Scriptura ni-l arată pe acest om foarte slab în credinţă. Din multe fapte se vede aceasta: din cele spuse de Hristos: „Toate sunt cu putinţă celui ce crede”; din cele spuse chiar de cel care a venit la Hristos: „Ajută necredinţei mele!”; din porunca dată de Hristos demonului ca să nu mai intre în fiul lui; şi în sfârşit din cele spuse de om lui Hristos: „Dacă poţi!”

Aş putea fi însă întrebat:

– Dar dacă necredinţa aceluia a fost de vină că ucenicii n-au scos demonul din fiul lui, pentru ce Hristos îi mai învinuieşte?

– Ca să le arate că pot vindeca întotdeauna, chiar fără credinţa celor ce se apropie de ei. După cum de multe ori a fost de ajuns credinţa celui ce cerea pentru a dobândi cererea chiar de la sfinţi mai mici, tot aşa de multe ori a fost de ajuns numai puterea sfinţilor pentru săvârşirea unei minuni, chiar dacă nu credeau cei care veneau la ei. Amândouă aceste cazuri se văd în Sfintele Scripturi. Corneliu şi cei din casa lui au atras harul Duhului numai prin credinţa lor. Pe vremea lui Elisei însă un mort a înviat fără să creadă cineva. Cei care au aruncat mortul în groapa lui Elisei, l-au aruncat fără nici o socoteală şi la întâmplare, nu din credinţă, ci de teamă; temându-se de tâlhari, au aruncat mortul în groapă şi au fugit; iar mortul a înviat numai prin puterea sfântului trup al lui Elisei. De aici se vede că şi unii din ucenici erau slabi în credinţă, dar nu toţi. Stâlpii nu erau acolo.

Priveşte acum şi în alt chip nesocotinţa omului acestuia! Vine la Iisus şi, de faţă cu toţi oamenii, vorbeşte împotriva ucenicilor Lui, spunând: „L-am adus la ucenicii Tăi şi n-au putut sa-l vindece”. Hristos însă, în faţa întregii mulţimi, scapă pe ucenici de învinuirea adusă şi arată că vina cea mare o are el, tatăl copilului, spunând: „O, neam necredincios şi îndărătnic! Pânâ când voi fi cu voi!”

Nu adresează aceste cuvinte numai tatălui copilului, ca să nu-l ruşineze, ci tuturor iudeilor. Dacă Hristos n-ar fi luat apărarea ucenicilor Săi, poate că mulţi din cei de faţă s-ar fi smintit şi ar fi gândit despre ucenici ce nu trebuia.

Prin cuvintele: „Până când voi fi cu voi!”,Domnul arată cât de plăcută ii este moartea; arată că o doreşte, că vrea să plece cât mai repede şi că pentru El nu răstignirea e grea, ci rămânerea împreună cu iudeii.

Hristos însă nu S-a mărginit să-l ţină numai de rău.

– Dar ce spune?

– „Aduceţi-Mi-l aici.“

Hristos îl întreabă pe tatăl copilului de câtă vreme se chinuie fiul lui. Pune această întrebare şi pentru a apăra pe ucenici de învinuire, dar şi pentru a sădi în sufletul tatălui bune nădejdi, ca să creadă că fiul lui va fi izbăvit de boala sa. Apoi îl lasă pe copil să se zvârcolească. N-o face spre laudă – că se adunase mulţimea şi a ţinut-o de rău -, ci o face pentru tatăl copilului; pentru ca tatăl, când va vedea pe demon că se tulbură de cuvintele Domnului, să fie adus măcar aşa să creadă în minunea pe care o va face.

Când tatăl îi spune: „Din pruncie” şi: „Dacă poţi, ajuta-mă!”, Hristos îi răspunde: „Toate sunt cu putinţă celui ce crede!”, şi întoarce împotriva tatălui învinuirea pe care acesta o adusese ucenicilor. Când leprosul a spus: „Dacă vrei, poţi să mă curăţeşti”, leprosul a dat mărturie de puterea lui Hristos, iar Domnul l-a lăudat şi a întărit spusele lui, zicând: „Vreau! Curăţeşte-te!” Când însă tatăl copilului a rostit cuvinte nevrednice de puterea lui Hristos, spunând: „Dacă poţi, ajuta-mâ!”, Domnul îl îndreaptă pentru că nu grăise aşa cum trebuia.

