close

Cronică

CronicăPromovate

Generalul Erou Stan Poetaș

General2

 

Generalul Erou STAN POETAȘ a fost ucis de către un român basarabean, un bandit rusificat din banda lui G.I. Bărbuță – un oarecare S. Fosu. Noi veneam cu sentimente nobile și maldavanii dădeau din craci! (fotografie descoperită în arhive cu 15 ani în urmă de Daniel Siegfriedsohn, distribuită nemarcată în internet, unde a fost preluată de diferite bloguri înclusiv de Wikipedia care până atunci, în versiunea engleză îl punea în legătură pe general cu înăbușirea revoltei de la Hotin a naționaliștilor separatiști ukraineni de către ”trupele române de ocupație”… În limba română nu se dădea nicio replică la aceste dezinformări și nu existau informații pentru publicul românesc! În anii din urmă a fost însă restabilit adevărul istoric!

Stan Poetaș (1870, Ulmu/județul Brăila, România – 8 ianuarie 1919, Călărașeuca/Basarabia, ROMÂNIA) brav general de armată român în timpul Războiului de Reîntregire a Neamului, căruia i se datorează multe victorii ale Armatei Române. A urmat școala primară, gimnaziul, mai apoi școala militară, pe care a absolvit-o în 1889. La vârsta de 19 ani a devenit ofițer. Din acel an a început ascensiunea sa în cariera militară de la gradul de sublocotenent, comandant de pluton, până la gradul de colonel și comandant al Regimentului 40 Infanterie Călugăreni, în 1916, când România a intrat în Războiul pentru Reîntregire. Între anii 1916-1918 Stan Poetaș a luptat în Dobrogea și a participat la luptele pentru București din noiembrie 1916. Colonelul Stan Poetaș a condus eroic bătălia de la Neajlov–Argeș supranumită și Bătălia Bucureștilor. El a declanșat un atac furibund la Bălăria și a luat 200 de prizonieri, capturând trei tunuri grele și numeros material de război. Statul Major al diviziei germane 217 se refugiază la Ghimpați.

Vara anului 1917 l-a găsit la Mărășești, fiind în fruntea Brigăzii 17 Infanterie; a luptat eroic și a realizat în practică deviza: ”Nici pe aici nu se trece!” a generalului Eremia Grigorescu. La bătăliile de la Mărăști, Mărășești și Oituz armatele austro-germane au fost oprite.

Din cauza atacurilor mai multor bande de soldați proveniți din Armata Rusă aflată în descompunere, precum și a incursiunilor grupărilor comuniste ale Rusiei Sovietice care activau în Ucraina, precum și ale naționaliștilor ukraineni, conducerea României a fost nevoită să folosească armata pentru a apăra populația Basarabiei.
În anul 1918, sosind la Drochia și mai apoi la Hotin, generalul Stan Poetaș a organizat unitățile militare în așa fel încât să nu fie atacate prin surprindere de bandele bolșevice. Situația era foarte complicată. Râul Nistru era înghețat și unitățile teroriste treceau liber în Basarabia. În nordul Basarabiei au existat trei sectoare de trecere din Ucraina în Basarabia: 1) Żwaniec-Hotin, 2) Berezówka-Lomacineți și 3) Moghilău-Otaci. În zona Hotinului era concentrată banda lui G.I. Bărbuță. La 5/18 ianuarie 1919 au fost primite anumite informații despre pregătirea bandelor bolșevice și petliuriste de a trece Nistrul. S-au luat măsuri de întărire a frontierei. La orele 9 dimineața generalul Stan Poetaș a primit informații că bolșevicii au trecut Nistrul și în alte sate de frontieră. Trupele române au fost atacate din spate, mai exact din unele sate unde populația ruso-ucraineană s-a răsculat. Văzând că situația este complicată, generalul Stan Poetaș a decis să inspecteze sectorul din dreapta Batalionului 2 din Regimentul 34 Infanterie. S-a îndreptat pe șoseaua Otaci-Călărașeuca. În timpul inspectării trupelor sale din zona satului Călărașeuca a fost împușcat din spate de către oamenii din banda lui G.I. Bărbuță. A fost omorât, iar cadavrul batjocorit. Cercetările ulterioare au stabilit că generalul Stan Poetaș a fost ochit de către un bandit rusificat din banda lui G.I. Bărbuță – un oarecare S. Fosu. Acest S. Fosu a fost prins, judecat și condamnat la moarte în anul 1929, iar G.I. Bărbuță și bandiții lui au fost prinși și executați de către forțele hatmanului Simon Petliura dincolo de Nistru.
Istoricul Constantin Kirițescu a scris astfel despre moartea generalului Stan Poetaș: ”I-a fost dat să moară, lovit de un glonț mișel, tras din spate, acestui erou legendar al armatei române, care la Topraisar, Neajlov și la Mărășești, înfruntase de atâtea ori moartea în față, în cele mai dramatice momente ale războiului nostru”.
În această zi de 11 ianuarie 1919, ”corpul mult regretatului comandant Poetaș a fost dezgropat din zăpadă, depus în sicriu și evacuat spre Soroca”. A fost înmormântat la 14 ianuarie 1919 în orașul Soroca.

În perioada interbelică o serie de acte administrative au încercat să cinstească memoria generalului: o comună din județul Caliacra a primit numele Comuna General Stan Poetaș, exista Strada General Stan Poetaș din Chișinău, Strada General Stan Poetaș din Soroca, Strada Stan Poetaș din București… astăzi redenumită Teleajen ! Satului Cureșnița din județul Soroca i s-a dat numele generalului Poetaș. Totodată, în orașul Soroca, în semn de stimă și recunoștință, a fost înălțat în anul 1929 un monument în memoria sa.

