FOX ON THE HILL

Aurelia Satcău

Foaie verde
Foaie albă
Iubita mea
Dalbă
Soarele din salbă
E un Zeu.
Îl recunoști,
Prințesă?
Un zmeu
Paraleu.
Cravata lui,
Ecosez,
Peste cămașa
Cu picățele,
Ritual postmodern
De ’everything goes’
De cățele
Și cățelandri
Minori
– Așa spune povestea culturnicală –
Mici detractori
Vulpi împănate
Dictatori locali
Cu arome
La bot
Cu spate
Boltit
Argintat
Șmecherit,
O vulpe argintie.
John Lennon o știe
’Like the fox on the hill’
Marea șmecherie
Și despre blana ei
Vărgată
Nestemată
De fată
Cu limbă de ceas
Vechi, cariat.
Iată și tabloul  (că nimeni nu vrea să-l recompună), deci:
Ora – cât? –
Dinspre seară,
(Sau mai târziu puțin?)
În arșița nopții,
La mânerul porții,
El,
Vulpoiul.
Cu clonțul și boiul
De retardat.
– Cine l-a jucat, oare, Jared Leto?
– Yoko era și ea acolo?
– Dar John, John ce purta în seara aia?
– Oare pălăria în ton, a la John? Ca la bunele, asortatele Libre? (John e o Libră)
– Balanțe librești, cărturărești,
Lăsate vii,
For a while,
Exact atâta cât,
Și dacă,
Va trebui.
Doar
Ca să știi,
Și tu și eu:
The Fox is on the hill !
Cățeaua mută,
Slută,
De cariera veche,
Capitalisto-istă,
Fascio-fascistă,
Aparent ne-tristă,
Fără de batistă,
Cu lacrimi de apă,
Fără sare,
Fără veac
Să plângă-n el,
Scăpătat,
Un vârcolac,
Drac din drac,
Bu-ciumând
Aiurit,
Din pumnalul de sânge
Vechi
Și smintit.
Glonțul e dulce
Glonțul e clamat
Din genuni
De nebuni,
Din păcat nerăzbunat,
Din necesitate
Și psiho-răsfăț,
Din hoț
Și hoție,
Tăcută
Paranghelie
Cu John
Și Yoko
Și Mulțimea,
Oh, Multimea
De Încremeniți – In the shadow of the silent majority  (Jean Baudrillard)
Am tăcut acum.
Peste dinți,
Buza – ursuza
Bălăngăne
Setea de sânge,
Cu pete
Ca-n soarele
Fălos,
Leu orgolios,
Și-un Vărsător
Din vitreg pol
De Prometeu
De zeu
Și seu
De zmeu.
Deci,
Iată cum,
Domnița mea,
Tu,
Vultură
Și Phoenix,
Porumbiță,
Iubita mea
Dalbă,
Iată:
Vulpea când vei răsuci-o
Peste piept,
Blăniță de alcov și-amnar,
Sub ochiul tău deștept,
Crepuscular,
Să știi, domniță,
Că pe-un deal,
Vul-po-iul,
E.
El este și va fi
În argintiu,
În argintii,
’The Fox is on the hill’,
Babe,
Hit & kill !

(Aurelia Satcău,
Melbourne, martie 2017)

Mi-e dor de țara mea
În care mi-am țesut
Prima bătaie a inimii
Întâiul zâmbet
Recunoștința
Primii pași
Primul suspin de dor
Prima speranță
Și prima lacrimă…
Mi-e dor de munții mei
Ce taine-ascund
Sub pletele de brazi,
Tărie
Și lacrimi
Ce-mpiedică schimbări
Ce-i pot pieri,
Mi-e dor de poporul meu
Ce dârz stătea odată
Cu stei cioplit în barbă
Sub cușma cea semeață
Cu vorba-vorbă;
laconică și pe-nțeles,
Cu inima în pumn
Și sabia în vânt
Ce drum croia dreptății
Biruitor peste clipa
Ce-ntregul desena,
Nu partea – efemerul
Ce îl trăim acum.
Mi-e dor de glia
Ce curat rodea
Sub maini de harnici buni
Și hotărăți
Cu zâmbet blând și înțelept
Cu sfat înalt
Ce ancora și-a aruncat
În timp
Peste timp
Făuritor de timp
Pentru noi, urmașii
Mi-e dor de voi, Oamenilor
Așa cum străluciți
În ale voastre-adâncuri!
Mi-e dor de țara mea
Mi-e dor de bunii mei
Mi-e dor de adevăr!