– Şi ce-i spune Domnul?

– „Dacă poţi să crezi toate sunt cu putinţă celui ce crede!” Cu alte cuvinte Hristos îi spune aşa: „Atât de mare este puterea Mea, că pot să dau şi altora puterea de a face minuni. Deci, dacă crezi cum trebuie, şi tu poţi vindeca şi pe fiul tău şi pe alţii mulţi”. Şi după ce a spus aceste cuvinte, a vindecat pe îndrăcit. Tu însă să vezi aici nu numai purtarea de grijă şi facerea de bine a lui Hristos, ci şi aceea că din clipa aceea n-a mai îngăduit demonului să locuiască în el, că dacă tânărul nu s-ar fi bucurat şi atunci de multa purtare de grijă a lui Dumnezeu, demonul l-ar fi ucis de mult. Că spunea tatăl lui că îl arunca în apă şi în foc. Iar demonul care a îndrăznit aceasta l-ar fi ucis negreşit, dacă Dumnezeu n-ar fi pus frâu puternic marii lui furii, aşa cum i-a apărat şi pe îndrăciţii aceia care umblau goi, care alergau prin pustietăţi şi se tăiau în pietre.

Să nu te tulburi că tânărul acesta este numit lunatic, şi nu îndrăcit. Aşa îl numea tatăl lui.

– Pentru ce atunci şi evanghelistul Matei spune că Hristos a vindecat mulţi lunatici?

– Il numeşte aşa, slujindu-se de felul de a vorbi al mulţimii. Că diavolul, ca să hulească luna, tăbărăşte peste cei stăpâniţi de el şi-i face să meargă după mersul lunii. Nu trebuie însă să se creadă că luna lucrează asupra lor – Doamne păzeşte! -, ci că diavolul falsifică adevărul pentru a huli luna. De aceea, această părere greşită a prins în popor; unii oameni simpli, înşelaţi fiind, numesc pe unii ca aceştia demoni; dar nici aceasta nu-i adevărat.

„Atunci apropiindu-se ucenicii Lui îndeosebi, L-au întrebat pentru ce ei n-au putut să scoată demonul”. Mi se pare că apostolii L-au întrebat pentru că erau neliniştiţi şi se temeau să nu fi pierdut harul ce li se dăduse. Că primiseră putere împotriva demonilor necuraţi. De aceea îl şi întreabă, apropiindu-se de El îndeosebi; nu-L întreabă îndeosebi pentru că le-ar fi fost ruşine – că fapta se petrecuse, iar neputinţa lor, vădită, aşa că era de prisos să le mai fie ruşine să-şi mărturisească neputinţa lor şi cu cuvântul -, ci pentru că voiau să-L întrebe despre un lucru mare şi tainic.

– Ce le-a răspuns Hristos?

– „Din pricina necredinţei voastre, le-a spus El. Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar şi veţi zice muntelui acestuia: «Mută-te!», se va muta şi nimic nu vă va fi cu neputinţă”.

Dacă ai întreba: „Ce munte au mutat apostolii?”, îţi voi spune că ei au făcut minuni cu mult mai mari, înviind nenumăraţi morţi. De altfel nici nu este acelaşi lucru a muta un munte cu a urni moartea din trup. Se spune că mai târziu unii sfinţi, cu mult mai mici decât apostolii, au mutat şi munţi când a fost nevoie. Aşadar e lămurit că, dacă ar fi fost nevoie, ar fi mutat şi apostolii munţi. Nu-i învinui, dar, dacă n-a fost nevoie atunci să mute munţii! De altfel şi Hristos n-a spus: „Negreşit veţi muta munţi”, ci că „veţi putea face şi asta”. Iar dacă n-au mutat munţi, nu i-au mutat, nu pentru că n-au putut – cum să nu fi putut, când au tăcut minuni mai mari? -, ci pentru că n-au voit, nefiind nevoie. Se poate însă ca apostolii să fi mutat şi munţi, dar să nu se fi scris. Că nu s-au scris toate minunile pe care le au săvârşit.

