Tradiții

ANTROPOLOGIE

Ei bine da!… Supa sau ciorba pot deveni subiecte de clasificare antropologică!… Parafrazându-l pe Konrad Lorenz (sunt obsedat, vor spune unii!… 🙂 ), iată că putem spune: CE PUTEM ÎNVĂŢA DESPRE EUROPA DE LA CIORBĂ / SUPĂ!… 🙂 Cred că regretatul Radu Anton Roman ar fi înţeles perfect la ce mă refer eu aici, acum!… Dar poate că şi Mircea Dinescu ar înţelege!… Daţi click pe site-ul recomandat şi vedeţi câte un fel de ciorbă care constituie câte o emblemă gastronomică naţională: asta este un mod de a face ANTROPOLOGIE CULTURALĂ!… Cred că voi călători prin Europa ca să mă conving că aceste embleme gastronomice nu sunt umflate cu… pompă!… 🙂 Poftă bună şi, mai ales,… ANTROPOLOGIE CULINARĂ!…

https://www.tasteatlas.com/europe/soups?fbclid=IwAR3aBJQcLgyDbwCu8UK5ByTG0v6zFk5PcgrKEtIlvyzl_oJzH-hD11GfCT8

(Costin Bogdan Georgescu)

Nu știu când, în vechime, s-a auzit pentru ultima dată chemare îndelung-răsunătoare din acest loc magic. Nu stiu nici cum arătau instrumentele acelor vremuri. Marturisesc doar emoția simțită lângă lespezile cetătii dacice “Piatra Rosie”, în vara anului 2018. Poate că “tăcerea” asta a durat câteva secole, ori poate două milenii…Și poate că de undeva, de sus, sufletele strămoșilor au zâmbit dulce-amar. Mulțumesc tuturor celor care (cu bună știință sau întâmplător) mi-au arătat calea către modesta mea înțelegere și învățare!

Fundația Dacica vă așteaptă cu drag la Ziua Cetății dacice Piatra Roșie-2019 https://www.facebook.com/events/356872368427644/

Apoi, de vreți de deslușiți taina sunatului din tulnic și să o duceti mai departe către urmași, vă așteptăm la Școala de vară de Tulnice https://www.facebook.com/events/448962342615520/ si la experimentele JzSpot

Mulțumesc prietenului Mihai Melinescu pentru temerara filmare! Sub pintenul de piatră pe care eram, se cască o prăpastie de câteva sute de metri.

(CentrudePresa)

Rețeta Marcelei (Enache)

Recunoștință pe viață

Marcela Enache este o artistă. A lucrat ca învățătoare la Școala din Corlătești. A înființat aici o trupă de teatru (”Năzdrăvanii”), o formație de muzică populară (”Mugurii populari”) și un cor de muzică religioasă (”Îngerașii”). A câștigat, în ani, numeroase premii (multe premii I) cu elevii ei la concursuri naționale de teatru și de muzică pentru elevi. Am întâlnit-o pe Marcela Enache la o ediție a Festivalul Internațional de Poezie ”Nichita Stănescu”, unde un grup de elevi de-ai săi aflați în clasa a III-a, mult aplaudați de public, au prezentat poezia ”Pușca”.

După ce veți prepara și consuma prăjitura pe care v-o recomandă, vă veți da seama că Marcela Enache este un artist polivalent.

”Doamna Cazacu”

Are rețeta de peste 20 de ani. I-a dat-o o vecină, ”doamna Cazacu”. ”Am gustat de la vecină și mi-a plăcut atât de mult încât mi-am zis: trebuie să reușesc să o fac și eu! Doamna Cazacu a stat lângă mine până am învățat”.
Se iau 250 grame margarină, două linguri de zahăr, două gălbenușuri de ou, două linguri de smântână, o lingură-două de vin alb.

După aceea, invitata noastră trece la ceea ce se numește compoziția. ”Intră aici 1,5 kg mere, 100 g nuci (cojite, desigur) pisate, o lingură de pesmet, un albuș de ou, 150 g zahăr pudră, puțină scorțișoară pisată. Acestea se amestecă și rezultă o spumă. Se freacă spuma cu cele 250 g margarină și cele două linguri de zahăr pudră. Se încorporează, pe rând, gălbenușurile, smântâna, vinul alb și aproximativ 100 g făină (cantitatea de făină și-o reglează fiecare)”.

Operațiuni de seară, operațiuni de dimineață

”Aluatul nu trebuie să fie prea vârtos. După ce se omogenizează bine, se împarte în două, se strâng jumătățile ghem și se introduc în frigider, bine învelite într-un șervet. Se lasă la odihnit cel puțin două ore. Ar fi mai bine să se pregătească de pe o zi pe alta, să se odihnească noaptea, ca și omul, iar dimineața să se continue operațiunile.
Separat, se curăță și se dau prin răzătoarea cu ochiuri mari 1,5 kg mere și se storc de zeamă. Se dau prin mașina de tocat 100 g nuci și se combină cu pesmetul. Apoi, se adaugă 150 g zahăr și scorțișoara pisată. Se ia aluatul, se întinde și se așază cu grijă în tava de cuptor neunsă. Deasupra se presară nucile cu pesmet și zahărul. Se acoperă totul cu cea de-a doua foaie întinsă, se unge cu albuș și se coace 25 de minute în cuptor, la foc potrivit. Poftă bună!”.

Dor de ea

”<Păjitulă cu mere>”, spunea fiul meu. Pe vremea lui Ceaușescu, consumam mai des prăjitura asta, că aveam mere la țară, la Cerașu. Acum, mai rar, pentru că mi-au crescut copiii și au plecat în Italia. Găteam mai mult când erau ei acasă. Mi se face dor de ea (de prăjitură – n.r.) când n-am bani să cumpăr de-alea mai bune din oraș (dar nu mai bune decât a mea). Prăjitura mea mă costă mult mai puțin și se prepară destul de ușor. Partea proastă e că acum țin cură de slăbire și nu mi-o pot permite prea des. Dar – atenție! – creează dependență. După ce o guști, o să vrei mereu. Le-am dat rețeta colegelor și prietenelor. Îmi vor păstra recunoștință pe viață pentru rețeta aceasta”.

A consemnat cu recunoștință,
                                                                                                                     Leonida Corneliu CHIFU

Interviu cu Max Kurzberg, membru al Comunității Evreiești din Prahova

Cei 25 de evrei care mai alcătuiesc Comunitatea Evreiască din Prahova – faţă de 10 000, cât „măsura” aceasta înainte de război – se reunesc uneori în cadrul unor simpozioane organizate, de regulă (exceptând sărbătorile tradiţionale), la Muzeul de Istorie şi Arheologie Prahova. Aceste întâlniri nu au o periodicitate. Comunitatea se adună, în prezenţa ambasadorului Statului Israel în România, când şi cum se  poate, de obicei la iniţiativa vreunui membru al comunităţii. La reuniuni, economistul Max Kurzberg punctează evenimente din istoria (în special cea recentă) atât de zbuciumată a poprului evreu. Prezentatorul desfăşoară o erudiţie înfricoşătoare. „Evreii, în Ploieşti, au fost o forţă. Este de ajuns să ne amintim de Lazăr Edeleanu, o personalitate cunoscută în întreaga lume, de David Emanuel, întemeietorul primei şcoli de matematică din România, de C. Dobrogeanu-Gherea, de actorul Zephi Alşec, de scriitoarea Tania Lovinescu etc.”, apreciază Max Kurzberg.

Soldaţi fără chef şi fără motivaţie

R: Dacă am înţeles bine, sunteţi şi ofiţer printre altele. Ştiţi foarte multe lucruri, din varii domenii…
M.K.: O parte însemnată din educaţia soldatului israelian o reprezintă istoria poporului evreu de-a lungul veacurilor, atât în Iudeea, cât şi în Diaspora. Una dintre sarcinile principale ale comandantului este să însămânţeze sâmburele cunoaşterii geografiei şi istoriei în mintea soldatului, pentru ca acesta să aibă înţelegerea şi motivaţia a ceea ce luptă şi apără. Astfel am dobândit, de-a lungul timpului, atât cunoştinţe, cât şi experienţa necesară de a preda lucrurile învăţate şi citite. Aşa stând lucrurile, soldatul evreu capătă motivaţie, spre deosebire de alţi soldaţi care luptă pe pământuri străine lor, fără chef şi fără motivaţie.
R: Ne oferiţi câteva exemple?
M.K.: Prefer să mă abţin.