Iată cum este prezentată asasinarea Generalului Poetaș de către căpitanul basarabean Gh .V. Andronachi în lucrarea sa “ALBUMUL BASARABIEI ÎN JURUL MARELUI EVENIMENT AL UNIRII” (MO şi Imprimeriile Statului, IMPRIMERIA CHIŞINĂU 1933):

«Unul dintre marii comandanţi ai trupelor române din Basarabia, mort glorios la postul său, pe malul Nistrului. A fost omorât în comuna Ataci, judeţul Soroca în dimineaţa zilei de 6 ianuarie 1919, de o bandă de bolşevici. Moldovenii patrioţi l-au imortalizat prin denumirea unor străzi, din toate oraşele basarabene cu numele său, ridicându-i o statuie în oraşul Soroca şi o cruce pe locul unde a fost omorât. Iată amănuntele asasinării acestui erou: Generalul Stan Poetaş comanda o brigadă din Divizia IX care îşi avea sectorul la nordul Basarabiei, judeţul Hotin şi Soroca. În dimineaţa zilei de 6 ianuarie 1919 i s’a adus ştirea, că trupele bolşevice au trecut Nistrul şi că cele româneşti s-au retras din sectorul Nistrului la ora 24, fiind omorâţi mai mulţi ofiţeri şi soldaţi români. Generalul Stan Poetaş nu s’a încrezut în cele ce i s’au adus la cunoştinţă şi a plecat de la postul său de comandă spre satul Ataci. Nu exista nici o legătură telefonică, căci în noaptea de 5 spre 6 ianuarie s’a distrus legătura telefonică. Generalul a plecat cu trăsura, având cu sine numai pe soldatul său vizitiu, iar în urma trăsurii mergea ordonanţa călare pe calul generalului. În momentul când a ajuns la marginea satului Ataci, a fost încadrat de focuri de armă şi puşcă-mitralieră din partea unui grup de bolşevici adăpostiţi lângă un zid de piatră. La primele focuri au căzut, răpuşi de gloanţe, ambii soldaţi. Generalul Stan Poetaş, văzându-se atacat, a luat armele soldaţilor morţi şi dându-se jos din trăsură, s’a adăpostit într’un şanţ şi s’a luptat vitejeşte o jumătate de oră cu întreaga bandă de bolşevici, trăgând mereu focuri, nelăsându-i să se apropie, până când a terminat toate cartuşele, după care, în cele din urmă, a căzut glorios străpuns de nenumăratele gloanţe inamice.

Astfel şi-a sfârşit vieaţa eroul Stan Poetaş. Satul unde a fost asasinat mişeleşte de bolşevici îi poartă azi numele său glorios. În urmărirea bandei bolşevice care a ucis mişeleşte pe generalul Stan Poetaş, au mai căzut vitejeşte Sub-Locotenenţii Magheru şi Droc şi alţi ostaşi români, reuşind a-i asvârli pe bolşevici peste Nistru cu pierderi simţitoare în rândurile lor.»

De câțiva ani, ”edilii” Brăilei s-au îndurat să înghesuie un bust minuscul al generalului erou Stan Poetaș cu ale altor eroi români în curtea unei garnizoane militare de pe Șoseau Vizirului, departe de stradă și ferite de ochii oamenilor, lângă un gard de beton cu sârmă ghimpată. Asta în timp ce în mijlocul orașului tronau mai demult bustul poetului bulgar Hristo Botev și al albanezului Naum Vechilargi. S-au găsit însă bani pentru amplasarea unor enorme pietroaie informe, care rănesc privirea locuitorilor pe Bulevardul Independenței! Nu există nici până acum în oraș și nici în țară un bust al celebrului arhitect Octav Doicescu născut la Brăila, autorul printre altele al proiectului ”Turnului Dezrobirii Basarabiei” de la Ghidighici/Basarabia ridicat în anul 1942 la eliberarea provinciei de către glorioasa Armată Română

mai mult
CronicăPromovate

O poveste întreagă, o scenă, o frază, un cuvânt, o secundă

secunda

 

Strâng de prin viață secvențe,
zile, ore,
câteodată o poveste întreagă, alteori o scenă, o frază, un cuvânt, o secundă.
Le țin cu mine, mai degrabă în suflet decât în minte,
poate de-aia știu bine
cum era totul, culorile, mirosurile, gustul,
ce vedeam, ce auzeam, cum simțeam,

poate de-aia am mereu în buzunar niște timp trecut,
pe care-l rulez într-o țigară și îl fumez noaptea, în mașină,
când conduc pe străzi pustii și ascult muzică.

Și mă înec cu timp și tușesc până la lacrimi
sau îl trag adânc în plămâni,
inspir,
plouă tare sau e vânt pe malul mării, cortul se zgâlțâie a furtună sau fug în apă după ultimele raze de soare și cerul e roșu și greu, plâng, râd, tac, vorbesc prea mult,
beau o bere sau multe beri sau vin roșu dintr-un pahar cu picior, intr-o cadă cu apă fierbinte din mijlocul camerei de hotel, mă ustură palmele de la căzătură, e dimineața crudă și muntele e roz, zăpada e roz și Etna scuipă cenușă, merg pe stradă cu ochii pe sus, la obloanele colorate ale caselor și mă împiedic de toate bordurile, adorm cu gâtul strâmb într-un avion, e mijloc de zi ascuns în ceață și caii-s năluci, beau cafea fierbinte cu lapte din termos și privesc de pe un balcon un vapor care urcă încet pe Dunăre, vâslesc in aval, pedalez spre capătul pământului, din stânga urlă oceanul
și mănânc cel mai bun merengue cu sos de mango, alerg descuță pe-o dună și râd și măsor cu pasul un teren din suburbie și visez, mă îmbăt și cânt muzică lăutărească, mi-e cald, mi-e frig, mi-e bine, mi-e rău, vânez gândaci în miez de noapte, mă joc cu un câine mare și mănânc spaghete cu sos de ciocolată, sar în cap de pe ponton in apa caldă și limpede, ninge și prind pe limbă stelutele-fulgi, le înghit
când nu mai am aer, expir îndelung
și mă opresc, opresc motorul, sting farurile,
la capătul drumului și la sfârșitul nopții,
e zi,
the day the music died,

cred că mai am niște timp prin buzunare, sper să-mi ajungă. Că e nașpa când rămâi fără țigări.

there were singin’, bye-bye, miss american pie
drove my chevy to the levee, but the levee was dry
them good old boys were drinkin’ whiskey and rye
singin’, “this will be the day that I die”
this will be the day that I die.

(Oana Costea)

mai mult
CronicăPromovate

Baton de ciocolată de casă

candy

 

Noaptea, când mă duc spre casă (des)
opresc in drum, la benzinărie, să-mi iau țigări
și cotrobăi repede-repede cu ochii
prin toate rafturile după ciocolată sau ceva,
napolitane, biscuiți, ceva bun
Milka, Ritter, KitKat, KinderBueno,
ceva, ceva, să iau ceva
o inghetata, poate,
ce să iau?
și
Invariabil
mă duc direct la raftul mic
și aleg “baton de ciocolata de casă”,
o porcărie
e prea dulce, cu prea mult lapte praf, se lipește de cerul gurii, are exact gustul din copilarie
și mor după el.

