Cronică

În 1984, cu vreo două săptămâni înainte să dau bacu’, m-am bătut cu frații gemeni Romulus și Remus Gogonea. Unul făcea box, celălalt, culturism. Erau a zecea, dar erau mai solizi decât mine.
Se întâmpla pe scările din aripa veche a Liceului Spiru Haret, din București. Unul din frați s-a ales cu un knock-out, după ce l-am lovit cu pumnul în bărbie, Eu, cu un ochi închis, după o lovitură încasată de la celălalt.
A doua zi, cei doi au fost așteptați în curtea liceului de Gabi “Bețivu” Ghiță(RIP), Geo Dumitrescu zis Azorel și Marius Nițu aka Wolf, care i-au snopit pe frați.
A ieșit urât. Directorul, Țurcanu, a zis că ne exmatriculează și că nu intrăm în bac. A venit și Miliția.
Până la urmă am dat bacul.
7 la Fizică (primul an în care se băgase Fizica la bacalaureat), 5 la Mate(dintr-o zecea nu mă mai interesase această materie) și 10 la Română(singura notă de 10 din 240 de absolvenți ai anului).
În fotografie, eu, cu ochiul vânat și cu o garoafă pe care nu mai știu cui i-am dat-o, Marius Chiru(RIP), Adrian Lascu(acum, director la ROMSTAL) și Șerban Dobrescu aka Doberman(la ENEL).

(Cristian Botez)

Ziua de 28 iunie in istoria Romaniei este de cel putin doua ori fatidica: reprezinta ziua ultimatumului sovietic asupra Basarabiei, in 1940, cat si ziua in care Eminescu a fost eliminat din viata publica printr-o asa-numita moarte civila, executata in mod eminamente ocult la 28 iunie 1883. Misterele acelei zilei au fost descalcite de eminescologi pasionati, ca Nae Georgescu, Theodor Codreanu, Constantin Barbu, George Ene sau Dan Toma Dulciu, cercetator acerb, din lucrarile caruia publicam astazi doua studii pe care le consideram extrem de importante pentru a intelege mai bine statura reala a lui Eminescu, luptatorul pentru cauza nationala, Marea Unire, “Dacia Mare”. 28 iunie este ultima zi a marelui nostru inaintas la Timpul. Zi pe care profesorul Nae Georgescu o analizeaza in studiul sau, publicat in exclusivitate de Ziaristi Online si insotit de numeroase documente, sub titlul: Controversele arestarii lui Eminescu in ultima sa zi de la ziarul Timpul: 28 iunie 1883. Nae Georgescu: Cele trei arestari ale lui Eminescu. DOCUMENTE. Este ziua in care Eminescu isi scrie ultimul articol de fond din Timpul, identificat tot de profesorul Nae Georgescu: “Pentru Libertatea Presei“. Este ziua in care, asa cum demonstreaza Dan Toma Dulciu, jurnalistul Mihai Eminescu, membru al Societatii nationaliste “Carpatii”, fost diplomat si chiar cifror la Legatia Romaniei de la Berlin, s-a aflat la Casa Capsa, dar nu pentru a-si agita revolverul, ci pentru a lua legatura cu diplomatului Eugene Schuyler, la randul lui ziarist dar si reprezentat al SUA in Balcani, primul ambasador american in Romania. Amanuntele despre aceste istorii fascinante sunt date in studiile eminescologului Dan Toma Dulciu Eminescu şi meandrele Diplomaţiei si Adevărata cauză a înlăturării lui  Eminescu din viaţa publică, pe care le publicam integral mai jos multumindu-i autorului. (V.R./Z.O.)

Citește mai mult pe Ziaristionline.ro

Să cazi în genunchi de durere pentru ţara ta, nu pentru că ti-o cer altii, asta înseamnă să fii generația care a scris istorie.

28 iunie ar trebui să fie zi de doliu național. Ar trebui să fie ziua în care să ne oprim in loc ca sa spunem o rugăciune pentru toti cei care au sfințit acest pământ cu sângele lor.

Au trecut 81 de ani, dar pe noi încă ne doare la fel de tare. Chiar dacă suntem conștienți sau nu, România se va vindeca atunci când Basarabia va reveni acasă.

Și curge Prutul printre noi cu un val de apă, 3 de sânge, iar pe fundul lui încă mai stau înarmate oseminte.

(Ariadna Cîrligeanu)

„Are tata o fetiță
Luminiță.
Pași de vis și mânușiță
de crăiță.

Când prind umbrele să cadă
în livadă,
păunițe de zăpadă
vin s’o vadă.

Sună merii’n cinstea ei
clopoței,
și albine-aduc cercei
de scântei.

Cântă crinii pe vioare
de ninsoare,
melcii spun istorioare
mici cu soare(…)” (Radu Gyr – „Luminița”)

De astăzi, Luminița s-a stins pentru noi, aprinzându-se în ceruri, acolo unde mama și tatăl său i-au pregătit lăcașul pentru veșnicie.
Simona Popa Gyr, fiica poetului mult pătimitor al temnițelor comuniste, Radu Gyr, a avut un parcurs greu încercat de-a lungul celor aproape 90 de ani de viață pământeană. Urmărită permanent, exclusă din facultate de aceeași bolșevică ce îi ceruse condamnarea la moarte lui Radu Gyr, Alexandrina Sidorovici (soția lui Silviu Brucan), Simona Gyr găsește sprijin la Patriarhia Română, unde se va angaja în corul Patriarhiei. Aici îl întâlnește pe Dinu Popa, cel care îi devine soț și cu care va împărți toate bucuriile și tristețile vieții sale până astăzi, când a hotărât bunul Dumnezeu să o primească în împărăția Sa.
A fost o prezență discretă în viața publică românească de după 1990. Însă și-a asumat – și a împlinit-o exemplar! – misiunea de a publica opera completă a poetului Radu Gyr. Pentru aceasta îi suntem recunoscători până la ceruri și înapoi!
Dumnezeu s-o odihnească cu sfinții Săi!
Adâncă metanie la căpătâiul sicriului celei ce pleacă spre lumi de lumină!

foto: Radu, Flora și Simona „Luminița” Gyr

(Crina Paras)

Repede, s-au adunat norii. am intrat în mașină, deja fulgera și pe o parte și pe alta, jos, violent
Îmi place furtuna,
am pornit cu ochii pe geam, m-aș fi oprit să mă uit, dar era târziu
când am urcat podul, singura mașină fiind,
m-am gândit
ia, că poate mă trăsnește
si-apoi repede am zis, ei, pix, mă trăsnește!?

Două secunde mai târziu,
eram pe coborâre când
o fracțiune de secundă, orbitor și violent, în colțul din stânga sus al parbrizului a lovit lumină.
Zzzzzzz, a făcut mașina, ca-n reclama aia cu Dorel electrocutat și s-a zgâlțâit un pic.
O fracțiune de secundă sau două sau nu știu cât n-am mai vazut nimic,
f… , f… , mergi drept, mergi drept.
Și am amuțit.
M-a trăsnit, pana mea!
N-a fost tocmai distractiv,
data viitoare o să mă gândesc la ceva mai drăguț.

(Oana Costea)

Azi e zi aniversară. E ziua în care mulțumim cititorilor noștri că ne însoțesc cu încredere pe drumul fascinant al informației și opiniei scrise. Dar și lui Ion Cristoiu, mentorul nostru, pentru că a creat acest ziar și o școală de presă pentru tineri.

