni, pe 10.03.2017 vom fi iar prezenţi şi cu musafiri de soi şi cu dvs. pe care vă aşteptăm la fiecare manifestare. Nu ne ocoliţi, nu aveţi de ce. Veniţi să vă mai răcoriţi spiritul cu bucuria parcurgerii imediate şi concrete şi cu vraja dată de acest miracol care se numeşte Om. Până la următoarea întâlnire, vă pup pe frunte.

(Dan Minoiu)

La fiecare două săptămâni, Cenaclul ,,I.L Caragiale ” se întruneşte cam în aceeaşi formulă la Filarmonică, unde gazda noastră, Domnul Director al acestei pretigioase instituţii, Domnul Vlad Mateescu, a avut bunăvoinţa să ne ofere spaţiu de lucru şi de popas. Cred că am să fac o scriere după fiecare sfârşit de Cenaclu, să rămână şi posterităţii ceva vis a vis de zbaterea noastră…

Săptămâna aceasta au răspuns prezent colegii noştri, Ioan Vintilă Fintiş, Preşedinte al acestui Cenaclu, apoi alţi scriitori de bază ai acestei Cetăţi, numind aici aleatoriu pe Florin Manole, Ivone Scărlătescu, Livia Dimulescu, Rodica Enache, Marian Zmaranda – criticul nostru, Gabriela Petri şi renumitul ei soţ, sculptorul, şi nu numai, Eugen Petri, apoi Octavian Onea, Leonida Chifu, un alt critic de forţă al Cenaclului, Cătălin Apostol, regizorul de filme duioase, triste şi reale şi scriitorul de mare talent care este, apoi Raul Sebastian Baz şi Dan Minoiu.

S-a urmărit programul care fusese discutat şi s-au respectat întocmai rubricile permanente : Revista Presei, făcută de preşedintele nostru, poezia la alegere, citind aici doar doi poeţi, Dan Minoiu şi Rodica Enache, apoi, , Şerbetul de sâmbătă după amiază, citit de Dan Minoiu, autorul pastilelor. S-a discutat puţin pe tema poeziilor şi pe tema acidităţii Şerbetului, câţiva colegi împărtăşind păreri şi opinii. S-a trecut apoi la rubrica – Poet în Recital – unde a fost supus examinării noastre pertinente Poetul Raul Sebastian Baz.

Cu un timbru bun şi clar, poezia lui a dat la iveală un poet copt, cum s-a exprimat Vintilă Fintiş, un poet cu o metaforă bine situată la nivelul întregului, cum s-a exprimat Dan Minoiu, şi cu o dicţie poetică demnă de luat în seamă, după cum arăta Livia Dimulescu suţinută de Rodica Enache, care de altfel a citit frumos de tot o altă poeziei a poetului pus în discuţie. S-au mai raportat la cele auzite şi ceilalţi , fiecare nuanţând în stil propriu, vezi Marian Zmaranda, Florin Manole, zicerile poetului. Un om de succes căruia i-a fost apreciată lucrarea citită, poezia, în speţă. Felicitări !

S-a trecut, după o scurtă pauză de ţigară la Program, respectiv la 2 filme proiectate de acest mare regizor, care este Cătălin Apostol, de obicei sau tot timpul şi scenarist al filmelor, prietenul nostru drag. Primul film, un documentar ,, Cuibul de cuci ” ne-a adus în faţă lumea tristă şi hâdă a alienării, într-o lume a noastră, departe de a fi mai sănătoasă decât cea din film.

O lume adevărată, palpabilă, dar de care ne ferim neignorând-o totuşi. Un film premiat în ţară şi străinătate. Dură e realitatea privită de aproape în ochi. Colega noastră, Livia Dimulescu a plâns tot timpul. E mai sensibilă ca mine…A urmat apoi, al doilea film, înaintaşul lui ,, Las Fierbinţi,, un film care i-a adus satisfacţii naţionale şi internaţionale celebrului nostru contemporan.

Dar, dacă stăm să contabilizăm , ce film făcut de el, nu i-a adus satisfacţii ?… Bravo, Cătălin Apostol, ne mândrim cu tine. Un film bine tensionat, bine gradat, cu umor şi tristeţe, intitulat ,,O zi bună” Numai o zi bună aşa ca aia să nu fi avut, dar ironia face parte din viaţă şi Cătălin ştie asta .

A fost aplaudat la scenă deschisă, s-au făcut poze, s-au dat întâlniri, s-a mers la bere, s-a comentat şi pe acolo, că aşa-i firesc, să combaţi din orice poziţie. O seară plăcută. Păcat că nu veniţi în număr mai mare. Este o bucurie pentru noi să avem musafiri. Nu suntem gazde nici simandicoase , nici pretenţioase şi firesc, ne plac musafirii. Veniţi fraţilor că nu aveţi ce pierde…Din contră. Vă pup pe frunte…

(Dan Minoiu)

Deunazi, stateam de vorba cu un foarte, foarte bun prietin, asa cum ar spune un moldovean neaos, intr-o noapte cu ger si vifor si cu un pahar de vin bun in fata, la caldura casei…

Dupa rasete si cimilituri, el ma intreba printre altele de o maniera serioasa  cum mai merge viata pe sus.

Oooo !!! Viata pe sus pluteste si este calare. Calare in permanenta.

Intrebarea : Cum adica???

Pai, tu nu stii??? Inaltul este populat  de  ponei, de multi ponei.

Contrariat, tovarasul meu intr-o noapte de iarna : Ce ponei, despre ce vorbesti ???

