Documentar

Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 9 aprilie 2025) 

Procesul (2)

Ilie era de două ori trădător: o dată – al clasei muncitoare, și apoi al armatei.

Ilie, șef de lot

Inculpații au fost repartizați în mai multe loturi de 5-10 persoane, în funcție de gravitatea faptelor, și a pedepselor propuse. Fiecare lot avea un șef. La primul lot, din care făcea parte conducerea județeană a PNȚ Prahova, șef era Dumitru Petrescu-Marinaru. Cel de-al doilea lot includea elementele cele mai active din cadrul organizației, avându-l pe Ilie drept șef. Pedepsele propuse de Securitate pentru componenții lotului lui Ilie variau între 15 și 25 de ani muncă silnică până la pedeapsa cu moartea.
Ilie era de două ori trădător: o dată – al clasei muncitoare, și apoi al armatei. „Nu-mi mai amintesc câte loturi au fost în total, aceasta ar însemna să văd dosarele din proces, ceea ce nu-mi stă la îndemână”, afirmă Ilie. Nelu a reușit, după îndelungate investigații, să alcătuiască o listă cu judecații, și condamnații în cadrul procesului organizației PNȚ Prahova. „Întrucât nu pot reface fidel componența loturilor, îi voi consemna în funcție de domiciliul pe care îl avea fiecare la arestare. Dacă cineva va fi omis îmi cer scuze, deoarece au trecut mulți ani de atunci, iar memoria, la vârsta mea, nu-mi este întru totul fidelă.”

Astfel, din comuna Pucheni au fost condamnați la muncă silnică pe viață sau pe durată limitată următorii:

1.Petrescu Dumitru-Marinaru – condamnat la moarte, pedeapsă comutată în muncă silnică pe viață (MSV)

2.Petre Florea – condamnat la moarte, comutată în MSV

3.Petre Gheorghe – 25 de ani de muncă silnică (MS)

4.Petre Constantin – 25                 

5.Petre Ștefan – 15

6.Dr. Cocoș Eugen – 20

7.Dr. Popa Vasile – 10

8.Preot Popescu Grigore – 20

9.Preot Roman Grigore – 20

10.Ing. Georgescu Alexandru – 17

11.Cpt. Duță Constantin – 16

12.Vlad Șerban – 20

13.Vlad Alexandrina – 2

14.Rogozea Florea – 7

15.Tudor Constantin – 15

16.Tudor Ana – 1

17.Mârzea Mihai – 15

18.Tudor Gheorghe – 15

19.Tudor Ivan – 10

20.Ivan Bibicu – 10

21.Bănescu Alexandru – 20

22.Jipa Vasile – 20

23.Pandele Ilie – 20

24.Bărbunaru Nicolae  – 15

25.Petre Lizica – 6

26.Constantinescu Leonida – 20

27.Constantinescu Aurel – 20

28.Constantinescu Virgil – 20

29.Constantinescu Traian – 20

30.Ioniță Constantin – 20

31.Ioniță Sandu – 20

32.Drăghicescu Ion – 20

33.Chioralia Constantin – 20

34.Mihăilescu Ana Costache – 6

35.Mielescu Alexandrina – 10

36.Petre Stela – 2

37.Ing. Răchită Marin – 8

38.Răduță Eugenia – 8

39.Marin Nicolae (Vraciu) – 15

40.Marin Stelian – 15

41.Tătuță Nicolae – 10

42.Tătuță Simion – 15 (sat Odăile)

43.Georgescu Constantin – 15

44.Nistor Constantin (primar) – 20

45.Alecu Stelian – 15

46.Ioniță Vasile – 10

47.Paraschiv Vasile – 7

48.Rizea Mihai – 20

39.Petre Vasile – 6

50.Petre Ion – 20

51.Benger Stelian – 20

52.Chițu Gheorghe – 10

53.Tănase Gheorghe – 10

54.Ioniță Alexandru – 10

55.Sandu Anghel – 10

56.Năstase Gheorghe – 10

57.Lazăr Vasile – 10

58.Lazăr Ion – 10

59.Iorga Vasile – 10

60.Iorga Ion – 25

61.Nicolae Petre (Bâtan) – 20

62.Neacșu Marin – 10

63.Neagu Maria – 10

64.Petre Stelian – 15

65.Dima Gheorghe – 15 (sat Moara)

66.Florea Gheorghe – 15

67.Gheorghe Constantin (Prună) – 25

68.Pandele Ilie – 10

69.Ghiță Neacșu – 10 (sat Petroșani)

70.Baciu Marin – 10

71.Călin Nicolae (sat Petroșani) – 8

72.Anton Stelian (Stănica) – 10

73.Nicolae Ștefan – 10

74.Dr. Petrescu Gheorghe – 20 (președinte PNȚ Ploiești)

75.Dr. Piceac Carol – 10

76.Dr. Orășanu Petre – 10

77.Preot Mișu – 20 (Strejnic)

78.Preot Nicu – 20 (Ciumați)

79.Dr. Păun Dumitru – 22

80.Dr. Ungureanu – 15

81.Dinescu Alexandru – 15 (Cricov)

82.Staicu Stan – 15 (Târgșoru Vechi)

83.Lt. Ilie Ion (Nelu) – 20 (Tinosu)

84.Zaharia Mihai – 20 (Bătești)

85.Ion Berciuș – 10 (Românești)

86.Nistor Ion Luca – 20 (Bărcănești)

87.Stelian Cărin – 10 (Românești)

88.Georgescu Gheorghe – 15

89.Mitică Dumitru – 10

90.Chibițaru Nicolae – 10 (Potigrafu)

91.Iancu Dumitru Ionescu – 20

92.Ing. Luntrașu – 10 (Gorgota)

93.Panait – (Curcubeu)

94.Sugaru Nicolae – 6 (Balta Doamnei)

95.Leonta Pătrașcu – 6

96.Sitaru Ion – 25 (Gornetu)

97.Dr. Busăcescu – 26 (București)

98.Ștefan Nicolae – 10 (Gorgota)

99.Dr. Stelian Zamfirescu – 20 (Ploiești)
(continuarea miercuri, 23 aprilie 2025)

                                                                                A consemnat Leonida Corneliu Chifu 

Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 2 aprilie 2025) 

Procesul

În dezbaterile procesului, un rol important îl avea procurorul, un ofițer cu gradul de căpitan, care „se dezlănțuia în așa fel de parcă atunci urma să fim uciși cu toții”

După un an de anchetă, a urmat procesul, desfășurat în clădirea armatei din Ploiești. „Însă deținuții au fost judecați de Tribunalul Militar București. Președintele Tribunalului, un căpitan magistrat care se numea Dumitru, era, desigur, unealta Securității, cel care consfințea prin sentințe condamnările fixate de Securitate. ”În dezbaterile procesului, un rol important îl avea și procurorul, un ofițer cu gradul de căpitan, al cărui nume Ilie nu-l mai reține, dar care „se dezlănțuia de parcă atunci urma să fim uciși cu toții.” În ceea ce privește apărarea, toți inculpații au avut avocați care mai mult îi acuzau decât îi apărau. 

Viața fără Blidaru

Dacă pe Cif îl tortura Badea țiganul, Ilie era torturat sistematic de Nicolae Blidaru, „o lepădătură muncitorească, un sadic înnăscut și un bețiv ordinar. Mi-am zis că dacă voi mai ieși din închisoare, indiferent sub ce regim, mă voi răzbuna. Dar vai! Dumnezeu veghează.” La câtva timp după ce a ieșit din închisoare, Ilie l-a întâlnit în autobuzul numărul 1, „care circula de la Uzina <Cablul românesc> la Rafinăria 1 Ploiești.” Blidaru era îmbrăcat civil și era foarte slăbit. Ilie l-a scrutat cu o privire de vultur, gândindu-se la ce ar fi putu să-i spună. Dar Blidaru l-a recunoscut și i-a luat-o înainte, zicându-i: „Vrei să-mi reproșezi, nu?”. Ilie i-a răspuns prin două întrebări: „De ce arăți așa rău? Te-au dat afară din Securitate?”. Blidaru ieșise la pensie de boală (ciroză) și se trata cu medicamente din Franța. Ilie i-a replicat: „Deși primești medicamente din Franța, observ că nu te-au arestat. Îți amintești că pe maiorul Marin l-ați condamnat la moarte pentru că a adus niște medicamente de la Paris?”. „Nu mai este ce a fost, a zis Blidaru, iar Ilie a încheiat spunând: „Dumnezeu să te ierte pentru ce mi-ai făcut mie și altora” și a coborât din autobuz. „La câteva săptămâni, am auzit că ticălosul a murit, deși era încă tânăr.”

Bătrâna Doamnă, „scutul” lui Ilie

Și nu putea fi altfel. De fapt, dacă cei numiți să-i apere pe Ilie și ceilalți și-ar fi luat în serios rolul de apărători, ar fi sfârșit în boxă, lângă sau în locul acuzaților. Ilie a memorat câteva cuvinte ale apărătoarei sale, o femeie în vârstă, pe care n-o văzuse până la proces și care a început prin a înfiera „faptele nesăbuite ale acestui tânăr.”

Tânărul a apărut pentru prima dată în instanță ca martor la judecata primului lot, cel al lui Marinaru și Florea Costache. În ciuda faptului că înainte de a pleca din domiciliul de la Securitate li se atrăgea atenția inculpaților asupra comportamentului pe care urma să-l afișeze în instanță, întrebat fiind despre cei doi, Florea și Marinaru, oameni cu care colaborase, Nelu Ilie nu le-a adus nici un fel de acuză, „ci dimpotrivă, i-am caracterizat ca fiind niște oameni întregi, care mi-au servit drept exemple de urmat. La rândul său, când a fost judecat lotul meu, Marinaru a vorbit despre mine în termeni foarte frumoși, apărându-mă și luând totul asupra sa.”  

Teribilul șef al anchetelor

În afară de căpitanul dezlănțuit, s-au mai perindat pe parcursul anchetei și alții, precum Minea Balalia, de care am mai pomenit, locotenentul Constantin Militaru, locotenentul major Rus Teodor și, în sfârșit, teribilul căpitan Ionescu Virgil, șeful anchetelor, care „lăsa impresia unui om echilibrat”, dar care propunea, cu zâmbetul pe buze, pedepse de la 15 ani muncă silnică în sus, chiar și pentru elevii aflați în primul an de liceu, și care le indica subalternilor metode de tortură ce urmau să fie folosite în funcție de caz. El era cel care stabilea regimurile alimentare și de detenție ale informatorilor. „L-am văzut după ieșirea din închisoare în stația de autobuz de la Halele Centrale, în uniformă militară de Securitate, cu gradul de colonel. Era slab, îmbătrânit și cu o față crispată de om rău.”   (va urma)
(continuarea miercuri, 16 aprilie 2025)

                                                                                      A consemnat Leonida Corneliu Chifu

Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 26 martie 2025) 

În care Ilie îl cunoaște pe Pseudogavrilă

„Au fost zile bune în compania lui Cif, căci am trăit mai aproape de Dumnezeu”

Nelu Ilie se afla spre sfârșitul anchtei, înaintea condamnării. Știa că fie va primi ani grei de pușcărie, fie va fi condamnat la moarte. Nu bănuia cât va mai avea de trăit. Organele de anchetă ale Securității îl hărțuiau încontinuu.

Momeala cea robustă

În așteptarea judecății, Nelu a fost mutat într-o celulă unde a dat peste un individ robust, cu lanțuri la mâini și la picioare. Acesta l-a privit foarte amical, prezentându-se „Gavrilă”. Așa se nume afaimosul luptător anticomunist, Ioan Gavrilă Ogonaru, care acționase în Munții Făgărașului. Fusese adus la Ploiești pentru a destăinui legăturile pe care le avusese în Munții Bucegi. „Omul povestea lucruri extraordinare. Dar primea zilnic țigări și avea un regim alimentar special. Mi se părea ciudat. Firește, l-am suspectat că ar fi informator și, ca atare, mi-am luat toate măsurile de precauție”, relatează Nelu Ilie.

