Tradiții

In vechime, pe data de 1 martie, martisorul se daruia inainte de rasaritul soarelui, copiilor si tinerilor – fete si baieti deopotriva. Snurul de martisor, alcatuit din doua fire de lana rasucite, colorate in alb si rosu, sau in alb si negru, reprezinta unitatea contrariilor: vara-iarna, caldura-frig, fertilitate-sterilitate, lumina-intuneric. Snurul era fie legat la mana, fie purtat in piept. El se purta de la 1 martie pana cand se aratau semnele de biruinta ale primaverii: se aude cucul cantand, infloresc ciresii, vin berzele sau randunelele. Atunci, martisorul fie se lega de un trandafir sau de un pom inflorit, ca sa ne aduca noroc, fie era aruncat in directia de unde veneau pasarile calatoare, rostindu-se: „Ia-mi negretele si da-mi albetele”.

Unele legende populare spun ca martisorul ar fi fost tors de Baba Dochia in timp ce urca cu oile la munte.

Cu timpul, la acest snur s-a adaugat o moneda de argint. Moneda era asociata soarelui. Martisorul ajunge sa fie un simbol al focului si al luminii, deci si al soarelui.

Poetul George Cosbuc, intr-un studiu dedicat martisorului afirma: „scopul purtarii lui este sa-ti apropii soarele, purtandu-i cu tine chipul. Printr-asta te faci prieten cu soarele, ti-l faci binevoitor sa-ti dea ce-i sta in putere, mai intai frumusete ca a lui, apoi veselie si sanatate, cinste, iubire si curatie de suflet. Taranii pun copiilor martisoare ca sa fie curati ca argintul si sa nu-i scuture frigurile, iar fetele zic ca-l poarta ca sa nu le arda soarele si cine nu le poarta are sa se ofileasca.”

Cu banul de la snur se cumparau vin rosu, paine si cas proaspat pentru ca purtatorii simbolului de primavara sa aiba fata alba precum casul si rumena precum vinul rosul.

Despre istoricul martisorului, Tudor Arghezi afirma in volumul „Cu bastonul prin Bucuresti”: „.La inceput, atunci cand va fi fost acest inceput, martisorul nu era martisor si poate ca nici nu se chema, dar fetele si nevestele, care tineau la nevinovatia obrazului inca inainte de acest inceput, au bagat de seama ca vantul de primavara le pateaza pielea si nu era nici un leac. Carturaresele de pe vremuri, dupa care au venit carturarii, facand „farmece” si facand si de dragoste, au invatat fetele cu pistrui sa-si incinga grumazul cu un fir de matase rasucit. Firul a fost atat de bun incat toate cucoanele din mahala si centru ieseau in martie cu firul la gat.

.Vantul usurel de martie, care impestrita pleoapele, nasul si barbia, se numea martisor si, ca sa fie luat raul in pripa, snurul de matase era pus la zintii de mart. Daca mai spunem ca firul era si rosu, intelegem ca el ferea si de vant, dar si de deochi.”

Mentionam ca la geto-daci anul nou incepea la 1 martie. Astfel, luna Martie era prima luna a anului. Calendarul popular la geto-daci avea doua anotimpuri: vara si iarna. Martisorul era un fel de talisman menit sa poarte noroc, oferit de anul nou impreuna cu urarile de bine, sanatate, dragoste si bucurie.

Astazi, valoarea martisorului incepe sa fie data doar de creatia artistica. Se confectioneaza din orice si poate sa semnifice orice. Doamna Irina Nicolau afirma „Candva, credeau in puterea magica a martisorului. Acum nu mai cred. Candva, oamenii credeau ca o baba a urcat la munte cu 12 cojoace si a inghetat. Acum nu mai cred. Si nici nu vor mai crede vreodata. Tot ce pot e sa cunoasca povestea. Atat.”

Sursa: CrestinOrtodox.ro

Pe 24 februarie sărbătorim Dragobetele, sărbătoarea românească a iubirii, o zi plină de tradiții și obiceiuri care încă se mai păstrează din vremuri străvechi.
Poate cel mai frumos obicei dintre toate este să îți exprimi afecțiunea față de persoana dragă, oferindu-i flori sau un cadou simbolic, astăzi și în toate celelalte zile, deoarece iubirea ar trebui sărbătorită în fiecare zi.
O primăvară frumoasă!

A. S. R. Nicolae

Dragobetele – sarbatoarea iubirii la romani

La 24 februarie, in ziua cand Biserica Ortodoxa sarbatoreste Aflarea capului Sf. Ioan Botezatorul, spiritualitatea populara consemneaza ziua lui Dragobete, zeu al tineretii in Panteonul autohton, patron al dragostei si al bunei dispozitii.

Dragobete era ziua cand fetele si baietii se imbracau in haine de sarbatoare si, daca timpul era frumos, porneau in grupuri prin lunci si paduri, cantand si cautand primele flori de primavara. Fetele strangeau in aceasta zi ghiocei, viorele si tamaioase, pe care le puneau la icoane, pentru a le pastra pana la Sanziene, cand le aruncau in apele curgatoare. Daca, intamplator, se nimerea sa gaseasca si fragi infloriti, florile acestora erau adunate in buchete ce se puneau, mai apoi, in lautoarea fetelor, in timp ce se rosteau cuvintele: „Floride fraga/Din luna lui Faur/La toata lumea sa fiu draga / Uraciunile sa le desparti”.

In dimineata zilei de Dragobete fetele si femeile tinere strangeau zapada proaspata, o topeau si se spalau cu apa astfel obtinuta pe cap, crezand ca vor avea parul si tenul placute admiratorilor.