Poneii… Fiinte fabuloase  care umplu Susul cu tropotele lor micute, precum inorogii, padurile si raurile…

Ei circula Sus pestrazi si acum incep chiar sa isi faca si autostrazi speciale pentru piciorusele lor vanjoase si scurte. Au instalat chiar semne de circulatie. Unii vor chiar sa fie politisti la circulatie. Iar altii, jandarmi. Insa niciunul, politician sau presedinte.

Pretinul meu din seara viforoasa mai ntreaba daca ei au case, proprietati, mosteniri, samd…

Nuuuu !!! Nicidecum ! Sus, nici nu se pune vorba ! Ei nu au nevoie. Nu au nevoie decat de strazi si autostrazi pavate cu flori si insoleite. Atat vor.

Pai si in rest ce fac ?!

Pai se ocupa de minunatele lor culori.

Pai cum adica ?! pai uite asa, foarte simplu : aerul sus este mult mai colorat, iar ei cu ochii lor mari si blanzi privesc cu lacrimi dulci care curg si ele de asemenea in culori. Atunci coamele, care dealtfel sunt foarte bine pieptanate si cat mai lungi scutura si ele culori.Ei nasc curcubeele pe ceruri. De fapt ocupatia lor de baza este aceasta. Aranjeaza culorile si se ingrijesc de curcubee.

Ei au blanite sidefii, iar din coamele lor pornesc asa usor catre lumi curcubeele cu toate culorile ceresti.

Unii cand sunt mai suparati pentru ca nu au reusit sa fie politisti sau ce voiau ei in jandarmerie, isi mai pun in coame niste flori aduse d-aiurea de vanturi si vifore.

Dar sa vezi ce copitute au… aurete si cochete. Cu acelea bat in poarta cerului pentru aprovizionerea cu culori. Si daca nu se intampla nimic, nu, nu ei nu fac greva, ci dau o raita pe la sfinti si fac… Ce ? Comunicare, Domnule !Sunt maiastri  in treaba asta.

Dupa ce rezolva cu toate aceste chestiuni, incep sa verifice daca este ordine in acareturile micilor zane. Ca astea sunt cam deocheate. Lasa totul vraiste, zicand ca ele zboara cu bagheta sa adoarma copiii seara. Dar de fapt ele umbla creanga, pana le ia durerea de cap.

La un momendat, unul care s-a vrut lider al poneilor venise si el cu idei dintr-astea pamantesti : improprietarire, legislatie, strategie, pacea mondiala, etc. .

Si atunci s-a vazut un mare lucru : ceilalti i-au spus raspicat ca ii vor ridica  asa,simplu culorile, caci intre noi fie vorba, fiecare este responsabil cu anumite nuante. Ala, liderul s-a sucit, s-a rasucit, s-a burzuluit  si pana la urma a lasat coama balta.

Dom’le, noroc ca e iarna afara si e vifor, caci altfel i-am vedea si noi cu ochiul liber, daca am fi atenti. Asa nu ii auzim decat tropotind.

Tropotit linistit cu muzica aleasa.

(Mihaela Popescu TAULET)

Acest ghid nu se doreşte a fi decât un îndrumar prealabil pus în slujba doamnelor şi domnişoarelor pentru a le călăuzi pe drumurile necunoscute ale iubirii şi amărăciunii…

Să purcedem deci:

– Când El, soţul, îţi spune: „Dar de ce mă torturezi, dragă?” (discuţii despre modă, coafor, cheltuieli, maşină buşită… indexul poate continua).

Tu, tabloul perfect al inocenţei şi al calmului, fără a te enerva sau a remarca faptul că nu te ascultă şi că este cu ochii beliţi în televizor, la ştiri sau spre o altă preopinentă, vei răspunde ferm, dar melodios:

„Iubire, te întreb pentru că nu ştiu ce să fac şi am nevoie de sfatul tău înţelept!” Şi, strâns cu uşa, va fi nevoie să dea sfaturi.

– Când El, soţul, este bolnav şi anchilozat pe canapea, în pat etc. şi urlă şi plânge ca un copil, implorându-te să te prefaci în infirmieră… Nu vei spune nu şi nu vei ţipa că te-ai săturat.

Melodios şi de data aceasta, glasul îţi va cânta şi vei pleca gătită top către farmacie sau pentru a aduce nu ştiu ce cutare medic, pe care îl ştii printr-o cunoştinţă şi aceasta ţi-a zis că este eficient. După, ieşi frumuşel pe uşă şi suni repede o prietenă sau un prieten şi vă vedeţi la o cafea de taclale. După vreo două, trei ore treci şi pe la farmacie şi cumperi o sacoşă de algocalmine, nurofene, paracetamoale, pansamente de stomac etc… şi revii senină acasă.

Inevitabil, el va fi îmbufnat şi furios, urlându-ţi: „Dar ce ai făcut atâta timp? ai fost pe Luna să cauţi medicamente şi medic?”.

Tu, calmă, inocentă ca întotdeauna, răspunzi cu iubire, că în trafic ţi s-a oprit maşina sau autobuzul a avut pană şi numai cu nişte persoane de Doamne Ajută ai ieşit la liman. Dar că ai alergat cât ai putut de repede către el, ştiindu-l în suferinţă, acest lucru nefiindu-i, de fapt, caracteristic.