(Oana Costea)

mai mult
CronicăPromovateSport

Imaginea Franței la fotbal: Youssupha, un repăr alb care îndeamnă la viol

Fr245

 

Repărul Youssupha a fost ales să cânte noul imn al echipei naționale de fotbal a Franței pentru europene, și asta întoarce pe dos societatea franceza. Spun « intoarce pe dos » în același sens în care folosesc acest eufemism pentru « a vomita ».

Un exemplu care nu are nevoie de explicații suplimentare privind « creațiile » sale artistice : visul său ca “sa semence de nègre fout en cloque cette chienne de Marine Le Pen”. (Sămânța lui de negru să o f*** Gravida pe această cățea de Marine Le Pen ».) I se găsesc scuze pentru acest îndemn la viol, dar înlocuiți Marine Le Pen cu orice altă femeie politică – Segolene Royale sau o altă militantă de stânga, vă imaginați scandalul? Același Youssupha care punea un pret pe capul lui Eric Zemour…

Putem apăra ideea că un repăr se exprima primitiv. Dar să îl faci imaginea Franței?…Vomit!

Înainte de a încheia: Roxana Mărăcineanu, ministru francez al sporturilor, găsește alegerea potrivită. Aceeași Roxana Mărăcineanu care se arăta revoltată de o expresie așa zis rasistă a unui antrenor român al carui nume imi scapa acum…

Ce ar fi totuși să reechilibrăm valorile cu care ne jucăm atât de ușor? Săptămânile trecute, un cantec foarte vechi al Annei Cordy era scos din spațiul public deoarece conținutul (Chaud chocolat) era considerat rasist…Să tratezi femeile drept cățele și să inciți la viol în schimb nu e grav deloc.

(Marcela Feraru)


“Ecris mon nom en Bleu”: qui est Youssoupha, le rappeur qui signe le nouvel hymne des Bleus pour l’Euro?

LE PORTRAIT DE POINCA – Le rappeur a été choisi pour chanter l’hymne de l’équipe de France de Foot.

Youssoupha a été choisi par la fédération  Française de Football qui dès hier à mis en ligne le clip où l’on peut voir les photos des 26 sélectionnés pour l’Euro et cette chanson de Youssoupha intitulée “Écris mon nom en bleu”. Avec des paroles assez guerrières : “Défend les lignes et les frères d’armes”, “crie mon nom en bleu”, “ça vient des campagnes et des quartiers”.

Youssoupha est né il y a 41 ans à Kinshasa, au Zaïre. Sa mère était Sénégalaise, il était son fils unique. Son père était un chanteur congolais très connu. Et il n’était pas son fils unique. Ce père avait plusieurs dizaines d’enfants a expliqué Youssoupha. Dans une interview, il a avancé le chiffre de… 68 frères et sœurs du coté de son père!

A 10 ans, c’est seul avec sa mère qu’il immigre en France. Il arrive à Béziers puis s’installe dans les Yvelines. Il passe alors le bac avec un 20/20 à l’oral de français. Puis il obtient une maîtrise à la Sorbonne.

Pas un chanteur d’eau tiède

Mais sa passion, c’est le rap. Il fait la première partie de 50 Cent et d’Eminem.  Puis il se lance. Ses premiers disques sont tous disques d’or ou de platine. En tout cas, la fédération française de football n’a pas choisi un chanteur d’eau tiède.

Dans une chanson, il promet une récompense à celui qui fera taire Eric Zemmour. Le polémiste l’a poursuivi pour insultes et menaces. Zemmour a gagné en première instance mais finalement perdu en appel.

Dans une autre chanson il parle de son rêve où “sa semence de nègre fout en cloque cette chienne de Marine Le Pen”.

Ça n’a pas plu à tout le monde, mais ça n’a pas déplu à Marion Maréchal le Pen qui dit beaucoup aimer sa musique et apprécier son talent d’écriture. Il a remercié Marion Maréchal-Le Pen pour cet hommage en lui écrivant : “Merci pour la dédicace. Mon nouvel album s’appelle “négritude”. Bisou…”

On a compris que ce n’est pas un chanteur consensuel qui a été choisi. Pas comme en 2002 où c’était Johnny qui chantait l’hymne.

(rmc.bfmtv.com)

mai mult
CronicăPromovate

Din învățăturile Teodorei către mama ei

sort

Din învățăturile Teodorei către mama ei (că doar uoul învață pe găină).

Se făcea că trebuie să fac a nuștiucâtaoară pulled pork. La oala multicooker (achiziție relativ recentă, cu multe butoane și neutilizată de fata mea). Zice ea, “ce punem pe carne?”. Eu: “pune și tu d’aia, d’aia și d’ailaltă”. Ok. S-a rezolvat. “Acum ce mai facem?”. Eu: “apeși pe butonul ăla și ăla, închizi valva, apeși pe start”. “Băi, nu țin minte”. “Băi, ia fă un efort să înveți, că o s-o folosești și tu”. “Să știi m-am prins că nu e prea interesant să înveți d’astea, că te trezești cu task-uri. Învăț să spăl vase, yeeey!/ Spală și tu vasele alea. Învăț să fac plăcintă cu mere. Yeeey. / Fă și tu o plăcintă. Lasă-mă mai ignorantă așa. Nu vrei?”. Eu, “OK, apăs eu pe butoane, dar faci un aluat pentru clătite?”. “Pe bune?”. :))))

(Maria Luiza Ostaficiuc)

mai mult
CronicăPromovate

În Poiana Narciselor

În Poiana Narciselor
nu prea mai sunt narcise.
Acum 10-15 ani erau lanuri de flori, acum le-am vânat, am găsit vreo 50, risipite pe ici pe colo, în pâlcuri,
în pădure, după atâtea ploi, e mlaștină
și azi a plouat
și bine ascuns într-un lăstăriș,
am găsit puiul de căprioară, camuflat și speriat,
ne-am retras în liniște
cu zâmbete și mult noroi.

(Text/Foto Oana Costea)

mai mult
CronicăPromovate

Ficțiuni reale, grup Facebook, 500 semne, tema: Un miracol

dr1

 

Ultimul avion înainte de-nchiderea lumii, două surori și-o spaimă uriașă. Traversarea oceanului le-a legănat durerea. Și-au găsit tatăl bolnav, aproape să-l piardă. Dragostea și pereții copilăriei au îmbrățișat patru suflete. Copiii au devenit părinți. Roluri inversate, spitale blocate, speranțe tăiate. Ceva însă găseau din plin: la piață, în ochii mamei, chiar și-n suferința tatei. Din ingredientul minune au extras medicamentul perfect. Administrată-n supradoze, iubirea le-a vindecat părintele.

