Promovate

Ziua mondială a cărţii şi a dreptului de autor este sărbătorită anual, la 23 aprilie, începând din 1996, la iniţiativa UNESCO.
Această zi marchează moartea în 1616, a trei mari scriitori ai lumii: unul englez, William Shakespeare, unul spaniol, Miguel de Cervantes, şi unul peruan de origine spaniolă, Inca Garcilaso de la Vega. De asemenea, 23 aprilie este ziua de naştere a mai multor oameni care au slujit peniţa, precum Maurice Druon, K. Laxness, Vladimir Nabokov, Josep Pla şi Manuel Mejía Vallejo, potrivit www.un.org/en/events/bookday.
Conferinţa generală a UNESCO din 1995, de la Paris, a hotărât decretarea Zilei mondiale a cărţii şi a dreptului de autor, pentru a marca simbolic naşterea şi moartea acestor scriitori şi totodată pentru a încuraja lectura, un fenomen în scădere dramatică. Astfel, prima Zi mondială a cărţii şi a dreptului de autor a fost marcată la 23 aprilie 1996.
În această zi, în aproape toate ţările lumii au loc acţiuni de omagiere a cărţii, a autorilor, a editorilor, a librarilor, a bibliotecarilor şi, implicit, a cititorilor. În toată lumea, sunt organizate expoziţii de carte, lecturi publice şi tot felul de alte manifestări menite să încurajeze şi să popularizeze lectura.
De asemenea, Ziua mondială a cărţii şi a dreptului de autor cheamă la o reflecţie asupra schimbărilor pe termen lung în lumea cărţilor. Cărţile digitale oferă noi posibilităţi de acces la cunoştinţe, având costuri reduse şi o accesare pe arii geografice mari. Cărţile tradiţionale dispun însă de o largă apreciere. Toate formele de cărţi aduc o contribuţie valoroasă educaţiei şi propagării culturii şi informaţiilor. Această diversitate este o bogăţie comună, făcând din cărţi mai mult decât un obiect fizic: unelte ale schimbului de idei dincolo de limitele spaţiului şi timpului.
În fiecare an, UNESCO şi organizaţiile internaţionale care reprezintă cele trei sectoare majore ale industriei de carte – editori, librării şi biblioteci – selectează “Capital World Book” pentru o perioadă de un an, din 23 aprilie.
În 2018, “Capital World Book” a fost aleasă Atena, capitala Republicii Elene. Oraşul grecesc a fost ales pentru calitatea activităţilor sale în întreaga industrie a cărţilor, iar scopul este de a face cărţile accesibile întregii populaţii din capitala Greciei, inclusiv migranţilor şi refugiaţilor.
În 2017, “Capital World Book” a fost desemnat Conakry, capitala statului african Guineea, în special pentru “obiective clare de dezvoltare, cu un accent puternic pe tineret şi alfabetizare”. De-a lungul timpului, au purtat titulatura de “Capital World Book” următoarele oraşe: Madrid (2001), Alexandria (2002), New Delhi (2003), Anvers (2004), Montreal (2005), Torino (2006), Bogota (2007), Amsterdam (2008), Beirut (2009), Ljubljana (2010), Buenos Aires (2011), Erevan (2012), Bangkok (2013), Port Harcourt (2014), Incheon (2015) şi Wroclaw (2016).
Sharjah (Emiratele Arabe Unite) a fost desemnată “Capital World Book” pentru anul 2019 de către fostul director general al UNESCO, Irina Bokova, la recomandarea Comitetului consultativ, reunit la sediul Federaţiei Internaţionale a Asociaţiilor de Biblioteci de la Haga.
Ideea marcării acestei zile la 23 aprilie a fost oferită de Spania, unde are loc, în această zi, Festivalul Trandafirilor, o manifestare în care este sărbătorit Sfântul Gheorghe (San Jordi) şi este comemorat Miguel de Cervantes, alături de William Shakespeare. În această zi, în Spania, încă din Evul Mediu, fetele şi femeile primesc flori, iar bărbaţii – cărţi. Obiceiul oferirii cărţilor a fost practicat după 1616.
Cu prilejul marcării Zilei mondiale a cărţii şi a drepturilor de autor au loc şi în România lecturi publice, dezbateri şi donaţii de carte.
În România, prin Hotărârea de Guvern nr. 293 din 14 aprilie 2005, ziua de 23 aprilie a fost declarată “Ziua Bibliotecarului din România”, astfel că în România, începând cu 2005, în ziua de 23 aprilie se sărbătoreşte şi Ziua Bibliotecarului. La 23 iunie 2014, preşedintele Traian Băsescu a semnat decretul pentru promulgarea Legii privind declararea datei de 23 aprilie drept Ziua Cărţii.

Sub stigmatul „Te pup în fund, Conducător iubit” (Daniel Bănulescu), şedința cenaclului literar I. L. Caragiale, din Ploiesti, luni, 16 aprilie, 2018:
A citit, în exclusivitate, proză, teatru şi poezie, scriitorul Daniel Banulescu, născut la 31 august, 1960, în Bucureşti, multipremiat în țară şi străinătate…
Scrie, rescrie, corectează, editează, reeditează, pretențios cu sine însuşi, înşiră literele cu pixul, direct pe hârtie, inginereşte, într-un torent continuu, dur, drept, tandru, adânc, ironic, de multe ori până la zeflemea sau frizează absurdul kafkian.
Ne-a încântat cu momente extrase din romanul în manuscris, ce va face parte din „Clanul” CEA MAI FRUMOASĂ POVESTE A LUMII, din care au apărut: „Te pup în fund, Conducător iubit” (ediția a patra, revizuită); „Diavolul vânează inima ta” (ediția a doua, revizuită); „Cel mai bun roman al tuturor timpurilor” (ediția a treia, revizuită);
-Dramaturgie: „Vrei să fii prietenul lui Dumnezeu?”
-Şi poezie, din cartea „Te voi iubi până la sfârşitul patului” (ediția a doua).
Au avut loc discuții aprinse, incitante, pe marginea celor citite.
Prezenți… şi foarte atenți:
Fintiş Ioan Vintilă Fintiş, Raul Sebastian Baz, Florin Manole, Ioana Scoruş, Valentin Iacob, Adi Ionescu, Livia Dimulescu, Alice Neculea, Cătălin Apostol, Ioana Neculea, Leonida Corneliu Chifu, Dan Drăguş, Mihai Ioachimescu, Octavian Onea, Florin Oprea Sălceanu, Blanca Trandafir, Virgil Rădulescu şi subsemnatul.

Corin Culcea

„Aici nu e o mână de barbari, care să trebuiască a fi ridicaţi de o dinastie energică şi inteligentă la rangul naţiunilor civilizate, ci un vechi şi nobil popor care-şi are locul, deşi pe nedrept necunoscut, în istoria lumii.” – Carol I despre poporul român!
La 20 aprilie 1839, se naste la Sigmaringen Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, viitorul Rege Carol I al României!
„Totul pentru ţară! Nimic pentru mine!“, urma să fie crezul celui care avea să clădească statul român modern, să obțină Independeța țării și să ridice uniunea dintre două Principate la rangul de Regat!

În timpul domniei acestuia, Dobrogea devine parte a Regatului României și e legată de acesta prin cel mai lung și modern pod din Europa acelor timpuri. Cadrilaterul, Castelul Peleș, peste 3.800 de km de cale ferată, portul Constanța, Banca Națională, leul ca monedă națională, Academia Română, prima Constituție, victoriile contra Imperiului Otoman și cele în războaiele balcanice… toate acestea reprezintă o parte dintre realizările primului Rege al României, întemeietor al Dinastiei Române!

Alteţa Sa Serenisimă Principele Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig a fost al doilea fiu al Principelui Karl Anton von Hohenzollern-Sigmaringen (7 septembrie 1811–2 iunie 1885), din ramura romano-catolică a vechii dinastii germane de Hohenzollern, menționată întâia oară în anul 1061 (un strămoş al lui Carol, Friedrich VI de Zollern, burggraf de Nürnberg, luptase alături de Mircea cel Bătrân, la Nicopole, în 1396)6, şi al Principesei Joséphine Frederica Luise de Baden (21 octombrie 1813–1900). Principele era înrudit, aşadar, atât cu dinastia din Prusia, cât şi cu Împăratul Napoleon al III-lea al Franţei. Viitorul Rege Carol I al României s-a născut la 8/20 aprilie 1839, la Sigmaringen, în Germania. A avut trei fraţi: Principele ereditar Leopold (1835–1905), Principii Anton (1841–1866) şi Friedrich (1843–1904), precum şi două surori, Principesele Stéphanie (1837–1859; căsătorită cu Regele Pedro al V-lea al Portugaliei) şi Marie Louise (1845–1912; căsătorită cu contele Filip de Flandra, cel care a refuzat Tronul Principatelor Unite, înainte ca acesta să îi fie oferit Principelui Carol; cei doi au fost părinţii Regelui Albert I al Belgiei). Primul Rege al României a murit în ziua de 27 septembrie 1914, la Castelul Peleş.

Carol I este omul de la care a pornit totul: Familia Regală, statul modern, țara independentă și suverană. Rând pe rând, an de an, sub domnia acestui Rege european, România a dobândit instituţii, modernitate şi statornicie. O carte despre Casa Regală ajunsă la un secol şi jumătate de existenţă nu poate începe decât cu fundamentala operă de construcţie a Regelui Carol.

Astăzi, România se numără printre membrii Uniunii Europene, familia demnă a naţiunilor libere. Prin trecutul, ca şi prin prezentul ei, Familia Regală este un promotor şi un garant al vocaţiei europene a României, precum şi al tradiţiilor, stabilităţii şi continuităţii naţiunii noastre. Simbolic, ziua de 10 mai 1866 (când a venit la conducerea statului Principele Suveran Carol I) seamănă cu cea de 1 ianuarie 2007 (când România a devenit membru al Uniunii Europene).

Cuvintele Prim-ministrului Ion C. Brătianu, rostite în ziua de 10 mai 1881, cu ocazia încoronării lui Carol I ca Rege al României, surprind prin actualitatea lor:

România, constituită în Regat, completează şi încorporează opera Regenerării sale. Ea îşi dă un nume, care este de acord cu poziţiunea ce a dobândit, ca Stat Independent. Prin noul nume şi titlu se întăresc mai mult stabilitatea şi ordinea în România. Regatul Român, Măria Ta, este astfel continuarea domniei române; nu are alt program, nici alte aspiraţii, nici alte tendinţe. Este o consacrare, o întărire mai mult dată de Români principiului monarhic, pe care Măria Ta ai ştiut a-l planta adânc pe pământul României.

Împreună cu naţiunea și cu statul român, Casa Regală sărbătorește sau comemorează în anul 2016:

♦ 150 de ani de la fondarea Dinastiei Regale române, prin venirea pe Tronul României a Domnitorului Carol I, proclamat Principe Suveran în ziua de 10 mai 1866. În aceeaşi zi, Domnitorul Carol I al României a depus jurământul de credinţă faţă de ţară.

♦ 135 de ani de la proclamarea Regatului României, sub sceptrul Regelui Carol I, la 10 mai 1881 (la 14/26 martie 1881 se aproba proiectul de lege prin care România devenea regat şi Carol I primea titlul de Rege al României).

♦ 110 ani de la crearea Ordinului Carol I, la 10 mai 1906, cea mai importantă decorație din întreaga noastră istorie.

♦ 110 de ani de la Expoziţia Naţională Română din Parcul Carol din Bucureşti, inaugurată de Regele Carol I la 6 iunie 1906.

♦ 100 de ani de la moartea Reginei Elisabeta, Carmen Sylva, la 18 februarie 1916

♦ 100 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial, la 27 august 1916

Ziua de 10 Mai, redevenită în anul 2015 sărbătoare națională, prin votul Parlamentului țării, are trei semnificaţii în istoria României:

10 mai 1866: depunerea jurământului de către Carol I, ca Principe Suveran al României, în faţa Adunării Constituante. Domnitorul a jurat că va fi credincios legilor ţării, că va păzi religia românilor, integritatea teritoriului lor şi că va domni ca suveran constituţional.