De 29 de ani, Evenimentul zilei surprinde realitatea românescă și transmite informații din toate mediile.

Era 22 iunie, anul 1992 şi un nou ziar se năştea ca să schimbe, pentru totdeauna, ideea de presă făcută după tiparul „epocii de aur” a lui Nicolae Ceauşescu. Din acea zi, jurnalistul, “făcătorul de gazete” şi scriitorul Ion Cristoiu a schimbat viaţa a sute de tineri. A deschis ușile redacției ziarului Evenimentul zilei – cunoscut în aceea perioadă sub denumirea populară de „Bulina roșie”, din cauza siglei originale ce trona pe frontispiciu. Apoi a apărut „Bulina albastră”, ediția de prânz a Evenimentului zilei. Tirajele au fost uriașe, toți românii citeau aceste ziare fiindcă au simțit noutatea abordării încă de la primele numere.

În iunie 1992 a început istoria frumoasă a acestui ziar. Școală de presă, de gândire bazată pe fapte, și de atitudine. Asta ne-a învățat maestrul Ion Cristoiu. Și continuăm să nu ne abatem de la niște reguli profesionale și principii cu care am pornit pe drumul sinuos al presei.

Am rămas azi doar trei ziariști din cei care, în primii 5 ani, am pus umărul la construirea celui mai iubit ziar din România: Dan Andronic, Simona Ionescu și Mirel Curea. Ne-am reunit în urmă cu 10 ani și atunci am reînnodat firul istoriei, al fenomenului media care ne-a marcat existența, indiferent unde am activat după  1997. Următoarele echipe de ziariștii au fost și ele parte a acestui fenomen și au făcut totul ca Evenimentul zilei să rămână în elita presei. Directoratul lui Cornel Nistorescu este semnificativ.

Au trecut aproape trei decenii. Suntem conectați de ani de zile la computere performante, cu conexiuni la internet, iar vechile tipografii au fost înlocuite cu unele rapide, „ecologice” și cu personal puțin.

Telefoanele mobile, ultraperformante, au luat locul pagerelor şi staţiilor de emisie-recepţie de care ne foloseam în anii 90. Scaunele vechi, de lemn, pe care nu apucai să stai pentru că erai mai mereu plecat pe teren, s-au metamorfozat în fotolii ergonomice care țin captivi jurnaliștii câte 10-12 ore pe zi. Informațiile trebuie să circule cu rapiditate, cititorul e avid să citească pe display-ul telefonului său informații de tot felul.

Lumea on-line e fascinația acestui secol și doar cei din „Generația Beatles”, oameni de 70-75 de ani, au nostalgia ziarului pe hârtie. Poate și pentru că nu s-au obișnuit cu noua tehnologie, poate și pentru că au convingerea că slova tipărită pe hârtie face parte din patrimoniul istoric al României.

Evenimentul zilei mulțumește tuturor cititorilor săi, care au regăsit spiritul de odinioară și în varianta electronică a ziarului, fiindcă datorită interesului lor vom rezista schimbărilor impuse de evoluția societății.

(evz.ro)

Strada Grigore Mora 22, în pod citeam “Aventurile submarinului Dox”. Tudor (Jebeleanu n. n. ) și Florica locuiau la numarul 36. Vizavi era una din “școlile” de Securitate. Eram vecini cu Ana Toma și Pantiușa. Ei locuiau la nr 24. În fața casei, milițian cu gheretă. Peste ani, a locuit acolo Ioan Ursu. Vizavi, puțin mai încolo, casa familiei Caragea. Îi lăsaseră să locuiască la mansardă. Aveau în curte o bufniță. Peste ani m-am întâlnit cu prințul în studioul Europei Libere din Munchen.

Bonus:

(Vladimir Tismăneanu)

Într-o școală de cartier, situată pe strada Jupiter nr. 6, Soarele a poposit înainte de ziua lui, 21 iunie, la o lecție de geografie. Sub îndrumarea doamnei profesor de geografie Ramona Mȕller, și totodată diriginta clasei a V-a, elevii acestei clase au sărbătorit lumina soarelui și viața pe TERRA.

Ziua Soarelui este în ziua solstițiului de vară, pe 21 iunie, atunci când durata zilei înregistrează valoarea maximă, iar noaptea este cea mai scurtă din an. De asemenea, au fost menționate și analizate alte zile ale calendarului ecologic din luna iunie: 5 iunie – Ziua Mediului și 17 Iunie – Ziua mondială împotriva deșertificării. În afara Deșertului Sahara, cel mai periculos deșert, este deșertul sufletului uman, acolo unde nimic nu mai poate prinde rădăcini datorită egoismului și răutăților.

De remarcat că elevii au manifestat un mare interes pentru subiectul temei, doamna profesor abordând mijloace moderne de sistematizare a informațiilor și captare a interesului copiilor. Sub măștile de protecție zâmbetul copiilor a fost adaosul de prezență vie în capitolul biosferei. S-au evidențiat elevii-responsabili ai celor trei echipe: Anton Alexandru, Păun Iosif și Ciorobontea Darius. Scripcaru Yustin, Gheorghe Ana Maria, Ursu Daria și Ghiompirică Matei se adaugă elevilor participanți activi. Antrenul lecției, precum și dinamica orei în sine, demonstrează că potențialul elevilor poate fi stimulat și valorificat în condiții optime, chiar și atunci când există limitări referitoare la situația socială a unor elevi. Dăruirea dascălului este prioritară. Învățământul nu ține cont de religie sau etnie. Ține cont de implicare afectivă și profesionistă.

Pentru o oră bucuria a fost mai mare decât orice alt lucru, pe Strada Jupiter, nr. 6. Așa cum ziua este cea mai mare în competiție cu noaptea, de Ziua Soarelui!

La Școala Gimnazială ”Florin Comișel”, structură a Școlii Gimnaziale ”N. Titulescu” Ploiești copiii știu să râdă în ziua solstițiului, în așteptarea vacanței mari.

(Profesor de geografie Ramona Mȕller)

Ostașii eroi ai Armatei Române au trecut Prutul în Campania de eliberare a Basarabiei și nordului Bucovinei (22 iunie-26 iulie 1941) răpite de sovietici/cedate prin sinistrele consilii de coroană prezidate de carol 2 ferdinandovici la 26-28 iunie 1940, pentru reunirea cu Patria lor Mamă România.

Armata Română a trecut apoi Nistrul pentru înlăturarea amenințării bolșevice și maloruse de la frontiera de răsărit și de nord a țării, pentru eliberarea românilor transnistrieni victime ale foametei organizate de bolșevici și ale prigoanei ruso-ukrainene la care erau supuși și pentru recuperarea tezaurului României sechestrat de bolșevici la Moscova în anul 1917. În iulie 1924 fusese înființată de Stalin așa zisa ”republică autonomă sovietică socialistă moldovenească” cu centrul la Balta și mai târziu Tiraspol, pentru a atrage și Basarabia românească în această formațiune fantomă. Comitetul executiv central din Ukraina din 12 octombrie 1924 a stabilit ca această formațiune să intre în componența Ukrainei sovietice…

”Și cu noi care trăim pe celălalt mal al Nistrului, cum rămâne fraţilor, pe noi cui ne lăsaţi?” ne întreba țăranul transnistrean Toma Jalbă în anul 1918…

Moldovenii aceștia care au îndurat jugul sovietic ukrainean (fost pravoslavnic rusesc), și-au păstrat ca prin minune graiul curat și portul românesc! Părinții și bunicii lor au așteptat venirea Armatei Române eliberatoare încă din anul 1918 când Basarabia s-a Unit cu Patria sa Mamă ROMÂNIA! Peste un deceniu, în august 1941 visul lor se va îndeplini!