„Floarea reginei”

În acea perioadă, anchetatorul său îl tot iscodea dacă a avut legături cu cei din munți. Și, cum Nelu nu ajunsese pe acolo și nu știa bine nici munții din Prahova, „cu domnul Gavrilă, care, dimpotrivă, cunoștea bine Munții Bucegi, nu aveam ce să discut. Zilnic îmi punea aceeași placă, insistând să vadă dacă știu ceva despre <floarea reginei>, care crește sus, pe munții noștri.” Individul era scos periodic la anchetă, dar, când revenea, nu povestea nimic despre cei cu care, chipurile, avusese legături în Prahova. Pentru Ilie era limpede. Avea de-a face cu un informator, „care mă chinuia pentru a scoate ceva de la mine, deși n-aveam habar.” După aproape o lună de zile, Nelu a cerut să iasă la raport la șeful anchetei, căruia i-a spus clar ce gândea și cum îl teroriza „Gavrilă”.

Rezistența în munți și în beci

„Domnule căpitan, la anchetă sunt întrebat de legături cu muntele, iar acest Gavrilă mă chinuie zilnic cu aceeași <floare a reginei>. Nu mai pot suporta, simt că înnebunesc. Dacă aș fi fost în munți, aș fi spus (căci ce mai însemna asta pe lângă toate celelalte câte am făcut?).” Anchetatorul șef l-a înțeles și, în aceeași zi, l-a mutat pe Ilie din celula lui „Gavrilă”. „Imaginea lui mi-a rămas întipărită în minte și o am și acum clară în fața ochilor. Pentru mine, lucrurile s-au lămurit abia după 1989, când am aflat de la televizor și din cărți viața adevăratului Gavrilă. La vremea când eram anchetat, în 1956-1957, își pierduse grupul, oamenii lui fiind rând pe rând uciși de Securitate (procesul lotului Gavrilă a avut loc în 1950, în orașul I.V. Stalin – Brașov. Sentințele de condamnare la moarte au fost puse în aplicare în 1952 – n.r.), iar el se ascunsese în beciul unei case din Ardeal, unde a trăit până în 1976, când s-a dat decretul de amnistie pentru cei care luptaseră în munți, legiuitorul fiind convins că nu mai este niciunul în viață.” Atunci a apărut Gavrilă.

Nenea Cif

„Și încă un caz foarte interesant. În vara anului 1957, beciul Securității era ocupat aproape în întregime de noi, cei din organizația PNȚ – Marinaru. Într-o zi, a apărut un nou grup care avea să umple celulele Securității. A fost grupul adventiștilor de ziua a șaptea, care organizaseră o adunare pe țară la Ploiești și care au fost luați ca din oală, fiind, bineînțeles, turnați de informatorii care se aflau printre ei și dintre ei.”
Ilie a avut ocazia să stea în celulă cu unul dintre predicatorii lor din Ardeal. „Era instruit și avea o memorie fantastică, reținând cifre ale versetelor și, desigur, versete întregi din Biblie. Un om cinstit în fond, dar habotnic în credința sa.” Conform dispozițiilor superiorilor săi ierarhici, își sfătuise credincioșii să nu mai mănânce lapte sau carne, ci numai vegetale. Acest fapt avea să influențeze în rău sănătatea unora dintre credincioși. De pildă, a moților, care munceau din greu la pădure ca tăietori de lemne. Mulți dintre moții țapinari, subnutriți, s-au îmbolnăvit.
Acesta era unul din capetele de acuzare formulate la adresa lui Cif Traian (acesta era numele predicatorului). Însă omul era convins de necesitatea regimului alimentar pe care îl recomanda și chiar îl urma, „deși el nu muncea din greu la pădure. Cât privește mâncarea la Securitate, printr-o acțiune grevistă, determinase conducerea Securității să le facă mâncare separat, fără carne și grăsimi animale.” 

Baia de ziua a șasea și bătaia de fiecare zi

Problema cea mai delicată a fost cu baia, care se făcea sâmbăta. Ei refuzau să facă baie în ziua Sabatului. Atunci securiștii, ca să-i determine să accepte, au recurs la soluția universală: bătaia. „Parcă-l văd pe căpitanul Badea, țiganul bătăuș, cum l-a luat într-o serie pe nenea Cif și, după ce l-a bătut bine, zi după zi, l-a dus la baie.” Ilie respecta credința colegului său de celulă, deși Cif, de multe ori, critica ortodoxia. „Era fratele meu întru suferință și, cum căutam să ne facem viața mai ușoară în calvarul de la Securitate, l-am sfătuit să meargă la baie în ziua de sâmbătă, a șasea a săptămânii. Dacă este păcat, este păcatul lor, al tiranilor care ne torturează, îi spuneam. Mai mult, m-am referit la Noul Testament, când Iisus vindeca bolnavii în ziua sabatului și era acuzat de farisei că nu respectă legea.” Nenea Cif a înțeles și-l însoțea pe Nelu sâmbăta la baie. „Au fost zile bune în compania lui Cif, căci am trăit mai aproape de Dumnezeu.”
(continuarea miercuri, 9 aprilie 2025)

                                                                                         A consemnat Leonida Corneliu Chifu

Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 19 martie 2025) 

De la Constantin Opriș la Mircea Ionescu-Quintus

În toată perioada anchetei, deținuții arau terorizați de zgomotul acelui ventilator, deoarece se știa că în momentul când îl porneau cineva intra la tortură pe capră și abia se auzeau urletele torturatului. „Înspăimântător era și faptul că imediat ce pornea ventilatorul se auzea un vuiet infernal.” 

Ilie nu mai putea să meargă, fiind susținut de Blidaru. Ajuns în biroul comandantului Ștrul, șeful Securității Prahova, acesta îl invită să se așeze pe un scaun situat în fața biroului său. A încercat Nelu Ilie să se așeze, dar i-a fost imposibil. Urla de durere. A cerut un pahar cu apă care i-a fost adus imediat de unul dintre ofițeri. Și-a revenit puțin după ce a băut, a respirat adânc și și-a proptit mâinile pe biroul lui Ștrul. Toți ofițerii prezenți îl studiau. La un moment dat, Ștrul, foarte calm, aproape cu blândețe, zice: „Ai spus că vrei să faci declarații complete numai în fața mea. Uite, ți-am îndeplinit dorința. Hai, vorbește!”

Tânărul Minea Balalia

Nelu își mai amintește de o ședință de anchetă „foarte interesantă”, când a venit un anchetator, locotenentul Minea Balalia, unul dintre fiii primului secretar al regiunii Prahova, Dumitru Balalia. Minea era foarte tânăr, „probabil intrase de curând în pâine, căci nu avea prea multă experiență și nici nu s-a comportat urât, ba aș putea spune chiar civilizat. ” Ședința de anchetă a durat cam o oră, timp în care anchetator și anchetat au discutat despre organizația din care Ilie făcuse parte, pentru ca, la final, Minea să solicite, pe un ton destul de blând, câteva date noi despre organizație, pe care să le comunice șefului său. „Firește, ancheta era terminată, nu am putut să-l <servesc> pe Minea, și de atunci nu l-am mai văzut. A fost singura mea întâlnire cu Minea. Nu știu ce a făcut în rest. Până una-alta, este singurul om din Securitate căruia nu am ce să-i reproșez”, afirmă Ilie.

Costel Opriș complet desfigurat

Nelu ne-a mai relatat un fapt în care eroul principal a fost colegul său de celulă, Constantin Opriș, ”Costel”, cum îi spuneau prietenii și apropiații. „La câteva zile după ce m-a doftoricit, a fost și el scos la anchetă. Când s-a întors, aproape că nu l-am mai recunoscut. Era complet desfigurat la chip, că aproape nu mai putea vorbi. Acum eu eram înspâimântat, căci mai văzusem oameni bătuți, dar în felul axcela nu l-am văzut pe niciunul. Costel avea fața de nerecunoscut. Acest om a avut parte de o anchetă dură.”

În toată perioada anchetei deținuții erau terorizați de zgomotul acelui ventilator, deoarece se știa că în momentul când îl porneau cineva intra la tortură pe capră și abia se auzeau urletele torturatului. „Înspăimântător era și faptul că imediat ce pornea ventilatorul se auzea un urlet infernal. În toate celulele se trăgea apa la WC-uri de către cei pe care îi treceau nevoile de spaimă. Așa s-a mers aproape un an de anchetă. Această schimbare era binevenită, mai ales după ce iureșul anchetei trecea, deoarece mai cunoșteam alți oameni, aveam și alte subiecte de discuție pentru a omorî plictiseala zilelor lungi, la marginea patului, cu mâinile pe genunchi, fără a avea dreptul de a te lungi pe pat nici o clipă până la stingere. ”Dacă deținuții doreau să se plimbe constatau că e tare incomod, întrucât celula era foarte mică, spațiul – foarte redus – ocupat de cele două paturi și masa de beton. Mai rămânea un spațiu între paturi, lat de vreo 80 de centimetri și lung de un metru și jumătate, în care deținuții se puteau mișca.

Secretarul lui Bordeni

În această perioadă de anchetă la Securitate, Ilie a cunoscut mai mulți oameni, fiecare cu povestea lui mai mult sau mai puțin interesantă. Nelu ne-a relatat câteva cazuri care i s-au părut „mai aparte”.

La un moment dat, a fost adus în celula pe care o împărțea cu aviatorul, un bătrân de peste 60 de ani, care urma să stea în același pat cu Ilie. Acest om era atât de speriat încât câteva zile n-a scos o vorbă, ci doar privea fie sub patul de beton, împrejmuit cu o plasă de sârmă, „care nu-ți permitea să intri sub pat”, fie la becul de pe peretele unde ara situată ușa, îngrădit și acesta cu o mică plasă. Becul era mereu aprins pentru ca deținuții să fie ținuți permanent sub observație. 

Popa despre Quintus

După câteva zile, omul și-a dezvăluit identitatea. „A spus că se numește Popa, că a fost secretarul particular al domnului Bordeni, fostul președinte al Partidului Național Liberal, și că nu știe de ce a fost arestat, întrucât sunt ani de zile de când partidul și-a încheiat activitatea.” Mai târziu, când s-a mai obișnuit cu noua stare de lucruri, le-a atras atenția colegilor de celulă să vorbească mai încet, deoarece în locașul becului și sub pat sunt instalate microfoane. Acesta era motivul pentru care el privea mereu spre cele două locuri. „Șederea în celulă cu acest om a fost o plăcere. Își revenise din spaimă, după o anchetă care a durat doar câteva zile, fără urmări deosebite. Nu știu cât a mai stat la Securitate sau dacă a fost condamnat, dar în perioada cât cât am locuit împreună ne-a povestit multe lucruri interesante din lumea liberalilor și din viața sa personală. Era foarte pornit împotriva lui Mircea Ionescu-Quintus, care – spunea el – este omul Securitîății, el fiind cel care îl turnase la Securitate.”
(continuarea miercuri, 2 aprilie 2025)

                                                                                         A consemnat Leonida Corneliu Chifu

Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 12 martie 2025)

Aplicarea „Constituției”

„Nu știu ce forță teribilă – numai Dumnezeu o poate ști – mi-a dat tăria necesară ca într-un moment crucial pentru mine să strig cât puteam de tare: <Domnule colonel, nu mai am nimic de spus>. Cred că arătam ca ieșit din minți, căci un murmur de înjurături a izbucnit din gurile ofițerilor asistenți, și numai colonelul Ștrul, senin și fără să-i tresară vreun mușchi pe față, a zis: <Lăsați-l și duceți-l în celulă!>”.

”Père-Lachaise!. Este denumirea unui cunoscut cimitir parizian unde se spune că erau verificați cei care intrau în mișcarea de rezistență franceză în timpul Celui de-al II-lea Război Mondial, trecând examenul de tortură și rezistență.” 

La „ventilator”

„Anchetatorul meu, care era un bețiv, m-a supus de câteva ori acestui supliciu. Îmi aduc aminte: odată eram în celulă cu avocatul Costel Opriș (a fost primul președinte al PNȚ Prahova, după 1989 – s.n.), și el tot țărănist, care activase la tineret, fiind arestat pentru a doua oară.” Într-o dimineață, Ilie a fost scos din celulă, ca de obicei, cu ochelarii cei negri la ochi. Dar,  în loc să-l ducă la anchetă, l-au îndreptat spre „ventilator”. Acolo, bineînțeles, Blidaru și  încă un ofițer căruia Ilie nu-i știa numele. „Cei doi, fără alte comentarii, îmi aplică <constituția>, cerându-mi să recunosc existența unei organizații proprii, cu alte elemente din afara PNȚ-ului, un produs al imaginației șefului anchetelor. Desigur, puteau să mă omoare și așa ceva nu puteam să recunosc, întrucât pe unele dintre persoanele despre care-mi vorbeau nici nu le cunoșteam.”