În amurg

R: Fie cum spuneţi dvs. Constatăm că vă „răriţi” de la an la an în Prahova. Presupun că acelaşi fenomen se produce la nivelul întregii ţări. Nu vă mai atrage „eterna şi fascinanta Românie”?
M.K.: În perioada interbelică existau aproape 10 000 de evrei în Ploieşti. După război, mulţi au plecat, iar cea mai mare parte dintre cei rămaşi a părăsit lumea aceasta. Fenomenul a avut acelaşi curs şi după ’89 şi nu numai în ceea ce-i priveşte pe evreii din România, desigur. După cum bine cunoaşteţi, în 1948 s-a format Statul Israel. Unul dintre scopurile emigrării l-a constituit reîntregirea familiilor. Un al doilea motiv: sentimentul apartenenţei la o credinţă, o cultură şi o naţiune. Trei: războaiele etnice, care au existat şi vor exista, probabil întotdeauna, la mai toate popoarele lumii. Comunitatea evreiască din Prahova este îmbătrânită, aflată la amurg. Puţini dintre cei din generaţia de mijloc reuşesc să menţină vie flacăra spiritualităţii noastre, prin sporadicele manifestări culturale şi religioase care să-i antreneze atât pe cei vârstnici, cât şi populaţia ortodoxă care, în materie de religie iudaică, e mai mult sau mai puţin ignorantă.

„Pe Marilyn Monroe n-au ştiut unde să o înhumeze”

R: Afirmaţi în urmă cu ceva ani că religia iudaică nu este una misionară. De ce?
M.K.: Iudaismul nu este o religie misionară din mai multe motive. În religia iudaică, după Vechiul Testament, fiecare evreu trebuie să îndeplinească 613 binecuvântări. În partea din Vechiul Testament numită „Levitic” se spune: „Crede şi nu propovădui”, adică nu căuta să-ţi faci adepţi. Adepţii se nasc. Din această cauză, este foarte greu pentru un neevreu să adere la religia mozaică. În primul rând, religia iudaică se împarte în trei secte: evreii ortodocşi, cei care se conduc după preceptele vechii religii, evreii conservatori (aceştia locuind preponderent în SUA), care au reformat parţial religia, şi evreii reformişti, care sunt şi mai liberali în tradiţie. De obicei, cei care fac legătura între cele trei tendinţe sunt evreii reformaţi. Exemple:  Marilyn Monroe, catolică, s-a căsătorit cu dramaturgul evreu Arthur Miller; Liz Taylor – care s-a căsătorit cu Eddie Fischer; sau un Sammy Davis jr. Când a decedat Marilyn, n-au ştiut unde şi cum să o înhumeze. Până la urmă au înmormântat-o în cimitirul protestant.

Moise şi Eroul Necunoscut

R: De ce a fost nevoie să rătăcească strămoşii dvs. 40 de ani în deşert, după Ieşirea din Egipt, până să ajungă pe Pământul Făgăduinţei? Nu se putea mai repede?
M.K.: Conform Bibliei, distanţa dintre generaţii este de 20 de ani. Prima generaţie era constituită din foşti sclavi, cu mentalitate de sclavi. A doua generaţie era alcătuită din născuţi liberi, dar din părinţi sclavi. Abia a treia generaţie era una de oameni liberi, neminată de prejudecăţile generaţiilor trecute, oameni care meritau să aibă o ţară. Moise însuşi a zărit Pămâmtul Făgăduinţei, dar nu a călcat pe el. Drumul se poate parcurge în trei săptămâni, mergând încet. Aş dori să mai adaug ceva: Ziua Eroului Necunoscut este ziua morţii lui Moise. Nu se ştie unde este înmormântat Moise. Se ştie doar că mormântul său ar fi undeva pe Muntele Nevo, dar nu se cunoaşte locul cu precizie. Asta ca să nu devină martir şi sfânt. Un om de talia lui Moise ar fi devenit un al doilea Dumnezeu. Or, credinţa noastră este monoteistă.
R: Vorbiţi o limbă care se numeşte „ivrit”. Ce legătură este între această limbă şi limba Vechiului Testament?
M.K.: Limba actuală este limba Vechiului Testament, fireşte, cu necesare modernizări. Pe la 1907, Eliezer Ben Yehuda a început să reînvie limba ebraică, să o modernizeze. Limba lui Ben Yehuda i-a unit pe toţi emigranţii, cărora li s-a dat o limbă comună. Rezultatul este că această limbă a reuşit să închege un popor venit din zeci de colţuri ale lumii.

„Evreii botezaţi au fost cei mai mari tartori ai evreilor”

R: De ce n-aţi îmbrăţişat altă credinţă?
M.K.: De la 13 ani, un băiat evreu trebuie să vină în Sinagogă, să fie capabil să citească pericopa săptămânii în faţa obştei evreieşti. Dar partea majoritară era în bună măsură analfabetă, iar analfabeţii tind întotdeauna  să-i elimine pe cei diferiţi de ei. Apoi, cei botezaţi, proveniţi din familii evreieşti, au fost cei mai mari tartori ai evreilor. Câteva exemple: Torquemada, Hitler (pe numele său Schiklgruber) sau – ca să ne referim la cei care au acţionat pe teritoriul României – o Ana Pauker sau un Leonte Răutu.
R: Walter Neulander, tatăl lui Petre Roman, cum a fost?
M.K.: Neulander a fost comandantul tatălui meu în Spania, în timpul Războiului Civil. Un comunist convins.
R: De ce credeţi că aţi fost atât de prigoniţi?
M.K.: Tendinţa oricărui venetic, trăind într-un popor de altă etnie, este de a se evidenţia, iar evreii au ieşit întotdeauna în evidenţă prin simţul afacerilor. Ei au fost predominant bijutieri şi bancheri, croitori, avocaţi, pentru că nu li s-a permis să fie altceva – de multe ori, nici să posede pământ – până la emancipare.

„Norocul ţării ăsteia este că are mult nisip…”

R: Cum vă descurcaţi din punct de vedere economic?
M.K.: Israel este o ţară săracă. Spionii lui Joshua, după ce au cucerit Ierihonul, au zis că e ţara laptelui şi-a mierii. O fi, dar aici a curs foarte mult sânge. Este o ţară mică, de doar 21 000 kmp. Deşi Orientul Mijlociu are foarte mult petrol, aici nu s-a găsit un astfel de zăcământ. Norocul ţării ăsteia este că are foarte mult nisip şi poate să absoarbă tot sângele care a curs pe acest pământ.
O prioritate pentru noi o reprezintă popularizarea şi fertilizarea deşertului de sud, deşertul Neghev. Bogăţii naturale? Citrice, fosfaţi care ies din Marea Moartă. În rest, cum spuneam, nisip. Dar diamantele şi şlefuitorii de diamante sunt de primă mână. Aparatura medicală fabricată în Israel este căutată în toată lumea. Cu industria militară stăm foarte bine, că nevoia-l învaţă pe căruţaş. În aceste condiţii, suntem situaţi destul de bine. Suntem pe locul 38 în lume la PIB. Nivelul de trai este destul de ridicat.

”Poporul evreu a rezistat datorită perseverenței sale și nu milei altora”

R: Dreptu-i, n-aţi nimerit tocmai bine…
M.K.: Poporul evreu a rezistat datorită perseverenței sale și nu milei altora… Aş dori să vă spun o anecdotă veche. Moise, după cum bine ştiţi, era bâlbâit. Când Dumnezeu l-a întrebat ce ţară ar vrea să-i dea, Moise a zis: „Dă-mi, Doamne, Transilvania”, dar Dumnezeu a înţeles… Transiordania.
R: Bine că Cel de Sus n-a înţeles… Transnistria.
M.K. (abătut, vizibil afectat): Înţeleg unde bateţi. Transnistria este de tristă amintire pentru evreii din România. Acolo a fost deportată o bună parte dintre ei, de către regimul antonescian.