De obicei, tinerii, fete si baieti, se adunau mai multi la o casa, pentru a-si „face de Dragobete”, fiind convinsi ca, in felul acesta, vor fi indragostiti intregul an, pana la viitorul Dragobete. Aceasta intalnire se transforma, adesea, intr-o adevarata petrecere, cu mancare si bautura. De multe ori baietii mergeau in satele vecine, chiuind si cantand peste dealuri, pentru a participa acolo la sarbatoarea Dragobetelui.

Etimologia cuvantului Dragobete

Una din ipoteze este ca Dragobete ar putea proveni din slava veche: dragu biti – a fi drag. O alta ipoteza spune ca numele provine din cuvintele dacice trago – tap si bete – picioare (pedes, in latina). Pierzandu-se limba daca, trago a devenit drago, iar pede – bete (cum se numesc cingatoriile inguste, fasiile tesute). Tapul simbolizeaza puterea de procreare, forta vitala, fecunditatea.

Citește complet pe crestinortodox.ro

Aud, în preziua Sărbătorii Naționale de 1 Decembrie – când ne bucuram de o altă sărbătoare națională, cea a Sfântului Andrei – că se gândesc unii să ne interzică Crăciunul. Acești „unii” nu sunt oricine, ci Comisia Europeană, dornică să introducă în Parlamentul European un proiect de rezoluție prin care termenul „Crăciun” să fie înlocuit cu „sărbătoare”. Aflu că, de această dată, nu s-a reușit. Pentru unii pare stupefiant, pentru alții pare ideal, iar pentru cei mai mulți faptul rămâne indiferent.
Tinerii nu mai știu că regimurile comuniste au făcut același lucru, cu intensități și durate diferite. La noi, după 1948, cuvântul „Crăciun” a fost prohibit și înlocuit cu „Sărbătorile de iarnă”, iar „Moș Crăciun” devenise oficial „Moș Gerilă”. Altfel spus, nimic nu este nou sub soare! Acestea se petreceau în vremea globalismului comunist, când se construia societatea atee și „poporul muncitor unic”, sub egida lui Lenin, Stalin și a altor emuli ai lui Marx. Azi avem un globalism neomarxist care urmărește, cu aceleași cuvinte ori cu altele, apropiate ca sens, scopuri similare. În curând, ni se va spune cum și dacă să folosim termenul „Paști” și ni se va indica cine a înviat și dacă a înviat cineva acum două milenii. Lamentabile iluzii și inutile consumuri de energie, pe banii contribuabililor naivi! Mulți alții, mai puternici decât liderii de la Bruxelles și de la Strasbourg, au încercat să juguleze credința noastră creștină și au falimentat. Revoluția Franceză de la 1789 a înlocuit creștinismul cu numitul „cult al rațiunii”, dovedit a fi, în scurt timp, un fiasco total. Un mare prelat român – cel care a citit la 1 Decembrie Rezoluția de Unire de la Alba Iulia, în fața „Măritei Adunări Naționale” și care acum este „Fericit” în calendar – a spus: „credința noastră este viața noastră”. Lăsați-ne așa cum suntem și cum am apucat de la moși și strămoși și ocupați-vă de treburi administrative pentru Europa, că sunt destule! Până atunci – chiar dacă ne modernizăm și ne adaptăm zi de zi lumii trepidante în care trăim – „noi locului ne ținem”, vorba Poetului.
La mulți ani, România!

Text de Ioan Aurel Pop

Și când plângi, râzi! Măcar puțin, cu-n colț de ochi. Învață de la primăvară: râsul ei răsare mereu, din cel mai greu îngheț. Doar c-un ghiocel, da’ câte hohote de vară vin după!

Mărțișoriți cu bine, doamnelor

(Amorena Minculescu)

Les Roumains et les Moldaves célèbrent le 1er Mars l’arrivée du Printemps, par la fête de « Mărţişor » (prononcer martzichor, nom populaire du mois de Mars), dont l’origine remonte au temps des Daces et des Romains. Le 1er Mars (martius en langue latine), premier jour du vieux calendrier romain on célébrait « Matroualia », la fête dédiée au dieu Mars, la divinité des forces de la nature, du printemps et de l’agriculture.

Ainsi, pour fêter la victoire du printemps dans sa guerre contre l’hiver, les filles et les femmes reçoivent des « mărţişoare», des amulettes de porte-bonheur, considérées comme une expression de l’unité des contraires: printemps-hiver, lumière-ombre, fertilité-stérilité. En Bucovine, par contre, ce sont surtout les hommes qui reçoivent de la part des femmes des « mărţişor», ce symbole du printemps et porte-bonheur.

Le « mărţişor » se porte attaché à la poitrine tout au long du mois de mars, après quoi, dans la plaine roumaine, la tradition veut qu’il soit suspendu à un arbre fleuri, dans l’espoir que toute l’année sera fleurie. Ce mărţişor est une fine ganse formée de deux fils tressés, l’un blanc et l’autre rouge, auxquels on attache une petite figurine – un cœur, une lettre, une fleur, un fer à cheval, un trèfle à quatre feuilles ou bien d’autres petits objets stylisés – qui joue le rôle de porte-bonheur. De nos jours, le mărţişor prend aussi la forme de petites broches garnies du même fil blanc-rouge ou bien des petits bracelets qui sont portés à la main par les femmes.

Les fils rouge et blanc mêlés représentent les deux saisons qui s’entremêlent encore. Le rouge c’est l’hiver (peut-être parce qu’on y fait rougeoyer l’âtre), tandis que le blanc signifie le printemps dont le symbole est le perce neige, le premier qui annonce le retour de la nature à la vie.