10 mai 1877: Independenţa României (Parlamentul a votat legea pentru desfiinţarea tributului către Înalta Poartă, iar Domnitorul a promulgat-o; moţiunea votată de Cameră, cu 79 de voturi pentru şi două abţineri, se numea „Independenţa absolută a României“).

10 mai 1881: proclamarea regatului, ceea ce aducea pe harta Europei un stat independent și suveran, cu numele de România.

Ordinul Național Steaua României a fost înființat la 10 mai 1877, Ordinul Național Coroana României a fost înființat la 14 martie 1881, iar Ordinul Carol I, cea mai importantă decorație de stat din toată istoria României, a fost înființat la 10 mai 1906.

Înainte de a vorbi de copilăria și adolescența Regelui, să ne amintim împreună câteva date din timpul domniei Regelui Carol I:

• •          Primul Rege al României a domnit 48 de ani (cea mai lungă domnie din istoria noastră).
• •          În 1866, Unirea Principatelor Române era ameninţată cu anularea. Numai venirea pe Tronul vacant a unui Principe dintr-o prestigioasă dinastie europeană a salvat fragila construcţie instituţională începută la 1859 de oameni de stat patrioţi.
• •          În timpul domniei lui, România obţine independenţa faţă de Imperiul Otoman, devenind astfel un stat suveran. Proclamată la 10 mai 1877, independenţa a fost obţinută în urma războiului ruso-româno-turc din 1877–1878, prin lupta armatei române conduse de Domnitorul Carol, şi a fost recunoscută de către Marile Puteri la Congresul de la Berlin.
• •          România devine regat independent şi suveran în anul 1881 (independența și suveranitatea fuseseră recunoscute internațional încă din anul 1878, prin actul Congresului de la Berlin).
• •          29 iunie / 11 iulie 1866: Adunarea Constituantă adoptă prima Constituţie a ţării, una dintre cele mai avansate ale timpului.
• •          1867: se introduce sistemul monetar naţional, în anul 1870 fiind bătute în țară primele monede de aur, argint și aramă, odată cu înființarea Monetăriei Statului.
• •          1867: Principatele Unite au pavilion separat la Expoziţia Universală de la Paris.
• •          La 15 septembrie 1867, Carol I devine membru de onoare al Societății Academice Române, instituită prin Decret Domnesc în 1867, devenită Academia Română, la 30 martie/12 aprilie 1879. Protector şi preşedinte de onoare al Academiei Române între 1879 şi 1914, regele a lăsat acesteia, prin testament, suma de 600 000 de lei.
• •          În 1867, ia fiinţă şcoala Normală „Carol I“, finanţată din caseta personală a Domnitorului.
• •          La 11 mai 1868 este înfiinţată Societatea Filarmonică Română.
• •          La 31 octombrie 1869 se inaugurează oficial linia de cale ferată Bucureşti-Giurgiu, respectiv prima gară a Bucureştilor, Gara Filaret. În 1906, reţeaua de căi ferate a României avea să ajungă la 3 180 km.2
• •          În timpul domniei Regelui Carol I se inaugurează Palatul Universității din București (14 decembrie 1869), Palatul Universității din Iași (21 noiembrie 1897) și Teatrul Național din Iași (1 decembrie 1896).
• •          La 12 noiembrie 1871 se inaugurează Uzina de gaz aerian de la Filaret.
• •          La 25 septembrie 1872 se inaugurează Gara de Nord din Bucureşti (numită, până în anul 1888, „Gara Târgoviştii“).
• •          În 1872 îşi încep activitatea Atelierele Căilor Ferate din Bucureşti.
• •          Anul 1872 marchează începutul funcţionării Şcolii Militare de Infanterie şi Cavalerie din Bucureşti şi al Şcolii fiilor de militari din Iaşi.
• •          La 26 decembrie 1872 este introdus în Bucureşti tramvaiul cu cai.
• •          În 1875 se înfiinţează Fabrica de ulei vegetal din Bucureşti.
• •          La 15 decembrie 1875 îşi începe activitatea Banca de Bucureşti (cu capital francez).
• •          La 4 iulie 1876 este fondată Societatea Naţională de Cruce Roşie a României.
• •          În 1879 a fost dată în folosinţă prima linie de cale ferată care a legat Transilvania de Bucureşti, prin inaugurarea liniei Ploieşti – Predeal şi joncţiunea cu calea ferată Braşov – Predeal.
• •          La 17/29 aprilie 1880 se înfiinţează Banca Naţională a României, a 16-a bancă centrală din lume.
• •          Între anii 1880–1883 este amenajat cursul Dâmboviţei.
• •          În 1882 este introdus iluminatul electric la București.
• •          La 1 decembrie 1882 se deschide Bursa din București, în clădirea Camerei de Comerț din strada Doamnei. În Monitorul Oficial al României din luna decembrie a anului 1882 au fost publicate cotațiile bursiere ale primelor companii românesti tranzacționate.
• •          La 25 septembrie 1883 are loc inaugurarea Castelului Peleş din Sinaia, leagănul Dinastiei române, ridicat de Regele Carol I cu bani provenind din caseta personală.
• •          În 1884 este introdusă, în Bucureşti, prima linie telefonică.
• •          La 1/13 mai 1885 este recunoscută autocefalia Bisericii Ortodoxe Române de către Patriarhatul Ecumenic de la Constantinopol.
• •          În 1885 se deschide Grădina Botanică la Cotroceni.
• •          La 23 aprilie 1887, Catedrala mitropolitană Iași este sfințită, în prezența Familiei Regale a României.
• •          În 1888 este inaugurat Ateneul Român.
• •          La 14 martie 1895 se inaugurează, în Bucureşti, Fundaţiunea Universitară „Regele Carol I“, actuala Bibliotecă Centrală Universitară „Regele Carol I“.
• •          În septembrie 1895 a fost inaugurat Podul Carol I de la Cernavodă, construit la inițiativa regelui. La data aceea, podul peste Dunăre era cel mai lung pod din Europa continentală.
• •          La 8 iunie 1897 se aşază piatra fundamentală a Palatului „Casei de Depuneri, Consemnaţiuni şi Economie“, în prezenţa Regelui Carol I şi a Reginei Elisabeta. Palatul este inaugurat în anul 1900, prima şedinţă a Consiliului de Administraţie în noul sediu având loc la 15 iunie.
• •          Între anii 1895 – 1910 este modernizat portul Constanţa.
• •          În 1901 este inaugurat Palatul Poştelor din Bucureşti (actualul Muzeu Naţional de Istorie a României).
• •          La 27 ianuarie 1903 este fondată, la Bucureşti, „Confederaţia Patronală UGIR (Uniunea Generală a Industriaşilor din România)“, ce îşi propunea dezvoltarea economică şi modernizarea societăţii româneşti.
• •          În 1904, România ocupă locul al patrulea în Europa, în raport cu numărul populaţiei (după Elveţia, Germania şi Suedia), la numărul de telegrame trimise (peste 2 milioane şi jumătate).
• •          La 17 ianuarie 1906 este promulgată prima „Lege a Brevetelor de Invenţie“ şi se înfiinţează Biroul Brevetelor, denumit astăzi Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci. Anterior, în anul 1879, România produsese prima „Lege a mărcilor“.
• •          La 6 iunie 1906 are loc inaugurarea Expoziţiei Naţionale Române din Bucureşti.
• •          În anul 1906, sub domnia lui Carol I se construiesc 40 de spitale rurale, dintre care unele sunt în funcţiune şi astăzi.
• •          În 1908 se înfiinţează „Observatorul Astronomic“ cu planetariu („Observatorul Popular“).
• •          În acelaşi an ia fiinţă Direcţia Generală a Porturilor şi Căilor de Comunicaţie pe Apă, sub conducerea lui Anghel Saligny.
• •          Sub sceptrul lui Carol I se fondează mai multe universităţi şi colegii naţionale (licee), pe întreg teritoriul ţării, cele mai multe dintre ele funcţionând până în ziua de astăzi.
• •          La 1 decembrie 1912 a fost întemeiată ,,Federaţiunea Societăţilor Sportive din România” (F.S.S.R.), care cuprindea douăsprezece comisii (atletism, fotbal, rugby, scrimă, ciclism, tir, canotaj, tenis, natație, gimnastică, oină, sporturi de iarnă). Primul președinte al federațiunii a fost Principele moștenitor Ferdinand. Actualmente, România are 57 de federații naționale sportive.

Copil fiind, Carol a avut o guvernantă franceză, domnişoara Picard, şi un consilier ecleziastic cu numele de Emele. Carol a urmat apoi studii la Dresda. Sublocotenent de dragoni la Münster, locotenent secund în regimentul de artilerie al Gărzii prusace, apoi elev la Şcoala de artilerie şi inginerie de la Berlin, Principele Carol ia parte, în 1857, împreună cu tatăl lui, Karl Anton, la manevrele Diviziei 14 de la Schweidnitz (actualmente Swidnica, Polonia); revine apoi la Berlin, în anul 1858, pentru studii politice. În 1861 călătoreşte în Portugalia, Franţa şi Belgia, iar apoi în Algeria şi Spania. Vizitează Parisul în 1863. În anul 1864 ia parte, în rândurile trupelor prusace, la războiul împotriva Danemarcei, participând la atacul cetăţii Fredericia, cea mai puternică fortăreaţă daneză.

O curiozitate a istoriei, pe care mulţi o ignoră, este aceea că tatăl lui Carol I a făcut un gest public considerat prea liberal şi avangardist la vremea lui: după ce în decembrie 1848 a cedat suveranitatea propriului său principat Prusiei, în anul 1849, Principele Karl Anton a fost guvernator militar al Westfaliei, al Renaniei şi apoi prim-ministru al Prusiei, vreme de patru ani (1858–1862), în timpul domniei vărului său, Regele Wilhelm, din dinastia de Hohenzollern (ramura protestantă). Karl Anton a condus un guvern liberal. Ulterior, din cauza sănătății grav afectate, Principele Karl Anton l-a propus la conducerea guvernului Prusiei pe conservatorul Otto von Bismarck.

După refuzul contelui Philippe de Flandra, fratele Regelui Leopold al II-lea al Belgiei, de a primi Tronul României şi după mai multe consultări ale reprezentantului Locotenenţei domneşti la Paris, Ion Bălăceanu, cu Împăratul Napoleon al III-lea al Franţei, opţiunile românilor, încurajate de acordul deplin al Împăratului Franţei şi de sprijinul moderat al Prusiei, s-au îndreptat către Sigmaringen7. În ziua de 19 martie 1866, I.C. Brătianu îi propunea Principelui Carol, în numele României, să devină şeful statului român. Peste mai puţin de trei săptămâni, Brătianu îl anunţa pe principe, la Sigmaringen, că fusese ales Domnitor al Principatelor Unite, cu drepturi ereditare, prin plebiscitul desfăşurat între 2/14 şi 8/20 aprilie 1866. În favoarea lui Carol fuseseră exprimate 685 969 de voturi, iar împotrivă doar 2248. Coincidenţa făcea ca 20 aprilie să fie ziua de naştere a Principelui Carol, care devenea Domnitor al Principatelor Române Unite chiar în ziua în care aniversa 27 de ani. Plebiscitul este recunoscut de către Marile Puteri după o jumătate de an, la 24 octombrie 1866. La 28 aprilie 1866, proaspăt aleasa Adunare Constituantă a votat aproape unanim aducerea Principelui Carol pe Tronul ţării: 109 voturi pentru şi 6 abţineri.