Ierusalim – capitala eternă a statului evreu şi oraşul indivizibil

R: Poate odată vom mai discuta despre asta. La simpozioanele pe care le organizaţi – unul dintre acestea se intitula „O călătorie în istorie şi geografie. Israel în sunet şi imagini” – v-aţi referit, în câteva rânduri, la divizarea Ierusalimului. Vă rugăm să ne expuneţi punctul dvs. de vedere în această delicată chestiune.
M.K.: În Războiul de Independenţă din 1948 Ierusalimul a fost divizat între tânărul stat Israel şi Regatul Haşemit al Iordaniei. În anul 1954, primul ministru al Israelului de atunci, David Ben Gurion, a declarat Ierusalimul drept capitala Israelului, capitală nerecunoscută de comunitatea internaţională. În urma Războiului de Şase Zile, din 1967, partea răsăriteană a oraşului a fost eliberată, iar în 1970, în urma unui decret parlamentar, cele două părţi ale Ierusalimului au fost declarate un tot. Astfel, Ierusalim a devenit, din capitala eternă a statului evreu, capitala indivizibilă a Statului Israel, obiect care nu va intra niciodată în discuţie în negocierile de pace cu palestinienii.

„Izvorul creştinismului este iudaismul”

R: Ce reprezintă Israel pentru dvs.?
M.K.: Israel reprezintă pentru noi mai mult decât este pentru oricine o ţară. Numai un popor care a pribegit 2000 de ani ştie ce înseamnă cu adevărat o ţară. Redobândirea ţării reprezintă – probabil – cea mai mare realizare a poporului evreu. Şi noi cu asta ne mândrim.
R: Doriţi să adăugaţi ceva neapărat?
M.K.: Da, şi vă mulţumesc pentru faptul că îmi oferiţi această posibilitate. Poporul român, care întotdeauna a fost tolerant cu minorităţile cu care a convieţuit, trebuie să lase deoparte prejudecăţile şi să încerce să înţeleagă că poporul evreu aparţine unei alte religii decât cea creştină, să încerce să pătrundă în esenţa celorlalte religii, mai ales în a celei evreieşti, pentru că izvorul creştinismului este iudaismul. Obiceiurile creştine, sărbătorile, credinţele sunt aproape similare cu cele mozaice, având în vedere că însuşi Iisus şi apostolii provin din sânul poporului evreu. Toţi suntem copii ai aceluiaşi Dumnezeu.

                                                                          Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Tg Jiu, 8 Septembrie 1935.

Președinta Ligii Femeilor Gorjene, Arethia Tătărescu, alături de Elena Toderoiu, mama naturală a Ecaterinei Teodoroiu, cu ocazia dezvelirii monumentului din Piața Primăriei Tg Jiu, monument funerar închinat celei mai importante eroine martir din intreaga istorie a românilor.

La 8 Septembrie 1935, o zi de mare sărbătoare creștină, Sânta Mărie Mică, o veți vedea pe Arethia Tătărescu îmbrăcată în port popular orășenesc, in toată demnitatea unei soții de prim ministru. Cum era firesc, prima doamnă a Gorjului, protectoare și tandră, a fost mereu prezentă în actualitatea Elenei Toderoiu, în acea zi memorabilă pentru istoria Gorjului, pregătind-o sufletește pentru întălnirea emotionantă cu regele Carol al II -lea. De la inhumarea rămăsițelor Cătălinii in pământul Gorjului din anul 1921, trecuseră peste chipul Elenei Toderoiu, 14 ani.

Îmbrăcată in port popular țărănesc, specific femeilor bătrâne din satului Vădeni, cu vestă de vară si cătrințe țesute la războiul de casă, Elena Toderoiu a purtat pe cap in acea zi, tulpanul de bumbac țesut în două ițe fără ornament, imbrobodit pe sub barbă, aidoma ctitorilor moșneni pictați în vechile biserici de lemn ale Gorjului.

Dacă cineva a lipsit de la această mare sărbătoare, la care s-a adunat cea mai mare suflare de oameni văzută până atunci in Piața Primăriei Tg Jiu, a fost Regina Maria, ctitorul României Mari, omul cu meritele cele mai mari din viața și după moartea eroinei de la Jii. Aflată într-un debut de boală, exilată de fiul său Carol al II lea, la Bran și Balcic, regina Maria nu a participat la această mare sărbătoare, având meritul de a se ocupa si implica în ridicarea monumentelor de for public din toate orasele țării, locuri ce aveau semnificații istorice în viața de război a Cătălinii.

Ziua de 8 Septembrie 1935, ar fi fost si ziua ei de nume. Maria.

(Jean Cernitoiu)

Interviu cu prof. dr. în Etnomuzicologie Maria Tănase Marin (II)
(urmare din ediția de ieri, 26 iulie 2019)

Elogiu vestimentației

R.: Ce sfat le dați tinerilor interpreți care aspiră la glorie?
M.T.M.: Oriunde ar evolua, în țară sau în străinătate, la Roma, Paris sau Bertea, esențială rămâne pregătirea… dinainte de spectacol, în special aspectul vestimentar. Există un anumit ritual. Cu o oră înainte de spectacol, artistul să fie costumat. Pe scenă trebuie să fii impecabil, pregătit cum te-ai duce la împărtășanie. Când nu poți să scoți apă de piatră seacă, mai bine te lași.
R.: Și următoarea treaptă?
M.T.M.: La nivel mediu valoric, va mai exista o treaptă: cea de interpret consacrat. Până acolo e drum lung, înseamnă o popularizare foarte bine făcută. Dar întâi de toate: ținuta, vestimentația, felul cum te… porți, prin asta te consacri. Vestimentația îți conferă distincție. Costumul popular să fie foarte bine pus la punct și să reprezinte zona: Maramureș, Prahova etc. Apoi, vocea ta trebuie să fie foarte bine personalizată. Într-atât încât să ajungi să fii recunoscut de ascultători la radio sau să apari la televizor fără să ți se titreze numele. Doi: repertoriul este de mare importanță. Un interpret nu trebuie să aibă o mie de cântece în repertoriu. Lucreția Ciobanu s-a lansat cu două, trei cântece. Pentru că a fost și este o femeie deșteaptă și a știut că publicul trebuie s-o identifice prin cântec. După aceea vine repertoriul. Să ne amintim care sunt piesele reprezentative ale lui Gheorghe Roșoga, ce cântă Mioara Velicu sau Sofia Vicoveanca. (Reporterul fredonează un cântec din repertoriul Vicoveancăi). Vedeți că știți? Și nu sunteți interpret de muzică populară. Să mai dăm un exemplu: Miruna Ionescu s-a consacrat cu ”Maică, m-ai crescut de mică”, din repertoriul Ilenei Sărăroiu.
R.: Să înțeleg că aveți cunoștințe temeinice și în domeniul portului popular?
M.T.M.: Desigur. Când umblam cu magnetofonul studiam și portul popular.

Autentic și tradițional 

R.: Se vorbește mult despre autentic. Teama iubitorilor de muzică populară de-aici provine: din faptul că mulți interpreți se îndepărtează de sursă, fiind contaminați de ”modernități”…
M.T.M.: Autenticul, în sensul pur, nu mai există, se pierde prin mesagerul lui, care este interpretul. Există tradiționalul. Dar când vorbim despre autentic, nu mai poate fi vorba despre femeia de la țară, acompaniată de un fluier sau un caval. Intervine orchestra sau taraful. Când preiei de la sursă, poți interveni cu ”floricele” sau ”întorsături”, dar fără a deturna sensul autentic, ceea ce propui trebuie ”să fie de acolo”: Ardeal, Muntenia etc.
R.: Avem profesori buni la țară?
M.T.M.: Avem mulți profesori buni. Dar să nu credeți că orice interpret este și profesor. Eu doresc ca elevii mei să mă depășească. În sufletul meu nu și-a găsit niciodată loc egoismul, de aceea sunt și interpret și profesor. Timpul a selectat. Se știe, la nivel de județ și de țară, că sunt foarte mulți tineri din Prahova care răzbesc cu adevărat și că eu îi sprijin mai departe. Și nici eu nu lucrez singură. Să nu uităm că la Școala de Artă m-am completat foarte bine cu Felicia Ispas. Nu-i numai un co-repetitor, ci ne completăm, în primul rând în sensul de a ne consulta: cum să-i îmbrăcăm pe interpreți, ce cântece li s-ar potrivi…
R.: De când sunteți la Liceul de Artă?
M.T.M.: Din 1999, când am înființat o clasă de canto popular. Am primit sprijinul domnului director de la acea vreme Florian Nistoroiu în realizarea unei clase speciale de folclor și a grupului vocal ”Ciuleandra”. Ne putem mândri cu premii la olimpiadele și concursurile naționale, în fiecare an.