Azi a dispărut această ramură a poporului român, sub jugul bolșevic sovietic și cel malorus! Sovieticii au răpit României Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța în 26-28 iunie 1940 și apoi prin Convenţia de armistiţiu, semnată în noaptea de 12/13 septembrie 1944… După sfârtecarea României în anul 1940 și în anul 1944, sovieticii au organizat un adevărat genocid contra românilor basarabeni și bucovineni, au sfâșiat și Basarabia oferind cadou Ukrainei alături de nordul Bucovinei, nordul și sudul României dintre Prut și Nistru, ceea ce a rămas din decupaj a fost botezat de Stalin r.m.

Excelența Sa, Kim Yong Ho, Ambasadorul Republicii Coreea în România, a vizitat Mănăstirea Putna, vineri, 11 iunie 2021.

La plecare, Excelența Sa a însemnat în „Cartea de Aur” a Mănăstirii câteva gânduri:
„Este o mare onoare pentru mine să vizitez Mănăstirea Putna. Am învățat multe lucruri în această mănăstire care are o istorie și o tradiție lungă. Mă rog ca Dumnezeu să binecuvinteze această mănăstire.”

Embassy of the Republic of Korea in Romania / 주루마니아대한민국대사관

Articole publicate în 2016 (Contributors. Ro) și 2009 (Hotnews. Ro)

România s-a făcut mai Mare acum 7 ani

(Bogdan Aurescu – contributors.ro) 

Exact acum 7 ani, pe 3 februarie 2009, România devenea mai mare. Cu 9700 km² de spații maritime – platou continental și zonă economică exclusivă din Marea Neagră.[i] Era prima şi unica extindere de jurisdicție suverană și drepturi suverane ale României de la Marea Unire din 1918.

Exact acum 7 ani, pe 3 februarie 2009, eram la Haga cu Echipa României și așteptam verdictul Curții, din ceea ce urma să fie cea de-a 100-a Hotărâre a Curții Internaționale de Justiție.

Deşi nu mă aşteptam, reuşisem să dorm aproape 5 ore. Mă trezisem la 5 şi jumătate. Încercam  să nu mă gândesc prea mult la ce se va întâmpla nu cu mult mai târziu.

La 9 şi jumătate, plecăm spre Curte. Este frig şi umed, deşi nu plouă încă. E 9.45 când intrăm în Palatul Păcii. La intrare, o televiziune ucraineană mă întreabă cine cred că va câştiga, România sau Ucraina? Le răspund din mers că numai Curtea ştie şi că vom afla cu toţii în curând.

Mergem în camera  25, rezervată României – aceeaşi din timpul audierilor din septembrie 2008; este camera reclamantului. Aceeaşi cameră slab luminată, cu pereţi lambrisaţi, cu vitralii de început de secol XX, care dădeau spre curtea interioară a Palatului. Instalăm imprimanta color pregătită să printeze rapid, după pronunţare, harta cu linia finală decisă de Curte. Afară plouă deja.

La 10 fără 5 suntem în Marea Sală a Justiţiei din Palatul Păcii. Ne aşezăm pe fotolii, în partea dreaptă a sălii – eu, primul din stânga, apoi Cosmin, apoi Călin Fabian (coagenţii) şi Alain Pellet, Simon Olleson, Daniel Muller. Pe rândul al doilea, în spatele meu, Octavian (Tavi) Buzatu, cartograful nostru, iar lângă el Iriniţa, Mirela, Ioana, colegii de la ANRM. Un pic mai departe, în dreapta, Liviu Dumitru. Tavi are pregătită o hartă cu paralele şi meridiane, pe care poate aşeza deja, încă din sală, pe hârtie, punctele care definesc linia decisă de Curte, chiar înainte de a ajunge la laptop.

Marea Sală a Justiţiei arăta aproape la fel ca la audierile din septembrie 2008. Cu două excepţii: nu mai există, pe mijloc, între locurile celor două delegaţii, pupitrul de la care am pledat şi – pentru prima oară la astfel de pronunţări de hotărâri – Curtea a amplasat nişte ecrane mari, nişte monitoare extraplate în faţa fiecărei delegaţii şi două proiectoare, care contrastează cu aerul Marii Săli, de catedrală atemporală a justiţiei internaţionale.

La 10 şi două minute, uşierul strigă „La Cour!” Judecătorii intră încet unul după altul. Se aşează. Pe masă, în dreptul doamnei Higgins, preşedinta CIJ, ciocănelul  Curţii aşteaptă la locul lui. Este 10 şi 3 minute. Şedinţa solemnă a pronunţării începe.

Doamna Higgins „sare”, aşa cum se procedează de regulă, peste aspectele introductive, care prezintă delegaţiile şi istoricul procedurii. Chestiunea jurisdicţiei Curţii este primul aspect prezentat. Problema era aceea că Ucraina susţinea că jurisdicţia CIJ nu acoperă şi trasarea unei linii de delimitare între marea teritorială a unei părţi (în cazul nostru, marea teritorială de 12 mile marine din jurul Insulei Şerpilor) şi platoul continental şi zona economică exclusivă a celeilalte părţi, aşa cum susţinea România. Curtea îşi însuşeşte poziţia României.

Al doilea aspect – dreptul aplicabil. Ucraina – spre deosebire de România – susţinea că regulile şi principiile convenite de părţi în Acordul Conex (prin schimb de scrisori ale miniştrilor afacerilor externe din cele două state) la Tratatul politic de bază din 1997 se aplică doar negocierilor, iar nu în faţa CIJ. Curtea dă o soluţie echilibrată: regulile de delimitare convenite în 1997 pot fi aplicate şi de CIJ în măsura în care sunt parte a dreptului aplicabil general în materie de delimitări maritime.

După examinarea chestiunii privind existenţa sau nu a unei delimitări parţiale deja convenite între România şi fosta URSS, cu privire la care Curtea susţine că este probabil ca intenţia părţilor în momentul încheierii acestor documente să fi fost stabilirea unei zone de mare teritorială cu lăţimea de 12 mile marine în jurul Insulei Şerpilor, fără ca URSS să fi renunţat la spaţiile maritime de dincolo de această zonă, următorul punct prezentat de doamna Higgins este chestiunea coastelor relevante. Fusese argumentul cel mai puternic al ucrainenilor. Ei susţineau că toată coasta lor, în mod obiectiv mai mare din punct de vedere geografic, e relevantă în delimitare. Noi argumentasem că în sectorul coastelor adiacente doar segmentul până la Limanul Nistrului trebuie luat în considerare, iar în sectorul coastelor opuse doar segmentul între capurile Tarkhankut şi Sarici. Curtea ne confirmă tot ţărmul românesc ca fiind relevant, aşa cum susţinusem noi, dar le „dă” ucrainenilor 705 km de coastă relevantă (din 1058 – cât pretinseseră ei), faţă de 388 km, cât susţinusem noi. Totuşi, CIJ exclude ţărmurile Golfului Karkinitska, ale Golfului Yahorlitska şi ale Estuarului Niprului, care nu se proiectează în aria supusă delimitării şi nu pot fi luate în calcul.