Domnitorul Carol ajunge în ţara sa de adopţie după o călătorie aventuroasă, de la Sigmaringen până la Turnu-Severin. Vaporul în care Suveranul călătorea, alături de Brătianu, a trecut de Porţile de Fier la 8 mai 1866, iar la ora patru după-amiaza Carol I a văzut drapelul românesc fluturând la Turnu-Severin. Principele Suveran a intrat în capitala ţării la 10 mai 1866, a primit cheile oraşului Bucureşti, a depus jurământul de credinţă în faţa Adunării Constituante şi a fost proclamat Domnitor al Principatelor Române. Elita politică din Principatele Române împlinea, astfel, vechea dorinţă a aducerii pe Tronul ţării a unui principe străin, capabil să unească definitiv Moldova şi Ţara Românească, să stingă pentru totdeauna rivalităţile dintre familiile domnitoare pământene, să stabilizeze ţara, să o modernizeze şi să îi confere prestigiu internaţional. Domnitorul Alexandru Ioan I însuşi era convins de necesitatea înlocuirii sale cu un principe străin. La 10 mai 1866, Carol I rostea următorul legământ:

Ales de către naţiune Domn al românilor, mi-am părăsit fără a sta la îndoială, și patria, şi familia, pentru a răspunde la chemarea acestui popor care mi-a încredinţat destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, eu am devenit român. Acceptarea plebiscitului îmi impune, o ştiu, mari datorii. Sper că îmi va fi dat să le duc până la capăt. Vă aduc o inimă credincioasă, cugetări drepte, o voinţă tare de a face binele, un devotament fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean astăzi, mâine, de va fi nevoie, soldat, eu voi împărtăși cu voi soarta cea bună ca şi pe cea rea.

Ziua de 10 Mai avea să mai aducă, în istoria României, încă două evenimente importante, după cum spun versurile dedicate Zilei Naţionale a României: „Zece Mai ne-a fi de-a pururi/ Sfântă zi, căci ea ne-a dat/ Domn puternic ţării noastre/ Libertate şi Regat.“ Călătoria romantică a lui Carol I spre România a fost de multe ori povestită cu amănunte, în literatura timpului. Principele Carol a ales pentru drum veşminte de servitor, pentru a evita orice neplăcere pe care autorităţile din Austria, aflată în război cu Prusia, i le-ar fi putut provoca9 şi pentru a păstra discreţia. Această aparenţă vestimentară a simbolizat însă şi valoarea care a Guvernat întreaga domnie a lui Carol I: Regele a fost, timp de patruzeci şi opt de ani, servitorul poporului său.

Anul 1866 rămâne în istoria României şi datorită adoptării, în unanimitate, la 29 iunie/11 iulie (promulgată de Carol a doua zi), a Constituţiei ţării, redactată după modelul celei belgiene şi care a reprezentat un pas însemnat spre modernizare. Este cea dintâi Constituție românească întocmită de reprezentanții legitimi ai națiunii române. Monarhul constituţional, Dinastia ereditară, suveranitatea naţională, Guvernarea reprezentativă, separarea puterilor în stat, Parlamentul bicameral (Senatul şi Adunarea Deputaţilor), responsabilitatea miniştrilor, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, sacralitatea şi inviolabilitatea proprietăţii, prevăzute în Constituţia din 1866, transformă acest document într-unul dintre cele mai avansate acte fundamentale din Europa vremii şi oferă un cadru stabil de dezvoltare tânărului stat român. Chiar dacă multe dintre principiile constituţionale au părut, cel puţin la început, „forme fără fond“, s-a dovedit că, uneori, forma poate crea, în timp, fondul.

Prin simpla sa prezenţă, prin demnitatea apartenenţei la una dintre cele mai ilustre familii ale Europei, dar şi graţie curajului personal, Principele Suveran Carol a zdruncinat definitiv ultimele rămăşiţe simbolice ale vasalităţii faţă de Imperiul Otoman. Vizita sa la Constantinopol, în octombrie 1866, în cursul căreia s-a comportat faţă de Sultan ca un şef de stat, şi nu ca un vasal, a confirmat procesul ireversibil de ruptură faţă de Poartă. Aceeaşi demnitate o va arăta Carol şi aliatului rus din Războiul de Independenţă. Atunci când Țarul Alexandru al II-lea ameninţă, în 1878, după încheierea războiului, cu dezarmarea armatei române, în cazul în care România s-ar fi opus anexării sudului Basarabiei de către ruşi, Carol I îi răspunde că trupele române vor putea fi nimicite, dar nu dezarmate.

Carol I s-a căsătorit la Neuwied, la 3/15 noiembrie 1869, cu Principesa Elisabeta de Wied. În genealogia Casei Regale a României există multe coincidenţe. Una dintre ele este faptul că, tot pe 15 noiembrie, dar în anul 1951, s-a născut Principesa Elena, a doua fiică a Regelui Mihai. Şi tot pe 15 noiembrie, în anul 1956, a murit Principesa Elisabeta a României, fostă regină a Greciei, fiica Regelui Ferdinand.

Când tinerii suverani au ajuns la Bucureşti, după nuntă, Carol i-a spus Elisabetei: „Iată palatul!“. „Unde?“, a întrebat principesa, văzând în faţa ochilor o casă modestă, cu etaj. „Uite, aici unde intrăm“, i-a răspuns imperturbabil Carol. În timpul domniei lui Carol I, Bucureştii aveau să se transforme dintr-un târg oriental într-o capitală europeană, supranumită de unii „Micul Paris“.

La 27 august/8 septembrie 1870 s-a născut unicul copil al Principelui Carol și Principesei Elisabeta: Principesa Maria a României. După moartea fetiţei sale, în 1874, Carol spunea:

Religiunea copilului nostru şi limba pe care a vorbit-o au primit pentru Noi o nouă sfinţire, căci fiecare cuvânt românesc ne va aminti, de acum înainte, drăgălaşul sunet al dulcelui glas pe care n-o să-l mai auzim niciodată pe lumea asta.10

În timpul lungii sale domnii, Regele Carol I a pus bazele României ca stat modern pe harta Europei. În anul 1875, bugetul ţării ajungea la cifra de 100 de milioane de lei, dublul celui din 1866, iar în 1903, la 218 milioane. Între anii 1865 şi 1874, suprafaţa arată a crescut cu o treime11. În 1890, producţia de cereale a ţării a fost de 3 700 000 de tone; în anul 1903, aceasta ajungea la 5 500 000 de tone12. Între anii 1880 şi 1914, România a exportat 80 de milioane de tone de cereale, situându-se printre cele mai importante ţări exportatoare de cereale din lume (a doua din Europa, după Rusia, şi chiar pe primul loc la exportul de porumb, înaintea Statelor Unite)13. Numărul întreprinderilor industriale mai mari a crescut, între 1866 şi 1877, de la 39 la 17314. România avea şi importante zăcăminte de petrol care o plasau, în jurul anului 1900, printre primele trei ţări producătoare de ţiţei din lume, după Statele Unite şi Rusia. Leul românesc era o monedă puternică, echivalentă cu francul francez şi care putea fi utilizată ca valută forte peste tot în Europa. Populaţia a crescut, iar procesul de industrializare şi urbanizare a fost constant.

O primă țintă pe care şi-a propus-o tânărul principe a fost cunoaşterea directă a realităţilor ţării lui. Carol I a călătorit în toate provinciile româneşti, atât în oraşe şi comune, cât şi în sate izolate. Pasionat de echitaţie, călărea ore întregi pentru a deveni familiar cu comunitățile locale ale patriei sale. Îndrăgostit de monumentele istorice, a luat măsuri pentru împiedicarea degradării şi pentru restaurarea lor. Nici drumurile proaste, nici condiţiile precare de voiaj nu au constituit piedici pentru fostul locotenent al Armatei Prusace. În cursul deplasărilor (unele oficiale, altele nu), Carol I vizita, în respectiva localitate, prefectura, spitalul, şcoala, penitenciarul, unitatea militară. Adesea, asista şi la serviciul religios în biserică, tradiţie continuată întocmai de Regele Ferdinand şi de Regina Maria, apoi de Regele Carol al II-lea, de Regina Elena, de Regele Mihai I şi de Regina Ana, precum și de generația noastră. După anul 1997, Regele Mihai şi Regina Ana au străbătut mii de kilometri cu maşina, trecând din sat în sat, din oraş în oraş, înnoptând la mănăstiri, întâlnindu-se cu oamenii şi (re)luând contact direct cu noile realităţi ale lumii românești postdecembriste, dând încredere şi încurajare comunităţilor locale. Facem acelaşi lucru, astăzi, prin Fundaţia „Principesa Margareta a României“, prin „Crucea Roșie”, prin înaltele patronaje pe care le dăm diferitelor instituții sau organizații, iar Principesa Maria stă alături de noi cu multă dăruire.

Croaziera Regală de pe Dunăre (reluată de noi în anii 2004 şi 2005) a fost inaugurată de Regele Carol în primăvara anului 1904. La prima deplasare au luat parte Regele Carol şi Regina Elisabeta împreună cu Principii Moştenitori Ferdinand şi Maria şi cei doi copii mai mari ai acestora, Carol şi Elisabeta. Traseul a început de la Turnu-Severin, a continuat în sus pe Dunăre, până la Cazane, şi, de acolo până la vărsarea în mare.

Croaziera pe Dunăre avea loc în fiecare an, la sfârşitul primăverii sau la începutul verii. Familia Regală era însoţită de doamne de onoare, suita militară şi unul sau doi miniştri. Programul era încărcat. Aveau loc întâlniri şi recepţii cu autorităţile şi personalităţile din oraşele portuare unde acosta vasul. Existau şi zile de relaxare, închinate frumuseţilor naturii. În acele momente, savantul Grigore Antipa devenea personajul principal căruia i se adresau toate întrebările unor mari iubitori de natură, cum erau Regele Carol şi Principele Ferdinand. În vremea noastră, evenimentul se numeşte „România, o călătorie regală“ şi a adus, până acum, un număr important de personalităţi din lumea întreagă pe pământ românesc. Noile ediții ale Călătoriei Regale s-au desfășurat, așa cum spuneam, începând din anul 2004 și 2005 și au continuat în anii 2006, 2007, 2008, 2009, 2010, 2011 și 2015.

„Proiectul Săvârşin“ se înscrie în tradiţia regală românească de a dezvolta și consolida tradiția locală, meșteșugurile, lucrul pământului. În anul 1884, la propunerea lui Ion C. Brătianu, a fost creat un patrimoniu regal constând din douăsprezece moşii, în diverse zone ale ţării, şi însumând 132.000 de hectare3. Dorinţa lui Brătianu a fost ca aceste moşii să devină modele demne de urmat pe tot întregul țării. Ele au primit denumirea de „Domeniul Coroanei“, au rămas proprietate de stat şi au finanţat o mare parte a cheltuielilor pentru exercitarea funcţiunii de şef al statului. Profesorul Nicolae Noica, la aniversarea a 130 de ani de la crearea Domeniului Coroanei, a publicat un valoros volum în care descrie cu amănunțime și erudiție acest proiect temerar.

Prin extraordinara modernitate a conceptului, instituţia Domeniilor Coroanei a făcut pionierat în domeniu. Iar ineditul ei se menţine şi astăzi, căci, după ştiinţa noastră, nu există decât o instituţie a şefului statului, în lume, care să se finanţeze altfel decât de la bugetul de stat (Ducatul de Lancaster este un ducat regal, al cărui titular este Suveranul britanic, ale cărui venituri sunt destinate Listei Civile a Coroanei Britanice).

Familia Regală dorește să dea și astăzi un model de dezvoltare economică, bazat pe respect pentru natură, pentru tradiții și pentru calitate. Acest model nu este promovat doar prin Proiectul Regal Săvârșin (reabilitarea patrimoniului construit, Satul Regal al Meșteșugurilor, turismul rural, dezvoltarea durabilă), ci și prin instituția Furnizorilor Regali (instrument de încurajare a calității, profesionalismului și talentului cu mare tradiție și foarte respectat de societate). Unii dintre furnizorii regali actuali sunt moștenitorii unei tradiții de peste un secol în domeniul lor economic, așa cum sunt bunăoară Domeniul Coroanei Segarcea sau Compania de ciocolată Kandia.

Regele Carol I nu şi-a concentrat atenţia numai asupra agriculturii româneşti, ci şi asupra activităţilor care derivă din ea. Au apărut „instituţii-model, în primul rând pe tărâmul agriculturii, în scopul folosirii cât mai raţionale a pământului, apoi şi pe tărâmul industriei, încurajând apariţia de fabrici şi de întreprinderi menite să valorifice avantajos pentru populaţie produsele speciale ale anumitor moşii“4.