Ștrul

În disperare de cauză, Nelu a recurs la o stratagemă care s-a dovedit salvatoare pentru el. Lecția o știa de-acum: bătaia, leșinul, cutia de conserve cu apă care să-l trezească din leșin și „hai, ce mai ai de declarat?!”. „Dacă aș fi spus: nu mai am nimic de declarat, aș fi intrat într-o nouă repriză. Și, la o inspirație divină, am zis: <Voi spune tot în fața domnului colonel Ștrul>, pe atunci comandantul Securității din regiunea Ploiești. Mulțumiți de răspunsul său, anchetatorii au plecat să raporteze, iar după o jumătate deoră locotenentul Blidaru s-a întors, i-a desfăcut legăturile, i-a pus ochelarii de tablă și l-a dus într-un birou unde erau vreo zece ofițeri de diferite grade, în frunte cu colonelul Mauriciu Ștrul, „un om înalt, cu ochi albaștri, figura evreului distins.”

Strigătul. Père-Lachaise

„Nu știu ce forță teribilă – numai Dumnezeu o poate ști – mi-a dat tăria necesară ca într-un moment crucial pentru mine să strig cât puteam de tare: <Domnule colonel, nu mai am nimic de spus>. Cred că arătam ca ieșit din minți, căci un murmur de înjurături a izbucnit din gurile ofițerilor asistenți, și numai colonelul Ștrul, senin și fără să-i tresară vreun mușchi pe față, a zis: <Lăsați-l și duceți-l în celulă!>”, relatează Ion Ilie. Locotenentul Blidaru i-a pus ochelarii cei negri și, aproape târâș, l-a dus în celulă. Costel Opriș s-a uitat speriat la Nelu, care, într-un moment ce i se părea a marca o victorie personală, a exclamat: ”Père-Lachaise!”. „Este denumirea unui cunoscut cimitir parizian unde se spune că erau verificați cei care intrau în mișcarea de rezistență franceză în timpul celui de-al II-lea Război Mondial, trecând examenul de tortură și rezistență. Costel, care cunoștea povestea de la mine, a schițat un zâmbet amar, privindu-mă insistent, probabil păream tare răvășit.”

Despre o evoluție. De la negru la maro

La câteva minute, însă, s-a deschis vizeta celulei și locotenentul Blidaru i-a dat lui Opriș o sticluță cu spirt și praf de sulfamidă și i-a spus să-i pună lui Ilie comprese pe fese. Costel s-a executat, dar durerile nu au încetat câteva zile, timp în care „culoarea feselor s-a schimbat din negru în maro. Spirtul și sulfamida și-au făcut efectul, că nu am făcut puroi.” Aceasta a fost ultima ședință de tortură pe capră suportată de Ilie înainte de proces. De altfel, și insistențele anchetatorilor, care de acum se schimbau din când în când, încetaseră, iar Nelu, după aproape un an de anchetă, dvenise „expert”, așa că era greu să mai scoată vreun anchetator ceva de la el.
(continuarea miercuri, 26  martie 2025)

                                                                                     A consemnat Leonida Corneliu Chifu

Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 5 martie 2025) 

Tehnici de tortură

„Doi haidamaci, de obicei ofițeri anchetatori, ridicau parul și-l puneau sub capete, pe cele două capre, iar individul se răsucea pe par (i se mai spunea și fus), de venea cu capul în jos și cu fundul în sus. Apoi, începea supliciul. Cei doi ofițeri bătăuși, unul deoparte, iar celălalt, de cealaltă parte, luau câte o bucată de cablu și începeau să lovească cu putere torturatul. Și loveau până când oboseau, iar victima urla ce urla până își pierdea cunoștința.”

Ilie observă cum tânărul aviator, informatorul din celula sa, știa mai multe decât el, „căci pe la aviatorul meu trecuseră cei din vârful piramidei organizației noastre. Am aflat mai târziu că acesta era un student condamnat – ca făcând parte dintr-o organizație subversivă – la mulți ani de închisoare. Datorită inteligenței lui, era folosit ca informator de șeful anchetator de atunci.”

Ultimul mohican

Dar ceea ce-l intriga pe Ilie era faptul că aviatorul avea dreptul să stea culcat în pat, în vreme ce el trebuia să stea la marginea patului. În plus, tânărul avea un alt regim alimentar decât al său, „mai bun, mai consistent, mai omenesc.” Ilie avea să stea o perioadă mai lungă de timp cu aviatorul cel isteț, care, „bineînțeles”, îi urmărea firul anchetei, fără a-l sâcâi sau a-l trage de limbă. „Ba, uneori, îmi dădea chiar sfaturi de cum să mă comport în anchetă. Din când în când, era scos el însuși la anchetă și se întorcea bine dispus și cu țigări primite de sus. Era clar că era un informator inteligent, care cred că juca cartea agentului dublu. Nu am ce-i reproșa, întrucât nu mai aveam secrete. Despre activitatea organizației, relații și arme vorbise Marinaru și toți ceilalți care fuseseră arestați înaintea mea. Eram, într-un fel, ultimul mohican.”

Ionescu Virgil, șeful anchetelor. Greva foamei

După ce a oferit primele declarații, în special asupra armamentului, anchetatorii l-aun dus pe Nelu Ilie la Pucheni, cu cătușele la mâini, să le arate puțul unde aruncase pistoalele ce le avusese asupra sa. L-au însoțit atunci două mașini cu specialiști. O parte dintre aceștia aveau să coboare în fântână pentru a scoate pistoalele. Apoi l-au plimbat pe Nelu cu mașina prin Pucheni, să vadă și ei locurile pe und ese ascundeau „bandiții.” Era mai mult un joc, pentru a-i înspăimânta pe țărani, care se uitau ca după urs. „Am trecut și pe la sora mea, care fusese eliberată, dar care era foarte înspăimântată și avea o față ca de mort. Apoi m-au dus din nou la Securitate, unde a continuat ancheta. De fiecare dată când mergeam la anchetă cereau să fiu văzut de medic, deoarece mă durea urechea după prima bătaie. Timp de două săptămâni, am raportat zi de zi. Începea să mă doară capul și-mi curgea puroi din ureche. Am hotărât atunci să fac grev foamei.”, relatează Nelu Ilie. După o săptămână de grevă a fost dus la șeful anchetelor de atunci, căpitanul Ionescu Virgil, căruia i-a dezvăluit motivul pentru care făcea greva foamei. A doua zi doi ofițeri l-au dus pe deținut cu mașina la Spitalul Schuller, la secția ORL, unde medicul i-a curățat urechea și i-a dat tratamentul necesar. „Este drept că m-am vindecat, dar am rămas cu auzul slab și cu un țiuit permanent, care mă supără și azi.”

Sabia și palma

Dar să revenim la anchetă, care, credea Ilie, va fi ușoară de-acum, gândind că toate faptele sunt cunoscute din relatările celor arestați înaintea lui, inclusiv cea a lui Marinaru. „Și totuși, ancheta nu s-a desfășurat cum am gândit. Anchetatorul îmi cerea să vorbesc eu despre activitatea noastră, fără a-mi da vreun indiciu despre ceea ce urmărea el. Or, neștiind ce au declarat ceilalți, luam de fiecare dată poziție negativistă și numai după ce mâncam o bătaie bună și-mi puneau în față probe sau declarații ale altora, recunoșteam și consemnam în declarațiile mele.” Șeful anchetelor, un bun psiholog, realiza că treaba va merge mai greu cu Ilie. Pentru a ușura mersul anchetei, i-a repartizat „un ticălos de anchetator”, pe amintitul Blidaru Nicolae, „o brută care nu știa nici să scrie bine.” Timp de șase luni de zile, nu a existat ședință în care Ilie să nu fi fost bătut. „Nemernicul avea o sabie și o palmă foarte grea, care-i serveau ca instrumente de anchetă. De altfel, venea cu lecția pregătită de șeful anchetelor, el o transpunea numai în declarația mea, pe care o concepea și o scria cu niște hieroglife de te umfla râsul și pe care eu o semnam. De multe ori nu eram de acord cu felul său de a concepe declarația, astfel că Blidaru era nevoit să rupă coala de hârtie și să scrie altă declarație, dar asta mă costa câteva săbii sau palme grele, după care plecam în celulă <bine încălzit>.”

„Capra”. Asasinarea maiorului Constantinescu

În câteva rânduri, când se iveau probleme „mai delicate”, Ilie a trecut și pe la ventilator, unde era vestita „capră”, un mijloc de tortură ingenious, care dădea fiori de moarte arestaților. Mulți au decedat după câteva ședințe pe „capră”. În ce consta această tehnică de tortură? Ilie o descrie: „În încăperea în care se afla ventilatorul de aerisire a culoarelor erau două capre confecționate din lemn, precum caprele de tăiat lemne. Alături era un pat de lemn de vreo doi metri lungime și mai multe bucăți de cablu cu fire metalice prin el. Condamnatului la tortură i se legau mâinile cu sfoară în fața genunchilor și în poziția ghemuit. I se introducea acel par pe sub genunchi, iar doi haidamaci, de obicei ofițeri anchetatori, ridicau parul (i se mai spunea și fus) și-i punea sub capete cele două capre, iar individul se răsucea pe par, de venea cu capul în jos și cu fundul în sus. Apoi, începea supliciul. Cei doi ofițeri bătăuși, unul de o parte, iar celălalt, de cealaltă parte, luau câte o bucată de cablu și începeau să lovească cu putere torturatul. Și loveau până când oboseau, iar victima urla ce urla până își pierdea cunoștința. Atunci, unul dintre ofițeri lua apă cu o cutie de conserve dintr-o găleată ce se afla în apropiere și-i turna muribundului apă pe cap și pe față până se trezea. Urma o scurtă perioadă de liniște, în care canaliile veneau la capătul victimei cu o coală de hârtie și stilou în mână și-i spuneau cam așa: <Vezi ce pățești dacă nu vrei să vorbești? Vorbește, că altfel te omorâm în bătaie!>.” Victima înspăimântată, nemaiputând suporta alte reprize de chin, recunoștea tot ceea ce ticăloții îi puneau în sarcină. Mulți, în special dintre cei mai în vârstă, n-au putut suporta chinurile și și-au dat duhul în beciurile Securității. Unul dintre aceștia a fost maiorul Constantinescu, din satul Puchenii Mici.
(continuarea miercuri, 19 martie 2025)

                                                                                          A consemnat Leonida Corneliu Chifu

Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 26 februarie 2025) 

Haidamacii. Badea, căpitanul, și Blidaru, strungarul

„Cum securiștii erau aproape aliniați iar eu treceam triumfal printre ei, am schițat un zâmbet de dispreț pe tot traseul, până am intrat în culoarul de jos al arestului.”

La început, mult mai experimentatul Nelu Ilie, fost cadru militar și trecut prin ale vieții, s-a jucat cu neexperimentații tineri securiști „de-a șoarecele și pisica”, fără a le servi vreo informație. Mai târziu, când aceștia i-au vorbit despre rolul lor acolo, Ilie i-a înțeles și le-a servit câteva informații. Le-a vorbit despre pistoalele pe care le aruncase în puțul de pe câmpul de la Pucheni. De altfel, despre aceste pistoale se dorea să se vorbească în anchetă, deoarece nu mai reprezentau un secret. Marinaru cunoștea situația și avea evidența lor.

Iubirea de tată sau „sediul” anticomuniștilor

După câteva zile, cei doi ofițeri au fost scoși din arest, iar Ilie a rămas singur alte câteva zile. După o săptămână de ședere în arestul comandamentului trupelor de Securitate, a fost scos și condus în curtea unității, unde îl aștepta o mașină mică a Securității din… Ploiești. În ea se aflau doi ofițeri de Securitate și tatăl său. Unul dintre ofițeri a coborât și i-a atras atenția lui Ilie să nu vorbească nimic cu tatăl său, că altfel nu i-ar fi fost bine. „Tatăl meu stătea în față, lângă șofer, iar eu, cu cătușele la mâini, stam între cei doi ofițeri, pe banca din spate. Unul din ei mi-a atras atenția să nu-mi mișc mâinile, deoarece cătușele se strâng și o să mă doarăîncheieturile. Când am intrat în mașină și l-am văzut pe tatăl meu, care sta nemișcat, fără a se uita la mine, mi-au dat lacrimile și, înnebunit de durere, am strigat: <Ce faci, tată?>.” Cei doi ofițerin-au scos o vorbă, parcă surprinși și ei de durerea noastră, iar tatăl meu, care probabil avea același consemn, nu mi-a răspuns și nici nu a schițat vreo mișcare. Trist, dar adevărat. În perioada cât am stat în arestul comandamentului, mi-am recăpătat liniștea după atâtea peripeții petrecute în ultima vreme, zicându-mi: de-acuma, gând pe pușcărie, căci acolo era locul celor care gândeau ca mine”, notează Ilie.