Les roumains et les moldaves attachent beaucoup d’importance à cette tradition ludique qui inonde les villes de petits comptoirs ambulants qui vendent des « mărţişor » fabriqués surtout à la main par des artistes et artisans.

Dans la tradition populaire, il y a plusieurs légendes concernant l’origine du « mărţişor », dont les plus connues sont la légende de la fée Printemps et la légende de Baba Dochia.

La légende de la fée Printemps

Il y a fort longtemps, un 1er Mars, un beau perce-neige, blanc et gentil, sortit de dessous la neige dans la forêt. Le vent d’hiver le vit, se mit en colère et déclencha une tempête de neige sur la fleur. Le gentil perce-neige mordu par le froid cria…  La bonne fée du Printemps entendit la fleur sangloter et lui demanda: « – Pourquoi pleures-tu ? », « – Je suis couvert de neige et meurs de froid », répondit le perce-neige.

La fée du Printemps ôta la neige sur la fleur. Tandis qu’elle faisait cela, elle se blessa au doigt contre un petit caillou tranchant caché à coté du perce-neige. Son sang tomba sur la racine de la fleur, la réchauffant, et le perce-neige revint à la vie. Une autre goutte de sang tomba sur les pétales qui devinrent rouges. Aussitôt un autre perce-neige, blanc, poussa à coté de lui. C’est ainsi que les deux inséparables clochettes, rouge et blanche, devinrent à la fois le symbole du printemps, de l’amour et de l’espoir, symbole appelé « Mărțișor ».

Baba Dochia et Mărțișor

Une autre légende, aux multiples versions, est celle de la méchante sorcière Dochia qui envoie sa bru laver un manteau au torrent glacé. La pauvre jeune fille obéit, mais plus elle lavait le manteau, plus il devenait noir. Désespérée, elle se mit à pleurer. Soudain, un homme nommé Marţişor, doté de pouvoirs, apparut et demanda pourquoi elle pleurait. Il lui offrit une fleur aux pétales rouges et blancs, lui conseillant de laver le vêtement encore une fois et de rentrer ensuite à la maison. Et le miracle eut lieu ! Lorsque la jeune fille regagna sa maison, le manteau était blanc comme la neige. La vieille Dochia, quand elle vit au retour la fleur dans les cheveux de la fille, elle crut le printemps revenu et partit dans la montagne avec son troupeau et ses 12 manteaux. Après quelques jours de temps doux, quand elle enleva l’un après l’autre ses manteaux, le mauvais temps fut de retour et le gel la transforma en pierre. La vieille Dochia symbolise l’hiver, ou l’année qui meurt après avoir retiré ses 12 manteaux. Ce conte met également en garde contre le « faux printemps » des premiers jours du mois de mars.

Ce résumé vous est offert par le Cabinet d’avocats GRUIA DUFAUT
qui vous souhaite un Printemps ensoleillé !

(lepetitjournal.com)

Mărțișorul este o sărbătoare populară, care marchează începutul primăverii și corespunde zilei de 1 Martie. Din punct de vedere etimologic, termenul „mărţişor” este un derivat diminutival provenit de la cuvântul „marţ” (denumirea populară a lunii martie, din latinescul „mars), cu sufixul „-işor”.

Originile acestei sărbători nu sunt cunoscute cu exactitate, însă unii crecetători consideră că prezența sa atât la poporul român, cât și la cel bulgar se datorează substratului comun daco-tracic. Pe vremea dacilor, legendele spun că se dăruiau celor apropiați amulete confecționate din pietre albe sau roşii înşirate pe o aţă, despre care se credea că sunt simbol al fertilității. Acestea erau purtate până când pomii fructiferi începeau să înflorească, apoi erau agățate de crengile acestora. Cercetările arheologice efectuate în țara noastră, la Schela Caldovei (județul Mehedinți), au scos la iveală astfel de pietre albe şi roşii, care datează de peste 8000 de ani.

Alți specialiști spun că sărbătoarea mărțișorului a apărut pentru prima data în Imperiul Roman, când Anul Nou era sărbătorit în prima zi a primăverii, în luna lui Marte – zeu al războiului, dar și al fertilității și vegetației. Dualismul acesta este remarcat și în șnurul împletit dintr-un fir alb și unul roșu, albul însemnând pacea, iar roşul, războiul.

Dincolo de aceste tradiții și legende, cert este faptul că mărţişorul nu este un simbol religios sau creştin, ci este specific, așa cum am văzut, credinţelor populare necreştine. Obiceiul de a dărui mărţişoare s-a transmis de-a lungul timpului, reuşind să convieţuiască cu practicile creştine bimilenare. Într-un interviu publicat pe site-ul doxologia.ro, părintele Valentin Băltoi, consilier cultural în cadrul Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului, spunea că „nu putem da sens creştin mărţişorului, ataşându-i simboluri religioase, într-o încercare de «încreştinare» a lui. Asocierea este nefericită. Simbolurile creştine au o semnificaţie specifică şi exprimă în sine realităţi ce nu au nevoie de îmbunătăţiri”.

Într-adevăr, simbolurile creștine ascund în spatele lor povești și semnificații deosebite, având în vedere timpul și locul utilizării acestora. La începuturile creștinismului, în epoca persecuțiilor, creştinii se recunoşteau între ei cu ajutorul acestor simboluri, fără a se expune. Spre exemplu, pe pereții catacombelor din Roma se observă și astăzi urme ale acestor semne: ramura de măslin (simbol al familiei numeroase și al păcii), ramura de smochin (simbol al victoriei) sau crinul (despre care Mântuitorul spunea că este înveșmântat mai frumos decât Solomon). De asemenea, mai găsim în creștinismul primar și simbolul peștelui, cuvântul grecesc ihtis (peşte) fiind format din iniţialele numelui lui Iisus Hristos, al mielului (vietatea cea mai curată și nevinovată), al porumbelului (închipuind sufletul blând, dar și pe Sfântul Duh) sau al butucului de viță de vie (care Îl reprezenta pe Mântuitorul ca izvor sau temelie a Bisericii).