Devin cumva îngrijorat. Îi spun lui Cosmin, în şoaptă: „Cosmin, cred că am început să albesc!” El se uită, real preocupat, la mine şi îmi răspunde foarte serios: „Nu se vede nimic!” Tensiunea creştea, palpabil, în delegaţia română.

Aria relevantă pentru delimitare este următorul aspect examinat. Cosmin se uită pe harta proiectată pe monitor şi îmi şopteşte: „Am câştigat aria relevantă. E cum am zis noi!”. Ne liniştim brusc. Pentru că lungimea mai mare a coastei relevante a Ucrainei, recunoscută de Curte un pic mai devreme, nu poate avea nicio influenţă în condiţiile în care judecătorii au decis că aria relevantă pentru delimitare e cea pe care am propus-o noi: acest argument face să nu existe nicio diferenţă între rezultatele celor două fracţii care se calculează în final, la testul proporţionalităţii. Dacă raportul lungimii coastelor relevante ale celor două părţi şi raportul suprafeţelor din aria relevantă atribuite de linia de delimitare provizorie trasată de CIJ este apropiat, nu mai este necesară nicio ajustare a acesteia. Nu mai conta, în niciun fel, o lungime ceva mai mare a coastei relevante ucrainene.

Din acest moment, totul merge fără probleme mari: aflăm, pe rând, că metoda aleasă de Curte e metoda propusă de România şi în negocieri, şi în faţa CIJ, că punctele de bază sunt cele indicate de România, doar că judecătorii aleg pe coasta ucraineană adiacentă, în loc de Capul Kubansky, Insula Ţiganca, foarte aproape de punctul propus de noi. De asemenea, în loc de capătul dinspre larg al Digului Sulina, Curtea alege capătul dinspre uscat, de unde digul pleacă din ţărm. În ce priveşte argumentul ucrainean că trei puncte de pe coasta sudică a Insulei Şerpilor ar trebui utilizate ca puncte de bază pentru construcţia liniei de echidistanţă provizorie, Curtea a decis că Insula nu face parte din configuraţia costieră a Ucrainei şi, în consecinţă, utilizarea unor puncte de bază pe Insula Şerpilor ar conduce la o remodelare judiciară a geografiei, nejustificată de normele de drept sau de practică.

Ne bucurăm amândoi, şi eu, şi Cosmin, ca nişte copii. Era exact ceea ce susţinusem în pledoarii – el, la prezentarea contextului geografic, eu, atunci când am susţinut discursul despre Insula Şerpilor din 3 septembrie 2008.

Urma însă trasarea liniei provizorii echidistante. Brusc, simt nevoia să-mi subliniez notiţele pe care le luasem până atunci. Mă întorc spre Tavi, care avea rucsacul meu la picioare, şi îi cer să-mi dea markerul galben din primul buzunar. Tavi însă nu înţelege decât cuvântul „galben”. Motiv pentru care începe să-mi întindă cam tot ce găseşte galben în rucsacul personal. Inclusiv cutiuţa galbenă a unui mic trabuc pe care mi-l dăruise fratele meu, înainte de plecare, ca să-mi poarte noroc şi să-l „pufăi” după victorie. Toată povestea durează cam un minut, jumătate din delegaţia ucraineană se uită surprinsă la noi (mai târziu m-a întrebat cineva de ce i-am cerut lui Tavi un trabuc în mijlocul pronunţării!), iar eu reuşesc în final să îmi introduc mâna în buzunarul cu pricina şi să recuperez markerul. Când mă întorc, pe ecran trona deja, în toată splendoarea ei, linia provizorie de echidistanţă.

A fost unul din cele mai intense momente din viaţa mea. Stăteam cu privirea lipită de ecran, încercând să ne dăm seama cât dă României această linie provizorie. I-am spus atunci lui Cosmin: „Asta e linia finală, nu cred că o mai mişcă”. Şi aşa a fost: toate circumstanţele relevante invocate de Ucraina (disparitatea marcată a lungimii coastelor, preponderenţa geografică a Ucrainei în zona de delimitare, explorarea şi exploatarea resurselor de hidrocarburi şi activităţile de supraveghere a pescuitului) au fost pe rând respinse de CIJ. Inclusiv argumentul ucrainean privind rolul Insulei Şerpilor: prezenţa Insulei Şerpilor în zonă de delimitare nu justifică o modificare a liniei de echidistanţă provizorii; în aceste condiţii, nu este necesar ca instanţa internaţională să se pronunţe asupra caracterului de insulă sau stâncă. Cu alte cuvinte, instanţa a considerat că parametrii geografici ai Insulei Şerpilor, izolată şi neintegrată în coasta Ucrainei, o fac să nu aibă niciun efect asupra liniei de echidistanţă provizorii. (În acel moment, telefonul judecătorului Koroma, aflat chiar în dreapta doamnei Higgins sună, marcând ora exactă, 12.00. Doamna Higgins tresare uşor amuzată, dar citeşte mai departe.)

Suntem un pic dezamăgiţi că judecătorii nu s-au pronunţat explicit dacă e stâncă sau insulă. Probabil că nu s-ar mai fi atins însă performanţa unei hotărâri adoptate cu unanimitate şi fără declaraţii sau opinii separate ori dizidente. Dar nu mai era nevoie: poziţia noastră dintotdeauna – Insula Şerpilor nu poate influenţa delimitarea – era acceptată de CIJ, pe baza uneia din liniile noastre de argumentaţie (poziţia geografică izolată). Testul proporţionalităţii din final demonstrează că linia trasată de CIJ e echitabilă şi nu mai trebuie ajustată.

Totuşi, eram în continuare stresaţi: era clar că am „câştigat” mai mult, dar oare cât am primit, exact, din zona în dispută de 12.200 km²? Tavi, din spatele meu, îmi zice şoptit că ar fi cam 65-70%. De fapt, aşa cum aveam să-mi dau seama un pic mai târziu, monitorul din faţa noastră arăta greşit: linia era deformată, „turtită” de lăţimea ecranului şi dădea impresia că e mai spre sud decât în realitate. Aveam să aflu, de asemenea mai târziu, că monitorul din sala presei arătase corect. Echipa României era singura care nu avea exact imaginea proporţiei victoriei.

Doamna Higgins citeşte paragraful operativ final, cu coordonatele geografice ale liniei finale. Apoi grefierul-şef Couvreur citeşte în franceză acelaşi text, conform practicii Curţii, căci ambele limbi oficiale – engleză şi franceză – trebuie onorate în egală măsură la pronunţarea unei hotărâri. Primesc exemplarul original din partea Grefei, cu sigiliul oficial al Curţii în ceară roşie, care tronează, impresionant, pe pagina 67, ultima, a hotărârii. În mod excepţional, niciun judecător al Curţii, nici măcar judecătorii ad-hoc, nu făcuseră declaraţii sau opinii separate ori dizidente. Hotărârea CIJ cu numărul 100 era adoptată cu unanimitate.

Şedinţa se termină. Îi strâng mâna profesorului Vasilenko, Agentul ucrainean, care îmi spune „Bine că s-a terminat! Acum putem să ne ocupăm de altceva.” Este 12.12, ora Olandei. Călin Fabian, ambasadorul român în Olanda, îi strânge mâna ambasadorului ucrainean la Haga, omologul său. Cosmin îl bate jovial pe spate pe Vasilenko. Alain îmi zice ceva, dar nu mă gândesc decât cum să ajungem mai repede, eu cu Tavi, să calculăm exact ce am obţinut. Iriniţa îmi dă rucsacul şi îl zoresc pe Tavi.