Erou al neamului

Problema era mai delicată. Cel mai mult îl îngrijora ancheta care urma și de care se temea, bănuind prin ce avea să treacă. „M-am întărit întru Domnul și mi-am zis: mai mult decât moartea ce poate fi? Nu sunt nici primul, nici ultimul, voi deveni erou al neamului.” Modul în care a fost tratat la comandament a avut darul de a-i ridica moralul lui Ilie. „parcă mă simțeam protejat de cineva.” A ajuns la Securitatea din Ploiești în plină zi. Mașina l-a lăsat în fața pantei ce duce la beciul clădirii Securității, din strada Vasile lupu. După ce a coborât din Mașină, a fost luat în primire de un ofițer și, coborând pe panta ce ducea la arest, a observat cum de o parte și de alta a pantei căscau gura, roși de curiozitate, mulți ofițeri și subofițeri, care ieșiseră din birouri pentru a-l vedea pe Nelu, captura cea mai grasă și periculoasă din organizația lui Marinaru.

Triumful. Ochelarii de tablă

„Cum securiștii erau aproape aliniați, iar eu treceam triumfal printre ei, am schițat un zâmbet de dispreț pe tot traseul, până am intrat în culoarul de jos al arestului. Acolo m-au băgat într-un birou, m-au dezbrăcat și m-au percheziționat. Mi-au luat cureaua și șireturile de la bocanci, după care mi-au pus niște ochelari de tablă, negri. Apoi m-au dus sus, într-o cameră, unde am fost lăsat singur vreme de circa o jumătate de oră.” În cameră se aflau un birou cu scaunul anchetatorului, un fișet, iar într-un colț, o măsuță fixă, ca un pupitru, cu un scaun tot fix, unde i s-a spus să se așeze și să aștepte.

Canaliile

„După acea jumătate de oră au intrat în birou patru haidamaci, toți ofițeri, care mai de care mai solid și mai bine hrănit. Unul dintre ei, cum aveam să aflu mai târziu, era căpitanul Badea, un țigan vânjos. Fără altă introducere, haidamacul a zis: <Ăsta e, mă?>, și, deodată, toți patru s-au năpustit asupra mea cu o ploaie de pumni și picioare, încât m-au paralizat pur și simplu, eram o grămadă de carne de om pe podea și fără cunoștință.

Nu știu cât m-au bătut, nu știu când au plecat din cameră, știu doar că m-am trezit mai târziu în niște dureri cumplite. Eram lovit peste tot corpul, dar ceea ce mă neliniștea mai mult era faptul că nu mai auzeam deloc cu urechea stângă. Celui care m-a lovit peste ureche i-am reținut figura și l-am identificat mai târziu în persoana anchetatorului meu, locotenentul Blidaru Nicolae, o fiară cu chip de om, o lepădătură, fost strungar la Întreprinderea 1 Mai din Ploiești.” 

Să nu le surâzi securiștilor

Acesta a fost primul contact al lui Ilie cu „faimoasa Securitate din Ploiești.” Avea să afle mai târziu că exista o gamă mai largă de metode de tortură, care se foloseau în funcție de individ. Ilie a plătit scump surâsul pe care l-a schițat când a trecut printre securiști, în drum spre arestul de la subsol. Apoi, un ofițer i-a pus ochelarii cei negri și l-a dus la beci, într-o celulă cu două paturi de beton, o masă tot din beton, între paturi, și, în colțul de la ușă, un WC turcesc. În celulă mai era un tânăr, pe chipul căruia se citeau urmele mai multor ani de pușcărie. „Nu-mi mai amintesc numele său, știu doar că mi-a spus că este aviator și că așteaptă să fie condamnat. Era un băiat inteligent, vorbea frumos și încerca să-mi ridice moralul după proba de foc prin care trecusem.”
(continuarea miercuri, 12 martie 2025)

                                                                                   A consemnat Leonida Corneliu Chifu

Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 19 februarie 2025) 

În care Ilie se predă de două ori

„Când am ieșit din mânăstire, soarele încă nu apusese și își arunca razele de un roșu aprins spre răsărit. Era o zi frunoasă. M-am oprit și l-am privit îndelung. Mă întrebam cât îl voi mai vedea, dacă îl voi mai vedea vreodată.”

Conștient că ar fi putut fi luat oricând ca din oală din locuința vărului cumnatului său arestat – dacă acesta ar fi spus unde se află -, Nelu Ilie a hotărât să plece la Valea Călugărească, unde avea niște rude.

Întâlnirea

Întâlnirea cu tatăl și cumnatul a avut loc pe câmpul de lângă dispensarul din Valea Călugărească. „Mi-au spus că fuseseră arestați și torturați pentru a spune unde m-am ascuns, dar, cum ei nu știau nimic de soarta mea, nu le-au putut da vreun reper.” Atunci, „băieții cu ochi albaștri” s-au gândit la o stratagemă. I-au pus în libertate, cu condiția să dea de urma sa și să-l denunțe. Tatăl și cumnatul, cu lacrimi în ochi, „mi-au spus că nu pot face așa ceva, deoarece m-ar avea pe conștiință.” Suferința lor l-a impresionat profund pe Ilie. Știa că iarăși vor fi arestați și schingiuiți și, cum nu concepea ca alții să sufere pentru el, a luat pe loc hotărârea de a se preda. „Era soluția cea mai onorabilă, căci dacă tatăl meu m-ar fi predat, așa cum ceruseră securiștii, sunt sigur că ar fi murit de durere și remușcări.”

Să nu te predai securiștilor duminica. S-ar putea să-ți dea liber

Senin și gata de a înfrunta orice, chiar și moartea, a doua zi – era duminică, 21 decembrie 1956 -, a plecat spre București, cu intenția de a se preda trupelor de Securitate din M.A.I., forul superior al batalionului 7 Securitate Florești – Cluj, de unde plecase în ianuarie 1950. „Era un joc oarecum copilăresc, pornit din dorința de a nu le da satisfacție celor de la Securitatea din Ploiești, care ar fi considerat că le-a reușit planul de a mă determina să mă predau, deși știm sigur că, până la urmă, tot în mâinile lor voi ajunge.”

Ilie s-a prezentat la Comandamentul trupelor de Securitate. Ofițer de serviciu era un căpitan, căruia i-a explicat, pe îndelete, situația sa. I-a povestit cum și-a părăsit unitatea în ianuarie 1950, cam tot ce făcuse în perioada scursă de atunci și cum a ajuns la decizia de a se preda. „Căpitanul a rămas năucit pentru moment, fără să scoată vreun cuvânt”, notează Ilie. Într-un târziu, căpitanul avea să-și recapete glasul și să ia o hotărâre care ar fi putut să schimbe cursul vieții lui Ilie, cel căzut în dizgrația regimului comunist instalat în România și urmărit de Securitate de șapte ani! Ce decizie a găsit de cuviință să ia căpitanul? Ilie relatează: „După un lung moment de tăcere, mi-a spus că este mai bine să vin a doua zi, întrucât, duminică fiind, nu era nici un superior în unitate căruia să-i raporteze, iar el nu mă poate reține. Am zâmbit și mi-am zis:  ce <vânat> bun scapă acest ofițer din mână și câtă încredere trebuie să aibă în mine, de mă lasă liber. În situația mea și în starea sufletească în care mă aflam puteam să iau altă hotărâre și să nu mai vin. Cu greu am reușit să mă ridic de pe scaun și să părăsesc încăperea – acuzând o stare de perplexitate, ca de altfel și tatăl meu. Am plecat la o verișoară de-a mea care locuia în cartierul Grivița, unde am rămas peste noapte. N-am reușit să dorm în acea noapte, având inima grea și nereușind să-mi revin din uluială. Dar nu-mi puteam schimba hotărârea, din motivele amintite. Toți au fost de părere că este mai bine să mă predau.”

„În sfârșit”, arestat

A doua zi, cei doi Ilie (senior și junior) s-au dus la comandament, unde, „de data asta, am fost primit de ofițerul de serviciu. Acesta a raportat prin telefon superiorilor săi și, după ce mi-am luat rămas bun de la tatăl meu, amândoi cu lacrimi în ochi, am fost condus la biroul șefului de Stat Major, care, spre uimirea mea, m-a primit în mod cu totul deosebit, mai mult decât colegial, deplângându-mi situația în care mă aflam. După câteva ore, timp în care s-a consultat cu superiorii săi, mi-a spus că are ordin să mă ducă în arestul comandamentului. După ce mi-a strâns mâna și mi-a spus câteva cuvinte de încurajare, m-a dat în primire unui alt ofițer, care m-a condus în arest.”
Arestul era o cameră mare, situată la subsol, cu câteva paturi („priciuri”) de lemn, fără saltele, numai cu pături pe ele, cu o masă pe care se afla o cană de tablă și o gamelă militară. Ofițerul care l-a condus pe Ilie în arest i-a spus că va rămâne acolo până la noi ordine. „În prima zi am stat singur. A doua zi însă, au apărut în arest doi tineri ofițeri, cu gradul de locotenent, care mi-au spus că sunt pedepsiți disciplinar cu o săptămână de arest. Din prima clipă mi-au părut suspecți, întrucât vorbeau foarte puțin despre ei și mai mult mă bombăneau cu întrebări care mă lăsau să înțeleg că erau băgați în mod special acolo, ca să mă tragă de limbă. Tineri și lipsiți de experiență în materie de informații, s-au deconspirat până la urmă că sunt ofițeri de Securitate.”
(continuarea miercuri, 5 martie 2025)

                                                                                       A consemnat Leonida Corneliu Chifu

Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 12 februarie 2025)

În care Ilie e bântuit de gândul sinuciderii 

Eram într-o situație disperată, căci nu concepeam să sufere ai mei din cauza mea. Or, arestarea tatei, surorii și cumnatului m-au nimicit. Mă bătea chiar gândul sinuciderii.” 

Pisica cu clopoței

Timp de aproape o lună a stat Ilie „ca iepurele în culcuș”, dormind puțin ziua, iar noaptea patrulând prin grădină, de unde la orice semnal putea să o rupă la fugă în câmp. Presupunea că Securitatea – informată de Marinaru că deținea asupra sa armament și muniție – va întreprinde o acțiune de anvergură și în forță pentru a-l prinde. Nu se înșela.  

Confirmarea presupunerii sale avea să vină curând. Într-o dimineață, în zori de zi, pe la ora 4, pe strada unde se afla gazda sa, spre ieșirea din sat, „s-a auzit un zgomot infernal de mașini, iar câinii lătrau ca niciodată. Am avut timpul necesar să fug prin fundul grădinii, pierzîndu-mă în câmp, spre pădure. Șansa mea a fost că n-au procedat la încercuirea curții și că au venit precum pisica cu clopoței.” Mai târziu, după eliberarea din închisoare, gazda sa din 1956 îi va relata cum la poartă au apărut patru mașini din care au coborât circa 15 securiști, ofițeri și subofițeri. „Băieții” au înconjurat casa, fiind siguri că Ilie se afla înăuntru. Operația a durat mai bine de două ore, deoarece – știind că Ilie posedă arme – nimeni nu îndrăznea să urce în pod, somând doar de la gura podului. Într-un final, după ce s-a urcat gazda în pod, s-au convins că Ilie nu se află acolo și au trecut la percheziție. „Nu au fost arestate nici gazda mea, nici sora mea. În schimb, de a doua zi, un ofițer de Securitate a stat zi și noapte la părinții mei acasă. Timp de o săptămână, părinții au avut consemn să nu spună nimănui de prezența ofițerului în casă.” 