Tot în categoria simbolurilor creștine intră și talismanele sau amuletele purtate de vechii creștini. Prin cuvântul latinesc amuletum sau cel grecesc, περίἄπτον înţelegem nişte obiecte mai mici sau mai mari, pe care creştinii le purtau la mâini, la gât ori pe piept, ca semn al credinţei lor pioase sau ca o urmă a superstițiilor care îi însoțeau chiar și după botezul creștin, așa cum arată liturgistul Badea Cireșanu. Forma acestora era fie rotundă, asemănătoare monedelor, fie pătrată, eliptică sau sferică, asemenea globurilor de mici dimensiuni. Alteori, acestea erau confecționate sub forma unei mâini care ținea o plăcuță pe care scria „zises” (să trăiești!), toate fiind din aur, argint, aramă, lut ars, lemn sau stică.

Sfinţii Părinţi, observând că acest obicei ia amploare, l-au oprit și condamnat cu severitate în cadrul Sinoadelor Ecumenice și prin învățăturile lor, permițând totuși creștinilor să poarte la mână sau la gât o serie de obiecte precum: medalioane din aur sau argint cu monograma lui Hristos, cruci cu bucățele din lemnul Sfintei Cruci, iconițe, bucăți din scrierile sfinte, chipul mielului sau al peștelui, cu speranța că aceștia vor ignora superstițiile și că se vor apropia mai mult de Biserică. Toate obiectele de acest fel purtau denumirea generică de engolpion (gr. εγκόλπιο), termen utilizat până astăzi pentru a denumi acel medalion cu icoană purtat de către episcopi.

Sfântul Ioan Gură de Aur confirmă aceste detalii în Omilia a IX-a către Antiohieni, unde menționează faptul că femeile și copiii purtau la gât cărți mici, cu texte evanghelice, pentru a-i feri de rău, iar Sfântul Grigorie cel Mare mărturisește și el că a trimis reginei Teodolinda, pentru Adulovald, fiul pe care ea îl născuse de curând, două odoare: o cruce care conținea lemn din Sfânta Cruce a Mântuitorului și un exemplar din Sfintele Evanghelii.

Toate aceste simboluri au fost descoperite în mai multe locuri din lume – semn al răspândirii creştinismului în primele veacuri de după Hristos. În România, la Potaissa (Turda, judeţul Cluj), a fost găsită o piatră preţioasă de onix, pe care este sculptată scena Bunului Păstor purtând pe umeri un miel. În stânga se află un copac cu două crengi înclinate deasupra Lui, iar pe o ramură se află o pasăre. În dreapta e o corabie din care cade un om în apă, iar în jurul acesteia se află criptograma IHTIS.

În ceea ce privește tradiția mărțișorului ca simbol al trecerii de la iarnă la primăvară, Biserica nu a interzis niciodată purtarea acestuia, ci l-a îngăduit, având în vedere amploarea manifestării şi caracterul său inofensiv. Este trist, totuși, că astăzi nu mai suntem interesați la fel de mult de tradiții precum bunicii sau străbunicii noștri și că, în fața raftului cu mărțișoare, nu mai avem sentimentul de apartenenţă, de iubire şi dragoste pentru rădăcinile şi valorile poporului. Din păcate, alegerea noastră a devenit una strict estetică sau financiară.

(Cătălin Acasandrei – doxologia.ro)

Sfinţii Macabei au fost şapte fraţi evrei, iubitori de Dumnezeu. Ei au trăit pe vremea împăratului Antioh, care a vrut să distrugă neamul evreiesc şi Legământul lor cu Dumnezeu. Împăratul Antioh a transformat Templul de la Ierusalim într-un templu al zeului Jupiter şi toată lumea era silită să-i aducă jertfe zeului roman. Puţinii evrei care au rămas atunci credincioşi religiei lor au fugit în pustie sau au fost ucişi.

Eleazar, dascăl şi bun cunoscător al Legii Vechi, a fost unul dintre aceştia. Era un om înţelept, cunoscut pentru credinţa lui, care a fost supus la chinuri şi aruncat în foc. Apoi, au fost torturaţi cei şapte fraţi Macabei, ucenicii lui, iar mama lor a ales şi ea cununa muceniciei, preferând să moară în focul aprins pentru fiii ei, decât să trăiască în necredinţă. Deşi aparţin credinţei vechi, de dinainte de venirea Domnului Iisus Hristos, Biserica Ortodoxă îi cinsteşte pe fraţii Macabei pentru credinţa neclintită şi jertfa propriei vieţi pentru Dumnezeu; prin aceasta, cei şapte fraţi stau alături de sfinţii mucenici creştini de mai târziu.

1 august – Ziua Crucii şi Macoveii

În calendarul creştin-ortodox, pe 1 august sunt două sărbători: Scoaterea Sfintei Cruci şi Sfinţii şapte Mucenici Macabei: Avim, Antonie, Gurie, Eleazar, Evsevona, Ahim şi Marcel, împreună cu mama lor, Solomoni, şi cu Eleazar, dascălul lor. Pe 1 august, la Constantinopol, crucea Domnului Iisus Hristos era scoasă din paraclisul palatului împărătesc, în fiecare an, şi dusă în Catedrala „Sfânta Sofia“, unde rămânea până pe 14 august, spre bucuria şi evlavia credincioşilor. Crucea fusese descoperită pe Golgota de către Sfânta Elena, mama împăratului Constantin cel Mare.