– Când vrea să facă amor seara, noaptea, iar toată ziua a ţipat ca un nebun, nu vei zice că te doare capul. Nu. Vei fi drăgălaşă, cerându-i o poziţie nemaivăzută, nemaipomenită, de coțopeneală. Despre asta ai citit într-o carte mai veche de kamasutra, nu din ediţiile astea noi, contrafăcute, şi ai dori ca să se întâmple aşa. Sau ai dori, dar ar fi bine să vă îmbrăcaţi şi să căutaţi un alt loc prielnic: pădure, tomberoane, staţia de autobuz etc…Utilizaţi imaginaţia. Şi veţi constata că minunata apetenţă pentru datoria conjugală în poziţia misionarului sau alte câteva clasice poziţii va dispărea. După, urgent: de găsit un amant drept antidot.

– Sunteţi în divorţ. Case, acareturi, copii la mijloc, un câine, o pisică etc… multe de împărţit. Amanta avidă, ca un animal de pradă. Pentru a fi lucidă în prima instanţă, recomand amant ca antidot.

După certuri, lupte care mai de care cu avocatul lui – unul mai breaz unul decât altul -, lăsaţi lucrurile la foc mic şi reveniţi către preopinent, desigur, cu voce melodioasă, dar fermă, spunându-i că aţi reflectat la chestiune şi că aţi avut, aşa, ca o revelaţie: v-aţi gândit profund, v-aţi rugat, aţi vorbit cu părintele duhovnic şi aţi ajuns la concluzia că pentru o amantă, aceste lupte sângeroase intestine nu sunt necesare. Şi, în consecinţă, nu mai sunteţi de acord cu divorţul.

Să vedeţi după, fibrilaţii!! Iar în timpul ăsta, amanta poate rămâne la locul ei respectabil de amantă. Îi permiteţi.

– Când trebuie să plecaţi în concediu şi trebuie să vă hotărâţi asupra unei destinaţii. Inevitabil, încep discuţiile de genul: că alegerea mea e mai bună, ba nu, a mea etc. Că aia a ta e prea scumpă. Tu vei zice că nu mai vrei să te întâlnești şi anul ăsta acolo cu Popeştii, Georgeștii… pe care i-ai mai văzut şi anul trecut…

Atunci, soluţie: după ce ai avut câteva lacrimi în ochi scoase cu o ceapă tocată, delicat şi ferm, ve începe comunicarea absolutistă. Vei spune că dacă nu va fi aleasă destinaţia ta, tu rămâi acasă. După două zile de bufnituri şi mormăieli, va ajunge la concluzie că cea mai minunată tortură este să meargă unde doreşte sufletul doamnei.

– Când trebuie înlocuită maşina. Cu care tu, în principiu, te deplasezi cu copii la şcoală, cu câini şi pisici la veterinar, bineînţeles că el, bine intenționat de altfel, va alege din motive de economie un fel de mobiletă.

Veţi vizita nenumărate parcuri auto şi el va găsi de cuviinţă că aia şi aia e cea mai bună, că deh, se pricepe la motoare. Dar tu nu vrei şi nu eşti de acord cu niciuna din variante. Şi dacă nu vrei, nimeni nu te poate obliga. Şi atunci îi vei spune pe acelaşi ton ferm că te-ai decis la o bicicletă Decathlon cu numeroase opţiuni şi scaune de purtat copiii şi genţi ataşabile pentru cumpărături, animale, ghivece şi altele. Şi pleci tu îmbufnată de data asta.

Vă garantez rezultatul.

În consecinţă, subiectele pot fi numeroase cum ar fi :
– alegerea şcolilor pentru copii
– alegerea prietenilor
– florile pentru nunta finilor
– alegerea filmului care trebuie privit
– rochia care este nepotrivită, ca şi coafura
– faptul că vii tu prea târziu de la muncă
– faptul că vrei la spa şi nu la un grătar în pădure
etc., etc.

Sfatul general este: păstraţi-vă cumpătul, băgaţi capul în frigider, vorbiţi cântat şi alegeţi cea mai fermă metodă de tortură. Dacă nu funcţionează, atunci nu vă rămâne decât argumentul cratiței în cap în timpul somnului.

Seria următoare va face referinţă la torturarea iubitului şi, eventual, a amantului.

Experimentare plăcută.

(Mihaela Popescu – TAULET)

A stat şi a ascultat ore în şir vocea de dincolo de telefon. Orice i-ar fi spus ea, nimic nu era în regulă. Tot ce putea spune despre ea e că era o pisică de interior şi că atunci când ieşea aşa, frumuşel, din căsuţa pisicilor periate şi deocheate, un tigru nu-i făcea frică.

El vorbea continuu. Fără şir. La un moment dat, ea închide telefonul blestemat, pur şi simplu. Nici aşa nu e bine. Telefonul nu mai sună, însă încep mesajele fără şir. Din amuzament, începe să răspundă. Parola anului: pătrunjelul!!!

Ce putea cere ceva mai complicat unuia ca el? El, acela, nesperatul, favoritul să poată rezista în faţa cererii unui pisici de casă: rămâi cu mine două zile în casă ca să râdem şi după, dacă te rog să cumperi pătrunjel, să nu te superi…

În teorie, nu e complicat. În aparenţă, DA. De unde vine contradicţia favoritului, nesperatului, frumuşelului???

El îi spune cu glas tare :

„Dom’le, dacă e iarnă, unde găsesc, draga mea, pătrunjel?!”

Pisica de casă, ştia EA. Însă scuturând fin din clopoţelul ei încheiat cu colier verde la gâtușor, spune :

„Iubire, nu am idee, însă ieşi tu, afărică şi caută! Întreabă călătorii, întreabă alte pisici de tomberon, întreabă vânzătoarea de la brutăria din colţ şi poate avea-vei un rezultat. Dacă nu, ajungi în Piaţa Parlamentului şi acolo, cu siguranţă, vei avea răspuns şi vei şi găsi.”