Dar pe vremea aceea, când li s-a adus lunaticul, apostolii erau cu mult mai nedesăvârșiti.

– Ce vrei să spui? Nici această credinţă n-o aveau atunci?

– N-o aveau! Nici ei nu erau totdeauna la fel de credincioşi. De pildă Petru, o dată este numit fericit de Domnul, altă dată este ţinut de rău. Şi ceilalţi apostoli au fost ţinuţi de rău că sunt nişte nepricepuţi, când n-au înţeles pilda cu aluatul. S-a întâmplat, dar, ca şi atunci, cu acelaşi prilej, apostolii să fi fost slabi în credinţă. Că înainte de răstignire nu erau desăvârșiți.

Hristos vorbeşte aici de credinţa în minuni şi aminteşte de grăuntele de muştar, ca să arate cât de mare este puterea credinţei. Grăuntele de muştar pare mic, mic de tot, dar are o putere mai mare decât toate seminţele. Hristos dă deci ca pildă grăuntele de muştar pentru a arăta că chiar puţină credinţă adevărată poate foarte mult. Şi nu s-a mărginit numai la atâta, ci a şi adăugat că şi munţii îi poate muta credinţa. Merge chiar mai departe, că spune: „Nimic nu vă va fi cu neputinţă”. Te rog sa admiri cu acest prilej filozofia ucenicilor şi puterea Duhului. Filozofia ucenicilor, ca nu şi-au ascuns slăbiciunea; puterea Duhului, că pe cei care nu aveau credinţă nici cât un grăunte de muştar, Sfântul Duh i-a urcat încetul cu încetul atit de sus, încât a izvorât din ei credinţă bogată ca râurile şi izvoarele.

„Acest neam de demoni nu iese decit cu rugăciune şi cu post”. Hristos vorbeşte aici de toate neamurile de demoni, nu numai de demonii care stăpânesc pe lunatici. Si iată că le pune de mai înainte temeiul învăţăturii despre post.

Să nu-mi spui mie de cazurile rare cind unii au scos demonii şi fără post! Chiar dacă poti spune un caz sau două de oameni care să fi scos fara post pe demoni, îţi spun că este cu neputinţă ca un om, care trăieşte in desfătări, să izbăvească pe cineva care suferă de o astfel de boală.

Pentru vindecarea unui om, care are o boală ca aceasta, este mai cu seamă nevoie de post.

– Dar dacă ai credinţă, pentru ce trebuie să mai şi posteşti? m-ar putea întreba cineva.

– Pentru că împreună cu credinţa postul ne dă mai mare putere. Postul sădeşte în sufletul omului filozofie, face din om înger, doboară puterile cele netrupeşti; dar nu postul singur, ci e nevoie şi de rugăciune; şi în primul rând de rugăciune.

Să-ţi arăt la câte bunătăţi dă naştere rugăciunea unită cu postul! Omul care se roagă cum trebuie şi posteşte nu are nevoie de multe lucruri; iar omul care nu are nevoie de multe lucruri nu poate îndrăgi banii şi averile, ci este înclinat spre milostenie. Cel care posteşte este uşor şi înaripat; se roagă cu mintea trează, postul stinge poftele cele rele, pogoară mila lui Dumnezeu, smereşte sufletul îngâmfat. De aceea şi apostolii posteau aproape totdeauna. Cel care se roagă şi posteşte are două aripi şi este mai uşor decât vântul. Când se roagă nu cască, nu se întinde, nu amorţeşte, cum păţesc cei mai mulţi, ci este mai iute ca focul şi este mai presus de pământ. De aceea mai cu seamă unul ca acesta este duşman şi vrăjmaş demonilor. Nimic nu este mai puternic ca un om care se roagă cum trebuie. Dacă o femeie a avut puterea să înduplece pe un judecător crud, care nici de Dumnezeu nu se temea şi nici de oameni nu se ruşina, cu mult mai mult va atrage asupra sa mila lui Dumnezeu cel care se roagă neîncetat Lui, care-şi înfrânează pântecele şi alungă de la el desfătarea şi îmbuibarea.