Fugim efectiv spre camera noastră ca să introducem coordonatele în laptop, pe schiţele trasate de Tavi. Trecem făcându-ne drum, la propriu, printre televiziunile ucrainene care cer insistent reacţii oficiale. Jurnaliştii români erau încă în sala de presă a CIJ, dar ştiam că la „şi jumătate” televiziunile de ştiri aveau „spaţiu” cumpărat pentru transmisie în direct prin satelit.

Tavi, asistat de Liviu, introduce coordonatele liniei CIJ. Butonează ca să dea comenzile de calcul al suprafeţelor. Toată lumea stă în picioare în jurul lui. Tavi e singurul pe scaun, la capătul din dreapta mesei de lângă geamul de vitralii. Eu stau lângă cealaltă masă lungă, de lemn, din centrul încăperii. Se scurg câteva minute, extrem de greu. Pe care le simt aproape material. Mă anunţă, deodată: „79,34%”. Întreb: „Ce?” Îmi răspunde: „Am luat 79,34% din zona în dispută”. Îl întreb: „Cuuum? Eşti sigur? Sigur n-ai greşit? Mai fă o dată calculul!”. După un minut, acelaşi rezultat. Îl pun pe Liviu să verifice din nou dacă au fost corect introduse coordonatele liniei. Acelaşi rezultat.

Se terminase Procesul, iar România era mai mare. Aşa s-a scurs, acum 7 ani, ziua de 3 februarie 2009. Şi în fiecare an de atunci, pe 3 februarie, retrăiesc aceste momente, împreună cu colegii din Echipa de la Haga, cu aceeaşi intensitate, care nu poate fi uitată – atât cât voi trăi.[ii]

Ce înseamnă această Hotărâre pentru România?

• În primul rând, înseamnă 9700 km² de platou continental şi zonă economică exclusivă ale României[iii] şi accesul la resursele acestor spaţii maritime. (Nu mă voi referi la aceste resurse pentru că darea lor în explorare şi exploatare nu a implicat în niciun fel MAE, care nu are competenţe în acest domeniu. Dar pot să constat că evaluările anterioare Procesului privind perspectivele acestor resurse, care au reprezentat miza acestor proceduri, au fost depăşite de rezultatele explorărilor ulterioare.) Dacă nu ar fi existat această Hotărâre, aceste resurse nu ar fi putut fi accesate.[iv]

• În al doilea rând, înseamnă soluţionarea definitivă a unui diferend politic complicat, care a durat mai bine de 40 de ani (pentru că disputa privind delimitarea maritimă a bazinului de vest al Mării Negre a început în 1967, cu fosta URSS, şi a presupus 20 de ani de negocieri cu fosta URSS, 6 ani şi 34 de runde de negocieri cu Ucraina şi 4 ani, 4 luni şi 18 zile de confruntare juridică la CIJ). Este o soluţie definitivă, care nu mai poate fi nicicum schimbată sau pusă sub semnul întrebării (nici măcar de modificarea circumstanţelor, de exemplu aceea că ocuparea ilegală a Crimeei face ca o parte a spaţiilor maritime ale Ucrainei să fie controlată de facto de Rusia).

• În al treilea rând, a însemnat – prin urmare – eliminarea acestei probleme complexe de pe agenda politică a celor două state vecine, deci a favorizat nivelarea asperităţilor din relaţia româno-ucraineană. Fără soluţionarea, în 2009, a acestui dosar, nu ar fi fost posibilă relansarea raporturilor cu Ucraina din perioada 2014-2015, e drept, în contextul conflictului privind Crimeea şi estul Ucrainei şi al susţinerii ferme şi principiale de către România a suveranităţii şi integrităţii sale teritoriale, respectiv a aspiraţiilor sale europene. Pe acest fundal, şi alte dosare complicate de pe agenda bilaterală (cum sunt dosarele Bâstroe, Krivoi-Rog, al protecţiei persoanelor aparţinând minorităţii române) îşi pot găsi treptat soluţionarea, dacă sunt depuse eforturi consecvente de către Bucureşti şi Kiev. În acest cadru, rezolvarea dosarului delimitării prin recursul la CIJ are şi semnificaţia unui exemplu de soluţionare paşnică a diferendelor în regiunea Mării Negre, care nu duce lipsă de conflicte între statele regiunii – conflictul din Ucraina punând şi mai mult contrast din acest punct de vedere.

• În al patrulea rând, înseamnă o soluţie incontestabilă a acestei dispute, pentru că cea de-a 100-a Hotărâre a Curţii Mondiale, organul principal jurisdicţional al ONU, a fost adoptată cu unanimitate, în premieră în istoria CIJ, fără opinii separate sau declaraţii divergente ale judecătorilor, ceea ce indică soliditatea soluţiei (chiar şi judecătorul ad-hoc desemnat de Ucraina a votat în favoarea soluţiei care dă României 80% din zona disputată).

• În al cincilea rând, este o soluţie extrem de favorabilă României: specialiştii în materie de delimitări sunt unanim de acord că acest rezultat reprezintă cel mai mult din ce se putea obţine de către România în proces şi, în acelaşi timp, cel mai mult din ce a obţinut o parte în toate procesele de delimitare similare în faţa CIJ. Nu există un rezultat mai favorabil unei părţi într-un astfel de proces (şi, în orice caz, o parte într-un proces nu câştigă niciodată tot ce a cerut, aşa cum nici cealaltă nu pierde tot; altfel, stabilitatea soluţiei jurisdicționale ar fi prejudiciată).

• În al şaselea rând, este o soluţie mult mai bună decât ar fi putut fi obţinut prin negocieri bilaterale: cea mai „bună” ofertă de compromis a celeilalte părţi a fost făcută în 1987 de către URSS şi ar fi dus, în cazul acceptării ei, la alocarea către România şi respectiv fosta Uniune Sovietică a unei zone de platou continental şi zonă economică exclusivă de câte aproximativ 4000 km² (în timp ce soluţia CIJ din 3 februarie 2009 a alocat Ucrainei doar cca. 2500 km²). Astfel, prin Hotărârea din 3 februarie 2009, România a obţinut 9700 km², deci de 2 ori şi jumătate mai mult decât ce ne propunea fosta Uniune Sovietică.

• În al şaptelea rând, este un rezultat obţinut prin folosirea instrumentelor dreptului internaţional, ceea ce confirmă ceea ce am susţinut constant: pentru un stat de talia României, dreptul internaţional multiplică exponenţial eficienţa acţiunii de politică externă pentru atingerea obiectivelor de interes naţional. De aceea, respectul pentru dreptul internaţional trebuie să fie permanent în nucleul esenţial al politicii externe a României şi în arsenalul său de acţiune diplomatică.

• În al optulea rând, este rezultatul muncii unei Echipe excepţionale de diplomaţi jurişti români, alături de alţi specialişti (cartografi, specialişti în resurse minerale etc.).[v]

Echipa a avut, în compoziţia sa cea mai extinsă, la audierile din septembrie 2008, 20 de membri, inclusiv Agentul, care a coordonat toată activitatea ei, de la aspectele organizatorice la cele de elaborare a argumentaţiei pe fond. Rolul concret al Agentului este de a coordona pregătirea complexă a participării statului la proceduri – redactarea documentelor care conţin argumentele ce trebuie depuse în cadrul fazei scrise şi selectarea şi transmiterea elementelor de probă care sunt anexate documentelor scrise, pregătirea fazei orale şi a pledoariilor; acestea sunt deschise de Agent, care pune şi concluziile, la finalul lor, cu solicitarea soluţiei propuse de partea în cauză. Personal, ca Agent, nu am fost doar coordonatorul Echipei, ci şi, mai ales, membru al ei, pentru ca am avut alături de colegii mei partea mea de redactare şi elaborare a argumentaţiei (păstrez încă un dulap întreg de ciorne ale capitolelor din Memoriu şi din Replică, respectiv din pledoariile din faza orală pe care le-am scris). Şi Agentul, şi co-agentul au pledat consistent în timpul audierilor publice din septembrie 2008.

