close

România Mare

România Mare

Cărți vechi de sute de ani, unele unicat, într-o expoziție la Muzeul Național al Unirii

expozitie-carti-alba-iulia

Mai multe exemplare de carte veche – lucrări teologice, filosofice sau manuale școlare, din care unele unicat, apărute începând cu secolul al XVI-lea în tipografiile care au funcționat în Alba Iulia și aflate în prezent în patrimoniul mai multor biblioteci din țară, pot fi admirate în cadrul unei expoziții vernisate marți la Muzeul Național al Unirii (MNU) și care poate fi vizitată până în 29 octombrie.

„Tipăritu-s-au în Ardeal, în cetatea Belgradului. 450 de ani de la tipărirea primei cărți la Alba Iulia’ este o expoziție care celebrează, așa cum îi spune și numele, aniversarea a patru secole și jumătate de la tipărirea primei cărți la Alba Iulia”, a menționat inițiatorul acesteia, Florin Bogdan.

„Practic, propune celui care o vizitează o poveste. O poveste care începe în 1567, cu Rafael Hoffhalter, primul tipograf din Alba Iulia, trece pe la Lorincz, ucenicul diaconului Coresi, ajunge în secolul al XVII-lea, la Tipografia Princiară, sprijinită de principii Transilvaniei, unde s-au tipărit acte oficiale, manuale pentru colegii academice sau cărți pentru români, în spiritul Reformei. Finalul acestui secol este dominat cumva de Tipografia Mitropoliei Ortodoxe, unde, pe lângă cărțile de cult, va apărea și acel abecedar românesc, Bucoavna din 1699. În ceea ce privește activitatea tipografică veche, ea se încheie la sfârșitul secolului al XVIII-lea, cu tipografia lui Ignac Batthyani, cea care a produs carte pentru Biserica Romano-Catolică în special”, a declarat Florin Bogdan.

Printre cărțile expuse se află și trei exemplare de carte unicat, respectiv un exemplar tipărit de tipograful Rafael în 1567, Christianus Schesaeus, Epithalamivm in honorem nvptialem magnifici domini Casparis Bökes de Korniat, Catehismul Calvinesc tipărit la Alba Iulia în 1648 și un act de hirotonire tipărit în 1700, o Singhelie.

Este expus și unul din cele trei exemplare, dintre care unul se găsește la Londra, care se mai păstrează din primul abecedar, Bucoavna de la Alba Iulia din 1699. Nu lipsesc din expoziție nici cărți cu semnături ale unor personalități — Gabriel Bethlen, Gheorghe Rákóczi I și Simion Ștefan.

O piesă de bază a expoziției este Noul Testament, tipărit pentru prima dată în limba română la 1648 de către Simion Ștefan, mitropolitul Transilvaniei, volum aflat în patrimoniul muzeului din Alba Iulia.

Exemplarele aflate în expoziție aparțin MNU Alba Iulia, Bibliotecii Sfântului Sinod, Bibliotecii Academiei Române — filiala Cluj-Napoca, Bibliotecii Central Universitare Cluj-Napoca, Bibliotecii Județene Mureș, Bibliotecii ASTRA Sibiu și Bibliotecii Institutului Romano-Catolic din Alba Iulia, a menționat directorul general al MNU, Gabriel Rustoiu.

Prezent la vernisaj, Arhiepiscopul Ortodox de Alba Iulia, Irineu, a afirmat că acest eveniment, unde sunt expuse niște ‘giuvaiere’, ne stimulează să conservăm patrimoniul existent.
‘Cartea veche a contribuit la șlefuirea limbii române. (…). Cartea a însemnat o cultură, o cultură sănătoasă. (…). Cartea veche înseamnă și credință, pentru că cele mai multe tipărituri au fost cărți de slujbă și învățătură religioasă. Cartea, circulând în toate ținuturile locuite de români, a avut un rol formidabil în unitatea religioasă, politică și culturală a acestora. (…). Acest eveniment ne stimulează să conservăm patrimoniul nostru, ne determină să iubim cartea și totodată să aducem un prinos de recunoștință celor care au scris, au tipărit’, a afirmat Arhiepiscopul Irineu.