La Jocurile Olimpice de la Atena

Reporter: Ideea de a vă lua acest interviu ne-a venit după ce am aflat că ați fost la Jocurile Olimpice de la Atena. La ce probă ați participat?
Maria Tănase Marin: (cu un zâmbet) La cea de folclor românesc. Invitația de a merge în Grecia a venit din partea Primăriei Ploiești, care a dat curs unei alte invitații, venite din partea oficialităților elene. Am fost cu grupul ”Ciuleandra”. Am plecat cu elevele mele Georgiana Baciu, Andreea Rusu, Georgiana Baniță, Silvia Măgureanu, Alisa Toma și Alexandra Cernat. Alături de ”Ciuleandra”, a participat și clubul de debate și un grup de elevi olimpici din Ploiești. Pot să spun că pentru ei a fost o vacanță minunată.
Am participat la programul cultural, numit ”Pace și cultură”, program adiacent ”Jocurilor Olimpice de la Atena. La acest program cultural au participat 22 de țări. A fost o experiență interesantă. Am făcut schimburi culturale și de adrese cu delegațiile participante.
R.: Cum era structurat programul?
M.T.M.: În fiecare seară, câte o țară își prezenta programul artistic pe scenă, în aer liber, ceea ce aveau mai bun. În program era prevăzută și o prezentare a orașului din care proveneau artiștii.

Medaliată de Elisabeta Lipă

R.: Ce v-a emoționat cel mai mult?
M.T.M.: Am avut marea bucurie să ne întâlnim cu ”aurul” canotajului românesc. M-au impresionat fetele de la canotaj. Elisabeta Lipă, marea noastră campioană, mi-a pus medalia ei de aur la gât. A zis că și eu o merit.
Din delegația noastră au mai făcut parte profesorii însoțitori ai grupurilor, oameni extraordinari. Domnul Constantinescu, doamna Mioara Gheorghe, doamna profesor Hanganu, doamna Ionescu, de la Școala 32, doamna Georgescu, de la Primărie.
R.: Cum a fost primit programul propus de dvs.?
M.T.M.: Programul artistic al Liceului de Artă din Ploiești a avut mare succes. În deschiderea festivalului, am prezentat un fragment din obiceiul cununii din Maramureș.
Deși nu era prevăzut în program, la închiderea festivalului ”ne-au furat grecii” – cum spunea cineva – și am prezentat cântece și dansuri din Moldova, Oltenia, Ardeal și, mai ales, Prahova. A trebuit, pe suta de metri, să pregătesc grupul vocal– folcloric și din punct de vedere coregrafic.

Greci încântați

R.: Ce-ați mai făcut la Atena?
M.T.M.: Acolo, trei-patru ore pe zi acordam pregătirii pentru dans. M-a impresionat delegația Ucrainei, care s-a prezentat foarte bine, cu două serii de dansatori însumând 50 de artiști. Întrucât am avut foarte multe solicitări, am luat două fete din grupul olimpic și le-am făcut dansatoare!! A ieșit foarte bine. Am realizat cu adevărat proporțiile succesului pe 29 august, când am fost invitați – cum vă spuneam – și la spectacolul de închidere a Jocurilor Olimpice, alături de Ucraina și Grecia. Între 13 și 30 august, am avut o serie de spectacole în aer liber, în diverse locuri din Atena.
R.: Suntem informați că ați ajuns cu întârziere la Atena. De ce?
M.T.M.: Mi-am plătit, pe 17, biletul de avion, din dorința de a avea o reprezentare frumoasă în Grecia, cu grupul ”Ciuleandra”. Și mi-am mai luat și concediu fără plată de la TVR. N-am putut să ajung de la început, deoarece în perioada 11-15 am avut tabără de creație în județul Mehedinți, la Drobeta Turnu Severin, apoi concursuri la Băile Herculane, Orșova… A fost, întâi de toate, a III-a ediție a Festivalului Național de Interpretare a Cântecului Popular pentru Copii ”Cristian Răchitan”, desfășurat în județul Mehedinți. Anul acesta, trofeul a fost câștigat de o fată din Bistrița-Năsăud. La anul, Festivalul se va desfășura la Bistrița. E ca la Eurovision, unde țara câștigătoare organizează ediția următoare a concursului.

”Crescută” de Maria Tănase

R.: Prahova ce premii a obținut?
M.T.M.: Noi am obținut Premiul Special al Juriului, prin Cristina Vrânceanu, și Premiul II, prin Mihaela Precup.
R.: Aveți vreun supranume? ”Privighetoarea”, ”Ciocârlia”, eventual ”a Carpaților”?
M.T.M.: (zâmbind) Nu. Dar umblă prin TVR legenda că aș fi crescută de Maria Tănase, marea noastră cântăreață. Dar Maria Tănase a decedat în 1963, când eu de-abia mă născusem. Legenda a pornit de la faptul că avem același nume. 

Doamna doctor 

R.: Ați adus mai devreme vorba despre doctorat. Ce titlu poartă  teza?
M.TM.: ”Muzica folclorică prahoveană în actualitate”. O lucrare de cercetare, în exclusivitate. Am primit titlul de doctor în etnomuzicologie cu calificativul ”cum laude”. Am fost cooptată și în proiectul UNESCO de salvare a patrimoniului.
R.: Felicitări! Dați-ne, vă rog, două voci ale muzicii populare românești care vă impresionează din cale-afară!
M.T.M.: Când spun voce eu mă gândesc și la repertoriu. Așadar: Grigore Leșe, din Țara Lăpușului, și Nineta Popa, care reprezintă două zone folclorice, Vâlcea și Mărginimea Sibiului.
R.: Acum, la final, aș dori să ne referim puțin și la emisiunile folclorice de la televiziune, gen ”Folclorul contraatacă”…
M.T.M.: Există două căi: una care ajută, alta care nu ajută la conservarea și continuitatea folclorului. Cea care nu ajută e foarte bine imprimată în memoria recentă a oamenilor, prin obiceiuri de calitate discutabilă. Nu dau exemple. E o publicitate ostentativ făcută și foarte densă. Pe când cealaltă cale, publicitatea făcută prin Radio și TVR, ajută. Pentru că posturile naționale au o anumită responsabilitate în această privință. Aceste două căi se amestecă în… show-uri. Dacă mi se propune să fac o emisiune de dance sau de operetă spun că nu este specialitatea mea. Alții fac de toate. Că merge și-așa. Dar problema tocmai asta este: că nu merge și-așa.

”Tudor Gheorghe a fost preocupat doar de carierea lui”

R.: Într-un interviu pe care i l-am luat, cunoscutul rapsod Tudor Gheorghe afirma că toate eforturile sale de a promova cântul popular – în sensul valorificării sale creatoare – în rândul tinerilor au fost sortite eșecului. Spune: ”Cu mine se încheie – elegant – o epocă”.
M.T.M.: E frumos spus, dar este punctul său de vedere. Tudor Gheorghe este un foarte mare artist, dar depinde la câte manifestări folclorice participă, pentru a vedea cum stăm cu urmașii. Din punctul meu de vedere, folclorul este pe mâini bune. De fapt, Tudor Gheorghe a fost preocupat, în opinia mea, doar de cariera lui. Mă bazez pe faptul că sunt copii și tineri talentați, care se prezintă cu o vestimentație impecabilă. Unii nu sunt foarte bine pregătiți la prezentarea cântecului. La nivel național (dar nu în toate județele) sunt profesori și îndrumători buni.
R.: Există o bază de selecție?
M.T.M.: Avem o bază de selecție foarte largă. Țara noastră are foarte multe talente, se cântă mult. Din mulțimea asta de talente, timpul va cerne adevăratele valori. Pentru aceasta trebuie ca specialiștii să susțină valorile pentru a putea perpetua cântul românesc. Și i-aș îndemna să nu uite niciodată că folclorul este emblema, sufletul unei nații.