Despărțirea de cel mai bun amic

După ce a scăpat de „poteră”, Ilie a luat calea spre pădure și la primul puț a aruncat cele trei pistoale pe care le avea asupra sa. Printre acestea, și Browning-ul 6,35, „cel mai bun amic”, care, după cum mărturisea odată Ilie, îi dădea curaj și siguranță în deplasările sale. După aceea s-a dus în pădure, unde a rămas câteva zile, cât să-și revină din șocul prin care trecuse. „Focul se concentrase asupra mea, fiind printre ultimii care trebuia arestați. În această situație mă gândeam să încerc să fug peste graniță, dar știam foarte bine că șansele în conjunctura de atunci erau minime și, în plus, nu eram pregătit pentru o asemenea acțiune. Eram singur, izolat, rupt d eorice relație, în afară d erelația cu Dumnezeu, în care îmi pusesem speranța. A hotărât atunci să meargă la cumnatul său Mitică Filipescu din satul Moara Domnească, cu intenția de a-l trimite pe acesta la Pucheni și la Tinosu „să vadă ce se întâmplă. Așa am și făcut. Cumnatul meu, un băiat bun și mai puțin fricos, s-a dus la Tinosu, eu rămânând la Moara Domnească, la un văr de-al lui. Am aflat mai târziu că – imediat ce a sosit acasă la părinții mei – Mitică a fost arestat împreună cu tatăl meu de către ofițerul de Securitate aflat în casa părinților. Între timp, a fost arestată și sora mea de la Pucheni, care-mi pierduse urma. Situația se complica din zi în zi și lațul se strângea în jurul meu. Eram într-o situație disperată, căci nu concepeam să sufere ai mei din cauza mea. Or, arestarea tatei, surorii și cumnatului m-au nimicit. Mă bătea chiar gândul sinuciderii.”  

Nelu pleacă la Mânăstirea Ghighiu. Spovedania.

În drum spre Valea, pe la asfințit, a ajuns la Mânăstirea Ghighiu. Și cum singura sa speranță rămăsese în Cel de Sus, a intrat în biserică și s-a rugat bunului Dumnezeu, în voia căruia se lăsase. În biserică a întâlnit un preot bătrân, care l-a spovedit și căruia i-a relatat situația în care se găsea. Nelu aflase că unii preoți „făcuseră pactul cu Satana” și îi denunțau pe cei care mărturiseau probleme deosebite la spovedit. „Deși nu-l cunoșteam, acest bătrân mi-a inspirat o încredere oarbă, care m-a determinat să mă spovedesc ca înainte de a muri. După ce m-am spovedit, părintele mi-a ținut o lecție de românism și curaj, încât am plecat de la el senin și gata de a înfrunta moartea. Când am ieșit din mânăstire soarele încă nu apusese și își arunca razele de un roșu aprins spre răsărit. Era o zi frunoasă. M-am oprit și l-am privit îndelung. Mă întrebam cât îl voi mai vedea, dacă îl voi mai vedea vreodată. Apoi, am pornit agale, ocolind orașul prin locuri mai puțin umblate, și am ajuns la Valea Călugărească, la una din verișoarele mele, care, deși foarte speriată, m-a primit pentru câteva zile.” Între timp, Ilie a aflat, prin soțul verișoarei, că tatăl și cumnatul au fost eliberați și că vor să stea de vorbă cu el. A acceptat, deși bănuia că ar fi putut fi o cursă întinsă de Securitate pentru a-l prinde.

Dar cum nu mai întrezărea nici o ieșire, începuse să-i încolțească ideea de a se lăsa prins sau de a se preda, „ca să nu sufere părinții și rudele mele, care nu aveau nici o vină, decât legătura de sânge care-i determinase să mă ocrotească. Și, pe măsură ce schimbam gazdele, îmi dădeam seama că implicam alți oameni nevinovați.”
(continuarea miercuri, 26 februarie 2025)

                                                                                                           A consemnat Leonida Corneliu Chifu

Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 5 februarie 2025) 

Cedarea prin moarte sau vicleșugul

Eram singur, izolat, rupt de orice relație, în afară de relația cu Dumnezeu, în care îmi puneam speranța.” 

An de an, mai ales după abdicarea forțată a Regelui Mihai, creștea numărul celor care se înrolau în organizația PNȚ Prahova. Aceștia nu cunoșteau structura organizației, dar erau gata să declanșeze ofensiva împotriva regimului comunist instaurat în România. Activitatea de rezistență a fost dusă fără răgaz până în toamna anului 1956, când, după Revoluția din Ungaria, membrii PNȚ Prahova au fost arestați. Ion „Nelu” Ilie s-a numărat printre ultimii membri căzuți în brațele Securității. 

Obositoarea așteptare

„Se putea conta pe grupe de asalt în fiecare sat, mai ales după ce a început procesul colectivizării forțate. Dar anii s-au scurs, noi rezistam, dar și comuniștii își consolidau pozițiile, căci cozi de topor s-au găsit în toate vremurile. Îndelungata așteptare a intervenției din afară ne obosise. Rezistența din munți a fost zdrobită în mod sălbatic, rezistența țăranilor față de colectivizare de asemenea, Opresiunea era din ce în ce mai cruntă. Au urmat, în toamna lui ‘56, evenimentele din Ungaria, care i-au înspăimântat cumplit pe comuniștii români. Aceștia au declanșat un nou val de arestări, căruia i-au căzut pradă români din toate straturile sociale. De-acum, Securitatea aresta fără noimă pe oricine socotea că este dușman al poporului, inclusiv cetățeni din rândul țăranilor, în numele cărora declanșaseră dictatura proletariatului. ”

Arestarea lui Marinaru

Dacă evenimentele din Ungaria i-au înspăimântat pe comuniști, în rândurile populației, care suporta cu greu tirania roșie, treziseră un licăr de speranță. Toată lumea socotea inevitabilă o intervenție americană. Dispozitivul organizației noastre era gata de asalt. Entuziasmul era așa de mare, încât comentariile și amenințările se făceau pe față, deschis, fapt ce ne-a costat scump după înăbușirea revoluției maghiare de către tancurile sovietice. A fost momentul politic în care și organizația PNȚ Prahova a căzut.” În avalanșa de arestări, cea mai spectaculoasă a fost cea a lui Florea Petre și, urmată la scurt timp, de cea a lui Dumitru Petrescu-Marinaru, șeful organizației. După cum v-am relatat într-un episod precedent, acesta umpluse un număr însemnat de caiete cu însemnări din viața organizației. Spirit meticulous, Marinaru își nota cu scrupulozitate oameni și fapte, ședințe, întâlniri secrete, contribuții, comportamentul membrilor, acțiuni etc. Documentele de constituire a organizației și „arhiva cu jurăminte” erau la Petre Florea, care avea mai multă experiență în munca subterană. După arestarea lui Florea, soția lui, Ana, învățătoare în satul Odăile, a dat foc arhivei. Această operație a costat-o cinci ani de închisoare.

În alarmă de grad zero

„Marinaru nu a distrus nimic din ceea ce avea scris, dar a ascuns totul cu grijă, crezând că va putea să reziste tratamentului Securității, fără să realizeze faptul că, odată intrat pe mâna acesteia, omul nu putea să reziste chinurilor la care era supus. Chiar și cel care nu vorbește, acceptând moartea prin tortură, înseamnă că a cedat prin moarte”, reflectează Ilie. Fostul deținut politic crede că a găsit soluția prin care se pot contracara aceste neajunsuri: vicleșugul. „Prin vicleșug, se mai poate ascunde ceva, dar și aici este o condiție: să nu știe un al doilea ce ascunzi tu.” Despre caietele document ale lui Marinaru știau și alți membri, în primul rând cei care le ascunseseră, așa că, odată intrați în infernul roșu, al Securității, secretul s-a spulberat și Marinaru a predat, „plocon”, tot ceea ce ascunsese, documente și arme. Astfel, munca Securității a fost ușurată considerabil, fără a mai fi nevoie ca Marinaru să fie torturat. „Eu eram în alarmă de gradul zero și mă așteptam să fiu arestat din zi în zi. Nu am plecat din Pucheni, pentru a putea fi permanent la current cu mersul evenimentelor, respectiv cu arestările. Am stat la gazda mea de siguranță, Maria Panait, cumnata surorii mele, unde aveam o poziție bună, având posibilitatea de a mă strecura în câmp în caz de pericol. Despre gazda mea de siguranță știa și Marinaru, care, desigur, a deconspirat-o.”
(continuarea miercuri, 19 februarie 2025)

                                                                                                    A consemnat Leonida Corneliu Chifu

Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 29 ianuarie 2025)

În prag de revoluție. Maghiară

În ciuda faptului că anii se scurgeau și nimic nu apărea la orizont, „ceva care să ne dea o licărire de speranță în ajutorul din afară…”, cei din Rezistență continuau să spere. 

Pesemne că cel care trăsese în Nelu Ilie ținea mai mult la viața lui decât Ilie la a sa, „căci a dispărut fără să mai vină prin zonă”. Nelu va afla mai târziu, la anchetă, că „cel care a tras fusese pădurarul, care, de frică, n-a spus nimănui despre cele întâmplate. Acesta era modul nostru de viață în codru, destul de primitiv, dar tot atât de interesant.”

Impostorii roșii

Tot pădurea era zona în care aveau loc întâlnirile cu liderii din județ și unde se punea la cale strategia de urmat în lupta împotriva impostorilor roșii. Cel care se ocupa cu aranjamentele necesare acestor întâlniri și care servea și drept călăuză era Costea Petre, „un om de un curaj fără de margini și de o perspicacitate fără asemănare.” În ciuda faptului că anii se scurgeau și nimic nu apărea la orizont, „ceva care să ne dea o licărire de speranță în ajutorul din afară, fără de care acțiunile noastre și ale rezistenței în general nu puteau avea sorți de izbândă”, cei din Rezistență continuau să spere. „Doream să ținem trează conștiința națională și o atmosferă comunistă în toate mediile cu putință, printr-o propagandă de la om la omși uneori prin răspândirea de manifeste în satele din județ și chiar în orașe, mai ales în Ploiești”, unde se aflau vârfurile conducerii țărăniste, cele care mai erau în libertate, deoarece unii dintre ei fuseseră arestați după trecerea partidului în ilegalitate. 

Imprudența lui Marinaru

Ilie și ai lui erau pregătiți pentru bătălia pe care o așteptau cam de multișor. „Oricând, în orice moment, în cazul unei intervenții din afară, noi puteam conta pe o mișcare internă în cadrul județului, care era gata să preia puterea și să lichideze partidul comunist. În aproape toate comunele aveam nuclee în jurul cărora gravita restul populației, nemulțumită de starea de lucruri impusă de comuniști. Este vorba de o rețea subterană foarte bine structurată, alcătuită din cadrele vechi ale PNȚ cât și din alte elemente care aderaseră la platforma PNȚ din ilegalitate”, notează „Nelu”. Schema acestei rețele a fost întocmită pe hârtie de către Marinaru, în ciuda faptului că Ilie insistase să nu se noteze nimic pe hârtie, „dat fiind pericolul ce ne păștea în cazul în care vreunul dintre opozanți ar fi căzut în mâinile Securității. Mai mult, Marinaru nu s-a limitat să aștearnă pe hârtie doar schema organizației, dar i-a trecut în caietul lui și pe cei care, într-un fel sau altul, „au intrat în contact cu noi, incluzându-i și pe cei care ne ajutau cu alimente sau bani.”

Recunoștință

Ajuns în acest punct al relatării, Nelu Ilie își amintește cu recunoștință de cei care, riscându-și libertatea, ba chiar viața, i-au sprijinit pe opozanții regimului comunist în lupta inegală în care se angajaseră. Schema organizației va fi dezvăluită când vom vorbi despre procesul intentat rezistenților din 1956. Vom aminti aici unele gazde față de care Ilie are o profundă recunoștință „pentru modul în care ne-au tratat și ne-au apărat. Pentru mine, cea mai fidelă gazdă, unde mi-am petrecut cea mai mare parte a haiduciei de aproape șapte ani, a fost Maria Panait, cumnata surorii mele din Pucheni, care m-a tratat ca pe copilul ei până în momentul arestării. Fiind o femeie bătrână, a scăpat necondamnată, fapt care a avut o rezonanță fantastică în sufletul meu. I-am mulțumit lui Dumnezeu că s-a întâmplat așa. Altfel, aș fi avut-o pe conștiință, pentru că s-ar fi stins în închisoare.”