Înaltul ierarh a adăugat că, atunci când vorbim despre cartea veche românească, nu putem să nu ne întrebăm cine a produs-o. „În primul rând, Biserica. Care, astăzi, este rănită, lovită și umilită. Ori, această biserică a constituit pentru neamul nostru totul. I-a oferit cuvântul evanghelic și pâinea euharistică, păstrându-i ființa și fiindu-i pavăză în veacuri vitrege.”, a precizat Arhiepiscopul de Alba Iulia.

Așadar, în cadrul expoziției vor putea fi văzute exemplare de carte veche apărute, începând cu secolul al XVI-lea, în diverse tipografii care au funcționat în vechea capitală a Transilvaniei: Hoffhalter, Tipografia Princiară (Typis Principis), Tipografia Mitropoliei și Tipografia Episcopală (Typis Episcopalibus).

Volumele expuse sunt lucrări teologice, filosofice sau manuale școlare, dintre care se remarcă exemplare unicat precum: Christianus Schesaeus, Epithalamivm in honorem nvptialem magnifici domini Casparis Bökes de Korniat (Alba Iulia, 1567), Catehismul calvinesc (Alba Iulia, 1648) sau Singhelie (Alba Iulia, 1700), dar și cărți cu semnături ale unor personalități: Gabriel Bethlen, Gheorghe Rákóczi I și Simion Ștefan.

Cei interesați să viziteze expoziția o pot face între 12 septembrie – 29 octombrie 2017.

M.B.

mai mult
IstorieRomânia Mare

11 septembrie: Cea de-a treia bătălie de la Plevna

Trecerea-armatei-române-pentru-cucerirea-Plevnei

La data de 11 septembrie 1877 a avut loc cea de-a treia bătălie de la Plevna, una dintre cele mai mari bătălii ale Războiului de Independenţă a României. Cetatea Plevnei şi puternicul sistem de fortificaţii din jur a rezistat iniţial la două atacuri ale armatei ruse, iar în aceste condiţii, comandantul trupelor ruse, marele duce Nicolae, solicită sprijinul armatei române, care trece Dunărea şi se angajează în operaţiunea de cucerire a puternicei cetăţi a Plevnei.

După o eroică bătălie, trupele române ocupă puternica redută Griviţa 1, dar cu mari sacrificii, deoarece în această bătălie mor în luptă maiorul Gheorghe Şonţu, căpitanul Valter Mărăcineanu şi peste 800 de soldaţi.

Contribuţia trupelor române la cucerirea Plevnei a fost recunoscută de marele duce Nicolae, care într-un ordin de zi, arăta că „rezultatele strălucite care s-au dobândit la Plevna sunt datorate soldaţilor armatei române, care prin curajul şi devotamentul lor, au făcut posibilă această victorie”. Cucerirea Plevnei a deschis drumul trupelor ruseşti spre Adrianopol, determinând astfel Turcia să capituleze la data de 4 februarie 1878.

Inițial, atacată de două ori de trupele ruse, cetatea Plevna și puternicul sistem de fortificații din jur a rezistat, producând mari pierderi atacatorilor. În aceste condiții, la 19 iulie 1877, comandantul trupelor ruse, marele duce Nicolae, solicită sprijinul armatei române printr-o telegramă. Aceasta trece Dunărea și se angajează în operațiunea de cucerire a Plevnei cu majoritatea trupelor: 43.414 soldați, 7.170 de cai și 110 tunuri (circa 30 – 40% din totalul efectivelor aliate). Rușii aveau și ei la Plevna 52.000 de soldați și 316 guri de foc. Forțele otomane au fost evaluate la 35.000 – 40.000 de oameni, după unele surse, iar după altele, la 50.000 oameni cu peste 100 de tunuri.

Atacul concertat ruso-român asupra cetăţii Plevna a eşuat în faţa puternicului sistem defensiv otoman. Astfel, în strategia convenită de părţile rusă şi română, la 29 august/10 septembrie 1877, la Poradim, armatei române îi revenea sarcina de a cuceri reduta Griviţa, considerată elementul de rezistenţă al aliniamentului de la Plevna.

Aspectele referitoare la momentul atacului, forţele implicate şi gestionarea victoriei au făcut obiectul unui ordin de luptă semnat de generalul Alexandru Cernat, la Verbiţa. Acţiunile Diviziilor 3 şi 4 române urmau să fie susţinute, din flancul stâng, de două batalioane ruseşti din Divizia 5 Schilder-Schuldner. Potrivit informaţiilor culese de cercetaşi şi folosite în elaborarea strategiei atacului, exista o singură redută Griviţa.