Mi-e dor de țara mea – Cornelia Prisacariu, Ploiești miercuri 13 februarie 2019, orele 20.49

Dacă…
de Rudyard Kipling(traducere Dan Duțescu)

De poţi fi calm când toţi se pierd cu firea
În jurul tău, şi spun că-i vina ta;
De crezi în tine, chiar când omenirea
Nu crede, dar să-i crezi şi ei cumva;
S-aştepţi, dar nu cu sufletul la gură;
Să nu dezminţi minciuni minţind, ci drept;
Să nu răspunzi la ură tot cu ură,
Dar nici prea bun să pari, nici prea-nţelept;

De poţi visa – şi nu faci visul astru;
De poţi gândi – dar nu-ţi faci gândul ţel;
De-ntâmpini şi Triumful şi Dezastrul
Tratând pe-aceşti doi impostori la fel;
De rabzi să vezi cum spusa ta-i sucită
De pişicher, să-l prindă-n laţ pe prost;
Când munca vieţii tale, năruită,
Cu scule obosite-o faci ce-a fost;

De poţi să strângi agonisita toată
Grămadă, şi s-o joci pe un singur zar,
Să pierzi, şi iar să-ncepi ca-ntâia dată,
Iar c-ai pierdut – niciun cuvânt măcar;
De poţi sili nerv, inimă şi vână
Să te slujească după ce-au apus,
Şi piept să ţii când nu mai e stăpână
Decât Voinţa, ce le strigă “Sus!”

De poţi rămâne tu în marea gloată;
Cu regi tot tu, dar nu străin de ea;
Duşman, om drag, răni să nu te poată;
De toţi să-ţi pese, dar de nimeni prea;
De poţi prin clipa cea neiertătoare
Să treci şi s-o încerci gonind mereu,
Al tău va fi Pământul ăsta mare,
Dar mai mult: vei fi Om, băiatul meu!

La Mulți Ani

(Transmisă de Cristian Botez)

E coadă mare la plecat
De pe Pământ
Se-nghesuie spirite
La poarta universului
Cerând Acasă
Paradoxal, în corp trăiesc
Contrariul
Agățându-se de viață
Sfâșiind iubirea
Cerșind zile pe care le pierd
Prin netrăire
E greu pe pământ
Când n-ai scop
Rătăcind printre situații de viață
Și oameni prin care
Poți învața
Dar tu refuzi să crești
Corpul crește
Tu rămâi mic
Corpul se maturizează
Tu rămâi mic
corpul îmbătrânește
Tu rămâi mic
Neasumat.
Refuzul de a crește și rigiditatea
Poartă semnul egal
Și ia forma coliviei
Sau a botnitei
Sau a cuștii
În timp
Corpul ia forma lor
Scăzând gradele de libertate
Prin mintea limitată
Ce aripile-și strânge
Cu fiecare zi
E greu pe pământ
Când ești debusolat
Te lași împins de valul
Numit viață
Plin de dezamăgire
Și spui că-i greu
Ajungi să crezi că-i greu
Și astfel, viața ta devine grea
Viața este frumoasă și simplă
Tu o complici
Prin neacceptare
Prin încrâncenare
Prin orgoliu
Prin măștile pe care-acesta
În setea lui de strălucire
Ți le lipește
Peste suflet
Văd oameni care spun că trăiesc
Însă prin toate actele lor
la nivel de spirit cer dreptul
La a pleca de pe Pământ
Acasă.
E dură Școala Pământ
Când nu înveți
Când nu trăiești
Când nu ești
Fii!

Viziune – Cornelia Prisacariu, Ploiești, sâmbătă 16 iunie 2018, orele 09.11 a.m.

ÎNTOARCEREA POETULUI
de Ioan ALEXANDRU (n. 25 decembrie 1941 — m 16 septembrie
2000); nm: un mare Poem al unui al meu mare preasfânt Prieten.