Domeniile Coroanei au produs aşadar teracote excelente, articole din lână, produse din lemn, mobilă, trăsuri, ustensile de bucătărie, lăzi, cutii de rezonanţă pentru piane, „(…) broderii şi ţesături, (…) împletituri de coşuri şi frânghii şi aşa mai departe, avându-se tot timpul în vedere utilitatea acestora pentru straturile nevoiaşe ale populaţiei “5.

Au apărut fabrici de cherestea, s-au îmbunătăţit căile navigabile şi drumurile, s-a acordat atenţie fondului cinegetic şi piscicol. Populaţia era instruită să îngrijească pământul, erau distribuite seminţe pentru grădini de flori şi legumicultură. Clădirile de pe Domenii respectau tradiţia arhitecturală a locului şi erau construite, cel mai adesea, din lemn. Ordinea şi curăţenia erau elemente de care se ţinea seama permanent. Se acorda importanţă activităţilor de asistenţă socială şi medicală şi învăţământului public, construindu-se numeroase şcoli-model și biblioteci cu un bogat fond de carte.

Aceeași viziune o are „Proiectul Săvârşin“. Activităţile temerare şi avansate, iniţiate de Domnitorul şi mai târziu Regele Carol I, sunt astăzi continuate de noi. Există însă, mai presus de continuitate, un motiv pentru care am vrut să scriem despre aceste lucruri: faptul că, deşi au trecut peste o sută de ani de atunci, România are încă nevoie de acelaşi tip de modele, de iniţiative, de aceeaşi inspiraţie şi viziune.

Expoziţia Naţională din Bucureşti (sau Expoziţia Generală Română) a fost organizată în Parcul Carol (numit, până atunci, Dealul Filaretului), în anul 1906, cu scopul de a prezenta realizările României atât în domeniile politicii interne şi externe, cât şi cel al culturii (literatură, muzică, pictură, teatru, arhitectură etc.). Regele Carol I a inaugurat expoziţia în ziua de 6 iunie.

În anul Expoziţiei Naţionale, România mai aniversa 1800 de ani de când în ţinuturile noastre se stabiliseră primii colonişti romani după cucerirea Daciei de către Împăratul Traian (106 d.Hr.), 40 de ani de domnie ai Regelui Carol I şi 25 de ani de când Principatele Române deveniseră Regat.

Expoziţia a fost organizată pe baza unei legi votate de Parlamentul României (Adunarea Deputaţilor şi Senatul) în luna mai 1905. Lucrările pentru construcţia Expoziţiei au început după o lună şi au fost executate de arhitectul I.D. Berindey (1871–1928), cel care urma să desăvârşească, în anul 1925, Palatul Administrativ din Iaşi. Planurile Expoziţiei fuseseră create, în anul 1900, de arhitectul peisagist francez Edouard Redont (1862–1942). Locul ales pentru expoziţie se afla în sudul oraşului Bucureşti care număra la acea dată în jur de 300 000 de locuitori. Parcul astfel creat a devenit un loc atractiv, vizitat de turişti din toată Europa. Astăzi, Parcul Carol păstrează o parte din arhitectura lui de acum un secol, dar potenţialul său turistic şi cultural este mult mai generos decât orizontul utilizării actuale.

Proiectul a fost inspirat de Expoziţia Universală de la Paris, din anul 1900, cuprinzând pavilioane dedicate industriei, comerţului, agriculturii, silviculturii şi minelor. Sculptorii Dimitrie Paciurea (1873–1932) şi Frederic Storck (1878–1942) au creat cu această ocazie două statui de mari dimensiuni, plasate la intrarea în Expoziţie. Dispariţia lor lasă astăzi parcul mai sărac. Distrugerea identităţii arhitecturale a Bucureștiului, în mare, este bine simbolizată de distrugerea din ultima sută de ani a patrimoniului construit al Parcului Carol. Necunoașterea și lipsa de interes pentru acest loc al culturii, economiei şi ecologiei arată limpede cât de mult ne lipsește instinctul binelui, convingerea că societatea românească se consolidează prin continuitate și tradiție. O mare răspundere revine aici elitelor politice, culturale și economice românești.

Privită prin prisma cifrelor, Expoziţia Naţională Română din 1906, din Parcul Carol, apare aproape neverosimilă în ochii noștri, ai celor de astăzi: suprafaţa totală a expoziţiei — 40 000 m²; pavilioane — 88; drumuri şi şosele — 30 000 m²; alei şi poteci — 71 000 m²; suprafaţa lacului din interiorul parcului — 20 000 m²; 4 200 de arbori mari plantaţi; peste 10 000 de brazi şi arbuşti diferiţi; 49.200 de plante forestiere şi 97.200 de plante înflorate; plantaţiile, pajiştile şi aranjamentele florale — 186 000 m²; conductele pentru iluminat — 34 km; electricitate produsă de două motoare de câte 680 de cai/putere; iluminatul — 5 200 de lămpi incandescente.

România se racordase la Europa, se modernizase şi îşi păstra, în continuare, specificul naţional. Stilurile neoromânesc şi Art Nouveau se completau reciproc, conturând chipul unei ţări care ştia să îmbine tradiţia cu actualitatea.

O contribuție fundamentală a Regelui Carol a fost cea în domeniul arhitecturii și construcțiilor. Sedii de instituții importante ale statului, universități, palate administrative, biblioteci, gări, colegii și licee, biserici, spitale au fost ridicate sau reconstruite cu sutele, în timpul lungii sale domnii. Opera sa de patrimoniu construit este neegalată în istoria României.

Un alt aspect, puțin cunoscut, este contribuția sa la renașterea unor orașe românești. Constanța, Câmpulung Muscel, Sinaia sunt așezări urbane care au fost practic re-desenate în timpul domniei Regelui Carol I, sub directa sa îndrumare. Orașe precum București, Brăila, Galați, Iași și Craiova, posedă numeroase clădiri, definitorii pentru identitatea urbei, ridicate din inițiativa și, uneori, cu contribuția financiară a Suveranului.

În ciuda tuturor frământărilor politice, uneori violente, a demagogiei, corupţiei şi lipsei de măsură a unora dintre politicieni, Carol I a reuşit să consolideze sistemul de partide şi să impună alternanţa la Guvernare a celor două mari partide structurate după model occidental şi conduse de bărbaţi politici de mare anvergură: Partidul Naţional Liberal (reprezentat prin I.C. Brătianu, Dumitru C. Brătianu, C.A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Kretzulescu, Dimitrie A. Sturdza, Ion Bălăceanu, Ion Ghica, Vasile Boerescu, Ion Câmpineanu, Nicolae Fleva, Spiru Haret, V.A. Urechia, Emil Costinescu, Nicolae Ionescu, Vasile Lascăr)15 şi Partidul Conservator (cu lideri ca Manolache Costache Epureanu, Petre P. Carp, Lascăr Catargiu, Petre Mavrogheni, Gheorghe Gr. Cantacuzino, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman, Take Ionescu, Alexandru Lahovary, Nicolae Filipescu, generalul Manu)16. Rege constituţional, Carol I nu a fost însă un monarh decorativ, ci unul implicat în viaţa ţării sale, cu un rol decisiv în actul de Guvernare, care a folosit cu abilitate sistemul „rotativei Guvernamentale“ şi a beneficiat de dreptul de veto absolut, conform căruia putea să refuze sancţionarea oricărei legi votate de Parlament17. Cu toate acestea, Carol I a înţeles foarte bine că autoritatea nu este suficientă şi că pentru a conduce e nevoie de puterea exemplului. Referindu-se, într-o scrisoare adresată fratelui său, Principele Friedrich, la atentatele îndreptate împotriva Împăratului Germaniei, Carol I scria: „Doar o Guvernare de fier nu poate ajuta cu nimic.“18

Prosperitatea şi stabilitatea au adus o dezvoltare fără precedent a culturii, artelor şi ştiinţei. În timpul domniei lui Carol I, scriitori ca Eminescu, Caragiale, Creangă, Alecsandri, Ion Ghica, Odobescu, Slavici, Macedonski, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, George Coşbuc, Octavian Goga, Şt.O. Iosif, I.Al. Brătescu-Voineşti, Al. Vlahuţă modelează limba literară; B.P. Hasdeu, A.D. Xenopol, Mihail Kogălniceanu, Constantin Erbiceanu, Dimitrie Onciul, Ion Bogdan, Vasile Pârvan, Constantin Giurescu, Nicolae Iorga scriu istoria naţională; de filologie se ocupă Ovid Densuşianu, Sextil Puşcariu, Ion Bianu; Simion Mehedinţi creează şcoala de geografie; Titu Maiorescu, Constantin Rădulescu-Motru şi Vasile Conta disciplinează gândirea şi ridică nivelul cultural al societăţii; se afirmă compozitorul George Enescu, pictorii Nicolae Grigorescu, Theodor Aman, Gheorghe Tattarescu, Ion Andreescu, Ştefan Luchian, sculptorul Karl Storck, actorii Matei Millo, Aristide Demetriade, fotograful Carol Popp de Szathmáry; ştiinţele beneficiază de nume ca Spiru Haret, P.S. Aurelian, Anghel Saligny, Carol Davila, Grigore Antipa. Apar societăţi culturale, se publică reviste. În această perioadă funcţionează „Junimea“, vârful efervescenţei intelectuale şi al schimbului liber de idei, care editează revista „Convorbiri literare”. O enumerare ca aceasta nu ar putea să acopere niciodată diversitatea şi dinamismul acestei elite a spiritului românesc. Pionierat şi consolidare, geniu şi meticulozitate, dispute şi dialog sunt câteva dintre trăsăturile elitei românești din acea vreme, vie şi plină de resurse.

Au existat şi probleme — cum ar fi „chestiunea ţărănească“ şi distanţa uneori uriaşă19 care separa majoritatea rurală de elita francofonă descrisă de cronicarul monden Claymoor — pe care domnia lui Carol I nu le-a putut rezolva în toată complexitatea lor şi pe care a trebuit să le transmită viitoarei domnii. Dar amploarea fără precedent a saltului României, între 1866 şi 1914, este greu de contestat. Istoricul Neagu Djuvara scrie că preluarea modelelor occidentale s-a făcut, în România, cu o viteză care ţine de domeniul miracolului şi că, poate, doar Japonia a mai avut un salt atât de rapid, de la mijlocul secolului al XIX-lea până la Primul Război Mondial20.

La 10 mai 1877, Carol proclama România stat independent şi instituia, în aceeaşi zi, Ordinul „Steaua României“. Suveranul s-a aflat efectiv în fruntea armatelor române, în timpul Războiului de Independenţă din 1877–1878, pe frontul din Bulgaria. Când îşi îndemna armata, spunea: „Înainte, copii!“. Mica lui armată din 1866 s-a transformat, în 11 ani, în „viteaza lui armată“. Ea număra, în anul 1877, 58 700 de oameni, 108 tunuri şi alţi 70 000 de oameni formând Miliţia şi Garda Naţională. De multe ori, Carol I a finanţat cu bani din propria sa listă civilă înzestrarea armatei cu armament performant. Principele Carol a preluat în august 1877, după ce armatele ruse suferiseră mai multe înfrângeri, comanda supremă a armatelor ruso-române de la sudul Dunării, care aveau să cucerească Plevna de la otomani, la 28 noiembrie/10 decembrie 1877. Românii luptă eroic şi la Griviţa, Rahova, Smârdan. Principele victorios a fost primit cu entuziasm de notabilii şi de populaţia Bucureştilor21. După Războiul ruso-româno-turc, României avea să-i fie recunoscută independenţa, prin Tratatul de la Berlin (semnat la 1/13 iulie 1878) şi avea să primească în componenţa sa provincia istorică a Dobrogei, care îi oferea gurile Dunării şi accesul la mare. Rusia anexa însă trei judeţe din sudul Basarabiei.