Dacă îţi este trupul neputincios şi nu poţi posti neîncetat, nu îţi este neputincios ca să te rogi, nici fără putere ca să dispreţuieşti poftele pântecelui. Chiar dacă nu poţi să posteşti, totuşi poţi să nu te îmbuibezi. Nu-i puţin lucru şi acesta, nici departe de post, ci în stare să pună capăt furiei diavolului. Că nimic nu este atât de plăcut diavolului, ca desfătarea şi beţia, pentru că ele sunt izvorul şi mama tuturor păcatelor. Cu beţia şi îmbuibarea i-a făcut odinioară diavolul pe iudei să se închine la idoli. Cu ele a aprins în sodomeni pofte nelegiuite, că spune profetul: “Aceasta este fărădelegea sodomenilor, se răsfăţau întru mândrie, în îmbuibare cu pâine şi în desfătări”. Cu ele a pierdut diavolul pe nenumăraţi alţii şi i-a aruncat în iad. Ce rău nu săvârşesc beţia şi desfătarea? Face din oameni porci şi mai răi decât porcii. Porcul se tăvăleşte în noroi şi se hrăneşte cu murdărie, dar omul care bea şi se îmbuibează mănâncă la o masă mai dezgustatoare decât masa porcului; că la o astfel de masă pune la cale împreunări neîngăduite şi iubiri nelegiuite. Unul ca acesta nu se deosebeşte de un îndrăcit: este tot atât de neruşinat, tot atât de furios. De îndrăcit ne este milă, pe acesta îl urâm, îi întoarcem spatele.

– Pentru ce?

– Pentru că de buna lui voie aduce asupra sa nebunia asta şi face canaluri de hazna din gură, din ochi, din nas, într-un cuvânt, din toate mădularele sale. Dacă ai putea să te uiţi acum şi înăuntrul lui, ai vedea că sufletul lui e îngheţat şi amorţit ca în vreme de iarnă şi de ger, iar din pricina furtunii prea mari cârma sufletului nu-i mai poate fi de vreun folos. Mă ruşinez să spun câte rele suferă – bărbaţi şi femei – din pricina beţiei şi a îmbuibării; o las pe seama conştiinţei acelora care cunosc, pe propria lor piele, relele acestea. Ce poate fi mai ruşinos decât o femeie beată sau numai ameţită? Cu cât vasul e mai slab, cu atât şi naufragiul e mai mare, fie că e femeie liberă, fie că e roabă. Femeia liberă se face de râs în faţa cetelor ei de roabe; roaba iarăşi la fel, între roabe. Şi fac – şi una şi alta – să fie hulite de oamenii fără de minte darurile lui Dumnezeu. Când se întâmplă astfel de beţii, aud pe mulţi spunând: „Să nu mai fie vin”. Ce nesocotinţă! Ce nebunie! învinuieşti darurile lui Dumnezeu pentru că păcătuiesc alţii? Aceasta însă e curată nebunie! Nu-i vinul de vină, ci neînfrânarea celor care se folosesc rău de vin. Spune, dar, „Să nu fie beţie! Să nu fie îmbuibare!”; dar dacă spui: „Să nu fie vin!”, vei spune, păşind înainte puţin câte puţin: „Să nu fie cuţit!”, din pricina ucigaşilor; „Să nu fie noapte!”, din pricina hoţilor; „Să nu fie lumină!”, din pricina clevetirilor; „Să nu fie femeie!”, din pricina desfrânărilor; şi, ca să spun pe scurt, ai desfiinţat tot ce e pe lume.