Suflet de frate sau sabotaje pe calea ferată

Sora sa, Lica, „un suflet mare, un suflet de frate”, îl purta pe Nelu de la o gazdă la alta și se ocupa de aprovizionarea lui. Lica era mai mult decât o gazdă. „Cu toată frica ce o cuprindea uneori, nu m-a părăsit nici o clipă, iar în anchetă l-a luat pe <nu știu> în brațe și în felul acesta a scăpat necondamnată.” Dumitru Pițigoi, un vechi țărănist și un anticomunist fervent, mergea să culeagă informații de la posturile de radio occidentale. Nu a fost arestat, fiind bătrân și foarte bolnav. De asemenea, ginerele său, Mișu Mârza – „pe atunci un tânăr foarte inteligent, muncitor la RMR, o fabrică de reparat vagoane -, care s-a implicat cu tot elenul tinereții sale în mișcarea de rezistență. Reușise să-și închege la RMR un grup de prieteni gata oricând să întreprindă acțiuni de sabotaj. Tot prin el apăreau manifeste la gheștenderul din fabrică. Realizaserăm împreună un dispozitiv pentru sabotaje pe calea ferată. Pentru toate acestea a plătit scump, fiind condamnat la 15 ani de muncă silnică. 

Gazda de siguranță

Pentru că tot vorbim despre gazde, să amintim și de Ștefan Petre, proprietarul casei din câmp, unde aveau loc întâlnirile mai importante ale conducerii organizației PNȚ. „Un om foarte credincios ideilor pentru care luptam noi. Și el avea să plătească cu câțiva ani de închisoare. Apoi, Sile Paraschiv, un băiat tânăr și foarte conștiincios… Am stat în casă la el fără ca cei din conducerea organizației să știe. Era un fel de gazdă de siguranță. El mi-a procurat un buletin de identitate pe care l-am falsificat și de care mă foloseam în deplasările mele. În anchetă a avut o atitudine dârză, fapt pentru care a mâncat multă bătaie, dar a scăpat cu o condamnare mai mică, nefiind încadrat în organizație. Demnă de remarcat este și sora lui, Gica, soția lui Ștefan Petre, care ne aducea de mâncare în pădure. Mai era și Tanti Maria, din satul Odăile, gazda de bază a lui Marinaru, „o bătrână pravoslavnică”. Nu se pricepea la politică, „dar îi ajuta pe cei prigoniți, cum spunea ea, motiv pentru care a scăpat necondamnată.”

Ilie, băiat de curte

Acestea au fost unele dintre gazdele din comuna Pucheni. În comuna Gorgota, Ilie avea, de asemenea, mai multe gazde. Una dintre acestea era Ștefan Nicolae, ginerele lui Dumitru Pițigoi din Pucheni, „un om serios, care știa să păstreze secretul cu sfințenie.” În satul Moara Domnească trăia cumnatul lui Ion, Dumitru Filipescu, împreună cu soția sa, Sultana, sora cea mijlocie a lui Ion. „Casa lor îmi servea drept refugiu când se dădea alarma în Pucheni, fie pentru că apăreau mașinile Securității sau din alte motive.” În Tătărani, era adăpostit la verii tatălui său, unde nu zăbovea prea mult. „Am stat o bună parte din timp și în Boldești, la un negustor, Titi Niculescu, un tip curajos și cu relații, la care am lucrat fără să mă ascund, trecând drept un muncitor și băiat de curte al negustorului. El mă trimitea toamna la lucru în viile inginerului Grigorescu, unde eram ferit de dealurile din Boldești. Am fost găzduit și în Ploiești, pentru perioade scurte, la oameni al căror nume – după zeci de ani – nu mi le mai amintesc, din păcate. Bineînțeles, am stat și acasă la tatăl meu, în comuna Tinosu, unde aveam un adăpost zidit într-o cameră, în care mă ascundeam când venea cineva la părinții mei. Aceștia sunt o parte din oamenii care mi-au apărat viața timp de ani de zile, așteptând, ca și noi, ziua când vom putea acționa pentru a scăpa de pacostea comunistă. Și cum majoritatea celor pe care i-am pomenit mai sus au trecut în viața veșnică, nu pot decât să-l rog pe bunul Dumnezeu să-i aibă în mila Sa, iar celor care mai sunt în viață le sunt veșnic recunoscător.
(continuarea miercuri, 12 februarie 2025)

                                                                                                                                  A consemnat Leonida Corneliu Chifu

Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 22 ianuarie 2025) 

Binecuvântați căprioarele și anticomuniștii

„Acest Browning 6,35 îmi era cel mai bun amic, care-mi dădea curaj și siguranță în deplasările mele”

În cursul lunii februarie 1950, Marinaru a convocat o ședință lărgită a membrilor organizației PNȚ, la care au participat și reprezentanți ai PN, veniți din unele comune ale județului. Ședința a avut loc la casa din câmp a lui Ștefan Costache, situată lângă conacul boierului Drăghicescu din comuna Puchenii Moșneni, la care au participat aproape 30 de persoane. Totul a fost bine organizat, într-un desăvârșit secret și cu gardă armată în jurul casei. „Parcă îl văd și acum pe Ion Iorga, un țăran zdravăn din satul Odăile, cum patrula cu <Daimler>-ul german pe piept. Ședința a fost condusă de Marinaru, care a expus situația internă și internațională  – după părerea lui – favorabilă nouă, războiul rece în plină desfășurare urmând a se încheia cu victoria Vestului. Se impunea, așadar, o activitate prodigioasă. Majoritatea membrilor fiind țărăniști, înțelegeau să desfășoare activitate în cadrul PNȚ și nu în cadrul unei organizații mai largi, așa cum  definisem eu în statut”, relatează Nelu Ilie. Marinaru a propus ca organizația să poarte numele de <Organizația PNȚ Prahova>, formulă cu care toată lumea a fost de acord. 

Jurământul

„A urmat jurământul cu mâinile pe pistolul lui Marinaru. Toți juram credință Partidului Național Țărănesc. Deveneam membri ai PNȚ în ilegalitate. Membrii organizației aveau sarcina de a întreține o atmosferă de neîncredere în regimul comunist prin propagandă de la om la om, prin denigrarea regimului, instigarea locuitorilor la a nu preda cotele către stăpânii comuniști, de a nu intra în întovărășiri și gospodării colective etc.” Cei din nucleu aveau sarcina de a procura armament și muniție pentru a fi folosite la răsturnarea regimului comunist. Documentele organizației erau ținute de Petre Florea, care păstra legătura cu conducerea județului, reprezentată de doctorul Ch. Petrescu. Din organizație făceau parte mulți țărani, învățători, preoți, muncitori, avocați, doctori și militari. „Eu aveam sarcina de a mă ocupa de armamentul organizației, care se afla în dotarea noastră și la unele gazde, pentru a-l ține în stare de funcționare. În acest scop, în mod periodic, făceam ședințe de trageri cu pistolul în grădina lui Drăghicescu, ce se afla de-a lungul râului Prahova, între Pucheni și Potigrafu.”

În „Codrii Vlăsiei”

O altă sarcină a lui Ilie era aceea de a realiza periodic informarea politică asupra evenimentelor internaționale, informații pe care le culegea de la posturile de radio occidentale, în special de la „Europa Liberă”, „Vocea Americii” și „Madrid”. „În calitate de partizan, îmi petreceam o bună parte din timp, mai ales vara, prin pădurile din apropiere, în vestiții <Codri ai Vlăsiei>. Istoria se repetă, precum observați. În mijlocul pădurii, într-un loc plin de hățișuri, am săpat, împreună cu Marinaru, un bordei în care țineam bagajele, alimentele și unde dormeam. Acest bordei a fost descoperit abia în 1955, când pădurea a fost defrișată.” Umbla îmbrăcat în ținuta folosită la muncile agricole, cu un sac de merinde și cu un pistol micuț, Browning 6,35, cu încărcătura necesară, pe care îl ținea în buzunarul mic de sus, din afara hainei, pentru a-l putea folosi cu ușurință când împrejurările o impuneau.

„Acest Browning 6,35 îmi era cel mai bun amic, care-mi dădea curaj și siguranță în deplasările mele. În pădure, unde riscul confruntării armate era mai mare, purtam întotdeauna un pistol Parabellum de 9 mm, mult mai practic în lupta deschisă. Marinaru purta tot un Parabellum, foarte eficace în luptă, lucru demonstrat în tragerile pe care le efectuam periodic. Bineînțeles, aveam în dotare pistoale și mai grele, ca Hauser sau Daimler Puck, pe care le păstram bine întreținute la anumite gazde.” Ilie și Marinaru n-aveau deloc o viață simplă. Veșnic erau în stare de alarmă. Un lătrat de câine, un zgomot de mașină, o persoană străină trecând pe drum „constituiau pentru noi motiv de îngrijorare, fiind gata oricând pentru acțiune în apărare. Mai ales în pădure, situația era foarte delicată, căci fiecare adiere de vânt stârnea zgomotul frunzelor, apoi zbortul păsărilor și fuga animalelor din pădure ne făceau să ciulim urechile și să încordăm mâna pe pistol. Toate acestea conduceau la o concentrare nervoasă care ne obosea.”

Tovarășe de haiducie

„Deși în continuă alertă, ca un vânat hăituit, aveam însă și momente plăcute, când, ascunși în tufărișul de pe marginea râului, se delectau privind șirul de căprioare care, foarte ordonat, prin flanc câte una, veneau de se adăpau la gârlă, mereu pe aceleași cărări știute de ele. Ca și noi, veșnic în alarmă, scrutau văzduhul, adulmecând aerul și ciulind urechile, apoi sorbind puțină apă și iar scrutând zarea. Câțiva cerbi bătrâni se întreceau în frumusețe, cu numeroasele ramificații ale coarnelor uriașe care le îngreunau deplasarea prin hățișuri”, notează Ilie.
Ideea de a împușca o căprioară, care le-ar fi asigurat hrana pentru mult timp, îi tenta din cale-afară. După o îndelungată reflecție și numeroase discuțiipe această temă, au ajuns la concluzia că niciunull dintre ei nu ar putea trage într-o căprioară. „Aceste animale, de o finețe și o suplețe fantastică, duceau aceeași viață ca și noi, mereu hăituite, gata oricând să fugă, să se ascundă, fără altă posibilitate de apărare. Oricât am încercat să mă conving să trag într-o căprioară, gândindu-mă la folosul material, nu am reușit. Le-am socotit ca pe tovarășele noastre de <haiducie>. Ca și ele, aveam și noi cărările noastre și vadul unde ne spălam sau făceam plajă. Dimineața, când soarele răsărea și-și oglindea razele sale în apele râului, pe răcoare, apăream și noi și ne făceam toaleta de dimineață, mereu în alertă, căci oricând puteam fi reperați de pe malul celălalt, care era mult mai înalt.”

Ținta Ilie

Se zice că de ce ți-e frică nu scapi. Într-una din zile („era de dimineață”), Ilie a plecat singur la gârlă, să se spele. În vreme ce se spăla, cineva, „nu se știe cine”, aflat pe malul celălalt, a tras un foc de armă în direcția lui Ilie. „Instinctiv, la detunătură, m-am aruncat în apă, unde am rămas câteva clipe. Revenindu-mi, am țâșnit în tufiș, am luat pistolul și, fără să mă gândesc, am ieșit pe mal, am tras un foc în aer și am strigat: <Acum vino să stăm de vorbă!>.
(continuarea miercuri, 5 februarie 2025)

                                                                                                                        A consemnat Leonida Corneliu Chifu

Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 15 ianuarie 2025) 

Ilie sare în apărarea lui Tito

„Îmi aduc aminte că la una din orele de educație politică, când se discuta această problemă, eu m-am ridicat și am spus că, după părerea mea, Tito își apără independanța și integritatea națională. Atunci s-a lăsat o liniște mormântală, iar ofițerul de poliție a pus capăt orei de educație.” 

După terminarea studiilor liceale, Ion Ilie urma să-și definească opțiunea pentru o meserie. Un prieten de-al său din Ploiești, Traian Tudose, urmase cursurile anului I la Facultatea de Teologie. „Acesta m-a convins că Teologia nu este potrivită în conjunctura politică a vremii și că cel mai bine ar fi să mergem la școala de ofițeri de jandarmi (deși eu mă gândeam să urmez medicina militară), unde, în paralel, urmam, pe socoteala statului, și Facultatea de Drept. Și am socotit noi că, dacă meseria de ofițeri de jandarmi nu ne va conveni, vom rămâne cu calitatea de juriști, care oricum era valabilă în orice sistem politic.” Ilie și prietenul său repurtează primul succes: intră la Drept, cursuri fără frecvență. Apoi, și pe cel de-al doilea: intră și la Școala Militară.