                                                                             Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Interviu cu prof. dr. în Etnomuzicologie Maria Tănase Marin (I)

Maria Tănase Marin, cunoscuta interpretă a cântului popular, este: prof. dr. în Etnomuzicologie (cu lucrarea ”Muzica folclorică prahoveană în actualitate”), titlu obținut la Universitatea Națională de Muzică din București, unde este profesor la catedra de folclor; profesor de canto popular și folclor la Școala populară de Artă și Colegiul de Artă ”Carmen Sylva” din Ploiești; dirijor, fondator al Ansamblului Folcloric ”Ciuleandra” din Ploiești;  realizator și producător de emisiuni folclorice la TVR. A obținut numeroase premii naționale și internaționale cu ansamblul și elevii pe care i-a pregătit, unii dintre aceștia devenind interpreți apreciați, actori, prezentatori TV, profesori. Activitatea de decenii în slujba cântului popular i-a fost răsplătită cu numeroase premii naționale și internaționale.
Ne oprim aici cu enumerarea aspectelor biografice și a meritelor Mariei Tănase Marin, întrucât multe dintre acestea vor fi amintite pe parcursul interviului pe care ni l-a acordat, cu ani în urmă, după un lung șir de succese, perioadă încununată cu participarea la Jocurile Olimpice de la Atena și obținerea titlului de ”doctor”. Interpreta, profesoara și realizatoarea TV ne-a dezvăluit – ”sine ira et studio” – și câteva aspecte din culisele meseriai și ale unor instituții în care și-a desfășurat activitatea. Așadar:

Răsună valea

Reporter: Când ați auzit sunetul muzicii?
Maria Tănase Marin: Aveam câțiva anișori. Ascultam la difuzor și reproduceam orice tip de muzică: ușoară, populară, clasică, nu numai vocală, ci și instrumentală. Bunicul meu mă asculta cu atenție și zicea tot timpul: ”Fata asta va fi cântăreață”. Din clasa a IV-a, cântam piese din repertoriul Luminiței Dobrescu, Doinei Badea, Angelei Moldovan. Îmi amenajase bunicul un leagăn în grădină, sub un nuc. Mă legănam și cântam de răsuna valea. Aveam și plămâni… Învățătorul din comună, Diboș îl chema, m-a remarcat și m-a pus să cânt la toate serbările. Înființase și un grup vocal pe lângă mine, care mă ajuta la refrene. Exista sâmburele pasiunii în sufletul meu. Se dezvolta odată cu înaintarea în vârstă, fără studiu și fără vreun imbold din partea părinților. Învățam cântece, îmi făcusem și un caiet în care îmi scriam textele melodiilor. Exista înclinația și pasiunea pentru muzică, asta este sigur.
R.: Când ați început să vă șlefuiți calitățile?
M.T.M.: În clasa a IX-a. Intrasem, în 1975, la Liceul ”Nichita Stănescu” (fost ”C.D. Gherea”). Profesorul de muzică, domnul Stănculescu, a făcut o selecție pentru corul școlii și a zis: ”Tu nu ești pentru cor. Trebuie să cânți muzică populară. Te voi trimite la Palatul Culturii să te pregătești”. La Școala Populară de Artă profesoară mi-a fost, vreme de trei ani, doamna Georgeta Dobrinescu. În paralel cu școala populară am desfășurat o activitate prodigioasă. Eram invitată și trimisă la concursuri de Palat, de Casa de Cultură a Sindicatelor, de Filarmonică. În 1979 a început cu adevărat pregătirea mea în domeniu, în sensul că am avut un om care s-a preocupat de repertoriul meu și de viitorul meu muzical. Acesta era Puiu Drăgan, de la Ansamblul Folcloric ”Chindia”.

Susținătorii

R.: Cine v-a mai îmboldit?
M.T.M.: Domnul Drăgan m-a îndrumat spre un repertoriu zonal, pentru că eu cântam de peste tot, fără să mă preocupe zona din care proveneau cântecele. În aceeași perioadă, trei oameni la care mergeam la pregătire mă ajutau la ”bagaj”: Puiu Drăgan, Leonida Brezeanu și Gigi Grama, directorul orchestrei de la Uzina ”1 Mai”.
R.: Se îngrămădeau… sponsorii?
M.T.M.: Exista și finanțare, nu ca acum. Știți cum era: cei care activau în cadrul ansamblului beneficiau de scoatere din producție. Tot în ’79 am înregistrat două cântece cu orchestra de muzică populară a Radiodifuziunii Române, unde dirijor era Paraschiv Oprea. Acesta a reprezentat debutul meu la Radio. A urmat apoi o colaborare constantă cu Radiodifuziunea Română. Am înregistrat cântece cu orchestra Radiodifuziunii, având la pupitru pe Ionel Budișteanu, Ion Albeșteanu sau Marius Olmazu. Nu mi-a fost suficient doar cântatul. Pe mine mă preocupa să știu mai multe.

Mari artiști, mici răutăți 

R.: Ați beneficiat de companii selecte. Marii artiști v-au împărtășit din tainele lor?
M.T.M.: Pot să spun că – n-o luați ca pe o critică! – nu mi-a plăcut atmosfera de la cabinele artiștilor. În primul rând, pentru că nu exista un dialog. Mă așteptam la mai mult de la marii artiști. Am avut ocazia să cânt cu Maria Ciobanu, Gabi Luncă, Romica Puceanu, Maria Cornescu în spectacole unde evoluau și Stela și Arșinel, spre pildă.
R.: Bârfe, șmenuri, șușanele? Unde vă situați dvs.?

M.T.M.: M-am studiat, analizat cu ani în urmă și acum, la maturitate. Astăzi văd totul cu alți ochi. Nu mă prea atrăgea atmosfera din jurul meu. Mici bârfe, rețete culinare, unele răutăți. Preferam să stau de vorbă cu magazionerele sau cu femeile de serviciu. Discutam cu ele tot felul de probleme și necazuri.

Fata cu magnetofonul

R.: Nu v-a impulsionat nici o stea? Cum ați rezistat?
M.T.M.: Tot timpul îmi lipsea ceva. Și, cum vă spuneam, nu aveam pe cineva care să mă îndrume pe drumul ăsta. Fiecare îți indica doar o bucățică de drum. Nu prea aveau ce să-ți spună. Am luat atunci o hotărâre… crucială: m-am transformat într-un mic cercetător, pe cont propriu. Mai întâi, mi-am cumpărat un magnetofon. Plecam de două ori pe săptămână în județ. Întrebam în gară: ”Unde pleacă trenul ăsta?”. Păi, la Cărbunești, la Aluniș… Ajunsă la destinație, îl întrebam pe primul venit: ”Cine cântă aici?”. ”Țața Leana”. Nu mă duceam cu mâna goală în casa omului. Duceam ba o sacoșă cu zahăr, ba o sticlă cu untdelemn, ba o pungă cu orez. Mi s-a dus buhul că eram culegătoare de cântece. Femeile au dat sfoară pe la șezători și la culesul porumbului că vine o fată cu un magnetofon. După ce le-am devenit familiară veneau ele la mine, la Ploiești, și mă îndemnau: du-te și la cutare!

Vânător – culegător

R.: Cum ați profitat de recunoașterea celorlalți?
M.T.M.: Niciodată nu m-am grăbit. N-am urmărit să ajung ”mare”. Eram preocupată numai de cunoaștere. Am strâns foarte multe cântece. Am hotărât că trebuie să le ofer și elevilor mei de-a lungul timpului, nemaivorbind de faptul că s-au dovedit a-mi fi de mare folos în teza de doctorat.
R.: Făceați o selecție a cântecelor?
M.T.M.: Eram preocupați întâi de toate de culegerea acestor cântece, ”scormoneam” după ele sau le ”vânam” din zbor, dar nu-mi dădeam întotdeauna seama care sunt de valoare. Până când i-am cunoscut pe profesor universitar Gheorghe Oprea și pe profesor Emilia Comișel. Ei făceau parte din juriile concursurilor la care participam. Cu îndrăzneală, i-am solicitat să mă primească, să mă asculte. Mă duceam cu banda sau le cântam cum le învățasem. Am înțeles că interpretul are o datorie foarte grea: de a prelua cântecul de la sursă și de a-l prezenta cât mai fidel în fața publicului. Vorbim despre o obligație de fidelitate. În clipa în care intervin dirijorii să le aranjeze, iar interpretul vrea să fie original cu orice chip, cântecul nu mai are valoare. Țăranul, cu toată influența TV și radio, își păstrează cu sfințenie specificul, obiceiurile, dorul și durerea prin cântec. Fără partitură, pentru toată viața.