Cele 1713 pagini ale pledoariilor scrise şi cele peste 400 de pagini ale celor orale au fost în covârşitoarea lor majoritate redactate de componenta română a Echipei.[vi] Aşa se explică şi costul redus al procedurilor – 630 de mii de euro, în condiţiile în care alte state plătesc multe milioane de euro pentru un proces la CIJ. Diferenţa este dată de costurile foarte mari ale asistenţei juridice acordate de specialiştii străini care ajută echipele naţionale, atunci când aceştia (şi nu experţii naţionali) fac munca de elaborare a pledoariilor. Şi noi am avut consilieri străini – trei experţi redutabili în materie – care s-au integrat perfect în Echipa pe care am condus-o, dar ei nu au redactat argumentaţia, ci au oferit expertiza lor, pe baza cunoaşterii modului de raţionament al CIJ, în alegerea celor mai bune soluţii pe care componenta română a Echipei le-a elaborat. De mai multe ori am analizat cu atenţie considerentele consilierilor noştri, dar am fost nevoit să iau o altă decizie. Pentru că oricât de mult ai delega sau ai avea încredere în prestaţia profesionistă a consilierilor, Agentul este cel care trebuie să cunoască cel mai bine obiectivele şi sensibilităţile politice ale cazului, iar, în final, este unicul care răspunde.

La finalul Procesului, ne-am amuzat calculând cât ne-a costat metrul pătrat de Mare Neagră, câştigată la Curte: la suma de 630 de mii de euro, cât a cheltuit statul român în cei 4 ani, 4 luni şi 18 zile de proceduri, împărţită la cei 9700 km² câştigaţi, revin aproape 65 de euro pe kilometru pătrat. Cred ca a fost, în cele din urmă, o cheltuială eficientă.

• În al nouălea rând, acest rezultat a reprezentat un succes diplomatic important, un succes al aplicării dreptului internaţional şi un rezultat care a ridicat profilul României şi pe cel al Şcolii Române de Drept Internaţional. De altfel, Hotărârea din 3 februarie 2009 a devenit un reper important pentru delimitările maritime ulterioare, fiind citată consistent în jurisprudenţa CIJ şi a altor instanţe internaţionale, precum şi în doctrina dreptului internaţional în materie.[vii]

• În al zecelea rând, a reprezentat un proiect dus la bun capăt (o să tot folosesc formula asta, pe care am amintit-o şi în legătură cu scutul antirachetă de la Deveselu[viii]) – cu valoare de exemplu pentru a găsi şi alte proiecte de consens naţional de care avem nevoie pentru a fi sănătoşi, ca naţiune. Un proiect care a dovedit că putem să ne apărăm interesele fără timiditate, cu capul sus, şi să câştigăm. Îmi aduc aminte şi de cei care chibiţau, chiar înainte de 3 februarie 2009, că o să pierdem, „că sunt mari interese geopolitice care au decis deja ce va fi”, sau că vom lua cel mult jumătate. Ei bine, acest proces şi rezultatul lui au demonstrat că sentimentul românesc că „vom pierde mereu deşi avem dreptate” este păgubos şi nefast şi că trebuie abandonat. Dacă acest rezultat a făcut ca mulţi români să ridice capul cu mândrie pe 3 februarie 2009, atunci a meritat tot efortul nostru.

Dincolo de toate cele de mai sus, pentru mine Procesul a fost o provocare nu doar profesională, ci şi personală. Pentru că am fost foarte conştient că dacă vom câştiga, aşa cum s-a şi întâmplat, va fi o victorie a României. Dar dacă am fi pierdut, ar fi fost doar eşecul meu, personal, ca Agent. Însă a meritat.

Până la urmă, în ce mă priveşte, Echipa care a gestionat procesul de la CIJ vreme de 4 ani, 4 luni şi 18 zile şi oamenii care au făcut parte din ea reprezintă cea mai importantă valoare adăugată a acestei experienţe formidabile care a fost procesul de la Haga. Sunt oameni extraordinari (ei nu îşi dau seama de asta şi o vor nega cu modestie), pentru care să-şi facă datoria a fost şi este la fel de natural ca aerul pe care îl respiră. Ei şi-au făcut datoria uitând de problemele lor personale, prin muncă profesionistă şi efort onest, dincolo de normalitatea lor de zi cu zi, pentru care îi admir şi îi voi admira fără limite. Timiditatea lor dispare ca prin minune atunci când intră în negocieri sau când vin în faţa forurilor internaţionale pentru a apăra – o spun cu toată proprietatea cuvintelor – obiectivele României. Şi am admirat, şi voi admira întotdeauna dedicaţia acestor oameni pentru interesele României. Sunt oameni nu doar desăvârşiţi sub aspect profesional, în care poţi avea încredere totală, fără circumstanţieri conjuncturale, dar mai ales cu un profil moral admirabil. Respectul meu pentru ei nu va fi niciodată de ajuns.

Bogdan Aurescu a fost ministrul afacerilor externe al României şi Agentul României în procesul Delimitarea Maritimă în Marea Neagră (România c. Ucraina) (2004-2009). Opiniile exprimate aparțin exclusiv autorului și nu angajează MAE român.

NOTE __________

[i] Platoul continental şi zona economică exclusivă nu fac parte din punct de vedere juridic din teritoriul de stat, ci sunt zone cu un regim mixt, atât de teritoriu de stat, cât şi cu elemente de regim juridic internaţional, conform prevederilor  relevante din Convenţia ONU privind dreptul mării din 1982; în aceste spaţii maritime, statul căruia îi aparţin exercită jurisdicţie suverană şi drepturi suverane.

[ii] A se vedea, pentru o istorie completă a contextului, a negocierilor premergătoare Procesului şi a efortului echipei care l-a gestionat, Bogdan Aurescu, „Avanscena şi Culisele Procesului de la Haga. Memoriile unui tânăr diplomat”, Ed. Monitorul Oficial, 2009.

[iii] Procesul de la Haga a privit exclusiv delimitarea platoului continental şi a zonelor economice exclusive ale celor două state în Marea Neagră, iar nu apartenenţa Insulei Şerpilor la unul sau altul dintre ele. Aceasta pentru că în justiţia internaţională instanţele nu pot să se pronunţe decât pe soluţionarea a ceea ce părţile diferendului cad de acord să rezolve în faţa curţii în cauză. Or în schimbul de scrisori la nivel de miniştri de externe încheiat în 1997 odată cu Tratatul politic de bază, prin care s-a stabilit posibilitatea soluţionării diferendului româno-ucrainean la CIJ, nu a fost convenită şi supunerea spre soluţionare Curţii de la Haga a problemei apartenenţei Insulei. În schimbul de scrisori se prevedea doar sesizarea CIJ pentru soluţionarea problemei delimitării platoului continental şi a zonelor economice exclusive. Mai mult, un alt articol al acelui acord prin schimb de scrisori menţiona obligaţia Ucrainei de a nu amplasa armament ofensiv pe Insula Şerpilor, „care aparţine Ucrainei”, deci o recunoaştere explicită a apartenenţei acestei formaţiuni maritime la statul vecin. Ceea ce s-a dezbătut însă, şi România a avut câştig de cauză, a fost rolul Insulei în delimitare, Curtea însuşindu-şi argumentele României că Insula nu are nicio influenţă în stabilirea liniei de delimitare.