Profesorul de marxism Asultanîi

Ion Ilie are numai cuvinte de laudă la adresa ofițerilor din școală, în frunte cu Borșan, căpitan, commandant de companie, „un militar desăvârșit.” „Aveam profesori buni, aproape toți cadre superioare din vechea jandarmerie, licențiați în drept, cu o singură excepție, profesorul de marxism, un tânăr locotenent, cizmar de meserie, de fel din Tulcea, care făcuse un curs de șase luni la școala de ofițeri politici de la fostul Palat Regal. Desigur, era sub orice critică. În orele de curs, noi făceam bășcălie, dar el nu observa deoarece nu-l ajuta mintea, dar, cum printre noi erau câțiva membri de partid comunist, aceștia au sesizat și au făcut cunoscută incompetența ofițerului ministrului de interne, care, la vremea aceea, era Teohari Georgescu.” Tânărul professor de marxism avea să „dispară” în curând, fiind înlocuit cu un căpitan de jandarmi, licențiat în drept și filosofie, „pus la punct și care ne preda materia la un nivel superior.”
Ofițer politic, căci se introdusese și această funcție, era un sublocotenent, Asultanîi, promoție recentă. „Dacă ceilalți ofițeri erau adevărați domni, Asultanîi era de o răutate fenomenală. Aces om era atât de rău, încât ne trata ca pe niște deținuți. Din când în când, ne făcea percheziție în pupitrele din sala de curs pentru a găsi materiale compromițătoare la adresa regimului.

Generalul Bulan și ofițerii de școală nouă

În același an a avut loc reforma în M.A.I. S-au desființat Poliția și Jandarmeria. S-au înființat, în schimb, Miliția și Securitatea, „iar unitățile de jandarmi, centrele de instrucție și batalioanele de intervenție s-au transformat în trupe de securitate ale M.A.I.-ului, direcție separată în cadrul Ministerului. Această reformă avea să ne afecteze și pe noi, elevii școlii de ofițeri și jandarmi.” Curând, și-a făcut apariția în școală un general din M.A.I., pe nume Bulan, un muncitor de la Grivița, fost coleg cu Gheorghiu-Dej. „După ce ne-a vorbit despre reformă, referindu-se la școala noastră, ne-a spus că noi nu vom deveni ofițeri de miliție, întrucât în miliție se vor recruta cadre din rândurile clasei muncitoare, și vom deveni ofițeri instructori în cadrul trupelor de Securitate. Cu alte cuvinte, deveneam ofițeri de infanterie ai M.A.I.-ului. Și, ca o consecință firească, nu ne-a permis continuarea cursurilor la Facultatea de Drept. Acest fapt ne-a nemulțumit pe toți, dar ce se putea face? În același timp, cursurile școlii s-au redus de la trei ani la doi ani”, notează Ion Ilie.
În anul al doilea, la 1 mai 1949, Ilie și colegul său au fost avansați la gradul de sublocotenent. În școala militară, Ilie și mai mulți colegi au încercat să creeze un nucleu de rezistență „care s-a desfășurat în plan teoretic, fără să se materializeze în mod practic, deoarece evoluția evenimentelor pe plan internațional demonstra că România a fost lăsată pradă Rusiei Sovietice. Apariția Securității ca poliție politică a avut darul de a înspăimânta populația, care rezista eroic în fața reformelor comuniste.”

Cariera blestemată

Ilie se afla în cea mai grea cumpănă a vieții sale. Să rememorăm traseul formativ al fostului deținut politic, Urmează – la îndemnul tatălui său, care-l „menise” profesiei de preot – Seminarul „Nifon” din București. Perspectiva ocupației sovietice îl determină să-și reconsidere viitorul. Va urma, tot în Capitală, Liceul „Aurel Vlaicu”, al CFR-ului. „Apoi intră, în același an, la Facultatea de Drep și în Școala Militară. Este obligat să renunțe la Drept, iar unitățile de jandarmi se transformă în trupe de Securitate ale M.A.I.-ului. „În această conjunctură politică internă, eu îmi defineam, împotriva conștiinței mele și numai urmare a unui concurs nefericit deîmprejurări, o carieră blestemată, aceea de ofițer în trupele de securitate ale M.A.I. Cu steaua de sublocotenent, am fost repartizat, după terminarea școlii militare, la batalionul 7 Securitate din Florești – Cluj”, notează, cu amărăciune, Nelu Ilie.
Din acest moment, cursul vieții prahoveanului avea să se modifice radical. În scurt timp, Ilie va fi urmărit, vreme de peste patru decenii, de Securitate, până la căderea comunismului. Cât privește studiile superioare, nu le va termina niciodată. NU va fi nici preot, nici ofițer, nici medic, nici jurist, „deși aș fi putut îmbrățișa oricare dintre aceste profesii.”

Ilie se „specializează” în represiune

„La acea vreme, a anilor ‘49-‘50, misiunea batalioanelor de intervenție era de a înăbuși mișcarea de rezistență anticomunistă, care cuprinsese o bună parte a societățiiromânești, iar cea mai importantă formă de rezistență era aceea din munți.” Misiunea batalioanelor de intervenție aceasta era: să sprijine Securitatea de stat pentru lichidarea grupurilor de rezistență. „Împotriva voinței și a conștiinței mele, ajunsesem să fac parte din organelle de represiune a neamului meu. Nu! – mi-am zis, asta nu se poate.” Numai că, odată ajuns la batalion, a fost numit comandantul plutonului de artilerie, „specialitate ce mi-o însușisem în anul II al Școlii Militare.” Este trimis apoi la Râmnicu Vâlcea, unde urmează un curs de specializare pionieristică. Revenit la unitate, este numit, spre surprinderea sa, commandant al plutonului de cercetare  – subunitate care, de regulă, acționa în misiunile de luptă. „Mă îngrozea gândul că aș putea fi trimis în misiune în munți împotriva grupurilor d epartizani. La vremea aceea, în munții Bistra acționa grupul maiorului Dabija. Și cum nu aș fi conceput pentru nimic în lume să acționez împotriva grupurilor de rezistență, căci acolo era și locul meu, mi-am făcut un plan de bătaie.”

Gânduri de ducă

Pentru început, Ilie ia decizia de a se manifesta de o anumită manieră la orele de educație politică, „în așa fel încât să trezesc suspiciune și neîncredere ofițerului politic. La acea vreme, era de notorietate <Cazul Tito>, liderul Iugoslaviei, care rupsese legăturile cu Stalin și care devenise <Călăul Tito>. Îmi aduc aminte că la una din orele de educație politică, când se discuta această problemă, eu m-am ridicat și am spus că, după părerea mea, Tito își apără independanța și integritatea națională. Atunci s-a lăsat o liniște mormântală, iar ofițerul de poliție a pus capăt orei de educație.”

Nelu hotărește să iasă cu orice preț din „jocul acesta sinistru” în care deja intrase. Își face planuri de a fugi din țară prin Iugoslavia, teritoriul controlat de cel în a cărui apărare sărise: Mareșalul Iosip Broz Tito.
(continuarea miercuri, 29 ianuarie 2025)

                                                                                                                      A consemnat Leonida Corneliu Chifu

Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 8 ianuarie 2025) 

Ilie se înscrie în PNȚ

„La vremea aceea nu eram încă major și, prin urmare, nu aveam dreptul la vot, dar am determinat pe mulți consăteni să voteze cu țărăniștii. În lumea noastră, a elevilor, se vorbea despre organizații ale rezistenței ca <Sumanele negre>, <Valurile Dunării>, <Gărzile lui Maniu> etc.”

Bătălia de la Puchenii Mari

„Pretutindeni în țară creștea rezistența celor care mai simțeau românește și realizau pericolul ce pândea neamul nostru. Alegerile din 1946 au demonstrat cu prisosință că poporul roman nu acceptă comunismul. În ciuda faptului că național-țărăniștii lui Iuliu Maniu au avut o majoritate zdrobitoare, alegerile au fost falsificate și rezultatul inversat. Astfel, în comuna Puchenii Mari a avut loc o adevărată bătălie între săteni și reprezentanții puterii comuniste instaurată de Armata Roșie în martie 1945. Întrucât se cunoștea dinainte care va fi rezultatul scrutinului în comuna respectivă, comuniștii au recurs la fraudă aducând urnele pline cu buletinele de vot ștampilate pentru BPD (Blocul Partidelor Democrate).” 

„Lepădături muncitorești” vs. „Sumanele negre”

Dar delegații țărăniști și sătenii, în frunte cu candidatul lor, Dumitru Petrescu-Marinaru, au dat foc urnelor, provocând o adevărată luptă între săteni, pe de o parte, și comuniști („lepădături muncitorești”), aduși din Ploiești (gândul ne duce și la ziua de 28 ianuarie 1990, când la București au sosit camioane din toată țara, inclusiv – sau predominant – din Ploiești, pentru a înăbuși manifestația partidelor politice – n.r.). „La fel s-a întâmplat în multe localități din țară, era doar un început al rezistenței anticomuniste. La vremea aceea nu eram încă major și, prin urmare, nu aveam dreptul la vot, dar i-am determinat pe mulți consăteni să voteze cu țărăniștii. În lumea noastră, a elevilor, se vorbea despre organizații ale rezistenței ca <Sumanele negre>, <Valurile Dunării>, <Gărzile lui Maniu> etc.”

Botezul țărănist

Una dintre surorile lui Nelu, Lica, se căsătorise în Puchenii Moșneni. Nelu Ilie mergea adeseori în vizită la ea, împreună cu alte două surori ale sale. Evenimentele petrecute la alegerile din noiembrie 1946 l-au impresionat puternic pe Nelu, Atât de puternic încât a hotărât să-l cunoască pe eroul principal al acelor evenimente, țărănistul Dumitru Petrescu-Marinaru, unul dintre conducătorii PNȚ Prahova. Sora sa i-a făcut cunoștință cu Marinaru și cu nepoții lui, Costică, Gheorghe și Florea. Ilie s-a întâlnit de mai multe ori cu Marinaru, a participat la ședințele de partid „unde veneau conducători de la județ, precum avocații Mitu Jugănescu și St. Zamfirescu, chiar doctorul Petrescu, care era președintele PNȚ Prahova. Aici am primit botezul de țărănist, convingere care avea să mă călăuzească de-a lungul întregii mele vieți.”

În slujba neamului sau Rezistența „de la șes”

Între Nelu Ilie și Marinaru s-a legat o trainică prietenie. Ei, alături de alți prahoveni anticomuniști vor scrie o pagină însemnată a rezistenței „de la șes”. „Aveam să încep o viață nouă, aceea de partizan, o viață dură, care implica multe riscuri și pericole, dar m-am pus în slujba neamului, pe linia conștiinței și a crezului meu politic”, notează Ion Ilie.
continuarea miercuri, 22 ianuarie 2025)

                                                                                                     A consemnat Leonida Corneliu Chifu

Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 1 ianuarie 2025)

 Vacanțe prelungite sau pe când turnătoria nu exista

”… pe vremea aceea nu exista turnătorie ci, dimpotrivă, funcționa o solidaritate colegială perfectă.” Dar acele vremi aveau să ia sfârșit curând. Ilie nu știa încă nimic despre delațiunea instituționalizată, despre „datoria patriotică” de a-ți turna inclusiv părinții drept ”dușmani ai poporului”.

 Ion Ilie rememorează principalele evenimente politice consummate în perioada anilor 38-41: Dictatul de la Viena, pactul Ribbentrop – Molotov, pierderea Ardealului de Nord și a Basarabiei, desființarea partidelor politice, dictatura personală a Regelui Carol al II-lea, abdicarea acestuia la 6 septembrie 1940, instaurarea Statului Național Legionar (14 septembrie 1940), dictatura Mareșalului Ion Antonescu etc.