Contribuie din plin medici buni, oameni inimoși, norocul, adică Dumnezeu. Căci toți suntem în mila Lui ❣️

Ps// deseori mi-e teamă să nu se spargă fragilul globuleț al vieții. De-asta-l învârt cu grijă și bucurie, să-i simt toate rotunjimile. E delicat pictat cu tot ce iubesc eu mai mult. Posibilele cioburi mă vor răni până devin nisip de stele.

(Amorena Minculescu)

mai mult
CronicăPromovate

La fereastra casei meleeee…

pisica2

Niște indivizi așteaptă sa-nflorească lonicera.

Griul se numește Felix și e al vecinului din dreapta. Până să aflăm al cui e, i-am zis Jorj. Nu l-a deranjat. Răspunde și la Jorj, că eu am lonicera, tac-so, nu.

Celălalt e prima oară pe marea scenă a curții mele. Încă nu-l cheamă nicicum. Să vedem dacă-i place la noi și după aia îi dăm și nume.

(Maria Luiza Ostaficiuc)

mai mult
CronicăPromovate

ÎN 13 MAI 1806, LA BUDA, A MURIT SAMUIL MICU-KLEIN, CORIFEUL ȘCOLII ARDELENE

klein

 

Două dintre cele trei mari personalităţi ale Şcolii Ardelene, Samuil Micu-Klein şi Petru Maior, colaboratori români ai Tipografiei Universitare din Buda, îşi dorm somnul de veci în Biserica Romano-Catolică din Tabán (Budapesta). Cu timpul, mormintele lor au dispărut, la fel ca şi vechiul cartier Tabán .

Istoricul arădean Glück Jenő, în decursul cercetărilor făcute în 1991, a găsit în arhivele Bisericii Romano-Catolice din Tabán, la pagina 701 a volumului al IV-lea al Registrului parohial, o adnotare privind înmormîntarea lui Samuil Micu-Klein, la data de 15 mai 1806 de către episcopul Martin Görgey Marin. Rămăşiţele lui pămînteşti se odihnesc în cripta din biserică.

La înmormîntare de faţă erau prietenul său, Gheorghe Şincai, şi nepotul său, Efrem Klein. Gheorghe Şincai a relatat acest trist şfîrşit într-o scrisoare adresată Capitlului orădean.

(Maria Berenyi – Institutul de Cercetări al Românilor din Ungaria)

mai mult
CronicăPromovate

Trecerea în altă ființă a doamnei Ileana Vulpescu

Ileana-VULPESCU

Valori românești!?…

A trecut în alteritatea metafizică şi Ileana Vulpescu… Vreo ştire la RRA sau televiziunile comerciale?!… Nu!… Linişte!… Ah, săraca, o “biată” romancieră!… Una care nu (mai) era utilă progresismului dâmboviţean!… Sigur, acum autorii de literatură scriu prolific prin puşcării!… Cei care scriu afară sunt mai nesemnificativi decât… Mersul Trenurilor (or mai exista chestii de-astea cu boghiuri fabricate la Balş prin Mioritzia?!…)

ARTA CONVERSAŢIEI?!… Ce-o fi asta?!… Cumva un atentat la proverbiala incultură parlamentară, politicianistă, carieristo-globalistă?!… Nuuuu (aş fi scris muuuu, dar îmi păstrez eleganţa!), este ceva iluzoriu în recentul deceniu al revigorării Revoluţiei Franceze!…

“Jos cultura”!… Aşa strigă politicienii de la Câmpina, care recent au băgat reviste de cultură de tradiţie la capitolul lugubru neo-marxist ŞI ALTELE… Pe buget, pe buget (fără cuget, fără cuget!)

Ne mai mirăm că nu se semnalează trecerea în altă fiinţă (nu “nefiinţă”, cum spun radiologii de la RRA!) a Doamnei Ileana Vulpescu?!…

(Bogdan Costin Georgescu)

mai mult
CronicăPromovate

„La Paști”

pop

Titlul de mai sus este preluat dintr-o poezie de George Coșbuc.

Scrisă cu circa 125 de ani în urmă, unora li se va părea ciudată chiar și prin titlu, ca să nu mai vorbesc de numele volumului, apărut în 1896, din care compoziția face parte: „Fire de tort”. Mai întâi, odată cu pierderea simțului limbii române, unii se întreabă dacă nu ar fi fost corect „De Paște” în loc de „La Paști”. Ar fi fost corect poate, numai că în graiul ardelenesc sărbătoarea Învierii Domnului se cheamă „Paști” și nu „Paște”. Azi ni se spune că sunt corecte ambele forme, iar în limbile romanice avem corespondente pentru amândouă. În franceză se zice Pacques (la plural, adică „Paști”), iar în italiană se zice Pasqua (la singular, adică „Paște”). În românește, totuși, nu sună bine „Paște fericit!” fiindcă asocierea cu un verb fără legătură cu sărbătoarea este inevitabilă. În al doilea rând, un eveniment, în țara „binecuvântată între toate de Domnul pe pământ” (cum numea Bălcescu Țara Ardealului), nu se petrece „de” sau „pe”, ci „la” sau „în”. Prin urmare, se zicea demult și se mai zice încă astăzi „La Paști”, care cad în acest an „în” 2 mai și nu „pe” 2 mai. Iar volumul care găzduiește poezia devine pentru unii „Felii de tort”, fiindcă, în mintea lor, „Fire de tort” nu ar avea sens. Numai că tortul este o țesătură, o pânză de in ori de cânepă, lucrată în casă, la război și vine din latinescul tortus, legat de verbul torquere, din care am moștenit românescul „a toarce”. Astfel, „tortul” și „a toarce” sunt cuvinte ajunse în românește din limba latină, după aproape două milenii de folosire aici, la Dunăre și la Carpați.