Dacă răsfoieşti o carte despre cultura populară, ai să vezi că, în fiecare regiune, această zi se sărbătoreşte altfel. Oamenii au luat din sărbătoare ceea ce au crezut că le este mai de folos. Unii o numesc Ziua Crucii de Vară, alţii, Macovei, Macavei sau Ziua Macaveilor, sau chiar Macoveiul Stupilor, iar pe la munte, se mai numeşte Ziua Ursului. Nu este o sărbătoare marcată cu roşu în calendar, adică o sărbătoare mare, în care nu este bine să lucrezi. Totuşi, nicăieri sătenii nu munceau la câmp, ca să fie apăraţi de boli. Unii stropeau cu Agheazmă grădinile şi livezile, sperând că aşa vor fi ferite de insectele dăunătoare, care, în mijlocul verii, se află în plină dezvoltare. Alţii duceau flori şi spice la biserică; odată sfinţite, plantele erau mai bune de leac, iar grâul sfinţit dădea cea mai bună sămânţă pentru semănat. Iar cei care aveau stupi şi nu scoteau mierea la Sfântul Ilie, o scoteau acum, lăsându-le albinelor miere doar cât să le ajungă peste iarnă.

Uite aşa, sărbătorile şi treburile gospodăreşti se împleteau armonios în viaţa bunicilor voştri.

Ziua Ursului

În satele de la poalele munţilor, pe unde trăieşte şi ursul, oamenii ţin anumite zile ca „sărbătoare“ pentru urs. Nu le ţin din dragoste, ci mai mult de frică să nu le mănânce ursul oile, vacile sau caii plecaţi la păşunea de vară din munte. În Ţara Haţegului, o depresiune situată între Munţii Retezat, Şurianu şi Munţii Ţarcului, oamenii şi acum se tem să lucreze de 1 august. Ei cred că, dacă ar lucra, ar fi pedepsiţi şi ursul le-ar mânca animalele. Mulţi îţi povestesc cum au fost la strâns fânul de Ziua Ursului şi a doua zi au primit veste că ursul le-a mâncat o oaie! Tot din această zi, cred ei, că nu e bine să te mai scalzi în râuri, pentru că ursul îşi bagă coada în apă şi aceasta se răceşte.

De fapt, în această perioadă, începe perioada de împerechere a ursului; mai violent ca de obicei şi mai puţin temător, ursul dă iama în turme, stupi şi semănături.

Cine este ursul?

Ursul brun, care trăieşte şi la noi, este un mamifer din familia Ursidae. Este un animal omnivor de dimensiuni mari: poate ajunge la 500 de kilograme şi la o lungime de 3 metri. Este omnivor, mâncând şi lăstari, fructe de pădure, grăunţe, furnici sau miere, dar şi oi, păsări, peşti şi chiar pui de mistreţi, dacă poate să-i prindă. Este un animal deosebit de puternic.

Până acum o sută de ani, ursul brun era răspândit nu numai la munte, ci şi în câmpie, chiar şi în Delta Dunării. Din păcate, defrişarea pădurilor şi dezvoltarea agriculturii a dus la dispariţia urşilor din câmpie. Din fericire, în pădurile de la munte, mai trăiesc, în România, cam 7000 de exemplare de urşi, adică mai mult de jumătate din numărul urşilor din Europa.

Oamenii se tem de urs…

…pe bună dreptate, dacă le dau de mâncare, cum se întâmplă în unele staţiuni de munte! Urşii se lenevesc şi, în loc să alerge după hrană în sălbăticie, vin la marginea oraşului, să o caute în gunoaie…

…pe bună dreptate, dacă se întâlnesc cu o ursoaică cu pui! Ea te poate ataca, încercând, de fapt, să îşi apere ursuleţii!

…dar un urs singur, în pădure, poate să nu fie periculos. Aşa că ai grijă să nu faci gesturi bruşte, nici zgomot, şi încearcă să pleci în altă direcţie. Nu uita că ursul aleargă mai bine la deal decât la vale şi că adultul nu se poate căţăra în copac, ci doar ursuleţii!

Cuviosul Paisie Aghioritul şi urşii

Sfinţii le dăruiau şi animalelor sălbatice o parte din dragostea care le umplea inima. Cuviosul Paisie Aghioritul, care a trăit între anii 1924 şi 1994 în Muntele Athos, avea atâta dragoste pentru animale, încât acestea îi simţeau bunătatea şi se apropiau fără teamă de el. Sfântul trăia în armonie cu ele, aşa cum a trăit, probabil, şi Adam în rai.

Pe când vieţuia la Mănăstirea Stomiu, s-a întâlnit cu un urs pe o cărare îngustă, în timp ce urca la mănăstire cu un măgăruş încărcat. Ursul s-a retras pe o margine, ca să treacă părintele. Acesta, la rândul său, i-a făcut semn cu mâna să treacă el mai întâi. Dar ursul şi-a întins laba şi l-a tras pe sfânt de mână, să treacă el primul. Părintele a acceptat, dar i-a spus să nu se arate pe acolo a doua zi, deoarece aşteaptă oameni la mănăstire şi poate să-i sperie. Se zice că ursul l-a ascultat.

Altă dată, doi ursuleţi intraseră în curtea Mănăstirii Stomiu. Sfântul i-a luat de ceafă cu blândeţe şi le-a spus să nu mai intre în curtea mănăstirii, ci să vină în spatele bucătăriei, să le dea de mâncare, apoi i-a dus să le arate locul.