[iv] Conform înţelegerii părţilor, înainte de realizarea delimitării nu era posibilă exploatarea spațiilor maritime din zona disputată.

[v] La audierile din septembrie 2008, Echipa a fost formată, pe lângă Agent, din Cosmin Dinescu (co-agent, la acel moment director general pentru afaceri juridice), Călin Fabian (co-agent, ambasadorul român la Haga), Liviu Dumitru, Ioana Preda, Irina Niţă, Mirela Pascaru, Catrinel Brumar, Olivia Horvath, Rodica Vasile (din MAE), Eugen Laurian, Octavian Buzatu, Ovidiu Neghiu (cartografi), Mihai German, Gicu Boroşi (ANRM), Alain Pellet, James Crawford, Vaughan Lowe (consilierii noştri, ajutaţi de asistenţii lor Daniel Muller şi Simon Olleson). Au mai făcut parte din echipă, în faza scrisă a procesului: Iulian Buga (co-agent, ambasadorul român la Haga până în 2008), Ion Gâlea, Alina Orosan, Victor Hrihorciuc (traducătorul nostru de rusă şi ucraineană). Efortului lor li se adaugă efortul, implicarea şi dedicaţia multor altor colegi din MAE, MApN, MAI, care au fost implicaţi pe parcursul negocierilor anterioare procesului.

[vi] Memoriul României a numărat 256 de pagini de argumentaţie, în care erau inserate numeroase schiţe, hărţi, grafice, însoţite de două volume substanţiale de anexe – unul cuprinzând textele originale, celălalt traducerile certificate în limba engleză ale celor 91 de anexe, ambele volume însumând încă 857 de pagini. La acestea se adăuga şi un atlas cu 42 de hărţi. Replica României a avut 331 de pagini şi două volume cu 45 de anexe, în total încă 326 de pagini. Dosarele judecătorilor, pregătite de Echipa României, în câte 36 de exemplare, în fiecare zi a audierilor, pentru a susţine cu documente, hărţi etc. cele 400 de pagini de pledoarii, au cuprins 200 de documente sau fişe: 147 de documente în primul tur de pledoarii orale şi 53 în al doilea. Dintre acestea, au fost 92 de grafice, la care se adăugau extrase de documente şi copii sau detalii de hărţi. De asemenea, au fost pregătite aproximativ 100 de proiecţii, inclusiv de tip dinamic, pentru primul tur, şi aproape 70 pentru turul doi, în vederea susţinerii vizuale a argumentaţiilor.

[vii] Vezi Alain Pellet, „Roumanie c. Ukraine – un arret refondateur”, în Bogdan Aurescu (coord.), Romania and the International Court of Justice, Ed. Hamangiu, 2014, p. 31-44.

[viii] Vezi articolul „Un proiect dus la bun capăt – Scutul de la Deveselu”

Petrolul din zona Insulei Serpilor – deja concesionat lantului de firme Sterling (Canada) – Melrose (Edinburgh), via Midia Resources Romania?

(Manuela Preoteasa, Ionut Baias – Hotnews.ro)

Valentin Leahu, poet și redactor șef al revistei de cultură și civilizație “Cenaclul de la Păltiniș”

Știu o poveste cu academicianul Henri Coandă, rămasă după venirea domniei sale în România, vara anului 1967.

Mulți profesori vroiau să-l vadă, a acceptat această voință, dar cei care urmau a fi primiți de academician aveau de răspuns la un chestionar cu vreo 19 întrebări, unele elementare, printre care și Legea a II-a a fizicii, F = m.a

Cu această poveste profesorul nostru de fizică ne-a fixat în cap legile fizicii. Mi s-a părut că povestea are convergență și în zilele noastre și tot zic: cum să fi întrat la fizicianul academician Henri Coandă, cât ai fi fost de profesor, dacă nu știai cel puțin legile fundamentale ale fizicii ?!…

Mă tem că azi sunt profesori de fizică corigenți la legile fundamentale ale fizicii…. On-line cum s-o fi văzut, cum s-o fi învățat, fizica, știință experimentală ?. Din învățământul on-line românesc nu vor ieși NICIODATĂ profesori, ingineri, inventatori, fizicieni, academicieni…Un Henri Coandă niciodată.

07 iunie 2021, Dan Drăguș

Fotografie de la Simpozionul Național „Efectul Coandă”, București, 22 iunie 1967.

Foto

Cenaclul literar “I. L. Caragiale”,

Filarmonica „Paul Constantinescu”, Ploiești

7 iunie 2016

Galerie foto

„Dacă n-am spera la reîntregirea visată, oare de ce am mai trăi pe acest pământ?” La cei 72 de ani pe care îi are, într-o singură țară își mai dorește Vasile Șoimaru să ajungă: în România Mare. Despre demersurile inimosului patriot de a îi uni pe românii risipiți prin lume măcar într-un album fotografic, într-un reportaj #ValoareaFaptei

Generalul Erou STAN POETAȘ a fost ucis de către un român basarabean, un bandit rusificat din banda lui G.I. Bărbuță – un oarecare S. Fosu. Noi veneam cu sentimente nobile și maldavanii dădeau din craci! (fotografie descoperită în arhive cu 15 ani în urmă de Daniel Siegfriedsohn, distribuită nemarcată în internet, unde a fost preluată de diferite bloguri înclusiv de Wikipedia care până atunci, în versiunea engleză îl punea în legătură pe general cu înăbușirea revoltei de la Hotin a naționaliștilor separatiști ukraineni de către ”trupele române de ocupație”… În limba română nu se dădea nicio replică la aceste dezinformări și nu existau informații pentru publicul românesc! În anii din urmă a fost însă restabilit adevărul istoric!

Stan Poetaș (1870, Ulmu/județul Brăila, România – 8 ianuarie 1919, Călărașeuca/Basarabia, ROMÂNIA) brav general de armată român în timpul Războiului de Reîntregire a Neamului, căruia i se datorează multe victorii ale Armatei Române. A urmat școala primară, gimnaziul, mai apoi școala militară, pe care a absolvit-o în 1889. La vârsta de 19 ani a devenit ofițer. Din acel an a început ascensiunea sa în cariera militară de la gradul de sublocotenent, comandant de pluton, până la gradul de colonel și comandant al Regimentului 40 Infanterie Călugăreni, în 1916, când România a intrat în Războiul pentru Reîntregire. Între anii 1916-1918 Stan Poetaș a luptat în Dobrogea și a participat la luptele pentru București din noiembrie 1916. Colonelul Stan Poetaș a condus eroic bătălia de la Neajlov–Argeș supranumită și Bătălia Bucureștilor. El a declanșat un atac furibund la Bălăria și a luat 200 de prizonieri, capturând trei tunuri grele și numeros material de război. Statul Major al diviziei germane 217 se refugiază la Ghimpați.