Drumul înapoi nu se poate uita
Calea focului spre cenuşile mume
Drumul înapoi în risipă drumul
În voia valului Trebuie doar să te fi
Pierdut şi valul te ia fără de ştire
Eşti dus eşti purtat Veghea se luminează
Rana ştiutului se întunecă Nu
Se-mpotriveşte nimic, totul curge-ntr-acolo
Curge muntele şi abisul steaua curge către
Stingerea sa curge amurgul şi viforul
Curg ploile spre seminţele lor: norul
Curge spre nefiinţă vine marea spre ţărm
Şi se cască urâtul foşnetul ploii la trecerea
’N fruct şi acesta în leagănele luminii

Curge noaptea-n capcanele zilei ziua se scurge
’N nisip şi roua fântânii în roţile secetei…
Curge fluturele-n mister şi Etherul spre
Neştirea izbânzii

Trebuie doar să te laşi în voia cestor
Valuri maci de foc ce chinuie ţinuturile
Să-ntorci capu-i de ajuns şi apare prietenul
Cu sărutul din urmă

Drum îndărăt nu e greu drumul spre
Vechea vatră la truda piramidelor

„eram robi dar aveam oalele pline cu carne
Şi puteam oh cât de fără grijă dormi şi muri”.

Pustia-i grea pustia-i trudă Pustia este
Fără drum şi pământ Nu-i ceas în ea
Şi focul dinăuntru prea e aproape

Ca să se poată ocoli. Izvorul pururi pur
Nedesfăcut aşteaptă jalea mea să-l jeluie mereu
Pustia-i grea pustia-i trudă Pustia este mila
Pustia este Ioan – Pustia-i mila în Pustie
Pustia plânge în pustii Pustia-i maica ce veghează
Ca fiul ei să iasă din Pustii
Pustia nu-i decât Ieşire Pustia nu-i decât un
Imn deschidere este Pustia fără margini
Răsărit, A fi.
În pustie nu-i somn şi vis nu poate

În pustie ce-i da este da, ce-i nu este nu
În pustie nu-i nicicum Nu-i decât marea astă bucurie
Un univers de clopote a năvălit

Şi plâng acolo toate pe vecie
Şi nici măcar nu plâng şi nici măcar nu tac
Ci numai curg fără-ncetare şi eu din miezul
Lor răsar lumină lină lumânare.

Trag clopotele-n răsărit trag clopotele
În Pustie aici este un singur schit
Şi-o singură împărăţie Trag clopotele veşnic trag
Clopotul veşnic În Pustie E numai plâns înnăduşit
În preacurată liturghie Pustia nu-i
Decât un schit În noaptea asta
Veşnicească şi clopotele pururi trag
Căci nu-i cine să le oprească.

Eu sunt schitul şi pustia Eu sunt
Şi clopotul pustiu Şi cine îmi aude graiul
Rămâne greu rămâne viu

Trag clopotele arede plâng Curg clopotele
În Pustie Pustia e un clopot orb ce-şi caută
Vederea în Pustie.
O noapte veşnică O, Răsărit, O focuri pururi
Fără nume Trag Clopotele negre şi e vânt
Şi cineva se naşte-n lume.

Şi iarăşi Clopotele vin cu focurile despletite
Şi se lipoesc de capul meu
În graiuri nemaidesluşite.
Pustia este maica celui care umbla
Ca pe uscat pe mare Singura noapte ce rodea
Pustia singură era Pustie pururi fecioară
Naşte ţi se-nchide iar Pustia
Limpede rodeşte numai când focul o umbreşte

A fost o zi a fost un ceas Când grea
Pustia a rămas. Focul pustielor ascuns
Celălalt foc l-a fost pătruns Izvorul tainic
Din pustie a fost râvnit de veşnicie
În miez de noapte când ieşea Din sine
Şi se pustia în dansu-acela nemişcat
S-a dezvelit şi s-a lăsat Izvorul-aici
S-a fost deschis şi Trăsnetul în el
S-a-nscris, O, sfântă nuntă în Pustie
Lumini veneau în luminie
Lumină lină luminând Pustia zămislea
Cuvânt Căci universul nu era decât
Un mort ce nu murea Acolo-n Răsărit primară
Pustia vieţuie fecioară. A plâns o vreme
Şi-a plecat Şi urmele s-au spulberat
Pustia iarăşi pustieşte Îngerul limpede vesteşte
C-o creangă ruptă dintr-un crin miezul pustiei
E virgin