Ce spun versurile lui Coșbuc? Vorbesc simplu despre venirea primăverii, cu ciripit de păsări, cu cer însorit, cu arbori în floare și cu pace în întreaga fire. După aceste „generalități”, vine particularizarea prin mijlocirea unui sat, animat de creștinii porniți din vale, câte doi, salutându-se creștinește, ca de Înviere, cu fețele lor arse de soarele muncii. Pe drumul acesta spre locașul sfânt, pomii își pleacă frunțile, iar oamenii aud în adierea vântului „glasul celor din morminte”, ridicați înspre „Duhul Sfânt” care se pogoară spre pământ. În liniștea solemnă de afară nu se aude decât cântarea „în stihuri” a preotului din altar și dangătul clopotelor, cântând și ele, dar nu oricum, fiindcă, de fapt, „râd a drag și plâng a jale” în același timp. Drumul din vale spre deal este unul inițiatic, el conducând înspre biserică, adică spre înalturi, de unde vine mântuirea, prin victoria vieții veșnice, „cu moartea pe moarte călcând”. Pe deal fiind, oamenii indefiniți, venind din vale, se individualizează, adică devin neveste tinere, fete, bătrâni, „câte-o bătrână cu micul ei nepot de mână”. Cea din urmă strofă este închinată maternității divine și umane, „mamei micilor copile”, adică Preacuratei sau „Vergurei Maria”, care-și plânge „copilul dorit” și care este îndemnată să râdă, fiindcă „la Paști” simțim cum viața învinge moartea.

Poezia a fost introdusă la un moment dat în programa școlară, la una dintre clasele mici, dar azi se aud ecouri de contestare, din moment ce „Occidentul nu mai are nevoie de religie” (?) – după cum pretind voci din înaltul puterii – și din moment ce George Coșbuc a fost un „poet minor și naționalist” – după cum pretind alte voci. Evident, năsăudeanul nu a scris aceste versuri cu intenția de a da la iveală „psalmi” teologico-filosofici, precum Vasile Voiculescu în volumul „În Grădina Ghetsemani” sau ca Tudor Arghezi, cel care oscila între „credință” și „tăgadă” sau care voia să urle „Este!”. Coșbuc publica „La Paști” în anul 1896, când peste 90% dintre români erau truditori ai pământului, țărani, oameni legați de agricultură și când, se pare, mai puțin de jumătate dintre români știau să scrie și să citească. George Coșbuc nu scria poezii pentru elita noastră intelectuală, nici pentru criticii literari și nici pentru a rămâne el celebru în posteritate. Coșbuc a fost un poet-luptător, un poeta vates, un fel de profet pentru poporul său, care se afla în epoca genezei unității sale politice, a construcției statului național unitar. Pentru a desăvârși educația aceasta a națiunii, la finele secolului al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea, preoții erau adevărați învățători, transmițători de mesaje duminicale, după terminarea slujbelor. Poezia „La Paști” era menită unui asemenea mesaj de îmbărbătare către poporeni, de transmitere a atmosferei de sărbătoare, de însuflețire întru rugăciune, armonie, iertare și speranță.

Altminteri, ar fi greșit să credem că „La Paști” este o poezie facilă, ocazională ori de conjunctură. Ea se altoiește bine pe tradiția poeziei românești mature, are elemente de pastel, de invocație și de rugăciune, dar și de meditație. Observația lui Lucian Blaga din „Spațiul mioritic”, privind apartenența românilor la „relieful” natural și sufletesc ponderat, la succesiunea deal-vale sau la alternanța dintre spațiul cosmic și spațiul teluric – ilustrată magistral de Mihai Eminescu în „Luceafărul” și în alte creații, dar adecvată și altora – nu-i este străină nici lui George Coșbuc. Oamenii din sat, din baștină, din legătura lor cu munca cotidiană și cu pământul pornesc spre deal, se duc dinspre vale spre deal, ca să ajungă în înaltul bisericii, la întâlnirea cu Dumnezeu, veghetor din ceruri și trimițător al Duhului Sfânt. La Paști, oamenii se ridică spre cer, iar Duhul Sfânt se pogoară spre pământ, adică spre oameni, într-o învăluire de trecător și de etern, de perisabil și de nemuritor, de trup și de duh, de moarte și de viață, întru biruința Învierii. Treimea cea nedespărțită este prezentă peste tot în această poezie a lui George Coșbuc, terminată cu o imagine de icoană țărănească pe sticlă a Fecioarei, care-și plânge cătinel Fiul răstignit și prinde a zâmbi de minunea Învierii Lui. Paștile lui George Coșbuc nu sunt pentru teologi din umbră de scriptorii, nici pentru filosofi sofisticați și nici pentru literați erudiți și pretențioși. Ele sunt pentru oameni între oameni, pentru truditorii gliei, cu mâini bătătorite de munca de peste săptămână, de coarnele plugului sau de secera făcătoare de snopi, dar pentru oameni cu fețe luminate de har duminica, la intrarea sfioasă pe ușa bisericii.

Se poate ca astăzi, în era digitală și cosmică, să credem că nu mai este nevoie de astfel de versuri simple, nici de înălțare, nici de curățenie sufletească, ca și cum noi, oamenii, am fi devenit demiurgi. Nu ar fi o noutate ca unii dintre noi să credem astfel. Au mai crezut și alții, amăgiți de măriri deșarte și de semeții bezmetice și s-au trezit ca Icar, cu aripile frânte, căzuți în genuni. Sfintele Paști înseamnă multă lumină, cea mai puternică lumină pe care o putem trăi noi, muritorii, în viața aceasta de „umbră și vis”, întru așteptarea obșteștii învieri. Lumina de Paști nu are legătură cu justiția, cu etica și nici cu politica oamenilor – pentru că acestea se schimbă și se pliază după voia puternicilor zilei – ci cu dreptatea, cu morala și cu voința divină, aflate sub semnul eternității. Iar în voința aceasta fără început și sfârșit nu este loc pentru invidie, vrajbă, corupție, ură, răzbunare, ci numai pentru iertare, bunătate, bunăvoință, generozitate și iubire. Poezia lui Coșbuc exprimă această armonie cerească plutind printre săteni și ne îndeamnă să o primim și să o trăim.

Cât de departe sunt aceste vorbe simple, sculptate parcă în marmură, ale poetului de deșertăciunile zilei, de prefăcătoria fariseilor din fruntea bucatelor, de orgoliul celor care se cred atoateștiutori, care emit sentințe, care se ocărăsc unii pe alții, care dau lecții de conduită, fără să fi construit nimic în viață! Poetul relevă pacea sufletelor simple, de la temelia țării, pacea ostenitorilor gliei, a protagoniștilor muncii tăcute. Este o pace trainică, nestrămutată, eternă, capabilă să ducă lumea înainte.

Deși poetul vorbește de timpuri arhaice, de țărani și de sate, de biserici pe dealuri, toate acestea nu sunt departe, ci sunt prezente în sufletele noastre, în toată experiența de viață a strămoșilor, depozitată în mințile și inimile noastre. Nu avem decât să știm s-o descifrăm, fiindcă ea există latent. În loc să ne înrăim și să ne înverșunăm, în loc să trezim, prin „corectitudinea politică”, prin neomarxism, prin anarhism și anarhie, grave subiectivisme și să conducem la grave discriminări, la distrugeri de statui și la arderi de cărți, avem datoria de oameni să ne împărtășim din „lumina lină” a Învierii, urmând pilda înțelepților și îndemnul „Cuvântului care zidește”.