Cu inima grea şi îndoită, el se avântă în geruri, cu lacrimi care nu reuşeau să urce paneaua ochiului, gândindu-se cu amar la pisica de apartament. Tortură curată.

Între timp, ea cânta şi îşi lingea lăbuţele… aşteptând pătrunjelul!

Apăi, trecu o zi, trecu o noapte, trecu iar o zi şi iar o noapte, trecură nouă şi multe nenumărate, iar el, nesperatul, favoritul, frumuşelul, nimic. Nici el şi nici urmă de pătrunjel.

După ce miorlăi cu plânset amar, îşi scutură clopoţelul, îşi şterse ochii de ametist şi se gândi repede că nu-i bai. De fapt, înainte, pe vremuri, frumoşii ăştia plecau în cruciade. Unii crăpau, iar alţii se întorceau victorioşi şi aveau încă mult chef să cultive… pătrunjel. Cât despre stat în casă, nu mai vorbim! Nicio ezitare!!

Astăzi, iaca, na! Păi, uite-aşa devii feministă, îşi spuse ea. În cele din urmă, se hotărî să îşi ia mantoul şi să iasă ea însăşi în căutare de pătrunjel.

Merse ce merse prin ninsoare, până ajunse pe bulevardul din centru. Şi când, acolo, ce să vază?

Iubitul, nesperatul, favoritul, frumuşelul trecea într-o caleaşcă în braţe cu o pisică de tomberon. Şi culmea! Caleaşca era plină de pătrunjel!!!

Îi veni să se tăvălească pe jos, când simţi o bătaie uşoară pe umăr. Se întoarse şi ce îi fu dat să vadă?!

Unul mai frumos, mai vânjos şi mult mai surâzător şi mai puţin miorlăit îi întindea un buchet smaraldit de-adevăratelea de pătrunjel.

Morală: Să nu fii pisică de casă atunci când nu trebuie!
Și-am încălecat pe-o șa şi v-am spus povestea-aşa!

(Mihaela Popescu – TAULET)

Theodor Vasilache (născut în 1942, la Ploiești) a făcut studii de germanistică la Cluj și București. În anii 1960‑1970, profesor de engleză și membru al cenaclului și boemei literare din orașul natal. Debut în primul număr al României literare în 1968, sub auspiciile și prezentarea entuziastă a maestrului și prietenului de mai târziu, Geo Dumitrescu.

În perioada cât a trait la Ploiești este unul dintre personajele de prim plan al Cenaclului I.L.Caragiale. Bibi cum îi spunea prietenii, era pe atunci, adică prin anii 70, o autentică figură de boem, înconjurat de o mica gașcă de admiratori,cu care se etala , prin cafenele și grădini de vară, după furtunoasele ședințe de cenaclu

Deranjat de atenția specială de care „se bucură” pe lângă organele de supraveghere și intimidare, mai ales după moartea foarte mis­terioasă a prietenului și colegului de cenaclu Helmuth Weber, în 1978, „rupe rândurile” și fuge în Occident. Se stabilește cu familia la Hanau, unde lucrează douăzeci de ani ca profesor.

În 1990, la chemarea prietenilor literați Laurențiu Ulici, Nicolae Prelipceanu și Petre Stoica, nu dă curs îndemnului acestora de repatriere, însă se reapucă de scris cu forțe noi și publică șapte cărți: Fiul Risipitor (Cartea Românească, 1994), Turnul Babel pe Main (Cartea Românească, 1995), Spectacol Împotrivă – Gegenschauspiel, volum bilingv, traducerea germană de Horst Samson (Kriterion, 1996), Carnaval la Gurile Dunării (Cartea Românească, 1997), Primul Milion și alte Fantasme (Kriterion, 1998), Fantasme la Gurile Dunării (Vinea, 2002), Fantasme din Lumea Cealaltă (Vinea, 2003), Fantasme, oglindiri, înscenări (Paralela 45, 2012), Fleurs du mal(heure). Flori de ceas rău (Paralela 45, 2013).

Călătoreşte mult în Europa şi frecventează diverse cercuri literare, îndeosebi pe cele ale scriitorilor germani emigraţi din România (Herta Muller, Horst Samson, Johannes Lippet etc.). Face parte din PEN-Clubul german.

(Documentare Ioan Vintilă – Fintiș)

SCRISOARE DE ACASĂ

 Nimic nu se mai aseamănă cu ceea ce a fost,

deși nic n-a fost clintit din vechea alcătuire…

Poate doar portretul lipsește de pe perete

dar nu și cuiul din suflet.

Oamenii aceștia care au fost, care sunt încă,

maieștri în arta travestiului, ies pe scena mare a străzii

atât de distrați încât nici unul nu pare a-și mai aduce aminte

cum a fost îmbrăcat prima oară…

Și asta acum, la ora 12 în Europa, unde cam peste tot

lumea se schimbă să coboare la masă…

Ei singuri, pe inima goală,

în bucătăria țării stau și discută

proiecte de schimbarea pașnică a meniului

în funcție de nervozitatea pieței de-aiurea sau

de apatia aragazului de acasă…Sfânta cale de mijloc :

nici Mc Donald dar nici supa cu steluțe de general,

și  totul după rețete de mult compromise…

Și iată iată bărbatul acesta cu ochii în lacrimi

nu e nimeni altul decât călăul, care parcă nici

nu ar mai tăia capete, ci doar ceapa – mărunt, mărunt…

 PRÂNZ DE BINEFACERE

Duminica după liturghie

dăm buzna în sala de mese

ca să mâncăm și să bem creștinește

pentru aproapele mai puțin norocos

din Bosnia, Somaalia, etc…

Strecurăm niște bănuți într-un plic

și ne punem pe treabă

mâncând și band ecumenic, cum spuneam

pentru fratele mai vitregit

întru Christos, Mahomed etc…

Uneori, nici nu mai știm exact

pentru cine ne ghiftuim;

adică urmează să îi aducem

o rază de soare în viață…

( cu-atât mai mult cu cât, adesea,

burta lui lui sfârtecată tot n-ar putea

să rețină aceste bucate sau băuturi…)