Dar să nu faci aşa! Gândul acesta vine de la diavol. Nu huli vinul, ci beţia! Ia pe beţiv, când este treaz; zugrăveşte-i toată hidoşenia beţiei şi spune-i: „Vinul a fost dat ca să ne veselim, nu ca să ne facem de ocară; ca să râdem, nu ca să fim de râs; ca să ne însănătoşim, nu ca să ne îmbolnăvim; ca să îndreptăm slăbiciunea trupului, nu ca să surpăm tăria sufletului. Dumnezeu te-a cinstit când a dat pe pământ acest dar, vinul. Pentru ce te faci de ocară cu necumpătarea ta? Ascultă ce spune Pavel: „Foloseşte-te de puţin vin, pentru stomacul tău şi pentru desele tale suferinţe”. Dacă Timotei, sfântul acela, care era bolnav şi suferea de nenumărate boli, n-a băut vin până ce nu ia îngăduit Pavel, dascălul lui, ce iertare mai putem avea noi care, sănătoşi fiind, ne îmbătăm? Aceluia Pavel îi spunea: „Foloseste-te de puţin vin pentru stomacul tău “; iar acelora dintre voi, care vă îmbătaţi, vă spune: „Folosiţi-vă de puţin vin pentru desfrânările voastre, pentru desele voastre cuvinte de ruşine, pentru celelalte pofte rele, pe care de obicei le naşte beţia!”

Iar dacă nu vreţi să vă abţineţi de la vin pentru pricinile acestea, abţineţi-vă cel puţin pentru ruşinea şi necazurile ce le aduce cu sine beţia! Vinul a fost dat ca să ne veselim. „Vinul, spune Scriptura, veseleşte inima omului”; dar voi pângăriţi şi această însuşire a vinului. Ce veselie poate să-ţi mai facă vinul, când nu mai eşti în toată firea, când te doare tot trupul, când vezi că toate se învârt în jurul tău, când te ia ameţeala şi când te legi la cap ca bolnavii de friguri, care-şi frecţionează capetele cu untdelemn?

Aceste cuvinte nu le adresez tuturora; dar, mai bine spus, le adresez tuturora; nu pentru că toţi vă îmbătaţi – Doamne fereşte! -, ci pentru că cei care nu se îmbată n-au grijă de cei ce se îmbată. De aceea mă adresez mai degrabă vouă, celor sănătoşi; pentru că şi doctorul lasă pe bolnavi şi vorbeşte cu cei care stau lângă bolnavi. Către voi, dar, îndrept cuvântul meu, rugându-vă să nu fiţi stăpâniţi vreodată de această patimă şi să scăpaţi de ea pe cei stăpâniţi de ea, ca să nu pară mai răi decât animalele. Animalele nu beau mai mult decât au nevoie; beţivii însă sunt mai lipsiţi de judecată decât animalele, că depăşesc hotarele cumpătării. Cât de superior le este măgarul? Cât de superior le este cainele? Fiecare din aceste animale şi din toate celelalte animale, fie de mănâncă, fie de bea, cunoaşte hotarul saţiului şi nu trece dincolo de trebuinţă! Chiar de-ar fi nenumăraţi cei care le-ar sili, nu vor vrea să mănânce şi să bea mai mult decât le trebuie. Deci şi în această privinţă, voi, beţivilor, sunteti mai răi chiar decât animalele cele necuvântătoare; nu numai oamenii treji vă socotesc aşa, ci chiar voi înşivă. Că voi înşivă vă socotiţi mai răi decât câinii şi măgarii se va vedea din cele ce voi spune. Pe animalele acestea nu le sileşti să mănânce peste măsură; iar dacă cineva te-ar întreba: „Pentru ce?”, i-ai răspunde: „Ca să nu se îmbolnăvească!” De tine însă n-ai niciodată această purtare de grijă! Vezi că te socoteşti a fi de mai puţin preţ decât animalele acelea? N-ai nici o grijă de tine, deşi eşti necontenit în mijlocul furtunii. Nu te simţi rău din pricina beţiei numai în ziua în care te-ai îmbătat, ci şi a doua zi. Şi după cum unui om, care scapă de friguri, îi mai rămâne în trup slăbiciunea pricinuită de friguri, tot aşa şi ţie, după ce ţi-a trecut beţia, se mai învârte în sufletul şi trupul tău mahmureala pricinuită de beţie. Nenorocitul tău trup stă înţepenit, ca o corabie după naufragiu; iar sufletul tău, mai nenorocit decât trupul, dezlănţuie furtuna, deşi se potolise. Şi tocmai când se părea că se cuminţeşte, atunci i se aprinde pofta, atunci mai cu seamă îl apucă dorul de beţie şi-i trec pe dinaintea ochilor vin, butoaie cu vin, sticle şi pahare pline. Şi după cum o corabie, naufragiată de furtună, după ce a trecut furtuna rămâne cu paguba pricinuită de furtună, tot aşa şi cu beţivul. Şi după cum corăbierii, în timpul furtunii, aruncă în mare mărfurile din corabie, aşa şi beţivul aruncă de la el toate faptele lui bune. De-ar fi cu trupul şi cu sufletul curat, de-ar fi ruşinos, priceput, blând, smerit, beţia le aruncă pe toate acestea în oceanul fărădelegii. Dar după ce a fost aruncat totul afară, nu mai este nici o asemănare între corabie si beţiv. Corabia se uşurează după ce a aruncat încărcătura, dar beţivul se îngreuiază şi mai mult. In locul bogăţiei aceleia primeşte nisip, apă sărată şi toate gunoaiele beţiei, care îneacă îndată corabia cu călător şi cu cârmaci cu tot.