Hristos a înviat!
(Ioan-Aurel Pop)

mai mult
CronicăPromovate

CÂND AM CITIT / CITESC CEL MAI MULT?!… (Răspuns rebel la o întrebare nepusă…)

carti

 

1. În studenţie, chiar înaintea sesiunilor de la Construcţii!… Ca să evit momentul static şi tot felul de eforturi care acţionau pe secţiunea unei bare de grosimea X şi lăţimea Y mă apucam să citesc Cioran, Eliade, Ţuţea, Steinhardt, I.D.Sîrbu, pe care abia îi descopeream!… Rezistenţa materialelor o stăpâneam, aşa că… momentul inerţial mă înregimenta în eternele lecturi recuperatoare!… Cu trei zile înainte de examenul la Construcţii, cu toată Teologia mea, dar şi fără nicio Filosofie, constatam Socio-Antropologic: EXAMENUL ĂSTA ESTE ÎN CURS DE FLAMBAJ AXIAL!… Şi-l lăsam pe toamnă, dar CITEAM MAI DEPARTE!… 🙂

2. În gări, aşteptând trenul!… Fiind student coboram în orice gară, depinzând şi de calitatea romanului / nuvelei / poemei / documentarului etc… Nu stăteam decât vreo trei-patru ore, până la sosirea următorului personal cu ţigani şi navetişti către Ploieşti!… De obicei coboram la Crivina sau Brazi!… Probabil că aşa am ajuns preot la Pisculeşti, Tinosu, peste linie!…

3. Mai nou, în parcări la mall-uri!… Nu îmi place să intru la cumpărături!… Îmi scutur portofelul, dau banii preotesei, iar eu rămân cca 2 ore (atât stau damele în mall-uri!), timp în care aerisesc maşina şi citesc ca nebunul din romane sau documentare antropologice!… Când se întoarce preoteasa cu copiii, cu sau fără pantofi, cu sau fără blugi, eu le recit tandru din… Shakespeare… MUCH ADO ABOUT NOTHING!… 🙂

EPILOG:
Unii îmi spun că sunt… mortal!… Nu are legătură nici cu Eminescu, nici cu vreun parastas!… Ei spun că după ce le spun aşa ceva… râd de MOR!… Le spun doar atât: HRISTOS A ÎNVIAT!… SLAVĂ ÎNVIERII SALE CELEI DE A TREIA ZI!…

(Bogdan Costin Georgescu)

mai mult
CronicăPromovate

Din perioada romantică a jurnalismului românesc

poza

Într-un MAI pierdut în timp…1991…

La „România liberă”! Eram liberi, eram fericiți…

De la stânga la dreapta: Eu, Pascal Ilie Virgil(acum, în Irlanda), Andrei Antică(de peste 20 de ani în Canada), Bogdan Costea(Bogdan și cu mine am rămas pe minunatele plaiuri ale Patriei 😀 ; deocamdată 😉 ). Și Doina(am înțeles că e în Israel).

(Cristian Botez)

mai mult
CronicăPromovate

Escapadele adolescenților în anii ’90

litoral-romanesc

Cele mai mișto escapade ale noastre, adolescenții anilor 90, au fost minivacanțele de 1 Mai la mare.
Am prins vreo trei în comunism, 87, 88 și 89. Destinația, Neptun.

Era un paradox că fix acolo, în “zona interzisă”, în fieful lui Ceaușescu, unde vara totul era strict și mega-supravegheat, ne lăsau să ne destrăbălam în asemenea hal.

Și când zic destrăbălare, deloc peiorativ, ba cu maximă nostalgie, zic o explozie de libertate, de muzică, de culori, de chefuri, de găști, de alcool și de sex, de soare și mare, de piele sărată, de nisip în păr și-n chiloți, de zi-noapte-zi-noapte-zi-noapte într-o înlănțuire de distracție extremă. Supremă.

Stângeam bani încă de la Crăciun pentru marea mini-vacanță. Nu de cazare, că aia era ieftină, totul era să prinzi loc. De băutură strângeam, că și mâncarea era o chestie conexă.

La tren nu luam bilet. Cum dracu să iei bilet, când trenurile de mare, de 1 Mai, ilustrau perfect expresia “n-ai loc să arunci un ac”?
In toate trenurile de 1 Mai am urcat direct pe geam. Asta era schema. Băieții din gașcă se luptau, ocupau o zonă de culoar, noi așteptam pe peron, le-aruncam bagajele și în final ne agățau de mâini și ne trăgeau sus.
Așa începea călătoria spre mare: intrând pe burtă, cu juliturile aferente, pe fereastra unui tren supraaglomerat.
Nașul rămânea întotdeauna tăcut și înghesuit, la ușa vagonului.

Punctul 2 era, invariabil, indiferent de ora la care plecam, vodca. Când trenul icnea și se urnea ( iubeam sunetul ăla, al fierului care oftează și scârțâie a început de drum), începea să circule și Săniuța. Sau Cristalul. Eram găști mari, că se reuneau prin cunoștințe comune grupurile – de la liceu, din cartier, gașca de rockeri și prietenii prietenilor- și o sticlă se golea dintr-o singura tură. Apărea alta. Și alta. Și alta. Și alta.
Nimeni nu ținea socoteala. Toată lumea avea și toată lumea bea.
Drumul era alcool și râs, ajungeam repede, ajungeam euforici.

Strada principală din Neptun.
Soarele de primăvară. Borduri proaspăt văruite și trandafiri roșii. Vânzoleala de mașini. Gagici pe capote, muzică tare. Claxoane prietenești. Furnicar pe trotuare, oameni cu bagaje, oameni cu sticle în mâini. Fuste scurte, tricouri cu trupe rock. Blugi. Găști care se întâlnesc cu alte găști și strigăte de bucurie.
Terase pline.
Alte cunoștințe.
Hoteluri pline.
Bere rece în drum spre plajă.
Grupuri mai mari cu chitara. Câte-o fata cu câte un baiat și marea. Baie în apa rece gheață.
Încă un rând? Bagă!
Seri spectaculoase la toate terasele, în toate discotecile, în toate lobby-urile hotelurilor. In holul de la Recepție, dracu.