După ce a terminat cinci clase primare, în toamna lui 1939 Ilie a susținut examen și l-a promovat la seminarul „Nifor” din București. „Era o școală serioasă, unde se făcea carte, nu glumă, și unde aveam profesori de la cele mai bune licee din București. Viața de internat m-a disciplinat și m-a determinat să dau importanța cuvenită școlii.” Ajuns în acest punct al istorisirii sale, Ion Ilie vorbește cu multă căldură despre anii de seminar. Acordă spații însemnate profesorilor și colegilor mai apropiați. Viața de seminarist este descrisă în ultimele detalii. Reținem doar o relatare care are o profundă semnificație pentru fostul deținut. Anul școlar era împărțit în trei trimestre. Elevii aveau o vacanță lungă de vară și alte două, de Paști și Crăciun, a câte două săptămâni fiecare. Vacanțele erau așteptate cu nerăbdare și, uneori, cei de la clasele mai mici recurgeau la diferite trucuri pentru a le prelungi. „Bunăoară, îmi aduc aminte că eram în clasa a doua. Cu două săptămâni înainte de a intra în vacanță, unui elev îi vine o idee: să ne batem cu peria pe burtă și, astfel, cu pielea iritată, să mergem la infirmerie și să-i spunem domnului doctor că avem râie. Zis și făcut. Câțiva colegi, după ce am practicat bătutul respectiv, ne-am dus la infirmerie cu burta iritată. Domnul doctor Mărgescu, un om bun, ne-a trimis pe toți la tratament, la o baie comunală situată lângă crematoriul din București. Acolo era un responsabil care se ocupa special de noi, ne făcea baie și ne ungea cu o soluție galbenă care ne ustura cumplit. După șase-șapte zile de tratament, eram aproape vindecați, dar, pentru a nu fi în contact cu ceilalți colegi, domnul doctor ne-a trimis acasă, în vacanță, cu o săptămână înaintea celorlalți. Așa am câștigat o săptămână de vacanță în plus. Desigur, nimeni nu a suflat o vorbă, căci pe vremea aceea nu exista turnătorie ci, dimpotrivă, funcționa o solidaritate colegială perfectă.” Dar acele vremi aveau să ia sfârșit curând. Ilie nu știa încă nimic despre delațiunea instituționalizată, despre „datoria patriotică” de a-ți turna inclusiv părinții drept „dușmani ai poporului”. Dar… puțintică răbdare. Nu va trece multă vreme și Ilie va afla cum e cu turnătoria și va face cunoștință cu unii dintre practicanții ei. 

Nepotul lui Ion Antonescu

„Toate aceste evenimente le sesizam, dar – copil fiind – nu le percepeam în toată importanța și toată gravitatea lor. În seminar exista o puternică organizație a „frățiilor de cruce” legionare, care se manifesta în paralel cu activitatea școlară. Făceau parte din organizație cei mai buni elevi din clasele superioare. Era ceva frumos și interesant în manifestările lor, acei tineri aveau o ținută și un comportament deosebit, fiind educați în spiritual onoarei și al demnității, oricând gata să-și dea viața pentru țară și legiune”, notează fostul deținut politic. 21 ianuarie 1941 a însemnat înlăturarea legionarilor din viața politică. „În ziua respectivă, în oraș se auzeau focuri de armă, iar tineri legionari seminariști, grupați în formație, îmbrăcați în cămăși verzi, cântau în curtea seminarului, probabil așteptând ordine. Cert este că nu au ieșit în stradă. După înăbușirea mișcării, a treia zi ne-am trezit cu armata dând năvală în curte. A urmat percheziția generală și arestările de rigoare. O liniște de mormânt s-a așternut după aceea în seminar. Circula un zvon în clasele mari: că legionarii au fost trădați de un nepot al generalului Antonescu, elev în clasa a VI-a a seminarului. Mai grav: se spunea că în podul seminarului s-a găsit armament. „În țară a fost instaurată dictatura generalului Antonescu, „führer-ul României”. În anul 1943, când – după bătălia Stalingradului – cursul războiului luase altă întorsătură, „îngrijorarea cuprinsese multă lume din țara aceasta, căci venirea rușilor peste noi însemna o adevărată catastrofă. Catastrofă care n-a putut fi evitată.”

Grajdurile din biserici

„Îmi aduc bine aminte, deși eram copil, cum tatăl meu îmi spunea că dacă vin rușii va fi rău, căci bolșevicii sunt fără Dumnezeu, și așa cum au făcut în Rusia, transformând bisericile în grajduri pentru cai, așa vor face și la noi.”
În aceste circumstanțe, profesia pentru care Ilie-tatăl își menise fiul, cea de preot, i-ar fi adus mari necazuri juniorului și, cum tatăl era ceferist, s-a gândit că ar fi bine să-l transfere la Liceul „Aurel Vlaicu” din București, liceul CFR-ului, unde director era criticul literar Pompiliu Constantinescu, „un intelectual rafinat și un mare om de suflet.”
„Aș putea spune că la terminarea liceului aveam dejà cristalizată o concepție clară despre lume și viață, contrară concepției materialiste care a fost impusă societății românești de după 1944. Firește, acest conflict de idei avea să mă ducă la un <<război>> deschis cu societatea socialistă, care m-a sancționat ca atare.”

Tovarășii cu balalaici

Intrarea rușilor în țară – în anul 1944 – l-a găsit pe Ilie în comuna sa natală. Și cum pe-acolo ducea drumul spre vest, „mi-a fost dat să <trec în revistă> coloane nesfârșite de <mameluci> în drumul lor spre Berlin. Rușii jefuiau populația fără milă. Chiar în prima noapte, după trecerea primelor coloane de soldați sovietici, ne-au vizitat trei <<tovarăși>>. Un ofițer și doi soldați cu balalaicile la gât. După ce tatăl meu a descuiat ușa și după o lecție politică, desigur, cu înjurăturile de rigoare, a început percheziția. Nu știu ce căutau, știu însă că au luat banii și niște borcane cu dulceață”. Pasiunea soldaților sovietici pentru ceasuri era binecunoscută. La un moment dat, unul a întrebat de ceas, dar tatăl lui Ion, prevăzător, ascunsese bine „longinesul” de buzunar pe care îl avea. „În sfârșit, ne-au salutat cu nelipsitele înjurături și au plecat la preotul satului, la a doua casă de la noi. După mai multe vizite ale <eliberatorilor noștri sovietici de sub jugul fascist>, părintele avea să-și des duhul de spaimă.” Venirea rușilor le-a dat posibilitatea lui Ilie și alor lui să cunoască „omul sovietic”. „Curând aveam să asistăm la dezagregarea societății românești și la instaurarea unui regim străin mentalității și firii poporului roman”, notează „Nelu” Ilie.
(continuarea miercuri, 15 ianuarie 2025)

                                                                                                                    A consemnat Leonida Corneliu Chifu

Drumul de la iubirea de patrie și rege la dușmanul poporului

„O puternică impresie a lăsat în sufletul meu de copil moartea Reginei Maria. Atunci, cu întreaga școală am fost la gară, pentru a vedea și onora cortegiul reginei, care trecea pe calea ferată.”

 Pe Ion „Nelu” Ilie l-am cunoscut la o întâlnire a foștilor deținuiți politici veniți din întreaga țară pentru a comemora „Momentul Târgșor”, închisoarea politică prin care mulți dintre ei au trecut. La acea întâlnire, Ion Ilie vicepreședinte al AJFDPLA, le-a propus foștilor deținuți politici în închisorile comuniste să aștearnă în scris povestea detenției lor. Nu toți s-au arătat încântați de idee. Mulți erau încă bântuiți de stihiile acelor vremi, de care nu vor să-și mai amintească. Alții au dezarmat, ca urmare a lipsei de reacție a opiniei publice la demersurile lor. Ion Ilie nu se numără printre aceștia. A răspuns cu multă promptitudine solicitării noastre de a-și depăna amintirile din închisorile comuniste. Ne-a prezentat, în manuscris, un volum intitulat „Mărturisiri din rezistența anticomunistă”, la care lucra. Autorul nu avea pretenția că posedă talent scriitoricesc, dar notițele sale – aflate în manuscris, urmând a suferi unele retușuri – au multă limpezime, oferă date neprețuite privitoare la regimul de detenție și relevă monstruozitatea regimului comunist. Beneficiar al unei memorii prodigioase, Ion Ilie este un fin „restaurator” al vremilor pe care le-a trăit. Ex-deținutul nu are fixații resentimentare. Fără a fi consimțit nici o clipă la atrocitățile comuniste, își sondează cu mult calm și luciditate trecutul. Pe parcursul câtorva episoade, vom încerca să prezentăm povestea incredibilă a lui Ion Ilie. Când vom considera că este cazul, vom utiliza citate din volumul încă nedefinitivat al fostului deținut și fragmente din interviul pe care ni l-a acordat.

Copilăria lui Nelu

S-a născut în anul 1928, în comuna Tinosu, din județul Preahova, localitate situată la 15 km de Ploiești. „Satul în care m-am născut este o așezare veche, cunoscută încă din vremea lui Mihai Viteazu, care a construit un punct de observație pe cea mai înaltă cotă de pe malul râului Prahova și ale cărui urme au dăinuit până nu demult, sub denumirea de foișor. În cărțile de geografie și istorie ale vremii, locurile mele natale erau cunoscute sub numele <Cetatea Tinosu>”. Aici, cu ani în urmă, vestitul istoric și arheolog profesorul Vasile Pârvan a descoperit vase de lut, urme ale unei civilizații preistorice.
În perioada în care Ilie deschidea ochii, comuna cunoștea o dezvoltare impetuoasă, datorită în bună măsură preotului satului, Alexandru Nicolau, „care era un <semănătorist> și care a construit o biserică nouă în comună, a creat o bancă populară și o cooperativă de consum. Astfel, nivelul de trai material și spiritual al comunei a crescut simțitor în primele decenii ale secolului XX.”
Tatăl. Fiu de țăran, a rămas orfan de mic. A devenit ceferist și ca ceferist a ieșit la pensie. Un fapt semnificativ: tatăl era membru al PNȚ. „Un om ordonat, pătruns de simțul datoriei și care era gata oricând să-și ajute semenii la nevoie.”
Mama. Fiică de viticultor, provenea din comuna Valea Călugărească. „O femeie bună și blândă, care a crescut cinci copii în frica lui Dumnezeu și respectul aproapelui”. Peste drum de via bunicului lui Ilie se întindea, pe o suprafață imensă, cuprinzând dealuri și văi, viile boierului Fernic, tatăl lui Ionel Fernic, nimeni altul decât compozitorul nemuritoarelor romanțe.
„Cum îmi mergea pâra că sunt cam neastâmpărat, tatăl meu s-a gândit să mă dea la școală mai devreme, așa că la vârsta de 6 ani am început clasa întâi primară. Cât privește cartea, nu aveam probleme. Aveam note foarte bune, numai la purtare stam mai prost, căci deși eram cel mai mic din clasă, mă număram printre cei mai zglobii copii.”

Pentru țară, rege și biserica străbună

„Duminica și sărbătorile religioase când nu mergeam la școală, mama mă îmbrăca frumos și mă trimitea la biserică, peste drum de casa noastră. Aceasta era mai mult opera tatălui meu, în calculele căruia urma să devin preot.” Ilie consideră că a primit o educație frumoasă, axată pe dragostea de țară, rege și biserica străbună. „O puternică impresie a lăsat în sufletul meu de copil moartea Reginei Maria. Atunci, cu întreaga școală am fost la gară pentru a vedea și onora cortegiul reginei, care trecea pe calea ferată.” Principalele sărbători nereligioase la care participa tot satul erau 10 Mai, Ziua Regelui, și 24 Ianuarie, Ziua Unirii. O puternică influență asupra lui Ilie și a tineretului școlar a avut-o Străjeria, organizația de tinerat înființată de Regele Carol al II-lea. „Credință și muncă pentru țară și rege”, era deviza străjerului. „Desigur, noi nu sesizam la vârsta aceea evenimentele ce se petreceau pe arena politică a țării noastre. Copii fiind, nici nu ne interesa.”

Curentul naționalist era în plină ascensiune, și din când în când treceau prin sat, mărșăluind și cântând, detașamente de legionari îmbrăcați în cămăși verzi. „Era impresionant, iar copiii se țineau după ei până ieșeau din sat. Acestea au fost evenimentele cele mai importante și care și-au lăsat amprenta asupra structurii mele educative în perioada cât am urmat cursurile școlii primare din satul meu natal.”
(continuarea miercuri 8 ianuarie 2025)

                                                                                                            A consemnat Leonida Corneliu Chifu