Oh,
Oh, drumu-ndărăt drumul spre casă
De pe meleaguri străine
Când brusc se hotărăşte totul
Fără ştirea ta şi trebuie să te întorci
Trebuie să vii să fii să părăseşti
Ceea ce nu s-a dat decât celui ce-i prisoseşte

Oh, drumu-ndărăt – naşterea răsăritul în lume
Părintele de veghe în unghere lampa trasă
La porţi vântul de iarnă îşi clatină
Crucea străin e târziu toţi dorm veşnic departe
Păstori şi steaua porniră şi craii Câţi vor ajunge
Câţi să dea de veste? Şi cui se va vesti întâi
Lumile zac împotmolite Acolo toate
Neştiute pier sterile maici cu fiii prea nevrednici ce
Deveniră fulgere aurii prin gloria-neştire stinsă
’Nainte de-a se prevesti
Oh, drumu-ndărăt drumul spre casă
De pe meleaguri străine.

Roţile se desfăşoară de la sine,
Roţile curg îndărăt; tot ce-ai strâns
Tot ce-ai apucat să îndeşi în desagă
Trebuie dat, risipit la întoarcere

Apar pe la vechi cunoscute răscruci
Aceiaşi cerşetori şi-ţi iau şi te iau:
Aceasta-i partea mea acesta-i graiul meu –
Pentru mine-i bucata asta de imn pentru
Mine e viscolul, pentru mine anume ai strâns
Roua perlei acestei… Oh, cât de mult îmi
Doream să-mi atârn urna asta exotică
În ungher la oglindă. Acesta-i capul meu
Aceasta-i calea mea. Al meu fumul, amea
Flacăra, da, ţipătul, rana, orbul şi Paradisul
Linia-ochi şi tăcerea furtună, veacul de
Fier şi cenuşa purpură…
Da aşa vin, cerşetorii, se ivesc la întoarcere
Pe la vechi răscruci, la vestitele târguri şi poduri
Şi te despoaie.
Şi tu treci mai departe pustiu, devastat căci doar

Hotârâtă-i întoarcerea.

Curge valu-ndărăt curge veacul şi marea,
Curge jocul bătrân, curge noaptea-pustie
Curge pământu-napoi spre spre străvechea robie.
Înapoi sub bici îşi spune asinul. Înapoi la
Ieslea plină de somn şi căldură…

Îndărăt faceţi loc vreau acasă la sân
La măicuţa la ţâţă laptele foc de pe munte
Prea-i vârtos pentru buzele mele!

Acasă-aşadar în bârlog, la străvechiul jug, în stră-
Vechile straie de rob pe câmpia putredă de oseminte…

Drumu-ndărăt e uşor drumul spre moarte.
Nu-i oprelişte nu-i nimic vama e-n grabă
Trecerea cum ştim gratuită.
Drumul spre-ai tăi cum s-a spus
Între ai tăi (stai la taifas şi moara macină
Baba se scarpină şi-n doi timpi azima-i gata
Şi laptele fiert. Oh, şi te duci în poveşti
Şi povestea te duce şi-n zori eşti ajuns
Cu tărâţe la porci)…

Trebuie doar să te laşi uşurel în voia valului
Şi poemul se-ntoarce la păianjenii şi broaştele sale

Aici sunt numai munţii şi numai aspre
Piscuri, numai Ether, furtuni şi fulgere
Şi adăpost nimic, nu-i grai de om, nu-i nimeni
Pustiu, strigi – oriîncotro – e numai maica noapte
Şi cerul împânzit şi nesfârşit.
Şi se văd vai, foarte departe peste prăpăstii

Focuri vii, focuri încinse şi în jurul lor
Umbrele zeilor. Da. Ei sunt acolo-n munţii
Lumii. Cei mai abrupţi şi neştiuţi!

Urcuşu-i greu şi neîntrerupt nu-i timp de-a
Sta, de-a te opri – opritu-i prăbuşire
Neîntrerupt trebuie vai, să urci. Nu-s decât
Munţi, piatră pustie, piatră amarnică şi rea
Îţi sfarmă coatele şi pieptul, trupul e
Numai răni şi nu se-aud departe decât lupii
Şi urletele leilor nebuni ieşiţi din marile
Pustiuri şi-aduşi în munţi ca leac al lor.