Sunt și unii obosiți de-a mai da,

argumentând că, în definitiv, nici pentru ei

nu prea mânâncă sau bea

aproape nimeni în lumea a treia;

( și poate pe bună dreptatae… )

Noi însă, cei mai mulți, după slujbă

continuăm să mâncăm și să bem

convinși că-n trupurile noastre greoiae

locuiește Bunul Samaritean

cu tot neamul lui,

confortabil…

POVESTE DEGEABA

Nu-ți mai răci gura cu povestea

nemaipomenitelor aventuri

ale Măiestriei

în țara ei etern călătoare

pe schimbători curenți de aer.

Și nici, când obosiți

dăm prin colțuri de somn,

nu ne mai fredona sub ferestre

din strania muzică

a sferelor.

Fiindcă, imuni la ficțiune

noi nu cunoaștem lumea

decât din impactul direct,

nădușit,

în lucrurile crude ale ei…

                    (Din volumul Spectacol împotrivă, Kriterion 1996)

Sorin VÂNĂTORU – Născut în 9 iulie, 1954. Licenţiat în psihologie, studii autodidacte de filozofie şi ştiinţe, membru al Grupului de Studii Interdisciplinare Ploieşti, vechi membru al Cenaclului I.L.Caragiale( aprox. din 1971). La vârsta de 18 ani publică în revista „Luceafărul”, în pagina condusă de Geo Dumitrescu, un poem.La acea vârstă este apreciat de scriitorul Coman Şova, de la revista “Amfiteatru”. Mai târziu, peste ani, scriitorul Nino Stratan îl prezintă în revista „Contrapunct” din Bucureşti.

Este foarte bine primit de criticul Alex Ştefănescu care scrie:

““Însemnările lui Sorin Vânătoru atrag imediat atenţia şi impresionează prin îndrăzneala şi impresia de noutate pe care o provoacă dramatismul gândirii, prin paradoxurile spectaculoase, deloc ieftine, prin expresivitatea energică a formulărilor.

Autorul loveşte năpraznic, cu un baros de oţel, în stratul de idei pietrificate pe care alţii le consideră incontestabile şi, chiar dacă nu reuşeşte să le disloce, măcar face să sară din ele scântei. Poezia sa este un alcool tare. Te ameţeşte şi îţi creează un fel de dependenţă. După ce termini de citit un poem simţi nevoia să mai citeşti unul. Prin comparaţie, versurile multor autori de azi încep să ţi se pară apă chioară.

Se mai remarcă sensibilitatea faţă de suferinţa umană, umorul de idei, de o rar întâlnită fineţe.”

Criticul literar Puiu Spiridon Damian:

“un „tenor al cuvântului”, cu o vocație ieșită din comun. Chiar Nino Stratan aprecia, spunând: „Dacă acest om trăia într-un mediu media mai dezvoltat, cultural vorbind, cred că ar fi fost o vedetă reală” a completat Puiu Damian.

Prof.Nicolae Stanciu:

„Trebuie să spun că Republica de la Ploiești, este o republică culturală. Acest Sorin Vînătoru este o latură specială. Negativist, nu acceptă tiparele, modelele anchilozate, și atunci vine și le dinamitează „

Scriitorul Ion (Nino) Stratan :

„Sorin Vânătoru este un fantast decis. Viziunile sale se structurează în discursuri apoftegmatice, mustrătoare, poezia sa este obsesia unui „illo tempore”, în care reflexivitatea, schimbarea codurilor şi intertextualitatea se găsesc la mare preţ. Făcut pentru poezie, văzând în ea un mod de existenţă, Sorin Vânătoru adaugă aerului de Ecleziast într-o lume pragmatică, imagini mişcătoare ale obiectului contestat. Eul său lărgit, Eul său bun,  sfărîmă barierele singurătăţii unui împătimit al moralei într-un limbaj meandrat, sarcastic şi adesea autoironic, pentru a spulbera aerul de rigiditate. „Cearta” sa este cearta noastră cu cele văzute şi nevăzute, cu sentimentele şi cu limbajul, deci o continuă apropiere a limitelor care nu ne limitează.” Revista “Contrapunct”-Bucureşti.

A publicat două cărţi(spune ca mai mult citeşte decât scrie):

O carte de poeme, însemnări şi eseuri literare,-“La capătul răbdării”-şi o carte de filozofia ştiinţei ,în care trece în revistă şi comentează tehnicile predictive, iar în partea a doua a cărţii interpretează faptele de conştiinţă în raport cu moartea şi neantul.

(Documentare Ioan Vintilă – Fintiș)

Acum e momentul !

 Nu, Doamne, n-am să înlocuiesc nicio literă din Cuvîntul Tău nemaipomenit,

ba am să înlocuiesc!

Mereu între Rai şi Iad la masa de scris,

mereu în pariu cu Tine pe muchie de cuţit,

între mine şi Tine mereu am strigat “Acum e momentul ! “, “Acum e momentul ! “

şi mă prăbuşesc în oligofrenie, ca într-o supremă rugăciune!