Regele a hotărât ca Scaunul Familiei să fie la Sinaia, unde a cumpărat un domeniu. Temelia primei construcţii, Castelul Peleş, a fost pusă la 10 august 1875. Peleşul este expresia gustului Regelui Carol I şi a talentului arhitecţilor vienezi Wilhelm von Doderer și Johannes Schultz, a arhitectului ceh Carel Liman: nobleţe, eleganţă, sobrietate, ,,curat în stilul Renaşterii germane”, după cum l-a dorit augustul său stăpân22. Construcţia a fost finanţată de Rege din banii personali şi din lista sa civilă. În timp, s-au mai adăugat două clădiri: Pelişorul şi Foişorul (1879). Castelul Pelişor a fost ridicat pentru Principele Moştenitor Ferdinand şi pentru soţia sa, Principesa Moștenitoare Maria, al cărei gust avea să se impună în decorarea acestei reşedinţe. Ultimul castel, Foişorul, a avut o soartă mai puţin fericită. Mai întâi, varianta iniţială a clădirii, cea în care Regele Mihai a venit pe lume, construită din lemn, a ars în seara de 15/16 aprilie 1931. Castelul a fost apoi refăcut, din piatră, în timpul domniei lui Carol al II-lea. În anii comunismului, Foişorul a fost complet transformat în interior şi exterior, fiind acum parte a unei construcţii ce nu are nimic în comun cu domeniul regal. Domeniul Regal Sinaia a revenit, în 2007, în proprietatea Familiei Regale şi continuă să fie Scaunul istoric al acesteia.

Carol I primeşte în mod oficial titlul de Alteţă Regală la 25 octombrie 1878. Coincidenţele continuă: după câteva decenii, tot în ziua de 25 octombrie, s-a născut al treilea Rege român, Mihai I.

Carol I devine Rege al României la 14/26 martie 1881, prin votul unanim al reprezentanţilor naţiunii. Tot la 26 martie urma să se nască Principesa Moștenitoare Margareta, fiica Regelui Mihai.

Carol I este încoronat Rege al României la 10/22 mai 1881. Regele însuşi a cerut să fie încoronat cu o coroană din oţel, fabricată din metalul topit al unui tun de război capturat la Plevna.

România şi-a consolidat statutul de putere regională şi de „arbitru balcanic“ prin participarea victorioasă la cel de-al doilea război balcanic, încheiat la 28 iulie/10 august 1913 cu semnarea Tratatului de la Bucureşti, prin care România obţinea Cadrilaterul. Regele Carol I a primit bastoane de mareşal atât de la Împăratul Germaniei, cât şi de la ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei, care l-a şi vizitat în România, în 1914, şi care avea să sfârşească tragic, împreună cu familia, sub gloanţele bolşevicilor.

Carol este descris, în literatura vremii ca un bărbat mai degrabă mic de statură, dar de o mare demnitate. A impus respect într-o lume plină de incertitudini şi a făcut din micul său regat un stat respectat şi stabil. A fost un suveran distant, sever şi măsurat, bucurându-se de o autoritate excepţională. A avut vocaţie de lider şi a condus România în momente politice şi istorice dificile, pe care le-a traversat plin de curaj. Complexitatea personalităţii Regelui Carol I poate lesne reieşi din jurnalul23 său, ce conţine, în general, notaţii seci şi precise ale evenimentelor politice sau ale stării vremii, dar şi date surprinzătoare despre sociabilitatea ponderată, dar consistentă a Regelui, care se întâlnea cu reprezentanţii elitei româneşti, mergea la spectacole şi chiar la unele baluri. O altă sursă care ne dezvăluie un Carol I analitic, preocupat de tot ceea ce îl înconjoară şi cald atât faţă de soţia lui, Regina Elisabeta, cât şi faţă de membrii familiei este corespondenţa pe care o poartă cu tatăl său, Karl Anton de Hohenzollern, cu fratele Friedrich (Fritz) de Hohenzollern sau cu sora sa, Maria de Hohenzollern, Contesă de Flandra24.

În anul 1906, Regele Carol I a sărbătorit 40 de ani de domnie. Evenimentul a avut o însemnătate istorică. România nu mai cunoscuse o domnie atât de lungă şi dătătoare de atâta statornicie de la Ştefan cel Mare încoace. Regele Carol a inaugurat, în acel an, 40 de spitale rurale şi a promulgat o lege prin care a creat Ordinul „Carol I“, reînviat de Regele Mihai I, ca ordin dinastic, la 5 ianuarie 2005.

Ultimii ani ai Regelui nu au fost lipsiţi de cumpene sufleteşti: omul de onoare şi militarul german înclinau să intre în Primul Război Mondial alături de Puterile Centrale. Regele României a ştiut însă să respecte voinţa covârşitoare a poporului său: alianţa cu Franţa şi Anglia, în vederea eliberării Transilvaniei de sub dominaţia austro-ungară. Soluţia temporară a fost neutralitatea.

În timpul domniei Regelui Carol I, unul dintre cei mai convinşi republicani, Alexandru Candiano-Popescu, artizanul efemerei „republici de la Ploieşti“, devenea aghiotant regal. Astăzi, Carol I este una dintre cele mai iubite şi mai respectate figuri din istoria României. Pentru că modelul pe care ni-l oferă este la fel de semnificativ şi de eficient acum, precum a fost la 1866.

Întemeietorul Regatului român a murit la Sinaia, în ziua de 27 septembrie 1914, la ora cinci şi treizeci de minute dimineaţa. Avea şaptezeci şi cinci de ani, dintre care domnise patruzeci şi opt. Carol I a fost înmormântat la Curtea de Argeş, locul ales de el ca necropolă a Familiei Regale a României.

În testamentul lui, Regele scria:

Zi şi noapte m-am gândit la fericirea României. (…) Cu toate greutăţile pe care le-am întâlnit, cu toate bănuielile care s-au ridicat, mai ales la începutul domniei mele, în contra mea, expunându-mă la atacurile cele mai violente am păşit, fără frică şi fără şovăire, înainte pe calea dreaptă, având nemărginită încredere în Dumnezeu şi în bunul-simţ al credinciosului meu popor.

Fragment din cartea “Susține cu a ta mână Coroana Română”

Sute de arbori din peste 20 de specii au fost plantaţi, marţi, pe Domeniul Regal Sinaia, în prezenţa principesei Maria, în cadrul unui experiment care vizează aclimatizarea plantelor în Munţii Bucegi.
Acţiunea de plantare a celor aproximativ 400 de puieţi a avut loc în zona cunoscută sub numele de ‘La vulpărie’, folosită înainte de 1948 pentru creşterea vulpilor argintii, a explicat directorul Casei Regale, Ion Tucă.
“Este o acţiune deosebită, în care reuşim să dezvoltăm un nou experiment în Munţii Bucegi. Este vorba despre plantarea a 26 de specii de arbori răşinoşi şi foioşi, pe care dorim să încercăm să vedem cum se aclimatizează în condiţiile de la cota înaltă de aici, de pe domeniul Peleş. Sunt mai multe specii de brazi şi de molizi, avem câteva specii de tuia, avem arborele gigant Sequoiadendron giganteum, avem o altă specie de sequoia-sempervirens, alături de specii comune de arbori, din flora noastră – stejar, fag, arin. Proiectul se va continua mai mulţi ani de aici înainte. Acum plantăm un material săditor
foarte valoros produs în ghivece nutritive, cu rădăcini deosebite şi foarte viguroase, plantăm în condiţiile de la noi, dar în anii următori vom urmări cum se adaptează la condiţiile din ţara noastră”, a explicat profesorul de pomicultură Florin Stănică, de la Facultatea de Horticultură a Universităţii de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară din Bucureşti.
La acţiune au participat şi studenţi ai Facultăţii de Silvicultură din Braşov, plantarea având loc în prezenţa principesei Maria.
“Este prima dată când sunt aici şi plantez arbori. E minunat şi sunt fericită să fiu alături de toată lumea. Este important pentru natură, pentru pădure, pentru lume, deci sunt foarte bucuroasă”, a declarat principesa Maria.
Potrivit unui comunicat al Casei Regale, acţiunea face parte din programul de restaurare şi revitalizare a Parcului Castelului Peleş, realizat anual, ce cuprinde un studiu complex al Parcului istoric şi al Serelor Regale de pe Domeniul Regal Sinaia.
“În paralel cu acţiunea de plantare, vor fi efectuate lucrări de întreţinere a spaţiilor verzi, tăierea în verde a arborilor şi arbuştilor, inventarierea şi îngrijirea speciilor existente în serele regale încă din timpul Reginei Maria. Parcul şi Serele Regale conţin numeroase specimene de arbori, arbuşti şi plante floricole unice în România, unele plantate în urmă cu peste 120 de ani”, informează Casa Regală.

Muzeul Județean de Științele Naturii Prahova și Consiliul Județean Prahova, împreună cu Asociația „Farul Ospitalier” din Constanța organizează marți, 24.04.2018, începând cu ora 11:00, la sediul muzeului din Palatul Culturii Ploiești, prezentarea romanului intitulat „Șapte sute șaptezeci”, al scriitorului Bogdan Boeru. Evenimentul va fi însoțit de o sesiune de autografe din partea autorului.
Romanul „Șapte sute șaptezeci” este o ficțiune istorică, în care este prezentat poetul Ovidius într-o manieră originală, nu ca un poet al lamentărilor, ci ca un bărbat puternic, ce nu acceptă să capituleze în fața alungării de la Roma. Este prezentată o poveste în care fantasticul se împletește cu realul, pentru a zugrăvi un tablou istoric tulbure, dominat de intrigi de palat, care își găsesc ecoul pe câmpul de luptă, în cartierele rău famate ale cetății eterne și pe îndepărtatul țărm al Pontului Euxin.
Cartea a fost foarte bine primită de public, dar și de critici. Despre ea, criticul Dan Perșa spunea că este „un roman bine structurat și fără cusur scris”.

Aducem în atenţia celor interesaţi că, luni, 16 aprilie 2018, orele 17.00, Cenaclul literar „I.L. Caragiale” Ploiești continuă şedinţele bilunare literare la Filarmonica „Paul Constantinescu” Ploiești.

După cum știți, în cadrul Cenaclului vor avea loc dezbateri pe teme literare actuale, sugerate de iniţiatorii cenaclului sau cerute de participanţi, vor fi recitate sau citite ultimele creații literare și vor fi prezentate cărţi nou apărute.

Cenaclul literar „I.L. Caragiale” Ploiești se adresează iubitorilor de literatură care vor să se întâlnească şi să vorbească despre pasiunea lor comună.

Vă așteptăm cu drag,

Cenaclul literar „I.L. Caragiale” Ploiești

Respectarea noului Regulament General privind Protecţia Datelor (GDPR) nu ar trebui să panicheze pe nimeni, deoarece acesta va ajuta companiile, autorităţile sau instituţiile publice să lucreze cu un randament mult mai ridicat, cu un grad de risc mult redus şi în condiţii sporite de siguranţă, a declarat, într-un interviu acordat AGERPRES, preşedintele executiv al Asociaţiei “Comunităţile Locale Riverane Dunării” (CLDR România), Sever Avram.

Reprezentantul asociaţiei care, alături de Catedra Internaţională Onorifică “Jean Bart” (CIO-SUERD), a demarat în luna februarie a acestui an programul de formare şi sprijin “Ofiţeri pentru protecţia datelor cu caracter personal (DPO)”, este de părere că, în viitoarele bugete, Consiliile Judeţene vor fi nevoite să aloce un fond de rezervă destinat să acopere eventualele penalităţi prevăzute în noul Regulament.

Regulamentul General privind Protecţia Datelor (General Data Protection Regulation – GDPR) va trebui să-şi producă efectele începând cu data de 25 mai 2018 în România, iar din acel moment sistemele informatice ale companiilor ce stochează date personale vor trebui să permită un control foarte bun al identităţii utilizatorilor şi al accesului la acestea, urmând principiul ”Privacy by Design”.

AGERPRES: Noul Regulamentul General privind Protecţia Datelor trebuie aplicat şi în România, din 25 mai 2018. Companiile private fac deja demersuri în a se conforma, prin organizarea de programe de pregătire pentru angajaţi. Ce se întâmplă, însă, la nivelul administraţiei publice?
Sever Avram: Deocamdată, se pare că nu s-a înţeles că termenul-limită pentru implementarea Regulamentului UE privind protecţia datelor personale deţinute de autorităţile publice şi de instituţiile coordonate de acestea este foarte apropiat – 25 mai 2018. Nici măcar Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF) sau Banca Naţională a României (BNR) n-au precizat clar cum se va mai putea lucra din moment ce datele personale de identificare conţinute în CNP vor trebui strict protejate.