Nu-i decât frigul oh şi dorul, Focul
Nestins al Dorului de-a fi, de-a pipăi
Cu sângele, de-a strânge cu carnea
Osul nimicului în pumni.

Acolo sus, în Golul cel din urmă
Acolo să ajung. Să ştiu: Tu eşti acolo
Ştiu, te văd Tu eşti cel care este Tu
Eşti cel ce rămâne şi cel ce nu va fi
Când răsturnată roata lumii eu voi fi
Centrul osiei şi Tu pe margini centrul
Fără margini
O sete oarbă stăruie în mine de-a pune pasu-
Acolo sus, de-a dibui în miez de noapte
Miezul acela fraged şi plăpând din care

Izvorăşte soarta. Acolo-n focul mărilor
De-a da peste cenuşa aceea linişte, și-n care
Sar puii sterpelor furtuni
Acolo unde nu mai curge decât necursul
Acolo unde stă imperiul nimicului cel mare
Predestinat şi nenăscut
Acolo mână-mă nebunul dezlănţuit
În mine de nebun! Demonul poartă
Foc ce poartă trupul acesta şubred
După voia lui Oriîncotro mă-nvârt
Acelaşi singur eu mă ţine-n gheara
Lui primară.
Oh, de-aş putea rămâne, sta
Oh, de-aş putea încremeni o clipă
Măcar o noapte ah, un ceas s-aud ceva
Să văd să pot pricepe măcar cu
Urna ce voi fi! De unde oh, şi încotro
Bătrâne! Nu-s decât fugă agonie
Nu-s decât creştere nu pot decât
Să tind, nădăjdui, Misterium tremendum.
Doamne, măcar murind să pot sfârşi
Să înceteze fuga asta! Focul acesta
Să-şi găsească rod!
Stai locului, opreşte-te!
Oh, arde întruna, arde în văpaie
Clocot, potop, curândă nebunie
Opreşte-mă!
Vreau să mă-ntorc.

Voi dormi lung şi drumul va fi liber
Voi sta întins pe spate nemişcat
Voi fi atât de liber şi-atât de singur
Şi fi-voi numai liră-drum
Străbate-voi luminile ştiute
Nu mă voi duce, voi fi dus
Nu voi urca ci coborî-voi
Precum ninsoarea pe pământ
Un înger limpede ce ninge voi fi
Ca steaua luminând aproape cât
Mai de departe
Va fi desigur iarnă grea
Voi coborî mă voi întoarce
Şi voi fi iar la vatra mea.
Acolo unde toţi urmaşi din moşi strămoşi
În jurul focului stau muţi
Stafii acolo în neştire umbre năluci
La foc în vatră strânşi
Tot neamul meu de Daci războinici
Fiii lor blânzi şi blonzi haiduci.
Preoţi în temple mari de piatră, săpate
Adânci în peşteri în Carpaţi,
Acolo zeul mut Zamolxe
Şi preotesele venind mânate de
Erinii pe calea tracă din Grecii
Unde sunt fraţii, unde sora?
Unde sunt sfintele lor firi
Unde e maica ce ne-nvăţa plânsul
Unde-i groparul cel bătrân
Nebunul cu a sa neturmă
De capre negre unde-o fi?
Unde-i Ioan de lemn şi Ionul Danii
Unde e Lelea-Anică şi Preotul bătrân
Unde-i Diacul, unde-i unchiul Gheorghe
Putea-vei tu Fotina ca să-mi spui?

Ce-i cu aceste cruci prin cimitire
Aceste reci inscripţii cine sunt?
Nu-i decât noapte nu-i decât tăcere
Turmele jeluie de deal –
Din Apuseni răsare sfântul Soare
Se mută iarna cerul vai şi El
Şi miazănoapte încotr i-acum?
Şi cine-i noul nostru Imn?
Ce-l povestim ’naintea nopţii…
Veni-vor mulţi ca să mă vadă
Prieteni străvechi ce i-am uitat
Se vor uita miraţi în lacrimi şi
Vor spune – să-l lumineze Cel-de-Sus –
Veni-vor mulţi, cum spun, veni-vor
Neamuri, din tot Ardealul vor veni
Căci nu e sat să nu fie de-ai noştri
Plecaţi în pribegii de mult.
Veni-vor mulţi şi mulţi străini desigur
Căci sunte doar o cumpănă
Suntem la cea mai limpede răscruce
Unde aşteaptă mulţi cerşind
Mulţi fără vetre şi nădejde
Mulţi dintre cei ai Lui din oastea mare-a Lui.
Şi se vor trece ploi şi anii
Şi se vor trece mari furtuni
Şi Mirelui îi va fi milă şi-n milă
S-o milostivi şi când va fi în toiul nunţii
De cel întors va pomeni.