În ziua de 30 august 1877, la orele 15, maiorul George Şonţu, sub comanda căruia se afla primul batalion din Divizia 3 ce deschidea atacul, a întreprins primele acţiuni ofensive. Lipsa hărţilor şi a referinţelor privitoare la structura sistemului defensiv otoman din faţa Plevnei a îngreunat misiunea trupelor române. Iniţial, s-a crezut că odată escaladată coasta abruptă, soldaţii români se vor putea odihni pe platou şi vor pregăti următorul pas, atacul asupra detaşamentelor otomane de la Griviţa. Situaţia din teren arăta însă cu totul diferit, deoarece Divizia 3 a acţionat împotriva unei alte redute, despre existenţa căreia nu se ştia şi care va fi numită ulterior Griviţa 2.

Combatanţii au fost nevoiţi să se deplaseze spre baza văii largi de mai bine de 500 m, sub focul continuu al soldaţilor otomani şi în condiţii meteorologice nefavorabile. Situaţia neprevăzută a influenţat şi acţiunile Diviziei 4, care, teoretic, urma aceeaşi ţintă, dar înainta dintr-o direcţie diferită. Soldaţii, comandaţi de maiorul Alexandru Candiano-Popescu şi căpitanul Moise Groza, au început atacul la ora stabilită, 15. De această dată, strategia ofensivă se putea operaţionaliza, deoarece regimentele de infanterie şi cavalerie, ca şi batalionul 2 de vânători sunaseră atacul asupra redute Griviţa, consemnată ulterior sub numele de Griviţa 1.

Primele două încercări ale românilor de cucerire a acesteia s-au soldat cu retragerea şi cu pierderi de vieţi omeneşti. Sprijinul logistic oferit Diviziei 4 de 2 batalioane ruseşti a facilitat regândirea dispozitivului de atac, astfel că flancul stâng a fost ocupat de infanterişti, iar flancul drept de vânători şi dorobanţi. În jurul orelor 17, a avut loc şi cel de-al treilea asalt asupra redutei, care s-a dovedit la rându-i a fi un eşec. Încercarea de a tranşa conflictul în favoarea forţelor româno-ruse, care au avut cele mai multe victime, i-a determinat pe ofiţerii români să mai încerce încă o manevră, folosindu-se de avantajele unui atac dublu.

Astfel, dinspre est urmau să înainteze soldaţii comandaţi de maiorul Leonida Iarca (regimentul 5 infanterie) şi de locotenent colonelul Alexandru Fotea (regimentul 14 dorobanţi), în timp ce dinspre sud-est atacau trupele maiorul Alexandru Candiano-Popescu (batalionul 2 vânători) şi maiorul Alexandru Jipa (regimentul 16 dorobanţi). În urma confruntării, trupele româno-ruse reuşesc, până la lăsarea întunericului, să-i alunge pe otomani din dispozitiv şi să-şi adjudece victoria. Rămăşiţele garnizoanei otomane au părăsit locaţia şi s-au îndreptat către Griviţa 2, abandonând în mâinile armatei române echipamente militare (2 tunuri care au fost aduse la Bucureşti şi care vor încadra statuia lui Mihai Viteazul), răniţi şi hrană. „Bravura şi devotamentul ce au arătat trupele, ofiţerii şi soldaţii […] pentru naţiunea română” (generalul Alexandru Cernat) au fost recunoscute public prin acordarea de decoraţii.

Victoria obţinută de armata română nu a descurajat forţele militare otomane, care în noaptea 30/31 august 1877 au încercat printr-o serie de atacuri surpriză să-şi restabilească controlul asupra redutei. De altfel, eforturile militare au continuat şi în ziua de 31 august/12 septembrie 1877 când otomanii au deschis foc de artilerie asupra detaşamentelor româno-ruse aflate în dispozitiv, angajând chiar lupte la baionetă.