În urma consultărilor purtate cu reprezentaţi ai instituţiilor publice, se pare că primăriile şi consiliile judeţene se află într-o stare de aşteptare a unor ordine sau mesaje de la centru, deşi prevederile Regulamentului se vor aplica automat de la data anunţată, iar Autoritatea Naţională de Supraveghere din domeniu va putea aplica sancţiuni fără să fie nevoie să avertizeze pe cei în cauză. Urgentă este reorganizarea bazei de date şi fluxului de informaţii din cadrul tuturor instituţiilor publice pentru ca activitatea lor să nu încalce nici legislaţia în domeniu decisă de UE acum 2 ani şi să nu contravină, eventual, nici legislaţiei legate de concurenţă pentru companiile private sau publice cu care primăriile intră în raporturi juridice sau de colaborare.

AGERPRES: Cum întâmpină companiile private aplicarea GDPR?
Sever Avram: Faţă de mediul public instituţional, în sfera companiilor private se observă o conştientizare şi intenţia de aliniere la prevederile noului regulament, chiar dacă acest lucru nu s-a întâmplat din luna mai 2016 de când a fost adoptat Regulamentul de Parlamentul European şi publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, lăsându-se pe ultima sută de metri şi anume la momentul aplicării sale, 25 mai 2018.

Da, din discuţiile purtate cu colaboratorii de la Iaşi, se pare că atât companiile mici, cât şi cele mijlocii au început să se intereseze şi să demareze procesele necesare de conformare la GDPR, chiar dacă sunt firme de talie mică, cu 2-3 angajaţi sau care au peste 50 sau 200 de angajaţi.

O bună parte a reuşit să depăşească sintagma ‘Doar nu mă va controla chiar pe mine!’ şi au decis să nu îşi asume riscuri care ar putea să le aducă falimentul, dispariţia lor sau amenzi uriaşe, doar pentru că cineva ar putea interpreta anumite lucruri într-un fel sau altul. Au desemnat persoane care vor ocupa poziţia de DPO (Ofiţer responsabil pentru protecţia datelor, n.r.) au început să îi formeze prin cursuri DPO, să îşi înştiinţeze angajaţii despre noile implicări ale GDPR-ului şi modul în care vor trebui să îşi desfăşoare activitatea.

Un nou avânt l-am remarcat în rândul persoanelor fizice care s-au implicat şi s-au specializat, urmând cursurile noastre de DPO, în vederea oferirii de servicii externalizate de DPO.
AGERPRES: De ce este atât de important acest ofiţer responsabil pentru protecţia datelor – DPO?
Sever Avram: Într-adevăr, Ofiţerul sau Responsabilul denumit pe scurt DPO va deveni o persoană-cheie ca importanţă înlăuntrul oricărei organizaţii, fie că este vorba de o primărie, o instituţie publică, un ONG, o corporaţie sau un mic SRL, întrucât va asigura organizaţia să păstreze conformitatea şi să respecte prevederile GDPR, pentru a evita încălcarea drepturilor persoanelor vizate, a datelor colectate şi procesate sau alte nereguli, neglijenţe sau utilizări abuzive a unor date cu caracter personal.

Acest DPO va trebui să colaboreze cât mai flexibil cu toate departamentele care intră în contact cu datele personale, precum IT&C, Juridic, Resurse Umane, Front-office, Back-office, Contabilitate, aşadar va fi cazul să deţină o pregătire multi şi inter-disciplinară şi să i se asigure în mod firesc un grad ridicat de autonomie în raport cu conducerea companiei şi clienţii săi sau a instituţiei, cu administratorul public, cu aleşii locali care îi pot solicita diverse date ale cetăţenilor, îndeosebi în pragul ciclurilor electorale sau organizării unor referendumuri.

AGERPRES: Cum va afecta acest Regulament organigrama instituţiilor la nivel local (primării, consilii judeţene etc) şi, mai ales, bugetul acestora?
Sever Avram: Un obstacol artificial ar părea să fie tocmai introducerea în COR (Clasificarea Ocupaţiilor din România, n.r.) a ocupaţiei de DPO – Ofiţer Date Personale care este o reglementare suplimentară, nesolicitată de Regulamentul UE şi inaplicabilă, în multe cazuri, pentru că în mod evident nu toate instituţiile publice vor putea afecta şi retribui cum se cuvine astfel de persoane cu studii superioare pentru aceşti responsabili, mai cu seamă în mediul rural.

Mai mult decât atât, simpla formare a responsabililor DPO este doar pasul pregătitor pentru etapa mult mai complicată a organizării efective a serviciului sau departamentului răspunzător de protecţia datelor, respectându-se şi normele legale privind transparenţa informaţiilor publice, confidenţialitatea datelor celor care participă la consultări publice, principiile de non-discriminare implicită a celor cu care autorităţile publice, de exemplu Poliţia Locală, intră inevitabil în contact.

Regulamentul cunoscut sub numele GDPR ar merita înţeles şi ca o oportunitate de reorganizare managerială, mai ales dacă se va trece la o descentralizare extinsă şi la comasarea inevitabilă a unor instituţii publice, la un moment dat. Doar în urma unei pre-evaluări interne, care poate fi externalizată de către o Primărie unei forme de profil, se va putea decide în mod riguros numărul de persoane care vor face parte din structura aferentă ofiţerului DPO, în funcţie de numărul de instituţii coordonate sau subordonate, de mărimea fluxului de date personale, de filialele sau punctele de lucru arondate etc.

AGERPRES: Cât de importante sunt investiţiile în sistemele IT pentru ca noul Regulament să fie respectat din “scoarţă în scoarţă”?
Sever Avram: Desigur, există decalaje între dotările existente în marile oraşe în raport cu cele din oraşele mici sau mediul rural. Pentru înlesnirea modului de lucru, ar fi de ţinut cont de introducerea unor softuri specializate (de tip Managementul Cunoaşterii – KM), care ar fi în măsură să simplifice, accelereze şi în acelaşi timp să garanteze colectarea datelor personale şi, ulterior, protejarea acestora sau, atunci când este cazul, ştergerea sau anonimizarea lor.
AGERPRES: Există riscul ca anumite companii sau instituţii colectoare de date cu caracter personal să aibă probleme majore din cauza amenzilor prevăzute în GDPR?
Sever Avram: În situaţia în care vor adopta şi urma proceduri logice şi stricte, respectarea GDPR nu ar fi cazul să panicheze pe nimeni. Dimpotrivă, mai ales în contextul unor posibile atacuri informatice, defecţiuni tehnice sau preluării de ştiri alarmiste sau false o judicioasă implementare a GDPR ar ajuta companiile, autorităţile sau instituţiile publice să lucreze cu un randament mult mai ridicat, cu un grad de risc mult redus şi în condiţii sporite de siguranţă, atât pentru angajaţi, cât şi pentru clienţi şi/sau beneficiarii serviciilor publice. Pe de altă parte, însă, în contextul lipsei de suficiente resurse financiare cu care se confruntă per global, în această etapă, România, este de presupus că vor putea interveni şi penalităţi mari, de ordinul zecilor sau sutelor de mii de euro, în cazul în care se vor depista în special distorsiuni în relaţia instituţiilor publice cu alte entităţi omoloage, fie de tipul Comisiei Europene, fie în cadrul procedurilor de achiziţii publice în care concurează inevitabil şi firme private, nu doar din România, ci şi din alte state membre UE.

În viitoarele bugete, Consiliile Judeţene se vor vedea constrânse să prevadă un fond de rezervă pentru aceste situaţii tocmai pentru că nu îşi pot permite ca anumite şcoli, case de cultură sau spitale subordonate autorităţilor publice să-şi închidă porţile din cauza unor datorii considerabile rezultate din amenzi.
AGERPRES: Catedra Internaţională Onorifică “Jean Bart” (CIO-SUERD) şi Departamentul de Formare şi Consiliere al Asociaţiei “Comunităţile Locale Riverane Dunării” (CLDR România) derulează din 19 februarie 2018 un programul de formare şi sprijin “Ofiţeri pentru protecţia datelor cu caracter personal (DPO)”. Ce rezultate aveţi până la acest moment şi cum aţi perceput interesul autorităţilor publice locale şi judeţene sau a instituţiilor din sectorul public?
Sever Avram: Noi am iniţiat şi coordonăm ştiinţific un program special de asistenţă şi consiliere destinat pe termen scurt şi mediu instituţiilor publice care trebuie să înţeleagă din timp urgenţa şi anvergura transformărilor pe care trebuie să le opereze. Unii decidenţi publici invocă încă faptul că nu au primit indicaţia cu ce furnizor de training să facă formarea sau dacă le trebuie sau nu certificări superioare din partea unor instituţii centrale din România. Este profund eronată această mentalitate, câtă vreme Regulamentul se aplică unitar şi coerent la scara tuturor statelor membre, şi nu pretinde nicăieri precizări legate de o certificare dintr-o anume sursă sau alta a responsabililor DPO. Ar fi momentul să înţelegem cu toţii că va conta componenta practică şi îndeplinirea tuturor sarcinilor de către biroul sau departamentul respectiv, în conformitate cu cele 10 criterii şi tipuri de responsabilităţi, rezultate din prevederile GDPR, şi nu doar diploma sau certificatul primit de către cursanţii DPO.

Conform Regulamentului UE 2016/679 Art. 37 alin (1) lit. a), autorităţile sau organismele publice trebuie să aibă desemnat un DPO Responsabil cu protecţia datelor personale.

Ţinând cont de cât de mult a fost perturbată activitatea unor mari companii de socializare, de pildă, care au uzat de date personală pe scară largă în scopuri de marketing, este de presupus că în regim de ”rostogolirea bulgărelui de zăpadă” efectele se vor răsfrânge, încă din acest an, şi asupra instituţiilor publice, de pildă, a Direcţiilor de asistenţă socială, a policlinicilor şi spitalelor, a şcolilor care stochează date personale ale părinţilor şi copiilor etc.

Cursul DPO prezentat la adresa www.cursdpo.ro a fost conceput în conformitate cu prevederile GDPR Considerentul 97, întregul program educaţional desfăşurându-se în sistem online pentru a-l face cât mai accesibil oricărui cursant din ţară, iar conţinutul structurat în şase module distincte, alături de numeroase exemple practice, plus o oportunitate de interacţiune punctuală cu partenerii noştri din Iaşi, expertul IT&C Ionuţ Socol şi al consilierului juridic Adriana Huţuţui, să poată corespunde cât mai nuanţat tuturor nevoilor şi exigenţelor exprimate de către publicul ţintă.

În plus, am prevăzut un sistem stimulativ de burse de studii sau reduceri privilegiate care să poată fi acordate membrilor, partenerilor noştri, dar şi instituţiilor publice. Credem că falsele mituri despre GDPR şi DPO se vor elimina de la sine, odată cu punerea în practică a reglementărilor şi cu corecţiile pe care întregul sistem public va fi obligat de realitate să le aplice spre a garanta deplinul respect al vieţii private, protecţiei datelor personale şi demnităţii umane, per ansamblu. AGERPRES

Continuând o frumoasă tradiţie, Muzeul Memorial “Paul Constantinescu” – secţie a Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova împreună cu Filarmonica “Paul Constantinescu” din Ploieşti, vă invită sâmbătă, 14 aprilie 2018, ora 11.30 la concertul-spectacol extraordinar “ICOANE DE LA ŢARĂ”, desfăşurat sub egida Programului “România 100 de ani”.
Participă tineri interpreţi – laureaţi ai Concursului Naţional “Paul Constantinescu” – secţia canto.
Programul va cuprinde: arii şi lieduri celebre din marele repertoriu liric universal, clasic şi contemporan, precum şi spectacolul “Icoane de la ţară” prezentat de clasa lect. dr. Daniel Pralea de la Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti, consultant muzical – prof. univ. dr. Silvia Voinea.
Coordonare şi prezentare program: soprana Silvia Voinea – prof. univ dr. U.N.M.B. şi dr. Cristina Lascu – regizor TVR.
INTRAREA LIBERĂ

După examinarea principalelor evenimente și perioade prin care a trecut Basarabia de la Revoluția rusă din februarie 1917 și până la votul de unire din 27martie/9 aprilie 1918, putem spune că mișcarea de renaștere națională, intercalată cu aspirațiile revoluționare ale basarabenilor, cu evoluțiile spectaculoase din cadrul imperiului, cu situația schimbătoare de pe front și din interiorul provinciei, toate ne-au demonstrat un traseu complicat și deloc rectiliniu al ideii de unitate românească. Pornită dintr-un sâmbure de luptă pentru drepturi și libertăți sociale și naționale, aspirația basarabenilor de desprindere de imperiu și revenire la România nu a fost nici pe departe consensuală sau predestinată. Din contra, născută din lupta pentru autonomie și independență, din dorința de autoafirmare ca entitate de sine stătătoare, această pornire de reîntregire a fost discutată între diferitele fracțiuni politice basarabene, camuflată de multe ori din dorința de a nu periclita mersul revoluției în Basarabia și viabilitatea instituțiilor obținute prin luptă, contestată atât în interior, de către minoritari, socialiști, bolșevici sau marii proprietari, cât și în exterior, de către Ucraina și puterea bolșevică.