Cearta oamenilor cu Dumnezeu

                                                 (fragment)

Suntem o  halucinaţie  a  memoriei  tale,

deraiaţi  în praful şi pulberea trupurilor noastre !

uciderea  noastră  sporeşte  începături  nescrise,

mai  siguri  de  vinovăţia  risipirii

decît  de  întinderile  începutului  de  lume,

cu toţii am fost  provocaţi să  ispăşim o străveche confuzie,

docenţii  supravieţuirii  spre tine se înalţă !

EU  SÎNT ALFA ŞI OMEGA,

SALVAREA  VOASTRĂ  E-N  BLESTEM,

ŞI  TOTUL  VA  URMA

VOI  NU TRĂIŢI SEMNUL,

SEMNUL  MEU  E  DINCOLO  DE  MINE,

V-AM  DAT  O  REALITATE, DAR VOI AŢI ELIBERAT EXILUL,

LA CE BUN LUCIDITATEA,CÎND TOTUL EXISTĂ ?

VĂ  ÎNTREB  CE  E  OMUL  ŞI  SPUNEŢI  CĂ  E  TÎRZIU,

VĂ  ÎNTREB  CE  E  APA   ŞI  SPUNEŢI  CĂ  AŢI  UITAT !

dar  existenţa  ne dă ocol

boala şi moartea  ne  arată  calea  învingătorilor

viaţa ne putrezeşte

în carcera  tuturor  simţurilor plus unul,

şi  lăuntrul  nostru  e  inundat  de  fierăraie,

ARBORELE  MEU  FULGERĂ

DIN  NELOCUITA  VOASTRĂ  SURPARE

IN NOMINE  IN NOMINE  IN NOMINE

VEŞNIC  AM  FOST  MUT  PENTRU  A  VORBI

EU  SÎNT NEANTUL  DE  A  CUVÎNTA

NEANTUL  LIBER,

VOI  CĂUTAŢI  UN  GRĂUNTE,

ROTINDU-VĂ  CU  FIEREA-N  VOI

PÎNĂ  LA  SECĂTUIRE

MATEMATICII  MELE  I-AŢI  GĂSIT  NIMICNICIE

ŞI  AŢI  RĂMAS  SOLDAŢI  AI  LIBERTĂŢII

INUTILI  ÎN  MIJLOCUL  FRIGULUI  !

CINE  VĂ  APĂRĂ ?

UNDE  ERAŢI

CÎND  BURNIŢAM  PESTE  VERTEBRELE VOASTRE ?

VEŢI  RĂMÎNE

TIFLE  SÎNGERÎNDE  LA  RĂSCRUCILE  EXISTENŢEI

VOI  ÎNŞIVĂ  O CONJUNCŢIE

ÎNTRE  PERFECŢIUNE  ŞI  VILEAG

NEMURITORI  DE  RÎND  LA  DREAPTA  SFIDĂRII

ASCUNDEŢI  LANTERNE  ÎN  LUMINĂ

AŢI  SUFLAT  PESTE  SPIRITUS

ŞI  AŞCHII  VĂ  SAR  DIN  NĂSCARE

UNGHIILE  VI  SE  ÎNFIG  ÎN  DEGETE

DEGETELE  SE  ÎNFIG  ÎN  URLET

AŢI  DESPUIAT  TEXTELE  NINSORII

ŞI  STÎRNIŢI  NISIPURI  UNDE  NU  PUTEŢI  AJUNGE

NU VEI AFLA SEMNUL,

OMULE -VAERULE !

Auschwitz

Am fost împins pe marginea gropii, plină cu cadavre.În aşteptarea glonţului, am zărit, pentru o fracţiune de secundă, intelectul lui Dumnezeu, avea o mutră de tarat mintal, se uita la mine chiorâş, ce, nu mă recunoşti ?

N-am apucat să-i zic ceva verde în faţă. Au aruncat var peste mine. M-am destrămat şi-am început să mă scurg la rigola divină.

De atunci, scriu continuu.

Sunteţi în divorţ? Şi ce dacă?

Veţi ajunge să distilaţi în urechile dumneavoastră, mai uşor sau nu, invitaţii anulate, promisiuni nepromise, proiecte de baluri, de vacanţe care nu se vor face nicăieri. De ce? Un divorţ e un divorţ. Toată lumea înţelege, însă agenda prietenelor devine din ce în ce mai mică.

Nu vei mai fi invitată la dineuri, cocktail-uri şi ale prostii de genul ăsta. Chiar dacă ai copii lângă tine şi te ocupi, nu eşti iertată. După, vei avea o serie de invitaţii pe la înmormântări, parastase, slujbe. Nimic rău. Însă prietenele tale vor fi invizibile. Nu vei fi niciodată invitată unde sunt familii definite. Pentru că domnilor nu trebuie să le sară ochii. Săracii! sunt ţinuţi într-un fel de rezervaţie natural-matriarhală, ca nu cumva să pleci la sfârşitul dineului cu chelul sau grasul preferat la subsuoară.

Un alt deliciu: telefoanele aşa ziselor prietene, feisbukuri şi alte prostii, pentru a afla ce faci tu şi pentru a transmite dezinteresate viitorului ex-soţ, buletinul de ştiri. Magnific.

În timpul ăsta: copiii cresc, te zbaţi cu proceduri, facturi. Moralul poate merge. Ai lângă tine copiii, uneori împotriva ta… Să nu uităm de conceptul divorţ…

Şi telefonul sună cu întârzieri şi scuze.

În ceea ce mă priveşte, aceste penibile căutări de explicaţii m-au făcut întotdeauna să râd.