Cu Hrușcă, Șeicaru, Minculescu, Bitman & comp

R.: Din ce bani cumpărați zahărul și alte produse pe care le ofereați? Erați căsătorită? Vă ajuta soțul? Am înțeles că părinții nu prea agreau pasiunea dvs.
M.T.M.: Așa este. Părinții mei n-au fost niciodată de acord să îmbrățișez o carieră artistică, nici cu preocuparea mea de culegător. Dacă n-ar fi fost bunicul… Încercau să mă îndrume spre altceva, ”că muzica nu-i o meserie” – îmi ziceau. Dar tot am făcut muzică. După Revoluție, având și un soț înțelegător, care m-a sprijinit mult, am putut da curs pasiunii mele. Eram angajată la ansamblul de la ”1 Mai”, ”Dacia” se numea. Munca mea consta în repetiții. Cu acest ansamblu am plecat în foarte multe țări.
R.: Când v-a recunoscut Națiunea?
M.T.M.: Era prin ’84–’85. Am fost cooptată în Cenaclul ”Flacăra”, unde firea mea, înclinată spre disciplină și seriozitate, m-a slujit. La cenaclu am cunoscut mai mulți experți. Acolo am avut ce să învăț. Eu am prins seria cu Hrușcă, Șeicaru, Ducu Berzi, Cristi Minculescu, Dan Bittman etc. Pot să spun că lansarea mea la nivel național aici s-a produs. 

Pedagogul. Primii elevi 

R.: Ați îmbrățișat și o carieră pedagogică. Nu erați destul de ocupată?
M.T.M.: Activitatea pedagogică am început-o în ’93. Eram studentă în acea perioadă. Am început la Școala Populară de Artă, unde director era domnul Costel Manolache. El mi-a dat mână liberă pentru înființarea unei secții de folclor. Am venit cu drag. Sunt 11 ani de-atunci. (Cu o undă de melancolie în glas) Am învățat – cu timpul – și meseria de pedagog. Primii mei elevi pe care mi-am încercat toate modelele de lucru învățate și la Conservator au fost Miruna Ionescu, Iuliana Tudor, Ramona Păun.

… și-a rămas doar una 

Reporter: Cum ați ajuns la TVR?
Maria Tănase Marin: Lucrez ca redactor la TVR, la secția de… folclor, din ’94. Toate s-au îmbinat armonios și fericit. Pot să spun că este un mare noroc pentru un om, un privilegiu să beneficieze de posibilitatea de a mediatiza rezultatele muncii sale.
R.: Cine v-a chemat?
M.T.M.: S-a anunțat examen pe post de redactor și… am participat. Erau trei examene: telegenie; Radio – TV, dialoguri, prezentări de emisii diverse; examen scris (multiple subiecte din domeniul folclorului). Au fost 28 de concurenți. După o lună de ucenicie au fost acceptați cinci. În perioada aceea, regula era ca un an să se învețe meserie și abia după aceea erai titularizat. Acum nu mai e așa. Și la școală am avut susținere, și din partea soțului.
R.: Erați mulțumită de salariu? Sau pasiunea…
M.T.M.: În acel an nu se plătea.
R.: !!!
M.T.M.: Cei de la TVR nu știau că fac naveta, pentru că se impunea obligația de a avea domiciliul stabil în București. După acel an, am rămas doar eu. De vreo câteva ori am stat în sala de așteptare a gării și prin birourile de la TVR. Eu susțineam că-mi pregătesc emisiunile. Spuneau toți: ”Ce silitoare e fata asta!”. Dar, de cele mai multe ori, venea soțul cu mașina și mă lua acasă.

”La TVR, am <<furat>> de la cine am putut”

R.: Cine v-a fost mentor la televiziune?
M.T.M.: Nu întrebam niciodată. Nimeni nu-ți spunea nimic în TVR. ”Furam”. Scriam termenii de specialitate, apoi, când ajungeam acasă, îi căutam prin dicționare tehnice. Cum spuneam, după un an a urmat examenul de titularizare. Întrebările mi se păreau acum atât de ușoare… Am învățat ceva meserie de la Marioara Murărescu. Am mai învățat să ”fur” și de la cine. În acest domeniu îți trebuie o rezistență psihică foaaarte mare! Nu mă interesa absolut nimic: nici ce zice vecinul, nici ce spun prietenii. Nu plecam urechea. Toată consultația se reducea la o singură persoană: a soțului.

”Niciodată nu poți să reușești în viață dacă vrei să fii pe placul satului”

R.: S-a dovedit eficientă această opțiune?
M.T.M.: Îmi zicea bunica: ”Niciodată nu poți să reușești în viață dacă vrei să fii pe placul satului”. Am considerat că tot ceea ce fac reprezintă un rol greu pe care trebuie să-l joc bine. Și eu consider că lucrul cu omul e foarte greu. Toată lumea vrea să ajungă cât mai repede sus. Puțini realizează că scena trebuie călcată de valori, iar valorile se formează în timp. Le mai spun elevilor mei că nu pot urca niciodată două trepte ale scării dintr-o dată, că obosesc sau n-ajung la a doua treaptă dacă-s prea micuți, necopți. Aluatul de la cozonac nu poți să-l pui pe tavă până nu s-a umflat coca. Am constatat cu durere că unele fete de la Ansamblul ”Ciuleandra”, pe care-l conduc, au o pasiune mai degrabă pentru succes, nu pentru calitatea actului artistic. Și au ceva vechime, unele de șapte-opt ani.

Gumuschane

R: Remarc mult patetism în cuvintele dvs. Apropo: care este statutul grupului ”Ciuleandra”?
M.T.M.: ”Ciuleandra” este un grup format de mine, ansamblu privat. Ansamblul Folcloric de Cântece și dansuri ”Ciuleandra” a luat ființă în urmă cu mai bine de 20 de ani. Activează în cadrul său copii din toată Prahova, până la clasa a IX-a. În acest interval, am obținut rezultate spectaculoase în țară și în afară. Ni s-a alăturat, cu sprijin logistic, Casa de Cultură a Sindicatelor din Ploiești. N-am cuvinte pentru a-i mulțumi domnului director Ioan Bălcinoiu, om care a pus mult suflet pentru promovarea grupului. Instructor al ansamblului e domnul Nini Brașoveanu. Am câștigat premii la concursuri internaționale. Unul foarte important este la un festival desfășurat în Turcia, ”Gumuschane”. Am obținut trofeul festivalului pentru valoarea artistică a programului prezentat.
(Sfârșitul primei părți. Urmarea în ediția de mâine, 27 iulie 2019)

                                                                                          Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Bunicul meu, ajuns la bătrâneţe, se afla cu o nepoţică a lui, o verişoară a mea deci, singuri, la un fânaţ al lor, foarte departe de casă.

Într-o seară el i-a spus fetiţei:
Ionuţă, eu în noaptea asta am să mor. Tu să dormi liniştită că n-o să se întâmple nimic. Mâine dimineaţă, cum te scoli, guşti ceva ce găseşti pe acolo, apoi te duci la vaci şi le dai drumul din ţarc să iasă la păscut. Oile nu le deschizi, le laşi închise în staul, să nu dea un lup peste ele. Atunci tu te duci, treci părăul, acolo este o pădure mare, te tot duci pe cărare până dai de o poiană. De pe muchea aceia de deal vezi Răchitova. O iei în jos şi te duci până ajungi în sat. Te duci acasă şi le spui că eu am murit, să vină după mine.

Şi totul s-a desfăşurat după tipic.

(Cătălin Daniel Manole)

În tradiţia populară, în fiecare an, la mijlocul lui iulie, în zilele de 20-23, se sărbătoreşte, pe rând, Sfântul Ilie, Ilie Pălie şi Foca, despre care se spune că aduc foc, arşită şi incendii. Şi dacă Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul apare în calendarul ortodox, despre Ilie Pălie şi Foca, în calendarul ortodox nu se scrie, dar oamenii îi amintesc şi îi sărbătoresc.