Până la un anumit moment, chiar dacă visau unirea, atât Blocul Moldovenesc, care-și dorea cu sinceritate și fără condițiuni revenirea la România, cât și clasa politică de la Iași, ghidată de ideea reîntregirii spațiului românesc, înțelegeau complexitatea situației interne și internaționale pentru a-și ascunde declarațiile de unire. Uneori pentru că acest lucru speria și înstrăina mai multe categorii sociale din Basarabia, care-și vedeau viitorul alături de Rusia; alteori pentru a împăca diversele grupări rivale din Sfatul Țării; în unele situații pentru că Rusia era aliat și ținea pe teritoriul românesc și în Basarabia peste un milion de soldați, ulterior deveniți instrumente ale propagandei bolșevice care dorea anexarea Basarabiei; de multe ori din raționamente diplomatice, așa cum am văzut și în cazul declarațiilor lui Averescu, susținute și de regele Ferdinand, care au apărat independența RDM în contextul negocierilor cu Puterile Centrale de la începutul anului 1918.

Studiul documentar și memorialistic existent ne permite să conchidem că au existat doi factori determinanți în opera de realizare a unirii Basarabiei cu România. Primul este guvernul român și armata română, cel de-al doilea a fost Sfatul Țării și în mod special liderii săi, care au făcut legătura între partea română și restul provinciei, mai ales în ajunul votului istoric.

Ședința de votare a Unirii Basarabiei cu România a fost în același timp „cântecul de lebădă” al revoluției în Basarabia, ceea ce istoricul american Ch. Upson Clark, un bun cunoscător a realităților românești și a celor din Basarabia, a numit „ziua discursului de despărțire a Republicii Democratice Basarabene Moldovenești Independente”. Documentele timpului, mai ales procesele-verbale ale ședinței Sfatului Țării, dar și memoriile participanților, ne arată o înțelegere fatală a basarabenilor că proclamarea Unirii, dorită de unii și acceptată de alții, însemna sfârșitul unui vis – „sfârșitul revoluției” – copilul rebel care a dat naștere autonomiei și independenței Republicii Moldovenești. Însemna apusul unei speranțe de a crea în Basarabia o societate bazată pe dreptate socială și națională, pe cele mai largi transformări politice și democratice, pe ideile de libertate, care în statul român nu apăreau încă atât de clare.

Discursurile Centenarului:

Ceremonia de înmânare a Actului Unirii Basarabiei cu România regelui Ferdinand I, Iași, 30 martie 1918

Regele Ferdinand I:„Sărbătorim astăzi înfăptuirea unui vis, care demult zăcea în inimile tuturor Românilor de dincolo și de dincoace de apele Prutului. Din graniță ați făcut punte, unindu-vă cu țara mumă și de aceea vă zic – Bine ați venit printre noi!

V-ați alipit în timpuri grele pentru țara mumă ca un copil tânăr, însă cu inimă adevărat românească. Salutăm în voi o parte frumoasă a unui vis, care niciodată nu se va șterge”.

Ion Inculeț, reprezentant al poporului român de peste Nistru: „Unirea a fost un gând vechiu al nostru pe care astăzi prin noi îl vedem realizat, rămânând acum după înfăptuirea unirii să luptăm pentru realizarea dorințelor poporului nostru și îndeosebi a țărănimii noastre”.

Discursurile mai multor lideri basarabeni în ședința din 27 martie/9 aprilie 1918, de la minoritarii contestatari la „rezervatul” I. Inculeț și chiar la unioniști, ne arată un atașament profund și nostalgic al elitei basarabene față de revoluție și Republică, fapt care se va regăsi și în formularea Declarației de Unire, despre care vom vorbi în articolul următor.

Constantin Stere, spre exemplu, în cuvântarea sa înflăcărată, susținea că „noi suntem aduși aici prin acel proces elementar istoric, care distruge temeliile cetăților și Bastiliilor. Revoluția a adus la aceasta nu numai pe ruși, ci și pe întreg poporul românesc…Acum sunteți chemați de istorie să duceți această flacără dincolo (de Prut – n.a.) ca să-i luminați tot așa pe frații voștri”. Un alt artizan al Unirii, Ion Buzdugan, susținea la rândul său că „în baza principiului proclamat de revoluție, de autodeterminare a popoarelor, astăzi noi suntem chemați să înfăptuim cel mai revoluționar act în istoria poporului nostru, mult încercat în suferințe – să votăm unirea Basarabiei cu România”. Sintetizând aceste trăiri, istoricul Ion Țurcanu vede în Basarabia acelui moment un amestec dintre însuflețire și nostalgie pentru idealurile revoluției cu resemnare, speranță și așteptări de la binefacerile Unirii.

La 30 martie o delegație a Sfatului Țării, condusă de I. Inculeț, P. Halippa și C. Stere, se va deplasa la Iași pentru a înmâna regelui Ferdinand I Actul Unirii Basarabiei cu Regatul României, eveniment sărbătorit cu mare solemnitate în capitala de atunci a statului. Actul Unirii a fost promulgat prin decretul regal din 9/22 aprilie, dar acesta nu cuprinde conținutul integral al Declarației de Unire adoptată la Chișinău, ci doar menționa decizia de reîntregire și sublinia caracterul provizoriu al autonomiei basarabene.

Din acest moment, Basarabia pornea pe un nou făgaș istoric. Sacrificând ideea de statalitate și trai de sine stătător, moldovenii pentru a doua oară în istorie, după Mica Unire de la 1859, în zile de grea cumpănă pentru neam, au redat speranța realizării unității românești plenare, care va deveni fapt împlinit la sfârșitul anului 1918. Acest lucru va fi recunoscut și de regele Ferdinand I, care în momentul acceptării Actului de Unire din partea reprezentanților basarabeni a declarat „…v-ați alipit în timpuri grele pentru țara mumă ca un copil tânăr, însă cu inimă adevărat românească. Salutăm în voi o parte frumoasă a unui vis, care niciodată nu se va șterge”.

Actul Unirii, pe care adversarii lui nu l-au putut explica și încă continuă să-l conteste, recurgând la denaturări ale sensului evenimentelor și văzând în tot mersul și dezvoltarea lor numai „ascuțișul baionetei române”, cercetat în mod obiectiv, apare acum, după o sută de ani, ca un act al înțelepciunii istorice, fără de care Basarabia și România n-ar mai fi fost ceea ce sunt astăzi.

• Octavian Țîcu

Lumina Sfântă de la Ierusalim va fi adusă, în seara zilei de sâmbătă, cu un avion special, de o delegaţie a Patriarhiei Române, condusă de episcopul vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, Timotei Prahoveanul.
Sfânta Lumină va fi oferită la slujba de Înviere de către patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Daniel, clerului şi credincioşilor prezenţi la Catedrala Patriarhală.
Protoieriile din Arhiepiscopia Bucureştilor şi celelalte eparhii ale Patriarhiei Române sunt invitate să trimită delegaţi la Aeroportul Internaţional “Henri Coandă” din Bucureşti (salonul oficial) în seara zilei de sâmbătă, în jurul orei 18,30, pentru a primi Sfânta Lumină de la Ierusalim.
Lumina Sfântă este considerată un miracol al Ortodoxiei, care se întâmplă în fiecare an de Paşti la Ierusalim, când, în timpul Vecerniei din Sâmbăta Mare, între orele 12,30 şi 14,30, deasupra Sfântului Mormânt se aprinde un foc care se pogoară din cer, manifestându-se diferit în fiecare an şi care în primele minute nu frige, transmite Patriarhia.
Lumina este adusă credincioşilor de patriarhul Ierusalimului.
Sfântul Mormânt este inspectat încă din Vinerea Mare, imediat după Prohod. Cei care fac această verificare – pentru a nu exista nicio bănuială de înscenare – sunt poliţişti civili, care nu sunt creştini. De obicei, aceştia sunt trei: un arab, un turc şi un reprezentant al Statului Israel. Rolul lor este de a inspecta încăperea Sfântului Mormânt pentru a nu exista vreo sursă de foc. De asemenea, îi controlează corporal pe cei care vor pătrunde acolo în momentul ceremoniei religioase. Apoi, la momentul potrivit, luminile se sting, uşa se sigilează, iar la intrare rămân doar gardienii.
După desfăşurarea slujbei, patriarhul Ierusalimului, îmbrăcat doar cu un stihar alb, cu epitrahil şi brâu, se îndreaptă spre Sfântul Mormânt. La intrare, patriarhul este controlat de poliţişti în prezenţa martorilor care aparţin tuturor confesiunilor. Patriarhul desigilează intrarea în Mormânt şi pătrunde în prima încăpere, în “Capela Îngerului”, însoţit – conform tradiţiei – numai de un arab de religie islamică. Mai departe, patriarhul intră singur în încăperea propriu-zisă a Mormântului şi îngenunchează în faţa lespedei.
După rugăciune, cei prezenţi în biserică au adesea prilejul să observe o lumină precum un fulger, care vine prin cupola aflată deasupra Capelei Sfântului Mormânt. Pelerinii compară această lumină cu un glob care se împrăştie în mici bucăţi. Această lumină ajunge până la lespedea Sfântului Mormânt, aprinzând astfel vata presărată deasupra.
Rolul patriarhului este de a lua în mâini această vată aprinsă, a o aşeza în două cupe de aur şi a se întoarce în Capela Îngerului. Ulterior, patriarhul aprinde două mănunchiuri de câte 33 de lumânări fiecare, apoi iese şi împarte lumina credincioşilor.

Vinerea Mare sau Vinerea Seacă, Vinerea Paștilor, Vinerea Patimilor, este o zi de mare doliu a întregii creştinătăţi pentru că în această zi a fost răstignit şi a murit Mântuitorul lumii, Iisus Hristos.

În această zi se face pomenire de sfintele, mântuitoarele şi înfricoşătoarele Patimi ale Mântuitorului. Este ultima vineri din Postul Paştilor şi, potrivit tradiţiei, este zi de post negru, adică nu se bea decât apă toată ziua. Conform tradiţiei, în Vinerea Mare nu este bine să mănânci urzici şi nu e bine să fie folosit oţetul, pentru că pe cruce Iisus a fost bătut cu urzici, iar buzele Mântuitorului au fost udate cu oţet, notează crestinortodox.ro.

Vinerea Mare este zi aliturgică, adică nu se săvârşeşte niciuna dintre cele trei Sfinte Liturghii. Ceremonia principală din această zi este scoaterea Sfântului Epitaf din altar şi aşezarea lui pe o masă în mijlocul bisericii. Din străbuni se ştie că prin scoaterea Sfântului Epitaf retrăim coborârea de pe Cruce a lui Hristos şi pregătirea Trupului Său pentru înmormântare.

Din strămoşi se spune că pe cei ce trec de trei ori pe sub Sfantul Aer nu-i doare capul, mijlocul şi salele în cursul anului, iar dacă îşi şterg ochii cu marginea epitafului nu vor suferi de dureri de ochi.