„Vitejia antică” de care a dat dovadă armata română a făcut ca intenţiile otomane să nu se realizeze. Numărul militarilor români răniţi sau decedaţi se ridica la 2 565. Apelul adresat de principele Carol I combatanţilor de la Griviţa subliniază efortul depus şi spiritul de sacrificiu: „Sub focul cel mai viu al inamicului aţi înfruntat moartea cu bărbăţie, aţi luat o redută, un drapel şi trei tunuri. Ţara vă va fi recunoscătoare de devotamentul şi abnegaţia voastră […]; deşi am avut simţitoare pierderi, deşi deplâng cu voi bravii camarazi căzuţi pe câmpul de onoare, dar sângele vărsat nu va fi în zadar; dintr-însul va rodi mărirea şi independenţa patriei.” (Ordinul de zi nr. 58, 5/17 septembrie 1877).

E.R.

mai mult
România Mare

1918 – Marea Unire

rezolutia-unirii

„Marea Unire din 1918 a fost şi rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei româneşti. Măreţia ei stă în faptul că desăvârşirea unităţii naţionale nu este opera nici unui om politic, a nici unui guvern, a nici unui partid; este fapta istorică a întregii naţiuni române, realizată într-un elan ţâşnit cu putere din străfundurile conştiinţei unităţii neamului, un elan controlat de fruntaşii politici, pentru a-l călăuzi cu inteligenţă politică remarcabilă spre ţelul dorit.” (Florin Constantiniu, istoric)

România întregită s-a realizat într-un context istoric deosebit, prin trei momente succesive, pe cale democratică, prin adunări cu caracter reprezentativ: unirea Basarabiei, a Bucovinei, a Transilvaniei cu țara-mamă.

4/17 ianuarie 1918 — Apare, la Paris, primul număr din publicația săptămânală “La Roumanie” care avea drept scop sprijinirea, în emigrație, în plan publicistic și diplomatic a revendicărilor românești.

23 ianuarie/5 februarie 1918 — Ultimatum adresat României de Puterile Centrale, prin care era somată, ca, în termen de patru zile, să-și facă cunoscute intențiile în vederea încheierii păcii.

24 ianuarie/6 februarie 1918 — Chișinău. Sfatul Țării, întrunit în ședință solemnă, votează, în unanimitate, independența Republicii Democratice Moldovenești. Consiliul Director se dizolvă, puterea executivă fiind încredințată unui Consiliu de Miniștri, sub președinția lui Daniel Ciugureanu. “(…) Ne proclamăm, în unire cu voința poporului, Republică Democratică Moldovenească slobodă, de sine stătătoare și neatârnată, având ea singură dreptul de a-și hotărî soarta în viitor” — se spune în proclamația Sfatului Țării.

26 ianuarie/8 februarie 1918 — Guvernul I.I.C. Brătianu — Take Ionescu demisionează, deoarece consideră inacceptabilă încheierea unei păci separate. Aliații sfătuiesc România să tărăgăneze tratativele.

28 ianuarie/10 februarie 1918 —România acceptă începerea tratativelor de pace cu Puterile Centrale.

29 ianuarie/11 februarie 1918 —Se formează un nou guvern, în frunte cu generalul Alexandru Averescu, având ca principal obiectiv tergiversarea, pe cât posibil, a încheierii păcii cu Puterile Centrale și crearea unor premise favorabile obținerii unei păci onorabile.

11/24 februarie 1918 —Plenipotențiarii Puterilor Centrale impun primului ministru, generalul Alexandru Averescu, trei condiții principale ale încheierii păcii: cedarea întregului teritoriu al Dobrogei, până la Dunăre, importante rectificări de frontieră în zona Porților de Fier, în Valea Jiului și între Vatra Dornei și Câmpulung Moldovenesc, precum și grele concesiuni economice.

18 februarie/3 martie 1918 —Inaugurarea, la Chișinău, a Universității Populare Moldovenești, sub președinția lui Pan Halippa, care s-a ocupat de organizarea de conferințe, de întâlniri cu oameni de cultură, de ținerea de prelegeri, consacrate în special studierii istoriei românilor din Basarabia.

20 februarie/5 martie 1918 —Se semnează, la Buftea, Tratatul preliminar de pace între România și Puterile Centrale, pe baza căruia încep la București, la 9/22 martie, tratativele în vederea încheierii păcii, pe următoarele baze: cedarea Dobrogei până la Dunăre, Puterile Centrale urmând să amenajeze un drum comercial între România și Constanța; rectificări de frontieră în favoarea Austro-Ungariei; impunerea unor grele condiții economice etc.