Am atâtea secvențe în minte, că nici nu mai știu care de când sunt.
Una e de când am găsit o pungă de-un leu, plină cu monede de-alea de 3 lei si un leu.
Urcam pe scări la Bâlea sau Romanța, nu mai stiu și am văzut la etajul doi, pe hol, lângă lifturi, punga aia albă. Ia să văd ce dracu e in ea, erau bani, bani, wtf
am fugit în camera unei prietene, am chemat-o, ne-am învârtit amândouă ca pirotehniștii în jurul pachetului suspect, am coborât, am urcat, am coborât, am urcat
ce dracu facem?
Am luat-o. Ne-am refugiat cu prada în camera, era grea – cel mai probabil cineva golise niște telefoane publice, da’ cred ca fusese la fel de beat ca noi și uitase punga,
am chemat toată gașca și am făcut monedele fișicuri, le-am numărat, erau 900 de lei.
Nouăsutedelei, a fost delir, am fost boieri două zile
ne-am luat și masă la terasa Marea Neagra, unde cânta Iris, am plătit cu monede și la răsărit am făcut baie în mare
sau asta a fost altă dată
sau de fiecare dată,

mai știu de altă noapte când eram mulți și cântam Phoenix in holul hotelului, era târziu sau era devreme și deodată s-a oprit curentul
și in secunda aia, fix in secunda aia, absolut toată lumea care avea o sticlă sau un pahar în mână, a dat cu ele de pământ,
un fel de miezul nopții de revelion, s-au speriat ăia din hotel că facem haos și au chemat Miliția, dar noi o luasem iar cu chitarele și cu Phoenix, pentru zilele ce au să vie
pentru nopțile cu iasomie,
iar milițienii când au venit, era tot bezna, ne-au luminat cu lanternele, noi strigam că-s lunetiști și ne aruncam pe jos sau ne ascundeam după fotolii, râdeam rău și ei zis că nu-i nimic, că suntem tineri și ne distrăm și noi.
Le-am dat o sticlă de votca din rezerva noastră, ei ne-au dat un avertisment la mișto.

Cred că-n trei, patru zile dormeam cinci, șase ore puse cap la cap, se întâmpla adesea pe plajă, pe la prânz ori aiurea, după amiaza, in alte camere, la grămadă,
dar nu noaptea, în niciun caz nu noaptea.

Momentele alea fabuloase, ore la rând de distracție, de prieteni vechi și mereu prieteni noi, alții și alții, de soare și vânt, de vodca și bere, de muzică misto, de cât râdeam, de cât beam, cât dansam, de ce fel de discuții aveam, de cum visam,
cum ni se părea că sfidăm toate regulile, rigiditățile, neajunsurile, interdicțiile
era mai presus de orice beție.
Era beția tinereții și-a libertății, după care riști să rămâi mahmur pe viață.

Eu am rămas.

(Oana Costea)

mai mult
CronicăPromovate

DOCUMENT PREȚIOS, DUPĂ 30 DE ANI

act

 

Am primit acum mai bine de 15 ani de la fiul excepționalului artist fotograf David Friedmann (10 mai 1927-17 iulie 2005), după plecarea sa la cer, o serie de fotografii artistice pe suport argentic și câteva documente, în original, alături de nelipsitul și neprețuitul său aparat foto Nikon F, cu toate accesoriile sale.

Într-un plic mare pe care nu l-am deschis niciodată până acum, am găsit azi acest document inedit:

„ACT DE ÎNFRĂȚIRE între Asociația Artiștilor Fotografi „Muntenia” Ploiești, România și Union régionale Photographique „Provence Alpes Côte d’Azur Corse” de la Federation Photographique de France, semnat în anul 1991 de către Roger Bouchéty – Hon. EFIAP (Franța), David Friedmann – AFIAP (România) și alții.

Se împlinesc 30 de ani de când acest document minunat a fost consfințit prin semnături în micul nostru sediu AAF „Muntenia” din Palatul Culturii Ploiești, cu speranța că arta fotografică pe suport argentic se va bucura de respectul binemeritat, pentru totdeauna, atât în România și Franța cât și în întreaga lume.

(Ioan Mihai Cochinescu)

mai mult
CronicăPromovate

„Raiul” lui Maxim Dumitraş: Niciodată nu voi părăsi Sîngeorzul. E sursa mea de inspiraţie

Max-Dumitras-1

Arta este poarta prin care staţiunea Sîngeorz-Băi poate intra ca să se salveze. Cel puţin asta crede artistul plastic Maxim Dumitraş care a realizat un muzeu de autor în staţiune şi primul de land art din România, aflat în extensia celui dintâi. „Niciodată nu voi părăsi zona. Poate mă duc mai sus, în Rai (în satul artistic din Dosul Gârciului -n.r.), dar eu nu pot să trăiesc în America. Acolo e alt limbaj plastic. Problema este că oriunde se pot întâmpla lucruri minunate. Nu există centru şi marginea. Asta e sursa mea de inspiraţie şi asta pot să fac eu pentru comunitatea în care trăiesc”, a spus artistul.

În mijlocul oraşului Sîngeorz-Băi, o clădire vopsită în albastru atrage atenţia trecătorului. E albastrul cu care sunt zugrăvite casele din Transilvania, culoarea preferată a artistului Maxim Dumitraş.

„Muzeul de Artă Comparată are circa 2000 de obiecte, lucrări de pictură, sculptură, grafică şi de artă populară. Toate sunt făcute de artişti contemporani care au lucrat la Sîngeorz-Băi. În perioada în care au fost realizate lucrările s-a făcut şi clădirea muzeului, făcută cu forţe proprii şi cu echipe de la primărie. În 15 ani, am adunat obiecte şi am făcut şi clădirea. Când am terminat clădirea, am avut şi obiectele, iar în 2007 s-a inaugurat muzeul. Au trecut 10 ani şi lucrurile se mişcă. Facem întâlniri Formă şi Dialog, lansăm câte o carte, facem expoziţii permanente şi încercăm să ne mişcăm şi să fie un muzeu viu. Aici, de exemplu, în fiecare lună, se schimbă ceva, o expoziţie, se intervine într-o altă parte a muzeului. Invit un scriitor, un fotograf, are o expoziţie de textile. Acum avem expoziţia Suveica – port şi transport. Toate expoziţiile sunt cu artişti care au ceva în comun cu Muzeul de Artă Comparată. Eu cunosc structura artistului pe care îl invit şi ştiu că totul pleacă dintr-un artefacte popular. El are libertate să creeze, iar eu recreez cu arta populară din zona Sîngeorzului o instalaţie. Artistul e ca şi un obiect din muzeu. Ce e important este că intră omul şi îşi face muzeul fiecare în funcţie de problemele lui, de cultura lui. Dacă vine un om simplu, găseşte o spirală de clopote, furca de tors, dacă vine cineva care vrea mai mult, poate începe să facă relaţii până la cel mai subtil nivel de metafizică între obiectul de artă contemporan şi cel vechi. Aceasta e identitatea muzeului, de aceea e unicat în România. Este şi un muzeu de autor. Eu dirijez orchestra aceasta, felul în care pun lucrările, artiştii, comunitatea, totul are legătură. E o lucrare din care îmi voi da doctoratul, chiar din Muzeul de Artă Comparată. Am toată sursa de inspiraţie pe dealurile din zona Sîngeorzului. Niciodată nu voi părăsi zona. Poate mă duc mai sus, în Rai (Dosul Gârciului -n.r.), dar eu nu pot să trăiesc în America. Acolo e alt limbaj plastic. Problema este că oriunde se poat întâmpla lucruri minunate. Nu există centru şi marginea. Asta e sursa mea de inspiraţie şi asta pot să fac eu pentru comunitatea în care trăiesc”, mărturiseşte artistul.