Despre Sfântul Ilie: Cristian Bădiliţă, cel care traduce Noul Testament pentru creştinii români de toate confesiunile şi care a ajuns, în urmă cu doi ani, şi în faţa sălăjenilor, spune următoarele: „Folclorul românesc îi consacră un loc special. Virtuţile sale de taumaturg, puterea de-a lega şi dezlega ploile, relaţia cu „focul din cer”, funcţia de martor şi moartea de martir în timpul domniei Anticristului conturează un personaj cu totul ieşit din comun. Sărbătoarea lui are loc pe 20 iulie, poporul atribuindu-i şi supranumele „Pălie”, un derivat al verbului „a păli”, cu sensul „a pârjoli”, „a ofili”. Sfântul Ilie este stăpânul tunetelor şi al fulgerelor, cu alte cuvinte, al focului ceresc. Poporul şi-l imaginează plimbându-se deasupra norilor în carul său de foc, cu care a fost ridicat la sfârşitul vieţii pământeşti. O serie de legende şi povestiri, culese şi publicate de Elena Niculiţă-Voronca, ni-l înfăţişează pe Sfântul Ilie în ipostaze şi mai neaşteptate. Sfântul a rămas şchiop, fiindcă avea prea multă putere. Ca să nu devină primejdios pentru ceilalţi, îngerul Domnului i-a sfărâmat un picior. Tocmai pentru că e şchiop umblă numai în car prin cer. După altă versiune, i s-a rupt un braţ.“-Din Teme personaje, sarbatori crestine si traditionale românesti;

Din punct de vedere bisericesc, „Sfântul Ilie”, popular şi Sântilie e o sărbătoare mare, iar dacă cineva o încalcă, prin muncă, se zice că este pedepsit. În credinţa populară, despre Sfântul Ilie se spune că a fost un om de treabă, dar tare iute la mânie. Diavolul a profitat de această meteahnă a sa şi l-a făcut să-si omoare părinţii. Atunci, Sfântul Ilie i-a cerut lui Dumnezeu să-i dăruiască putere să lupte împotriva demonilor. Dumnezeu l-a iertat şi l-a trecut în rândul sfinţilor. În acest fel, Sfântul Ilie primeşte de la Dumnezeu un car de foc cu care să umble prin cer şi un bici de foc cu care fulgera ca să-i omoare pe diavoli. De asta, atunci când fulgeră şi tună, oamenii cred că Sfântul Ilie a mai omorât un diavol, tunetul fiind zgomotul pe care îl face carul sfântului, când merge prin cer. Roţile carului au zimţi și, mergând, sparg cerul şi aduc ploaia. Uneori, se crede că Sfântul îi însărcinează pe slujbaşii săi, Ilie Pălie şi Foca, să îi mâne carul.

Ilie Pălie – vizitiul lui Sântilie şi Foca

Despre Ilie Pălie, sărbătorit în 21 iulie,  se spune că ar fi fost vizitiul lui Sântilie. În popor circulă superstiţia că oamenii care lucrează de Sf. Ilie sunt „păliţi”, chiar a doua zi, de unde şi vine numele de Ilie Pălie pentru ziua de 21 iulie. S-ar mai zice că Pălie naşte focul, iar Foca, ce cade următoarea zi, ar sufla în  acel foc şi l-ar face mai mare.

În general, lumea aminteşte de Foca pe 22 iulie, dar în calendarul bisericesc apare abia pe 23 iulie. Lumea ţine această sarbatoare pentru a se apăra de foc.

În realitate, Sfântul Mucenic Foca a fost episcop de Sinope, iar moaştele lui au fost aduse la Constantinopol în ziua de 23 iulie, anul 403. „Pe Foca îl sărbătoresc cu deosebire muierile. Nicidecum nu-i iertat a face pâine în cuptor, căci sau arde casa, sau curge sânge din pâine.” (I. Pop-Reteganul) „Mai înainte, Foca era un sfânt creştinesc, dar de când la ziua lui au ars şapte sate, îl ţin şi păgânii.” (T. Pamfile).

În aceste zile, oamenii cu frică de Dumnezeu, nu folosesc cuptorul, nu lucrează pământul, nu merg la fân. În schimb, au obiceiul să dăruiască apă, faguri de miere şi fructe călătorilor.

S.P.S

Dragii mei,

De obicei nu postez asemenea lucruri, dar m-au impresionat profund cei din imagini.

Cred cu tarie ca mai au sanse de mantuire pentru ca sunt puternic ancorati in traditii.

Iata un exemplu ca traditia noastra este cel putin la fel de spectaculoasa ca si spectacolele LORD OF DANCE.

Si inca ceva – petru toti cei care n-au inca 30 ani. Lord of dance au valorificat tocmai TRADITIA lor cand s-au dus in toata lumea cu spectacolele alea.

Dupa cum vedeti NU SUNTEM CU NIMIC INFERIORI in traditii folclorice. Nu va mai grabiti sa credeti ca a fi LGBT e ceva cool. Prostii sunt la fel oriunde. Originali – CULMEA – sunt cei ce actualizeaza traditia fara sa o schimbe.
Marturisesc ca am fost si eu odata la o nunta in Bucovina si am ramas afis.

Trecand la nivel duhovincesc, nu mai cadeti pe spate la toate misticile orientale modificate de occidentali ca sa dea mai bine.

ISIHASMUL ORTODOX e mult superior pentreu ca invoca pe ADEVARATUL DUMNEZEU si aveti si de la cine sa-l invatati pentru ca a fost mai bine pastrat decat misticile orientale in manastirile din Asia.

Doamne ajuta ca mai exista si din categoria asta!

(Cătălin Rusu)

Târg la Polovragi de Sf. Ilie – 1977.

O bunicuţă mândra de de nastruşnicele ei nepoţele iscodeşte cu privirea oferta de ulcioare, iar în spatele carului cu roţi de lemn, o pereche de boi toropiţi de caldură stau tolaniţi si sfidează trecerea timpului ce parcă se scurge cu mare, mare leneveală .

O priveliște însorită, animată de gorjeni îmbrăcați în autentice costume populare, curate, aranjate, cu desagi de lână, și o zi frumoasă de târg.

( Ţîrlea Ion – Targu Jiu Odinioara )

Ioana Bălan este o cunoscută și talentată cântăreață de muzică populară.

„Persoana care mi-a indrumat primii pasi in muzica populara romaneasca a fost mama, pentru ca, de la mama am mostenit acest har minunat, ca o frumoasa si de pret zestre, purtata cu mandrie in minte, in suflet si in glas.

Dragostea  pentru folclorul romanesc s-a inradacinat si a crescut odata cu mine. Ca o poveste populara din satele romanesti care inca se scrie, eu am continuat sa ii cant dorurile si iubirile, jalea si tristetea sufletului romanesc si sa-i expun frumusetea prin portul popular traditional.”

”Imi place ceea ce fac iar asta se reflecta in melodiile mele si in bucuria oamenilor care ma asculta si ma iubesc ca artist.”

”Am inceput prin a fi apreciata de cei apropiati, cu timpul eu, Ioana Balan, am cucerit publicul prin timbrul meu aparte, talentul și pasiunea nemărginită. Destinul mi-a scos în cale oamenii potriviți la momentul potrivit și păstrând în suflet vie flacăra pasiunii pentru muzica, am continuat să evoluez tot mai frumos, depășind mereu un alt nivel.”

(ioana-balan.ro)

Adesea mulţi creştini acceptă foarte uşor rugămintea de a fi naş sau naşă de botez. Dar oare la fel de mulţi sunt şi acei care au meditat şi la responsabilităţile pe care o implică această datorie, şi pe care o vor purta pe tot parcursul vieţii?

Biserica „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” – Domnească din Ploiești este un monument istoric aflat pe teritoriul municipiului Ploiești.

În Repertoriul Arheologic Național, monumentul apare cu codul 130543.36.

Sursa: Wikipedia

Iată cele mai importante reguli de a da binețe și care, dacă vor fi respectate, ne vor ajuta să intrăm în categoria persoanelor bine-crescute, demne de toată admirația.

* Când întîlnește o doamnă, bărbatul salută primul. Dacă are capul acoperit, își ridică puțin pălăria (căciula). Dacă fumează, renunță la țigară; își scoate mâinile din buzunar. Ridicarea pălăriei se face cu mâna opusă părții în care se găsește persoana salutată. Dacă nu poartă pălărie, bărbatul înclină ușor capul.

* Doamna salutată răspunde cu un surâs care va dovedi persoanei că a recunoscut-o.

* Doamna mai tânără o salută pe cea mai în vârstă, care trebuie să răspundă.

* Două persoane de același sex și de aceeași vârstă se salută simultan.

* A refuza un salut înseamnă să-l faci pe celălalt să înțeleagă că te-a ofensat grav.

* Suntem obligați să salutăm chiar și pe cei de care nu suntem siguri că ne recunoaște.

* Cel care intră într-un local și recunoaște pe cineva, îl salută.

* Salutăm în compartimente de tren, lifturi, magazine mici, săli mici de așteptare.

* Salutăm tot grupul din care face parte o cunoștință. Un singur salut pentru toată lumea. Persoanele vor răspunde, dar nu au voie să întrebe numele noului venit.

Ce spunem când salutăm?
În general, depinde de împrejurări. Sunt persoane pe care le salutăm, de când le știm, doar printr-o simplă înclinare a capului. Dar, cel mai indicat, este să ne însoțim salutul de o formulă anume:

* Dacă întâlnim rude, prieteni sau cunoștințe apropiate, vom spune “Bună ziua” (seara/dimineața), chiar dacă nu ne oprim pentru conversație.