27 februarie/12 martie 1918 —Plecarea misiunii franceze din România.

3/ 16 martie 1918 —Bălți. Adunarea generală a zemstvei din districtul Bălți adoptă, în unanimitate, o moțiune în care se spune “Proclamăm astăzi în mod solemn (…) în fața lui Dumnezeu și a întregii lumi, că cerem unirea Basarabiei cu Regatul României sub al cărei regim constituțional și sub ocrotire legilor ei (…) vedem siguranța existenței noastre naționale și a propășirii economice”.

5/18 martie 1918 —Demisia guvernului condus de generalul Alexandru Averescu. Regele Ferdinand îl însărcinează pe Alexandru Marghiloman cu formarea unui nou guvern, cu speranța că șeful conservatorilor, grație încrederii ce inspira Puterilor Centrale, va putea încheia o pace în condiții mai ușoare.

9/22 martie 1918 —Încep tratativele de pace de la Cotroceni între România și Puterile Centrale.

27 martie/9 aprilie 1918 —La Chișinău, Sfatul Țării întrunit în ședință solemnă votează unirea Basarabiei cu Țara — Mamă, România (86 voturi pentru, 3 împotrivă, 36 abțineri și 13 absenți). După anunțarea rezultatului votului de către Ion Inculeț, președintele Sfatului Țării, primul — ministru Alexandru Marghiloman, aflat la Chișinău, împreună cu alți reprezentanți ai guvernului român, este invitat la tribuna de la care declară: În numele poporului român și al Regelui Ferdinand I, iau act de unirea Basarabiei cu România de aici înainte și în veci! Trăiască România Mare!

9/22 aprilie 1918 —Decret regal de ratificare a Hotărârii de unire a Basarabiei cu România, semnat de Ferdinand I, regele României, și contrasemnat de Alexandru Marghiloman, președintele Consiliului de Miniștri.

17/30 aprilie 1918 —Înființarea, la Paris, a “Comitetului național al românilor din Transilvania și Bucovina”, sub președinția lui Traian Vuia, iar mai apoi a dr. Ion Cantacuzino; a militat pentru dobândirea independenței Transilvaniei și unirea acesteia cu România.

24 aprilie/7 mai 1918 —Semnarea Tratatului de pace de la București și a anexelor sale dintre România, pe de o parte, și Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia, pe de altă parte. România era nevoită să cedeze Dobrogea, care urma să fie anexată de Bulgaria, să accepte rectificări de frontieră în Carpați, în favoarea Austro-Ungariei (prin care se cedau teritorii însumând 5.600 kmp, cu o populație de 724.957 locuitori), să demobilizeze armata, menținându-se numai patru divizii cu efective complete și 8 divizii cu efective de pace (20.000 de infanteriști, 3.200 de cavaleriști și 9.000 de artileriști) și să încheie convenții economice (agricolă, a petrolului, a pădurilor etc.), prin care, în fapt, se instituia monopolul Germaniei asupra principalelor bogății ale țării. Regele Ferdinand I refuză, în ciuda presiunilor Puterilor Centrale, să sancționeze Tratatul.

22 iunie/5 iulie 1918 —Se înființează, la Washington, din inițiativa lui Vasile Stoica, Liga națională română, cu scopul de a face propagandă în jurul problemei românești; la 13 septembrie, fuzionează cu Comitetul național român.

6/19 iulie 1918 —Se constituie în Italia, la Cittaducale, “Comitetul de acțiune al românilor din Transilvania, Banat și Bucovina”, sub conducerea profesorului Simion Mândrescu, cu scopul de a organiza pe prizonierii români din armata austro-ungară în legiuni care să participe la luptă alături de armata italiană.

12 /25 august 1918 —Se constituie, la Chișinău, Partidul Țărănesc din Basarabia, având în program: împărțirea pământului la țărani, vot universal, îmbunătățirea situației muncitorilor. Președinți: Pantelimon Halippa (1918 — 1921), Ion Inculeț (1921 — 1923).