Mă duc în bucătărie, tai o felie de şuncă cu ceapă la cinci dimineaţa, beau un pahar de lapte bătut şi râd şi o iau de la început.

Morală: O femeie divorţată de iure et facto, la fel pentru una pe care a divorţat-o moartea, nu poate rămâne singură decât dacă îşi impune.

În rest, îi rămân toate acele anotimpuri pe care nu le-a trăit înainte, deltele de ger şi soare, cuvintele care se mişcă, nopţi senine cu lumini pătrunse, cuvintele oamenilor, cu sens sau fără sens… Vara, teii, salcâmii,

râurile, munţii, salcâmii…

Toate rămân.

Şi iubirea vine.

Pe cărare.

(Mihaela Popescu – TAULET)

Ea trăia într-un oraş. Un oraş destul de vechi. Avea casă pe o stradă principală. Una din cele mai frumoase case. Cu arabescuri în arcade şi coloane la balcoane. Flori, nu. Vitraliile nu pemiteau.

Îmbrăcată în straie de brocart, în fiecare zi păşea cu picioarele-i mititele dintr-o încăpere într-alta. Aranja lucruri, diverse obiecte… porţelanuri, statui, sipete, statuete, cântece, acorduri…

Însă tot ce atingea cu mâinile ei devenea aur. De unde casa era plină de bogaţii nemăsurate. Chiar şi strugurii de pe mese nu mai puteau respira de-atâta aur.

Într-o bună zi, edilii oraşului împreună cu alţi cetăţeni au bătut la porţile mari. Ea, ocupată pentru a aranja şi ramifica diverse lucruri şi obiecte cu mânuţele ei, a deschis cu întârziere.

Oamenii nerăbdători au năvălit de-a valma înăuntru. Ea a rămas afară. Şi a văzut cum toată casa ei era devastată de lăcomie. Cu părul ei de aur şi veşminte de brocart a trecut strada vis-à-vis. Îngheţată, privea la cei care se luptau în casa ei pentru Aur.

Tristă, a plecat mai departe. Spre Oraş.

Dispăruse.

După ce toată lumea a împărţit totul din casa ei, totul ieşit din mânuţele ei, au început să întrebe: şi acum??

Acum, cum facem aur ?

Fata cu mâinile de aur nu mai era nicăieri.

*

Ea era ea cu el. Şi erau bine. Cântecul lui era vis pentru auzul ei. Mâinile ei mângâiau braţele lui şi prefirau aur. Au trecut secole şi nu se mai despărţeau. Amalgamaţi de-atâta dor, zâmbeau şi râdeau întruna.

Într-o bună zi, un vânt rău a venit. El a plecat până jos, pe pământuri. Ea a zis că rămâne acolo, sus, şi că îl aşteaptă.

Au trecut iar secole şi el n-a mai venit către sus. Ca niciodată, ea aştepta. A tot aşteptat, până când a considerat că e cazul să coboare să îl caute. Poate o fi păţit ceva.

Jos. Ea, cu părul ei de aur şi cu mânuţele ei.

El, undeva pierdut în labirintul oraşului. De vorbă cu cetăţenii oraşului. Despre orice.

Îl cheamă cu iubire. El se uită la ea cu ură şi îi aruncă în faţă: „Faci aur cu mânile şi eu nu ştiu? E, da! Acum ştim cu toţii cine eşti!”.

Ea îl priveşte mută, fără a putea scoate un cuvânt. Îl iubea. Cu adevărat. Era pierdută fără el. Era în pielea ei. Îşi măsurase paşii după paşii lui.

Ea: „Iubitul meu…” . Cu un gest larg el îi spuse că toată povestea lor de sus s-a terminat şi că, de fapt, ea poate pleca unde o vedea cu ochii.

Ea n-a înţeles de ce el, iubitul ei din secole, o aruncă aşa, departe…

*

Pentru că mâinile ei cântau aur, glasul ei era aur, iar lacrimile ei făceau să curgă aur pe obraji…

El a rămas jos. În oraşul – cetate. Ea, singură, cu cărări de deşert în faţă. Din nou către în sus.

Morală: Coborâm Paradisul, precum trapeziştii de circ, pentru Unul, pentru El, pentru Acela. Am ales a părăsi Cetatea cu secole înainte tot pentru El, pentru Unicul, pentru cel mai Minunat. Iar într-o zi oarecare, sub un pretext oarecare, El va uita Paradisul unde ea cânta deunăzi, numai pentru el…

Atunci aurul din lacrimi dispare, iar mâinile le vom îmbrăca cu mănuşi. Pentru a evita ca tot ceea ce atingem să devină aur. Iubirea nu trebuie să poarte aur. Pentru că Iubitul e Obosit.

Şi călătoria către În Sus reîncepe cu glas şi suflet îngheţat. Dar reîncepe…

*

Uneori, dimineaţa, ne trezim cu anunţ de dispecerat: „Am terminat. Nu te mai vreau.”. Tu, năucă, nu pricepi nimic din toate acestea. Tu te plimbai prin poveste. Paralizată, nu mai ştii ce poţi face şi cum ai putea repara acel ceva de care nu ai cunoştinţă.

Vei trece deşertul şi vei regăsi drumul. Fără lacrimi şi fără alte căutări.