Ioan Alexandru este unul dintre cei mai mari poeți creștini români. Numele său real a fost Ion Sandor. Tânărul creștin s-a născut în ziua de 25 decembrie 1941, când în Biserică era prăznuită Nașterea Domnului, în localitatea Topa Mica, judetul Cluj, și a trecut la cele veșnice în ziua de 16 septembrie 2000, în orașul Bonn, Germania.

Marele poet creștin Ioan Alexandru a fost iubit de toți marii mărturisitori ai vremii sale. Petre Țuțea, vorbind despre Ioan, va spune: “Doi oameni laici au vorbit religios universitar: Nae Ionescu și Ioan Alexandru. Îl iubesc foarte mult pe Ioan Alexandru… a Îndrăznit nelimitat.”
La rândul său, părintele Constantin Galeriu, va spune și el:
“Ioan Alexandru și-a trăit suferința precum o cruce spre Înviere.”

Comunicată de Daniel Verona și cu o notă a redacției:

Către cei care spun despre poezia lui Ioan Alexandru că este “cu mesaj”, încetând, astfel a mai fi poezie.
Mesajul lui nu e religios, e creștin, iar credința creștină este în sine o locuire poetică “pe acest pământ”, drept pentru care uneori, da, uneori ia forma a ceea ce înțelegem noi prin “poezie”. Este adevărat, de multe ori aceasta ia forma mizerabilă a îndemnului, încetând a mai fi poezie, dar este incontestabilă când survine ca rugăciune, care este un (singurul) “instrumentum”, de unde și impresia că ești torturat de un mesaj, ce face legătura între diferitele niveluri de realitate, bunăoară între realitatea imediată și Adevăr (aflate într-un raport de transcendență). Poezia devine astfel o aplecare a Adevărului asupra realului și, simultan, o îndepărtare de real, adică o metanie în rugăciune, altfel spus, o a-plecare asupra lumii acesteia și o plecare din ea, adică o experimentare a morții în viu după modelul și întru taina lui Hristos

Aurelia Satcău

Telepatia
– îmi spui –
E rochia fără bretele
Care pe raftul
De nuiele
Se crede o faleză de ploi
Într-un film bun, cu ei doi,
Unde scoicile sînt inele
Și brățări sidefii
Tăind
În moliciunea cărnii
Jos, pe gleznă,
Cercuri și romburi
Și săruturi
Vii

Rochia
– cum spuneam –
Intuitiv
Știe
Despre degete dibace
Și buze
Care să descrie

Forma pulpelor
Și deschiderea lor cu o anume
Cheie
A genunchilor
Și a spațiului mic
Dintre o respirație
Și o maree
Și un tzunami
Subit
Ca un șiș
În nopți de tangou
Argentiniene
Umede,
Parfumul lor de catifea
Molatec, ridul, cuta,
Umbra fruntii
Și munții
Cei de netrecut,
De ne-desfăcut,
De ne-desferecat,
Și de ne-umblat,
Din nopți de păcat
Cînd tu nu te-ai dat
Și eu nu te-am luat
Și nu te-am furat.

Sînt sincer:
Aș vrea să despic
Cețurile astea untoase,
Să mă strecor cameleonic
Pînă unde
Lapona Enigel
În alambic
Dulce fistic
Ne-ncepută
Perla mea
Mă așteaptă.
Da
Pe mine, mă.,

Aurelia Satcau
Melbourne, 14 Decembrie, 2016

într-o lume excesiv de banală

port cămașa made în china

întorc manșetele și dau din mâini

ca o tarantulă

pentru că mâine va fi ziua

fără schimb de amabilităţi

îmi scot din cap starea de fapt

și stau cât mai departe de exagerări

chiar dacă lângă mine

păpădiile fac skandenberg

într-o lume excesiv de banală

bunicul meu rămâne

cel mai tânăr dintre oameni

și-a prins ridurile în buchet

aprinzând un felinar pentru fiecare an

ziua de mâine deja o tai pe din două

și dacă locul tău nu este în biografia muritorilor

să ţii minte că deasupra noastră este toată lumea

(Ramona Muller)