24 august/6 septembrie 1918 —Se creează, la Paris, Consiliul Național Român Provizoriu, care, în 20 septembrie / 3 octombrie, a proclamat formarea Consiliului Național al Unității Române, organ reprezentativ, având în conducere pe Take Ionescu, Vasile Lucaciu, Octavian Goga, dr. Constantin Angelescu și Ioan Th. Florescu (vicepreședinți). Consiliul este recunoscut la 29 septembrie/12 octombrie de guvernul francez, la 23 octombrie/5 noiembrie de guvernul S.U.A., la 29 octombrie/11 noiembrie de guvernul englez, iar la 9/22 noiembrie de cel italian drept exponent al intereselor poporului român.

2/15 septembrie 1918 —Congresul de la New York al românilor, cehilor, slovacilor, polonilor, sârbilor, croaților și rutenilor votează o moțiune prin care se cere dezmembrarea Austro-Ungariei și eliberarea tuturor popoarelor asuprite.

29 septembrie/12 octombrie 1918 —Comitetul Executiv al Partidului Național Român din Transilvania, întrunit la Oradea, adoptă în unanimitate o declarație, redactată de Vasile Goldiș, privind hotărârea națiunii române din Transilvania de a se așeza “printre națiunile libere”, în temeiul dreptului ca fiecare națiune să dispună liber de soarta sa. Se revendică recunoașterea conducerii P.N.R. ca organ provizoriu de conducere a Transilvaniei. Se constituie un “Comitet de acțiune”, cu sediul la Arad, avându-l în frunte pe Vasile Goldiș.

5/18 octombrie 1918 —Declarația de independență a Transilvaniei, adoptată în ședința de la Oradea, este citită în Parlamentul de la Budapesta de dr. Alexandru Vaida — Voevod.

11/24 octombrie 1918 —Cernăuți. Apare primul număr al gazetei “Glasul Bucovinei”, editată de un grup de români bucovineni în frunte cu profesorul universitar Sextil Pușcariu.

14/27 octombrie 1918 —Deputații români bucovineni din Parlamentul vienez, foștii deputați din Dieta Bucovinei, primarii români din localitățile Țării de Sus a Moldovei, împreună cu alți reprezentanți ai provinciei istorice s-au întrunit în Sala Mare a Palatului Național din Cernăuți și au hotărât constituirea Adunării Constituante. Adunarea alege un Consiliu Național condus de Iancu Flondor, Dionisie Bejan, Doru Popovici și Sextil Pușcariu — vicepreședinți, Vasile Bodnărescu, Radu Sbierea și Laurent Tomoioagă — secretari.

17/30 octombrie 1918 —Constituirea, la Budapesta, a Consiliului Național Român Central (din 21 octombrie, cu sediul la Arad), ca organ de conducere al românilor format din șase reprezentanți ai P.N.R și șase social-democrați.

18/31 octombrie 1918 —Proclamarea Către Națiunea Română, în care se aduce la cunoștință opiniei publice constituirea Consiliului Național Român Central ca unicul for de conducere al românilor transilvăneni, precum și principiile sale de acțiune.

25 octombrie/7 noiembrie 1918 —Consiliul Național Român Central hotărăște înființarea de gărzi naționale și de gărzi civile sătești pe întreg teritoriul locuit de români în Transilvania și Ungaria, pentru “păstrarea liniștii și averii fiecăruia”.

31 octombrie/13 noiembrie 1918 —Consiliul Național din Basarabia adoptă o “lege fundamentală asupra puterilor Țării Bucovinei”, prin care își asumă întreaga putere de stat.

5/18 noiembrie 1918 —Manifest către popoarele lumii, prin care Consiliul Național Român Central afirmă în fața opiniei publice mondiale dorința românilor transilvăneni de a se uni cu România.

7/20 noiembrie 1918 —Manifest al Marelui Sfat Național din Transilvania privind convocarea la 18 noiembrie/1 decembrie a Marii Adunări Naționale la Alba Iulia.

9/22 noiembrie 1918 —Consiliul Național Român Central din Transilvania cere, ultimativ, guvernului maghiar să-i recunoască puterea deplină asupra teritoriului Transilvaniei.

15/28 noiembrie 1918 —Congresul Bucovinei hotărăște în unanimitate “Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechiile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României”.