La terminarea slujbei se seară din Vinerea Mare, femeile obişnuiesc să meargă la morminte, unde aprind lumânări şi-şi jelesc morţii. La sfârşitul slujbei, preotul împarte uneori florile aduse, care erau considerate a fi bune de leac. În trecut, lumea pleca acasa cu lumânările aprinse pe drum, ca să afle şi morţii de venirea zilelor mari. Aceştia ocoleau casa de trei ori şi, atunci când intrau, se închinau, făceau câte o cruce cu lumânarea aprinsă în cei patru pereţi sau doar la grinda de la intrare şi păstrau lumânarea pentru vremuri negre.

Din moşi strămoşi se crede că dacă plouă în Vinerea Mare anul va fi mânos, iar daca nu, nu va fi roditor. Unii consideră că, daca se scufundă în apă rece de trei ori în această zi, vor fi sănătoşi tot anul.

Unii obişnuiesc să afume casa cu tămâie în Vinerea Mare, înconjurând-o de trei ori, în zorii acestei zile, pentru ca gângăniile şi dihaniile să nu se apropie de casă şi de pomi scrie crestinortodox.ro.

Ce nu ai voie să faci în Vinerea Mare

În Vinerea Mare trebuie să se evite lucrările agricole, în special mersul pe câmp, semănatul sau alte activităţi asemănătoare. Această zi mai poartă şi numele de Vinerea Seacă şi asta pentru că tot ceea ce se seamănă nu rodeşte.

În acestă zi nu se sacrifică păsări sau animale, aşa că dacă doriţi să sacrificaţi un animal sau păsări pentru a avea produse din carne de Paşte, este bine să faceţi acest lucru din timp.

În Vinerea Mare este interzis spălatul. De asemenea, în această zi nu se coase şi nu se face curăţenie.

În această zi nu se merge la frizer. Cei mai superstiţioşi evită să se tundă în Vinerea Mare, deoarece se spune că le va muri cineva din familie. Cu toate acestea, există anumite zone, cum e cazul Moldovei, unde oamenii cred că vor fi feriţi de anumite afecţiuni şi boli dacă merg la frizer.

Casa de Cultură “Ion Luca Caragiale” a Municipiului Ploieşti a organizat vineri, 30 martie 2018, cea de-a XI-a ediţie a Concursului interjudeţean de recitări “Sub aripa lui Nichita”. Evenimentul a avut loc la Muzeul Judeţean de Artă Prahova “Ion Ionescu-Quintus”.
Juriul, format din:
Vlad Basarabescu, actor,
Corina Popa, filolog,
Ştefania Popişteanu, referent al Casei de Cultură “Ion Luca Caragiale”, a stabilit acordarea următoarelor premii:
– Marele Premiu – Vintilă Virginia – Colegiul Naţional “Nichita Stănescu” Ploieşti; Premiul I – Stoica Elena Patricia – Colegiul Naţional “Ion Luca Caragiale” Ploieşti;
– Premiul I – Nicolae Ana Maria Denisa – Liceul Teoretic “Brâncoveanu Vodă ” Urlaţi;
– Premiul II – Smărăndoiu Georgiana – Liceul Teoretic “Brâncoveanu Vodă ” Urlaţi;
– Premiul III – Păuna Rareş – Colegiul Militar “Dimitrie Cantemir” Breaza;
– Premiul III – Radu Ştefan Theodor – Liceul Teoretic “Brâncoveanu Vodă” Urlaţi;
– Menţiuni
– Rotunjeanu Maria Florina – Colegiul Economic “Virgil Madgearu” Ploieşti;
– Zecheru Andreea Diana – Liceul Teoretic “Brâncoveanu Vodă” Urlaţi;
– Roşculeţ Andreea Anelore – Liceul “Simion Stolnicu” Comarnic;
– Dîrvăreanu Neşmi Şercan Gabriel – Liceul Teoretic “Brâncoveanu Vodă” Urlaţi;
– Ivan Marina Mădălina – Colegiul Economic “Virgil Madgearu”Ploieşti;
– Toma Alexandra Andreea – Liceul Teoretic “Brâncoveanu Vodă” Urlaţi.
– Premiul Special pentru Interpretare – Niţu Laura Florina – Liceul Teoretic “Brâncoveanu Vodă” Urlaţi;
– Premiul Special pentru Creaţie – Dîrvăreanu Neşmi Şercan Gabriel – Liceul Teoretic “Brâncoveanu Vodă” Urlaţi;
– Premiul Special pentru Creaţie – Iancu Maria Alexandra-Colegiul Naţional “Mihai Viteazul”, Ploieşti.
Concursul interjudeţean de recitări “Sub aripa lui Nichita”, ediţia a XI-a, s-a desfăşurat în cadrul Festivalului Internaţional de Poezie “Nichita Stănescu”, ediţia a XXX-a.

Intrarea Domnului în Ierusalim, denumită în popor Florii, pentru că în această zi ne împodobim cu flori și ramuri înverzite, este, de fapt, cea mai dramatică dintre sărbătorile Bisericii. Dramatismul acestei sărbători pline de flori reiese din contrastul celor întîmplate: mulțimea îl aclamă pe Cel ce merge la moarte, fără să știe că tot ea îl va condamna.

Este cutremurătoare răstignirea, dar în cazul ei totul e clar. Floriile însă ating cota absolută a dramatismului tocmai pentru confuzia pe care o prezintă: mulțimea scandează osanale cu aceeași frenezie cu care mîine va striga: „răstignește-L”!

Astăzi este începutul patimilor Mîntuitorului nostru. El merge la moarte pe un drum de flori și copiii îi strigă salutul cuvenit doar împăratului: „Osana!” Lumea își așterne cămășile în calea Celui ce vine în numele Domnului și îl numește „binecuvîntat”. Hristos merge la moarte. Nimeni din mulțime nu știe despre asta, toți cred că Împăratul a venit să strîngă oaste pentru a-i bate pe romani. Ei cunosc prorociile și știu că Fiul lui David îi va înfrînge pe dușmanii săi și îi va pune așternut picioarelor Sale, dar nu știu că această înfrîngere nu este una a sabiei, ci una a iubirii.

Evreii cred că Hristos a venit să-i elibereze de romani, de aceea entuziasmul lor nu are margini. Ei aleargă la drum să-L vadă pe izbăvitorul lor, îi aștern ramuri de finic la picioare, ca unui învingător. Cei care nu au apucat să rupă ramuri, își scot cămășile și le aștern pe cale. Curioșii exaltați se suie pe acoperișuri, în copaci, pe ziduri pentru a-L vedea măcar pe un ochi pe Iisus. Este singura dată cînd Hristos este aclamat de mulțime. Nu există nici un murmur de împotrivire, toți sînt extaziați de admirație. La fel de extaziați și de uniți ca atunci cînd îl vor condamna, mîine, în fața lui Pilat, strigînd: „Răstignește-l!” S-ar părea că, în gura mulțimii, „osana” și „răstignește-l” sînt sinonime.

Hristos intră în Ierusalim călare pe un măgăruș, nu pe un cal alb. S-ar părea că acesta este un gest de umilire, dar nu. Lucrurile stau tocmai invers. „Mînzul” asinei pe care intră Domnul în Ierusalim a fost prorocit de Isaia și exprimă două lucruri. în aceeași măsură slăvite: primul, că Iisus din Nazaret este Mesia cel prorocit și al doilea, că Mesia este creatorul lumii, deoarece mînzul neîmblînzit s-a supus fără împotrivire și s-a lăsat încălecat de Hristos. Nu în zadar în Evanghelie se vorbește că Hristos a venit pe un „asin tînăr”, sau „mînzul asinei, fiul celei de sub jug”, amănunt care arată că asinul nu era îmblînzit, petrecînd încă lîngă mama sa. Măgărușul, animalul cel mai încăpățînat și mai nesupus, simbolizează de fapt omenirea răzvrătită care se va întoarce la Hristos și se va supune iubirii Lui.

Lecția sărbătorii de azi este simplă: Nu vă bucurați cînd lumea vă slăvește, căci prin osanale și-a început Hristos drumul spre cruce și nu vă întristați prea tare cînd lumea vă hulește, căci Hristos a înviat.

Binecuvîntat este Cel ce vine întru numele Domnului…

Filarmonica „Paul Constantinescu” vă invită miercuri, 4 aprilie, de la ora 19.00, la un concert vocal-simfonic extraordinar dedicat sărbătorilor pascale. Vor evolua pianista Ioana Maria Lupaşcu, soprana Valentina Tudose, mezzosoprana Sorana Negrea, tenorul Sergiu Coltan, basul Iustinian Zetea, Corul Filarmonicii din Tîrgu Mureş, dirijat de maestrul Vasile Cazan şi orchestra simfonică a filarmonicii ploieştene cu Matei Pop la pupitrul dirijoral. Programul artistic al serii cuprinde două lucrări muzicale ce au menirea de a introduce publicul în atmosfera celei mai vechi şi importante sărbători a creştinătăţii, care a adus omenirii speranţa mântuirii şi a vieţii veşnice, prin sacrificiul lui Iisus Hristos, Paştele; astfel, veţi putea asculta Concertul „Patethic” pentru pian şi orchestră de Franz Liszt şi Requiem-ul de Marţian Negrea. Faptul cel mai surprinzător în ceea ce priveşte concertele pentru pian ale lui FRANZ LISZT este, poate, timpul necesar acestuia pentru a le compune şi numărul de versiuni diferite. Virtuozul-LISZT nu le-a considerat niciodată o ”vitrină” a talentului său pianisti. S-a străduit să schimbe această optică, să creeze „ceva” în plus, modificând mult până la atingerea unei versiuni finale. Concertele nu au fost terminate înainte de 1849, la doi ani după ce Franz LISZT şi-a întrerupt turneele. O dovadă a atenţiei şi preocupării autorului pentru o nouă formă de concert este faptul că, până a se hotărî asupra titlului final – acela de Concert Patetic, stabilit în 1856 – opusul a purtat mai multe nume ca Grand solo (Mare solo), Grand Concert (Mare Concert) sau Morceau de Concert (Piesă de Concert). În accepţiunea lui Franz LISZT, temenul de „patetic” înseamnă „cu patos”, indică un caracter retoric, adesea cu tente eroice. Ca mai toate lucrările sale dedicate pianului, și Concertul Patetic impune solistului stăpânirea unei tehnici de mare anvergură și un temperament vulcanic, demn de titlul lucrării. Marţian NEGREA, prin Recviem-ul său, pornind de la tradiţiile muzicii europene şi ale cântecului de strană, a împlinit fuziunea între două culturi. Astfel, formele şi genurile muzicii europene primesc o inevitabilă remodelare şi interpretare în funcţie de detaliile specifice ale culturii muzicale româneşti şi exigenţele artistului. Opusul este o sinteză între cântările funebre româneşti străvechi şi tradiţia europeană cultă. Manuscrisul cuprinde o notă explicativă în care autorul precizează ce anume a determinat compunerea acestei opere: “Frumuseţea cântărilor funebrale din Arhidieceza Sibiului m-a impresionat adânc din cea mai fragedă copilărie, iar azi, impresii şi mai puternice m-au determinat să valorific aceste cântări funebrale într-o formă vocal-simfonică mai mare, într-un Requiem. Textul l-am luat, cu ortografia timpului, din ”Molitvelnicul” tipărit în tipografia Arhidiecezană din Sibiu, în anul 1874. Am grupat acest material în şapte părţi, aşa cum prescrie învăţătura, cum trebuie a se cânta requiemul.” Recviem-ul este opera vieţii, cea mai importantă lucrare a lui Marţian NEGREA, capodoperă a ortodoxismului, scrisă cu emoţie şi smerenie, şi a fost gândit ca un omagiu adus eroilor neamului. Spre sfârşitul vieţii, Marţian NEGREA îi mărturisea fiului său, medicul Sorin Negrea: „Dacă regret ceva acum când mă săvârşesc, regret că nu am putut asculta Recviem-ul„. Preţul unui bilet pentru Concertul de Paşte din 4 aprilie este de 30 de lei – întreg, 20 lei – pensionar şi 15 lei – elev şi student. Acestea pot fi achiziţionate atât online, de pe www.filarmonicaploiesti.eu, cât şi de la Casa de Bilete a Filarmonicii “Paul Constantinescu” Ploieşti.