(Mihaela Popescu – TAULET)

Pseudonimul lui Ion Vergu Dumitrescu, n. 14 februarie 1937, Mizil, jud. Prahova, d. 10 august 2014, Ploieşti. Poet, prozator, critic literar, publicist. Fiul Mariei Dumitrescu şi al lui Terente Filimon. A studiat la Liceele “I.L. Caragiale” şi “Mihai Viteazul” din Ploieşti. A urmat cursurile unei şcoli postliceale de petrochimie. A debutat cu versuri la Familia în 1965, iar în volum, cu numele lui real, în 1974 la Cartea Românească – În iarna cu fluturi albaştri. A colaborat la publicaţiile Viaţa românească, Ateneu, Tomis, Luceafărul, România literară, Orizont, Tribuna, Cronica, Steaua etc. A iniţiat şi condus publicaţiile Sinteze, Sinteze literare, Esteu şi Poarta sărutului. A iniţiat Grupul de la Ploieşti, din care au mai făcut parte Ion Vintilă Fintiş, Marius Bunea, Stelian Stan, Vladimir Deteşanu. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1994) şi al Societăţii Scriitorilor Târgovişteni (din 2008). A fost distins cu premiul filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor din România în 2001 şi 2004, cu premiul “Opera omnia” al aceleiaşi filiale în 2012. A fost laureat al festivalurilor de literatură “Lucian Blaga”, Sebeş (1993) şi “Nichita Stănescu”, Ploieşti (2007).

OPERA: În iarnă cu fluturi albaştri (1974); Rana (1980); Durata (1982); Semn pe clipă (1987); Pauza dintre crime (1990); Interior (1991); Umbre pe faleză (1991); Nemărginire (1992); Labirintul alb (1992); Agonia Templului (1993); Culorile sparte (1993); Mac, Ham şi Cucurigu (1993); Poeme fără timp (1994); Roata durerii (1995); Borne (1996); Sintonia (1996); Fumul (1997); Convoiul (1997); L’Ombre parlante (1997); Destinul umbrei (1998); Esteu (1998); Deasupra tainei (1999); Nimicul ca o cruce (2000); Memoria sferei (2000); Gânduri în oglindă (2001); Banca de metafore (2002); Răscruci (2002, reed. 2007); Praguri şi trepte (2003); Naufragiul (2003); Casa cerului (2006); Litote (2009); Ispitele clipei (2009); Treptele (2010); Geometria fumului (2011).

REFERINŢE CRITICE: Eugen Simion, Dicţionarul general al literaturii române, editat de Academia Română; Laurenţiu Ulici, Mircea Moga, Mircea Ciobanu, Alina Hristea, Ioan Moldovan, Lucian Chişu, Gheorghe Grigurcu, Horea Poenar, Iulian Boldea, Victor Cubleşan, Mona Mamulea, Constantin Trandafir, Tudor Cristea, Ioana Dana Nicolae, Marian Chirulescu.

(Documentare, Ioan Vintila Fintis)

ÎN ZAREA CELELATEI VĂI

din timp în timp ies fumuri prelungi

din spinarea colinei. un gândac, o lăcustă.

un cărăbuș. se topește iarba sub pasul trecătorului.

văzută din vale, ai credința că fumegă

o așezare de oameni preistorici. te apropii

și nu vezi nimic. doar măceșii răspândiți

ici-colo și câte-un șir de furnici, un gândac,

o lăcustă, o pasăre.cineva va spune :

aici au fost cruci de lemn albastru înfipte

în coastele colinei dar ele s-au dus

în adânc. Și pasul trece

mai departe. ochiul trecătorului

se întunecăpuțin apoi se luminează

în zarea celelaltei văi.

DOAR ATÂTA ȘTIA DESPRE SINE

simplu se cucerea într-un fel straniu

dar mulțumindu-se ajunse la capăt și spuse

că de unde vine nu-și mai aduce aminte

acolo lăsase un câine și-o broască și-o pisică

dar toate lucrurile lui sunt peste tot răspâdite

iar acum bate vântul – e noapte și-ar vrea să ne spună

că întoarcerea lui ar fi pentru noi o altă poveste

stă mult în dreptul podului și – și aruncă privirile

în apa care trece. se vede și crede că acolo este el

vorbește cu el la o distanță de o sută de metri –

el deasupra și tot el dedesubt și se cheamă

făcându-și cu mâna

dar apa duce chipul lui în valuri și-l pierde

odată cu pietrele vântului.

ÎN IARNĂ CU FLUTURI ALBAȘTRI

în iarnă cu fluturi albaștri și cu urși

vei dormi și nu vei înțelege nimic

și vei spune că eu sunt

într-un câmp fără morminte

fără cruci și fără morminte și fără viață

ochiul tău se va mișca mort sub o lacrimă

în iarnă aproape de foc

lângă urși și lângă fluturi

și clopotele se vor face de piatră

aici în câmp

departe de sânul tău înroșit de febră.

PRIMA IEȘIRE PRIN BOLTA CARE NE ACOPEREA

ne-am dus pe acoperișul cerului lumea sub noi

dormea s-au visa o dimineață cu iarba căzută din soare

ne înconjurase un zid înalt de păsări ce nu-l puteam

străbate ;

vorbeam de felul bărbaților de femeia în devenire

de rodul pământului de viață și liniștea ei

și câte cuvinte ne-am spus să nu cădem

necunoscuți de-acolo. era o lume verzuie, albastră,

roșie pe acoperișul cerului în seara aceea iar noi

căutam o ieșire –  de unde venisem nu ne aminteam.

unde trebuia să ajungem se vedea o spărtură

în aripa unei păsări. eram singuri așteptam.

să se întâmple ceva să nu ne putem ăntoarce iarăși

acolo jos ca două frunze alunecate din marea iubire.

 Peme din volumul ÎN IARNĂ CU FLUTURI ALBAȘTRI

                                             EDITURA CARTEA ROMÂNEASCĂ 1974