1 decembrie 1918 Are loc, în sala Casinei din Alba Iulia, Adunarea Națională, cu participarea a 1.228 de delegați (deputați) aleși. Gheorghe Pop de Băsești, președintele Partidului Național Român, declară Adunarea Națională de la Alba Iulia “constituită și deschisă”. Vasile Goldiș rostește cuvântarea solemnă, încheiată cu un proiect de rezoluție, care începe cu cuvintele: “Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”. Proiectul de rezoluție este adoptat cu ovații prelungite. Pentru cârmuirea Transilvaniei, Adunarea Națională procedează la alegerea unei adunări legislative numită Marele Sfat Național, compus din 250 de membrii; acesta, la rându-i, va numi un guvern provizoriu — Consiliul Dirigent. După adoptarea actului istoric al Unirii, cei peste 100.000 de participanți la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, adunați pe Câmpul lui Horea, aprobă cu aclamații entuziaste hotărârea de unire necondiționată și pentru totdeauna a Transilvaniei cu România. Unirea Transilvaniei cu România încheie procesul de făurire a statului național unitar român, proces început în 1859, prin unirea Moldovei cu Țara Românească, continuat prin unirea Dobrogei în 1878, a Basarabiei în martie 1918 și a Bucovinei în noiembrie 1918.Suprafața României Mari: 295.049 km pătrați, cu o populație de 16.500.000 de locuitori.

2 decembrie 1918 —Întrunirea Marelui Sfat Național în sala Tribunalului din Alba Iulia care hotărăște constituirea unui Consiliu Dirigent format din 15 membrii și având președinte pe Iuliu Maniu pentru administrarea Transilvaniei. Marele Sfat Național și Consiliul Dirigent își stabilesc sediul la Sibiu.

11/24 decembrie 1918 —Regele Ferdinand emite Decretul-lege de unire a Transilvaniei cu vechea Românie.

18/31 decembrie 1918 —Decret-lege privind unirea Bucovinei cu România.

26 decembrie 1918/8 ianuarie 1919 — Are loc la Mediaș, Adunarea națională a sașilor, care se declară de acord cu actul politic înfăptuit la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 la Alba Iulia.

28 decembrie 1918/10 ianuarie 1919 — O delegație săsească transmite Consiliului Dirigent din Sibiu adeziunea sașilor la actul unirii Transilvaniei cu România.

29 decembrie 1918/11 ianuarie 1919 — Decret-lege prin care se stabilește că locuitorii României, majori, fără deosebire de religie, se vor bucura de toate drepturile cetățenești și vor putea să le exercite dacă vor face dovadă că sunt născuți în țară și sunt sau n-au fost supuși unui stat străin.

28 iunie 1919 — Se semnează, la Versailles, Tratatul de Pace dintre Puterile Aliate și Germania. Privitor la România, Tratatul prevedea încetarea tuturor drepturilor, titlurilor, privilegiilor de orice natură asupra cablului Constanța — Istanbul, ce intră în posesia României. Germania era obligată să renunțe la Tratatul de la București din 24 aprilie / 7 mai 1918. În problema Dunării, Tratatul prevedea menținerea Comisiei Europene a Dunării și înființarea pentru traseul Brăila — Delta Dunării până la Marea Neagră a unei Comisii Internaționale a Dunării. Tratatul a fost ratificat de România la 14 septembrie 1920.

10 septembrie 1919 — Se semnează, la Saint — Germain — en — Laye, Tratatul de pace între Puterile Aliate și Austria, prin care Austria capătă configurația teritorială de azi. Se recunoștea pe plan internațional unirea Bucovinei cu România și a creării statelor cehoslovac și iugoslav.

10 decembrie 1919 — România semnează Tratatele de pace cu Austria și Bulgaria, precum și Tratatul minorităților, care pentru România prevede obligația de a acorda “tuturor locuitorilor, fără deosebire de naștere, de naționalitate, de limbă, de rasă sau de religie deplina și întreaga ocrotire a vieții și libertății lor”.

29 decembrie 1919 — Parlamentul României votează legile de ratificare a unirii Transilvaniei, Crișanei, Maramureșului, Banatului, Bucovinei și Basarabiei cu România.

4 iunie 1920 — Se încheie, la Trianon, Tratatul de pace între Puterile Aliate și Asociate și Ungaria. Recunoașterea pe plan internațional a Unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, a Slovaciei și Ucrainei Subcarpatice cu Cehoslovacia, a Croației, Sloveniei și părții de vest a Banatului cu Serbia etc. (intră în vigoare la 25 iulie 1921).

mai mult
1 10 11 12
Page 12 of 12