Vine-o pasăre și coase,
în fuioare de mătase,
Ale norilor atlase,
De țări lungi și lunecoase…
Vine-o față și descoase,
Tot ce pasărea lucrase,
și cu genele-i lucioase,
Ninge flori de nea frumoase,
și-apoi le preschimbă în raze,
Argintând cărări și case…

(Nichita Stănescu)

Te-aş iubi
La lumina trasoarelor,
Aş face dragoste cu tine
Intr-un motel muşcat de proiectile,

Te doresc mai mult decât
Viaţa păcătoasă, glonţul izbăvitor.

(Cristian Botez)

Transformă-mă-n colindă
Când ,, Lerui ler” adoarme,
Prin slovele de Lună
Și-n flori de gheață-n noapte…

Să nu mă uiți pe prispă
E-atât de rece viața,
Colindă-mă prin casă
La focul dinspre laița-

Unde aștept creștinii
Cu-al lor colinde vechi,
Îmbracă-mă-n colinzi
Și-n stele la ferești…

Iar dacă umbre rare
Vor încerca s-apară,
În iarnă pe cărare
Le-nlătură cu-o pară-

Din vechiul felinar
Să nu mi te cuprindă,
În trupu-ți de hoinar
Acea teamă proscrisă…

Acum la ceas de Lună
Ajunul bate-n porți
Tu să mă cânți colindă,
Nu-mi pregeta, de poți…

Transformă-mă-n colindă
Din vechi note de vânt
Troiene pe sub pleoapă,
S-adorm cu tine-n gând!

Autor: Irina Coptil

10 decembrie 2020@
,,ȘTERGARUL MAMEI MELE”

Vine, vine iarăși iarna
Vine, vine iarăşi iarna,
Ninge-afară, ninge.
Mulţi copii afară sunt,
Laudă colinde.
Doar bunica stă în casă,
Spune o poveste.
Despre marele Iisus,
Spune o poveste.
Ger cumplit

Gol, în crivăț, stă-n ograda,
Omul nostru de zăpadă
Nici șoșoni n-are măcar
Nici mănuși și nici fular.
-Mama, ada-l la căldură,
Și să-i dăm că-i tare frig,
Ceai fierbinte și-un covrig!

(Elena Farago)

Elena Farago

Poetă română care a scris în special literatură pentru copii. Este recunoscută ca fiind cea mai mare poetă a timpului său.

1878 — Pe 29 martie se naşte la Bârlad, Elena Paximade, în familia Francisc şi Anastasia Paximade. Urmează şcoala din localitatea natală, pensioanele Varlaam şi Drouhet.

1890 — Rămane orfană de mamă şi este nevoită să se ocupe de îngrijirea fraţilor şi surorilor mai mici, trei băieţi şi trei fete.

1895 — După moartea tatălui, toţi fraţii sunt împărţiţi pe la rude. Elena ajunge la Brăila. Este diagnosticată cu anemie, boală care o va chinui toată viaţa şi pleacă la Bucureşti, unde locuieşte la un frate mai mare.

Se angajază pe post de menajeră în casa lui Gheorghe Panu, apoi ca guvernantă la familia lui Ion Luca Caragiale, unde a luat contact cu literatura clasicilor. Tot aici l-a cunoscut pe Francisc Farago, cel care avea să-i devină soţ.

1898 — Se căsătoreşte. Debutează cu un reportaj, pe care îl semnează Fatma.

1902 — Publică prima poezie Gândul tradiţiilor în ziarul “România muncitoare” din aprilie. Stă un timp la Constanţa şi Brăila, unde soţul ei este numit în funcţia de director al Băncii Generale Române.

1905 — Devine colaboratoare la revista „Semănătorul“.

1906 — Publică primul său volum de poezii, Versuri, la îndemnul lui Nicolae Iorga.

1907 — Se stabileşte la Craiova, unde, din cauza afilierii ei la mişcarea ţărănească, a fost arestată şi eliberată numai la intervenţiile lui Iorga.