* Dacă întâlnim alte persoane, formula cea mai potrivită este “Bună ziua, doamnă/domnule”, fără a fi necesar să-i și spunem numele, mai ales dacă suntem în plină stradă. Dacă persoana este cunoscută în localitate, avem voie să-i rostim și numele, lucru care echivalează cu un compliment.

* Dacă întâlnim un domn și o doamnă care sunt împreună, întâi o salutăm pe doamnă și apoi, pe domn, cu formulele prezentate mai sus.

* Expresii de genul: “Ciao!”, “Hello!”, “Salut!” , “Adio” sunt permise doar între adolescenți. Altfel, ne dau un aer de infantilism.

* La despărțire spunem: “La revedere!”, “Bună seara!”, “Noapte bună!”

* Strângerea mâinii se practică doar dacă persoanele în cauză vor să și stea puțin de vorbă.

* Cel care întinde mâna primul este o doamnă, persoana mai în vârstă sau superiorul. Dacă, din neatenție, celălalt întinde mâna, nu o refuza. Este un afront.

* Niciodată, bărbatul nu întinde mâna femeii.

* Nu întindem mâna unei persoane care stă la masă și mănâncă.

* Când un bărbat dă mâna, își scoate și pălăria. Dacă stă la masă, se ridică. O doamnă nu este necesar să se ridice decât pentru a da mâna unei persoane mai în vârstă sau pe care vrea să o onoreze în mod special.

* Strânsul mâinii trebuie făcut cu atenție. Vom evita să avem mâna moale sau să o zdrobim pe a celuilalt. Ne vom feri să apucăm doar vârful degetelor. Este total lipsit de eleganță să strângi mâna deasupra alteia, în cruce. Dacă este un grup format din domni și doamne, doamnele își strâng mâna între ele, iar domnii, între ei.

* Se strânge mâna pentru a marca și altceva decât un salut: încheierea unei afaceri, la exprimarea condoleanțelor, felicitări, rugăminți, mulțumire sau ca o scuză.

* Dacă purtăm mănuși: bărbatul își scoate mănușa din mâna dreaptă pentru a strânge mâna unei femei. Femeile își scot mănușile când ajung la locul unei întâlniri și chiar dacă nimeresc întâmplător. Excepție fac mănușile lungi, care sunt componenta unei vestimentații de ocazie

* Mâna femeii nu se sărută în aer liber, ci numai într-o încăpere și nu peste mănușă sau peste masă. Nu trebuie să fie un sărut propriu-zis. Domnul îi atinge ușor mâna cu buzele sau doar mimează acest gest.

* Sărutatul pe ambii obraji se practică doar în gări și la aeroport.

* Cei care conduc mașina îi salută primii pe cei care merg pe jos.

(Alexandru Petrescu)

Pastele servite in Italia sunt de mai multe tipuri:

Fettuccine – spaghete lungi, subtiri. Italienii le prefera, cu sos Alfredo sau un sos marinat

Rigatoni – scurte, servite cu sos de rosii, garnisite cu busuioc si patrunjel

Penne – arata ca pastele rigatoni, dar sint foarte mici. Sint foarte usor de mincat si se servesc, de preferinta, fierte “al dente”.

Tortellini – rotunde, umplute cu brinza, carne sau spanac. Se servesc de regula cu sos de rosii, iar varianta cu spanac se potriveste cu un sos de carne.

Ravioli – seamana cu tortelini, doar ca au forma dreptunghiulara.

Gnocchi – gogosele facuta din piine si apa, care sint fierte sau prajite. Se servesc alaturi de sos sau supa.

Sosurile sunt diverse:
Alfredo – smantana, putina branza, foarte putin ulei. Se serveste cu fettuccini.

Carbonara – smantana, oua, parmezan, la care se poate adauga bacon, ciuperci

Marinara – rosii, usturoi, ceapa, ulei de masline

Bolognese – sos Marinara, la care se adauaga carne de vita tocata.

Primavera – sos vegetarian cu morcovi, telina si ardei. Se poate combina cu fettuccini.

Arrabbiatta – rosii, ardei iute, usturoi

Cum alegem sosul pentru paste:

Alegerea sosului pentru tipul de paste potrivit este un aspect important. Unele tipuri de paste sunt facute cu pastele ce le dau numele: Bucatini all’Amatriciana sau Penne all’Arabiata sunt retete clasice romane si rar le vei vedea servite cu altceva decat pastele ce le dau numele. Acelasi lucru se aplica la Tagliatelle alla Bolognese sau Trenette con Pesto.

Totusi sosurile grele cu bucati mari de carne nu se potrivesc cu spaghete sau taglioni, din simplul motiv ca bucatile de carne vor cadea. Asa ca aceste sosuri de carne vor fi intotdeauna servite cu tagliatelle, paste scurte cu forma tubulara.

Formele de paste lungi si subtiri sunt de obicei servite cu sosuri pe baza de rosii sau fructe de mare, chiar si cu sosur usoare pe baza de legume.

Pastele bineinteles pornesc din Italia, de aceea aceasta “introducere” sa-i spunem despre cum se mananca aici. Nu e de mirare ca sunt adorate si ca au fost rapid preluate in toate colturile lumii.

Sosurile pentru paste nu trebuie sa fie complicate sau consumatoare de timp, pot sa fie mai groase sau mai subtiri, crocante sau cremoase. Sosurile simple si rapide pot consta doar in ulei de masline si ustoroi, pe cand sosurile de carne au nevoie de timp mai indelungat de preparare pentru ca aromele sa se intrepatrunda.

Salatele de paste pot sa contina un minim de ingrediente. Pot sa fie calde sau reci, si pot sa contina doar ulei de masline, usturoi si ierburi aromate.

Supele de paste pot reprezenta o masa de sine statatoare. Pot sa fie bogate in legume, sau paste umplute (tortellini) dupa gustul fiecaruia. O supa calda cu tortellini este un remediu garantat intr-o zi ploioasa.
Cum se mananca pastele

Optiuni exista: daca servim pastele intr-un bol sau in farfurii individuale. Nu exista reguli stricte in acesta privinta, dar iti sugerez ca salatele sa le servesti dintr-un vas mai mare, ideal si pt petreceri, iar felurile de mancare cu paste calde si sosuri sau chiftele sa le servesti individual.

Farfuriile mari pentru supa pot fi folosite cu succes si la servirea pastelor, iar daca servesti supa pune dedesubt o farfurie plata, iti va fi usor sa o duci si nu te vei arde.

Daca reteta recomanda parmezan sau pecorino inainte de servire, razuie branza chiar inainte de a servi felul de mancare cu paste, sau rade-o intr-un bol mai mic si serveste-l cu lingura, pentru ca fiecare invitat sa-si puna daca si cat doreste.

Pastele se servesc in mod traditional doar cu o furculita. Spaghetele sau alte forme lungi de paste nu sunt greu de “manevrat” daca au fost bine amestecate cu sosul. Secretul in a manca pastele doar cu furculita consta in a rula portii mici de paste o data.

Spa­ghetele au fost create în Sicilia? Istoria populară spune că au fost inventate în China şi că Marco Polo le-a făcut cunoscute în Veneţia. Spaghetele cunoscute de Marco Polo şi gustate de el în estul în­depărtat erau preparate fie din făină de orez, fie din făină de grâu dur (tăiţei lungi din ambele cereale există şi acum în bucătăria din Extremul Orient). Este un fapt general acceptat că varietatea de grâu dur cunoscut în Sicilia în timpul Evului Mediu, ca şi lămâile şi portocalele au fost introduse de arabi.in cartea lui Roger menţionează că în oraşul sicilian Trabia locuitorii preparau un fel de paste din grâu dur şi că acest produs, în formă de şuviţe lungi, era fabricat în cantităţi mari pentru a fi ex­portat în alte regiuni. Edrisi nu face spe­­culaţii cu privire la originea spa­ghetelor, dar faptul că le considera dem­ne de notat şi că erau exportate în canti­tăţi mari către o piaţă înfloritoare poate arăta că nu erau cunoscute în afa­ra Siciliei la acea dată – cel puţin nu în zona Mediteranei. În acele timpuri, grâul dur de origine africană probabil nu era cultivat în regiunile nordice ale Europei, cu toate că Edrisi a scris despre Anglia, Scandinavia şi Rusia, descriind vremea ploioasă a Angliei, zilele şi nopţile nesfârşite din Scandinavia.No ca tot ne-au pastit astia mici

(Alexandru Petrescu)