Oamenii respectă ursul…

…Şi se tem de el. Îi dedică zile de sărbătoare şi încearcă să trăiască alături fără să îl tulbure. Pădurea poate hrăni şi adăposti şi omul, şi animalele. Deşi ursul este vânat, nu tuturor le place carnea de urs. Se spune că, jupuit de blană, trupul ursului seamănă cu trupul omului şi, de aceea, nu e bine să-l mănânci. În vechime, oamenii îl priveau ca pe un vecin al lor, miţos, care trăieşte în pădure, îşi face bârlog, dar nu ştie să facă focul. Iar legendele spuneau că ursul a fost cândva un morar răutăcios, care şi-a pus o blană de oaie pe corp şi a încercat să-L sperie pe Dumnezeu, pe când umbla cu Sfântul Petru pe pământ. S-a ascuns şi a mormăit: „Mor, mor, mor!“. Dar când a vrut să-şi scoată blana, nu a mai putut…

…Dar îl şi folosesc. Cândva, prin sate umblau ţigani ursari, care prindeau pui de urs şi îi dresau, astfel încât să danseze ridicaţi pe labele din spate, şi aşa îi plimbau prin sate. Oamenii îi primeau în curte, crezând că dansul ursului le aduce noroc. Unii îi puneau să se suie pe spatele lor, sperând că astfel vor scăpa de dureri…

(Ana Pascu – ziarullumina.ro)

(CentrudePresă)

(urmare din ediția de ieri, 10 decembrie 2020) 

Membrii Comunității Evreiești din Ploiești, care include și obștile din Sinaia, Târgoviște și Câmpina, s-au reunit joi, 10 decembrie, la Sinagoga din municipiul de reședință pentru a sărbători Hanuka, Sărbătoarea luminilor, ce se desfășoară vreme de opt zile. De-a lungul anilor, am avut privilegiul de a participa, la invitația organizatorilor, la mai multe sărbători de Hanuka.

”Și o mare minune s-a întâmplat acolo”

Adela Herdan, președintele Comunității Evreiești din Ploiești, ne-a dezvăluit și alte semnificații ale sărbătorii. Hanuka înseamnă și ”educație”. Tradiționalul joc cu titirezul cu laturile patrate, pe care sunt înscrise litere ebraice, a servit drept pretext pentru învățarea preceptelor religioase în timpul interdicției lui Antiohus. Pe cele patru laturi ale titirezului se află înscrise literele ebraice nun, ghimel, hei și sin, care reprezintă expresia ”și o mare minune s-a întâmplat acolo”, cu referire la miracolul uleiului. În același timp, ele reprezintă regulile jocului. Hanuka mai înseamnă ”victoria împotriva întunericului”. ”De ea avem nevoie și astăzi, când, uneori, inamicul este însăși teroarea fără reguli și fără frontiere. Omul trebuie să construiască o lume a luminii și să o apere. Lumina de Hanuka alungă monstrul înfricoșător al întunericului, iar sensibilitatea umană depășește teroarea și forța brută. Hanuka nu este numai o sărbătoare, ci și o călătorie spirituală de opt zile”.

După 106 ani

Referitor la Sinagoga ”Beth Israel” din Ploiești, trebuie menționat că aceasta a beneficiat, într-o primă fază, de un imobil inaugurat la 24 septembrie 1901. Ceremonia de punere a pietrei fundamentale a actualei clădiri a avut loc la data de 17 aprilie 1911, lucrările fiind terminate în luna aprilie 1912. În anul 2003, s-a reușit restaurarea integrală a interiorului sinagogii. În 2006, Mitchel Leon, urmaș al unei distinse familii de evrei din Ploiești, a hotărât sponsorizarea lucrărilor de refacere a exteriorului sinagogii, reinaugurată în 2007. ”Astăzi putem fi mândri că, din 2007, după 106 ani de funcționare neîntreruptă a sinagogii, aceasta a căpătat o nouă imagine, atât pentru evreii din Ploiești, cât și pentru arhitectura urbanistică a municipiului”, apreciază Adela Herdan.
Evenimentul de la Ploiești nu reprezintă un fenomen izolat. Acțiunea se înscrie într-un proiect vast, vizând refacerea tuturor sinagogilor, templelor, caselor de rugăciune și a cimitirelor evreiești din România.

Rav Menachem Hacohen, fost – între 1997-2011 – mare rabin pentru populația evreiască din România, sublinia cu ani în urmă: ”În acest oraș au existat atâția evrei câți sunt azi în întreaga Românie. Viața comunității evreiești în România este o realitate. Avem șansa să trăim mulți ani în istoria acestei țări. Ne îndeplinim o datorie de suflet, de neam. Guvernul României este un sprijin consistent în această direcție. Trebuie să fim împreună pentru a duce la îndeplinire cerințele Comunității Europene. Mulțumim tuturor fraților și surorilor care au contribuit la acest proiect. Să privim cu optimism continuitatea noastră evreiască, care nu înseamnă o viață exclusivistă, ci împreună cu cei din jurul nostru”.

Un alt tip de renovare 

Max Kurzberg, membru al comunității, se referă la semnificația Sinagogii (din grecescul ”a conduce împreună”) în viața evreiască”. Reținem: sinagogile (”case evreiești de rugăciune sau de adunare ”- ”Bet ha-Knesset”), de fapt lăcașurile de rugăciune ale evreilor (”un loc în care să se roage și să facă afaceri”), au proliferat după distrugerea Templului din Ierusalim. Dar primele sinagogi sunt semnalate în Egipt, încă din secolul al III-lea înainte de Hristos. Rabi Moise ben Maimon sau Maimonide (1135–1204), crescut în sinagogă, spune: ”unde sunt zece din comunitatea Israel, trebuie să aibă casă de rugăciune”. Când evreii au fost goniți din Eretz       Israel, mulți au ajuns în Spania. Acolo au ridicat sinagogi în stil arhitectonic maur, începând cu secolul al XII-lea. ”Sinagoga este mai mult decât o școală. Toate sinagogile din lume sunt și biblioteci. În sinagogi s-au născut multe curente filosofice. Iisus însuși și-a început învățăturile în sinagoga din Ierusalimul vechi”.