Vara anului 1917 l-a găsit la Mărășești, fiind în fruntea Brigăzii 17 Infanterie; a luptat eroic și a realizat în practică deviza: ”Nici pe aici nu se trece!” a generalului Eremia Grigorescu. La bătăliile de la Mărăști, Mărășești și Oituz armatele austro-germane au fost oprite.

Din cauza atacurilor mai multor bande de soldați proveniți din Armata Rusă aflată în descompunere, precum și a incursiunilor grupărilor comuniste ale Rusiei Sovietice care activau în Ucraina, precum și ale naționaliștilor ukraineni, conducerea României a fost nevoită să folosească armata pentru a apăra populația Basarabiei.
În anul 1918, sosind la Drochia și mai apoi la Hotin, generalul Stan Poetaș a organizat unitățile militare în așa fel încât să nu fie atacate prin surprindere de bandele bolșevice. Situația era foarte complicată. Râul Nistru era înghețat și unitățile teroriste treceau liber în Basarabia. În nordul Basarabiei au existat trei sectoare de trecere din Ucraina în Basarabia: 1) Żwaniec-Hotin, 2) Berezówka-Lomacineți și 3) Moghilău-Otaci. În zona Hotinului era concentrată banda lui G.I. Bărbuță. La 5/18 ianuarie 1919 au fost primite anumite informații despre pregătirea bandelor bolșevice și petliuriste de a trece Nistrul. S-au luat măsuri de întărire a frontierei. La orele 9 dimineața generalul Stan Poetaș a primit informații că bolșevicii au trecut Nistrul și în alte sate de frontieră. Trupele române au fost atacate din spate, mai exact din unele sate unde populația ruso-ucraineană s-a răsculat. Văzând că situația este complicată, generalul Stan Poetaș a decis să inspecteze sectorul din dreapta Batalionului 2 din Regimentul 34 Infanterie. S-a îndreptat pe șoseaua Otaci-Călărașeuca. În timpul inspectării trupelor sale din zona satului Călărașeuca a fost împușcat din spate de către oamenii din banda lui G.I. Bărbuță. A fost omorât, iar cadavrul batjocorit. Cercetările ulterioare au stabilit că generalul Stan Poetaș a fost ochit de către un bandit rusificat din banda lui G.I. Bărbuță – un oarecare S. Fosu. Acest S. Fosu a fost prins, judecat și condamnat la moarte în anul 1929, iar G.I. Bărbuță și bandiții lui au fost prinși și executați de către forțele hatmanului Simon Petliura dincolo de Nistru.
Istoricul Constantin Kirițescu a scris astfel despre moartea generalului Stan Poetaș: ”I-a fost dat să moară, lovit de un glonț mișel, tras din spate, acestui erou legendar al armatei române, care la Topraisar, Neajlov și la Mărășești, înfruntase de atâtea ori moartea în față, în cele mai dramatice momente ale războiului nostru”.
În această zi de 11 ianuarie 1919, ”corpul mult regretatului comandant Poetaș a fost dezgropat din zăpadă, depus în sicriu și evacuat spre Soroca”. A fost înmormântat la 14 ianuarie 1919 în orașul Soroca.

În perioada interbelică o serie de acte administrative au încercat să cinstească memoria generalului: o comună din județul Caliacra a primit numele Comuna General Stan Poetaș, exista Strada General Stan Poetaș din Chișinău, Strada General Stan Poetaș din Soroca, Strada Stan Poetaș din București… astăzi redenumită Teleajen ! Satului Cureșnița din județul Soroca i s-a dat numele generalului Poetaș. Totodată, în orașul Soroca, în semn de stimă și recunoștință, a fost înălțat în anul 1929 un monument în memoria sa.

Iată cum este prezentată asasinarea Generalului Poetaș de către căpitanul basarabean Gh .V. Andronachi în lucrarea sa “ALBUMUL BASARABIEI ÎN JURUL MARELUI EVENIMENT AL UNIRII” (MO şi Imprimeriile Statului, IMPRIMERIA CHIŞINĂU 1933):

«Unul dintre marii comandanţi ai trupelor române din Basarabia, mort glorios la postul său, pe malul Nistrului. A fost omorât în comuna Ataci, judeţul Soroca în dimineaţa zilei de 6 ianuarie 1919, de o bandă de bolşevici. Moldovenii patrioţi l-au imortalizat prin denumirea unor străzi, din toate oraşele basarabene cu numele său, ridicându-i o statuie în oraşul Soroca şi o cruce pe locul unde a fost omorât. Iată amănuntele asasinării acestui erou: Generalul Stan Poetaş comanda o brigadă din Divizia IX care îşi avea sectorul la nordul Basarabiei, judeţul Hotin şi Soroca. În dimineaţa zilei de 6 ianuarie 1919 i s’a adus ştirea, că trupele bolşevice au trecut Nistrul şi că cele româneşti s-au retras din sectorul Nistrului la ora 24, fiind omorâţi mai mulţi ofiţeri şi soldaţi români. Generalul Stan Poetaş nu s’a încrezut în cele ce i s’au adus la cunoştinţă şi a plecat de la postul său de comandă spre satul Ataci. Nu exista nici o legătură telefonică, căci în noaptea de 5 spre 6 ianuarie s’a distrus legătura telefonică. Generalul a plecat cu trăsura, având cu sine numai pe soldatul său vizitiu, iar în urma trăsurii mergea ordonanţa călare pe calul generalului. În momentul când a ajuns la marginea satului Ataci, a fost încadrat de focuri de armă şi puşcă-mitralieră din partea unui grup de bolşevici adăpostiţi lângă un zid de piatră. La primele focuri au căzut, răpuşi de gloanţe, ambii soldaţi. Generalul Stan Poetaş, văzându-se atacat, a luat armele soldaţilor morţi şi dându-se jos din trăsură, s’a adăpostit într’un şanţ şi s’a luptat vitejeşte o jumătate de oră cu întreaga bandă de bolşevici, trăgând mereu focuri, nelăsându-i să se apropie, până când a terminat toate cartuşele, după care, în cele din urmă, a căzut glorios străpuns de nenumăratele gloanţe inamice.

Astfel şi-a sfârşit vieaţa eroul Stan Poetaş. Satul unde a fost asasinat mişeleşte de bolşevici îi poartă azi numele său glorios. În urmărirea bandei bolşevice care a ucis mişeleşte pe generalul Stan Poetaş, au mai căzut vitejeşte Sub-Locotenenţii Magheru şi Droc şi alţi ostaşi români, reuşind a-i asvârli pe bolşevici peste Nistru cu pierderi simţitoare în rândurile lor.»

De câțiva ani, ”edilii” Brăilei s-au îndurat să înghesuie un bust minuscul al generalului erou Stan Poetaș cu ale altor eroi români în curtea unei garnizoane militare de pe Șoseau Vizirului, departe de stradă și ferite de ochii oamenilor, lângă un gard de beton cu sârmă ghimpată. Asta în timp ce în mijlocul orașului tronau mai demult bustul poetului bulgar Hristo Botev și al albanezului Naum Vechilargi. S-au găsit însă bani pentru amplasarea unor enorme pietroaie informe, care rănesc privirea locuitorilor pe Bulevardul Independenței! Nu există nici până acum în oraș și nici în țară un bust al celebrului arhitect Octav Doicescu născut la Brăila, autorul printre altele al proiectului ”Turnului Dezrobirii Basarabiei” de la Ghidighici/Basarabia ridicat în anul 1942 la eliberarea provinciei de către glorioasa Armată Română