1908 — Apar volumele Şoapte din umbră şi Traduceri libere, pentru care primeşte Premiul „Adamachi” al Academiei Române. În această perioadă l-a adoptat pe fiul său, Mihnea.

1913 — Se naşte fiica ei, Cocuţa. Apar volumele Din taina vechilor răspântii şi Pentru copii, volumul I, volumul II urmând să apară în 1920, apoi volumul Copiilor.

1915 — Apare volumul de traduceri Maurice Maeterlinck.

1920 — Apar volumele Şoaptele amurgului şi Din traista lui Moş Crăciun, pentru care primeşte Premiul „Adamachi” al Academiei Române.

1921 — Este numită director al Fundaţiei „Alexandru şi Aristia Aman” din Craiova, fundaţie pe care o va conduce timp de 30 de ani. Apar volumele Bobocica şi Să nu plângem.

1922 — Fondează la Craiova, împreună cu Ion B. Georgescu, C. Gerota, Ion Dongorozi, C.D. Fortunescu, revista literară “Năzuinţa”, la care au colaborat: Simion Mehedinţi, Ion Barbu, Perpessicius, Victor Eftimiu, Camil Petrescu, Mihail Dragomirescu. Apare volumul de proză Să fim buni.

1924 — Apare volumul de proză Ziarul unui motan penru care primeşte în 1927 Premiul „Neuschotz” al Academiei Române. Primeşte Premiul internaţional „Femina”. Apare volumul Poezii alese.

1925 — Apare volumul de proză Într-un cuib de rândunică.

1926 — Publică Nu mi-am plecat genunchii.

1937 — Apare volumul Poezii.

1938 — Primeşte Premiul Naţional pentru Literatură.

1943 — Publică volumul A ciocnit un ou de lemn.

1943-1946 — A patronat revista educativă pentru copii şi tineret “Prietenul Copiilor”.

1944 — Apar volumele Într-o noapte de Crăciun şi Patru gâze năzdrăvane.

1954 — Pe 4 ianuarie se stinge din viaţă la Craiova, după o lungă suferinţă. Este înmormântată in Cimitirul Ungureni din Craiova.

(tititudorancea.com)

Dacă tu vrei să comunici cu un copac, ar trebui ca un braţ al tău să se facă ramură cu frunze şi o ramură a copacului să se facă braţ cu degete. Ar trebui să mori puţin ca om şi să învii ca plantă, iar planta să moară întrucâtva şi să devină într-o parte a ei om.

Nichita Stănescu

Sunt prietenă de câțiva ani cu copacul ăsta. Înflorește iarna!

(Marcela Feraru)

gânduri bipede traversează

premoniţia secundelor trădate

din punctul a în punctual b

cum pot învăţa mersul în mâini

când braţele mele

mai poartă sub pielea de chihimblar

îmbrăţişarea ta

(Ramona Müller)

Eu, cel ce am ramas
Ma intorc spre
Ieri,
Si nu ma recunosc,
Privesc spre maine
Nedeslusind contururi,
Ma opresc la astazi
Si ma regasesc,
Eu, cel ce am ramas.

(Luminita Bratu)
20 Noiembrie 2020

Neînfrântă de moarte
În atâtea încercări
Te-ai ridicat,
De fiecare dată,
Curcubeu peste timp.
Bucuria de a trăi,
Puterea din inima ta mare,
Zâmbetul cald au
Deschis porți
În inimi
Și-au dat curaj
Celor ce te cunosc,
Să râdă mâinelui din ei.
Ești pentru mine
Model de timp
Cu un picior
În stâca genealogică
Și altul în noi, viitorul.
Umerii tăi purtat-au
Păcate de neam
Și de țară
Stinse-n iubirea dăruita
Celor aflați in nevoie…
Mama mea, iți multumesc
Pentru ceea ce sunt,
Te binecuvântez
Și îți urez
Eternitatea!

Mamei mele, Eugenia – Cornelia Prisacariu, Ploiești, joi 29 octombrie 2020, orele 09.59 a.m.

Un câmp înflorit
De chiciură
Și iarna ce cânta
Se asmut friguri
Și măcéși răsuciți
Se ascut flori prin pământuri
Iar noi, așa… Hai-hui
Prin adâncuri

(Mihaela Popescu Taulet)