La patru kilometri de staţiune, pe un pământ primit de la tatăl său, Maxim Dumitraş a amenajat şi un sat artistic, primul din România.

„Eu am copilărit aici. M-am întors după 20 de ani cu tata, iar păduricea de mesteceni era de o jumătate de metru. Niciodată nu au crescut mesteceni în zona aceasta. Am văzut păduricea şi i-am cerut tatei terenul să fac un sat artistic. S-a bucurat că mă întorc înapoi, mi-a dat terenul şi mi-a zis să fac ce vreau cu el. Atunci le-am dăruit artiştilor pământul cu condiţia să îşi facă o casă de creaţie, nu cabane pentru chefuri. Şi-au construit căsuţa. Încercăm să punem pe harta ţării un sat artistic, un muzeu de land art şi să începem să construim artă, să trăim în contact direct cu natura, cu ciupercile, cu ceaiurile, cu tot ce e mai frumos pe pământ, o terapie. Satul e conceput şi pentru ca omul care vine în staţiune să îşi bea apa minerală să facă un circuit până la muzeul din deal , la satul artistic, să stea de vorbă cu artiştii, să se facă obiecte din ceramică pe care omul să şi le construiască, iar după 15 zile când pleacă acasă, obiectul să fie ars şi să-l poată lua cu el. Încerc să fac aici un muzeu cu filmele şi fotografiile cu tot ce s-a făcut în aceşti ani. Aici sunt lucruri care dispar, crengi de copac, fân, lucrăm numai cu materiale din natură. Aici e frumos tot timpul. Acum, toamna e o bijuterie. E frumos şi când plouă”, a adăugat el.

În jurul casei de creaţie sunt mulţi copaci „dirijaţi” să crească în aşa fel încât să devină opere de artă.

„Îmi plantez copacul, iar în timp ce creşte, îmi dirijez lucrarea. Iau creanga, o răsucesc şi fac un obiect care trăieşte pe picioarele lui 30-40 de ani, după care iau un detaliu şi îl duc în interior şi-i dau o altă viaţă după moartea lui. Aici, de exemplu, e o sculptură care se numeşte trecere. E un personaj care trece printr-o cruce orizontală-verticală, trece, dar nu moare, se duce spre cer. Când se maturizează copacul îşi va lua această cruce şi o va duce în spate. Este o idee sculpturală.  În pădurea aceasta, eu am o sută de lucrări. Eram copil când căutam crengi prin pădure, îmi imaginam că e o gimnastă, că e altceva. A trecut timpul, mă reîntorc la copilărie şi îmi cresc singur sculpturile”, a mărturisit artistul.

Satul artistic din Dosul Gârciului, „Raiul”, are cinci case: „Nu trebuie mai multe fiindcă ne trebuie spaţiu pentru expunere. Ideea mea e să vină oamenii, să cumpere lucrări şi să-l populeze şi noi să fim matca, iar în jurul ei să se dezvolte satul, să vină la noi ca la o expoziţie, la un eveniment. Acum avem 15 lucrări solide, din metal, din lemn, ruginite unele. Conceptul de rugină face parte din concepţia mea. Eu intenţionat le las să ruginească. Le dau cu un albastru cum erau casele din Transilvania, după care rugina să vină şi să mănânce albastrul. Toată sculptura egipeană a fost colorată. Acum sunt mici urme de albastru. Natura lucrează odată cu mine. E un concept aici. Am o lucrare la Bistriţa care creează multă suspiciune că de ce e ruginită. Intenţionat am făcut-o. E o pasăre cu colţul ruginit, care a circulat prin cer şi s-a întors pe pământ. Despre asta e vorba. Credeţi că nu am avut vopsea?”

Pentru ca oricine vine în staţiunea Sîngeorz-Băi să ştie ce îl aşteaptă, Maxim Dumitraş a ales să amplaseze la intrare simbolul Veriga, un laitmotiv al vieţii sale de artist.

„E Muzeul de Artă Comparată, era Veriga ca un semn că se întâmplă ceva în zona aceasta de artă modernă, iar extensia este primul muzeu de land art din România, primul sat artistic. Am rezolvat problema drumului, a curentului. Aceasta din urmă era esenţială. Dacă nu ai curent, nu te poţi manifesta artistic. Sunt lucruri esenţiale, doar că aici edilii trebuia să se ocupe de staţiune ca să avem reperul: drumul, staţiunea, apa minerală, muzeul. Noi avem unh spaţiu extraordinar. Doar prin cultură îl putem pune în valoare, iar cultură trebuie aşa: la oameni, la profesori, la edili. La toţi le lipseşte cultura, de-aia merg lucrurile aiurea. Eu despre Verigă discut în piatră de 30 de ani. Am pus acest semn pentru că există aici un muzeu de artă modernă. Nu am pus o virgulă ca să-şi pună întrebări, rugina făcea parte din concept, nu este o pecingine. Nu era niciun pericol. Era făcută de un inginer, cu structură. În interiorul ei era o structură din metal. A rezistat la toate furtunile. Era şi la 5 metri de drum”, a adăugat artistul care şi-ar fi dorit ca lucrarea lui să nu ajungă la fier vechi, ci să îmbrăţişeze cerul în Dosul Gârciului dacă nu a  mai fost dorită la intrarea în oraş.

(Cristiana Sabău – timponline.ro)

mai mult
1 … 13 14 15 16 17 … 65
Page 15 of 65