Sărbătoarea Hanuka de la Ploiești se încheie de cele mai multe ori cu un program artistic susținut de elevi ai Liceului de Artă ”Carmen Sylva” din Ploiești, corul liceului oferind un program de cântece evreiești, încheiat cu celebra ”Havanaghila”.

”Ultimii doi prim-rabini ai Comunității Evreiești din România, Schlomo Sorin Rosen și Rafael Shaffer, s-au născut, au crescut și s-au școlit aici. Rabinii se adresează enoriașilor noștri în română. Trebuie. Asta ne dă speranțe că nu numai zidurile sinagogii se vor reînnoi, ci și viața spirituală se va renova”, aprecia unul dinte vorbitori.

                                                                                                                                                   Leonida Corneliu Chifu

Membrii Comunității Evreiești din Ploiești, care include și obștile din Sinaia, Târgoviște și Câmpina, se reunesc astăzi (joi, 10 decembrie 2020), la Sinagoga din municipiul de reședință pentru a sărbători Hanuka, Sărbătoarea luminilor, ce se desfășoară vreme de opt zile. De-a lungul anilor, am avut privilegiul de a participa, la invitația organizatorilor, la mai multe sărbători de Hanuka.

Sărbătoarea luminii

”Dacă Alexandru Macedon a cucerit lumea antică, dar a permis popoarelor cucerite să-și păstreze identitatea spirituală, urmașii săi s-au străduit să o elenizeze. Un secol mai târziu, Antioh al IV-lea a decis să transforme Templul din Ierusalim într-un templu închinat lui Zeus, interzicând respectarea Shabatului, a determinării lumii noi și a circumciziei, sub amenințarea pedepsei cu moartea, căci toate acestea înseamnă recunoașterea existenței Creatorului, sanctitatea timpului și legătura trupească a omului cu Divinitatea. Astfel, Antioh aduce un preot elenist la Templu, pentru a sacrifica animale interzise, cu scopul de a pângări templul dedicat unicului Dumnezeu al evreilor”, sublinia Adela Herdan, președintele Comunității Evreiești din Ploiești.

În a șaptea zi a Sărbătorii de Hanuka, sărbătoare a luminii, se aprinde cea de-a șaptea lumânărică, în memoria miracolului ce s-a întâmplat în anul 165 î.H. În acel an a fost consemnat triumful lui Iehuda Macabeul asupra lui Antioh al IV-lea Epifanes, cel care numai în Ierusalim masacrase – la 169 a.H. – 40 000 de evrei. Macabeii au intrat în Ierusalim pentru a resfinți Templul. Vrând să ardă ulei pregătit de preoți în vase speciale, sigilate, nepângărite, n-au găsit decât atât ulei cât să ardă o singură zi. Minunea a făcut ca acel ulei să ardă, într-o căniță, vreme de opt zile, fără întrerupere. Pentru a aminti de acest miracol, se aprinde o lumânare în prima zi a sărbătorii, într-un candelabru, apoi câte una în zilele următoare, până în cea de-a opta zi.

Samas

Evenimentele la care ne-am referit nu sunt relatate în Biblie, dar sunt consemnate de cărțile apocrife. Deși Hanuca nu este o sărbătoare la fel de importantă ca Rosh Hasana și altele, este una dintre cele mai iubite și cunoscute de toată lumea. Singurul obicei legat de sărbătoare este aprinderea lumânărelelor. Conform ritualului, lumânărica se aprinde utilizând o a noua lumânare, mai înaltă, numită ”samas” (cu care se aprind toate celelalte). Aceasta poate fi folosită și la iluminat. O altă interpretare din mistica iudaică ne spune că cel care ajută la aprinderea unei lumini în suflete se înalță deasupra celorlalți.

”Hag Hanuka Sameah!”

Ne face plăcere să prezentăm cuvântul transmis de Jorge Diener, director al Joint pentru Europa. Acesta a fost prezent la sărbătoarea Hanuca din 2006.
”Hanuca este lupta macabeilor care luptau în acea perioadă împotriva elenizării, împotriva tendinței grecilor de a ne integra în comunitatea lor. Hanuca este o istorie a libertății. A fost lupta pentru a fi sau a nu fi. Astăzi, după integrarea europeană, nu trebuie să uităm această istorie. Putem fi integrați în societățile în care trăim și în același timp să ne păstrăm identitatea. Dorim să fim bine primiți și să fim capabili de a rămâne ceea ce suntem: evrei. Mă bucur nespus că sărbătoriți Hanuca în această mică și frumoasă sinagogă, care nu e un muzeu, ci trăiește. Ați venit din multe părți pentru a arăta că Hanuca, această sărbătoare aducătoare de lumină în sufletele și inimile noastre, se trăiește din plin”.
Pe toată durata acestor zile, membrii comunităților evreiești se salută între ei cu ”Hag Hanuka Sameah” (”Sărbătoarea Hanuka cu bucurie!”).

În ediția de mâine, 11 decembrie, vă vom prezenta și alte date referitoare la sărbătoarea Hanuka și la membrii comunității evreiești din Ploiești.

                                                                                                                                                     Leonida Corneliu Chifu

Uşa din imagine este un interesant hibrid între elemente neoromâneşti timpurii cum este arcul în acoladă garnisit cu motivul funiei, discuri etnografice solare la bază şi încadrat deasupra de cruci greceşti din frunză de liliac, împreuna cu fragmente Beaux Arts detectabile în special în monograma primului proprietar încadrată de coroana de lauri, un motiv de antichitate clasică, destul de străin registrului decorativ neoromânesc timpuriu ce se inspira în special din motive de arhitectură bisericească medieval tarzie valahă (cunoscută şi sub numele de brâncovenească) şi forme otoman-balcanice. Întreaga compoziţie este martora unei perioade în prima decadă a sec. XX, când stilul neoromânesc era la începuturile sale pe scena arhitecturală a ţării, dând o idee despre cum încerca să-şi „facă loc sub soare” asimiland elemente din stilurile deja consacrate în ochii publicului de atunci.

Sursa: casedeepoca.wordpress.com/tag/simbolistica/page/5/

TUDOR ARGHEZI – “INSCRIPŢIE PE O UŞĂ”

Când pleci, să te-nsoţească piaza bună,
Ca un inel sticlind în dreapta ta.
Nu şovăi, nu te-ndoi, nu te-ntrista.
Purcede drept şi biruie-n furtună.

Când vii, păşeşte slobod, râzi şi cântă.
Necazul tău îl uită-ntreg pe prag.
Căci neamul trebuie să-ţi fie drag
Şi casa ta să-ţi fie zilnic sfântă.

Sursa: versuri.ro

(Marius Manea)

Corazón salvaje (Inimă sălbatică) Mariachi sunt cântăreți de muzică tradițională mexicană.

Cuvântul sombrero se referă, de obicei, la un tip de pălărie originară din Mexic. Cuvântul sombrero este împrumutat din limba spaniolă, unde termenul este folosit pentru orice pălărie cu bor. El provine de la cuvântul spaniol sombra, care înseamnă umbră. Vorbitorii de spaniolă din afara Mexicului o numesc „pălărie mexicană” (sombrero mexicano)Sombrero-urile au o calotă înaltă și un bor foarte întins care poate fi puțin îndoit folosită pentru a se proteja de soarele fierbinte mexican. Pălăriile țăranilor sunt, de obicei, făcute din paie, în timp ce spaniolii mai bogați poartă pălării făcute din pâslă. Este destul de rar în peisajele urbane, făcând excepție doar ca parte a unui costum popular.

Pălăriile Sombrero pot avea multe modele și culori, de asemenea ele au o mica sfoară care țin pălăria pe cap. Ele au fost create atât de largi pentru a oferi protecție maximă împotriva climatului cald al Mexicului: ele sunt destul de mari pentru a umbri complet capul, gâtul și umerii purtătorului.

(Alexandru Petrescu)

Cea mai veche reteta de strudel dateaza din anul 1696, este o reteta scrisa de mana si pastrata la Wiener Stadbibliotehek.

Pe de alta parte, sunt voci care sustin ca strudelul a intrat in bucataria austriaca prin influentele culinare venite din Bosnia si Croatia, unde poarta numele de „burek”, sau ca reteta studelului a fost inspirata de baclavaua turceasca.

Ideea aluatului extrem de subtire se pare ca a fost adusa de armata otomana la sfarsitul secolului al XV-lea, cand turcii au atacat Ungaria, iar de pe teritoriul maghiar, ideea a fost preluata si in cel austriac.

Denumirea de “strudel” este de origine germana si inseamna “vartej”, insa strudelul poate fi intalnit nu doar in Austria, Germania, Ungaria, Croatia, Slovenia, Cehia, Serbia, Slovacia si Romania, ci si in sudul Braziliei.

• Zwetschgenstrudel – strudel cu prune
• Topfenstrudel – strudel cu branza dulce
• Milliramstrudel sau Milchrahmstrudel – strudelul cu crema de lapte. Spre deosebire de strudelul cu mere, Milchrahmstrudel este umplut cu o crema delicioasa si este servit in sos de vanilie fierbinte
• Kirschstrudel – strudel cu cirese
• Kürbisstrudel – strudel cu dovleac. Poate fi sarat sau dulce
• Mohnstrudel – strudel cu mac
• Nussstrudel – strudelul cu nuca
• Erdäpfelstrudel – strudel de cartofi. Se serveste fie ca aperitiv, fie ca fel principal
• Spinatstrudel – strudel cu spanac
• Bohnenstrudel – strudel cu fasole boabe. Este o specialitate a landului Burgenland
• Fleischstrudel – strudel cu carne
• Krautstrudel – strudel cu varza.

Mai este un din ăsta din caimac…

(Alexandru Petrescu)

24 iunie.

Zi importantă pentru creștinii ortodocși, dar și pentru românii care vor să păstreze tradițiile.

În acestă zi, credincioşii ortodocşi sărbătoresc naşterea Sfântului Ioan Botezatorul, cunoscută în popor şi ca Drăgaica sau Sânzienele.

Totodată, astăzi este şi Ziua Universală a Iei, când românii, oriunde s-ar afla, poartă o ie în amintirea portului popular românesc.

(Fotografii realizate de Gabriel Boholț)

Camasa de Gorj, pentru expozitia #Albina – omagiu Doamnei Bratianu. Se deschide luni, la Ploiesti.
Am lucrat pe panza de in si canepa, cu matase albastra, cu fir, paiete si tel.

Un mic anunț publicitar al expozitiei de ii tradiționale cusute cu drag si migală de românce harnice (intre care si ploieștence) de la Palatul Culturii, in Sala Coloanelor, începând de azi, 22 iunie a. c.
Expoziția ALBINA, ediția a II-a, de neratat!

(Crina Manolescu)

(Ioana Corduneanu)