Ca să nu păţim şi noi aşa, să ne izbăvim de această furtună. Nu poţi vedea împărăţia cerurilor dacă eşti beţiv. „Nu vă înşelaţi, spune Pavel, nici beţivii, nici hulitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu”. Dar pentru ce vorbesc eu de împărăţia cerurilor? Dacă eşti beţiv nu poţi vedea nici lucrurile de pe lumea asta. Beţia face din zi noapte şi din lumină întuneric. Beţivii au ochii deschişi, dar nu văd nici ceea ce le stă înaintea picioarelor. Grozăvia nu-i numai atâta, ci, pe lângă asta, beţivii mai îndură o altă pedeapsă şi mai cumplită: sunt trişti fără pricină, furioşi, bolnavi, luaţi necontenit în râs şi ocăriţi. Ce iertare mai pot avea aceşti oameni, care îşi pricinuiesc singuri atâtea nenorociri? Nici una!

Să fugim, dar, de această boală, ca să dobândim şi bunătăţile de aici şi pe cele viitoare, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în vecii vecilor, Amin.

Via:https://doxologia.ro

Sursa: Sf. Ioan Gura de Aur, Omilii la Matei, EIMBOR, Bucuresti, 1994

Prin păcatul săvârşit de protopărinţii noştri în grădina Edenului, un zid de despărţire, o prăpastie uriaşă s-a ivit între omenire şi dumnezeire. Din acest moment a apus soarele graţiei divine şi întuneric mare s-a revărsat peste întreg pământul. Noaptea aceasta a fost lungă şi grea pentru neamul omenesc, deoarece îl mistuia dorul fierbinte după fericirea paradisiacă. Şi ce n-a făcut omul pentru a-şi regăsi drumul spre Dumnezeu?! Altare, statui din piatră şi din bronz şi atâtea jertfe sângeroase au constituit tot atâtea suspine omeneşti pentru cucerirea paradisului nostalgic.

În sfârşit, după trecerea a mii de ani, acest dor al omenirii a înduioşat Cerul. Şi iată că la plinirea vremii, atunci când omenirea se găsea pe marginea prăpastiei, când apuneau ultimele pâlpâiri ale filozofiei păgâne, la această răspântie crucială a istoriei antice, apare Salvatorul, Răscumpărătorul! Fiul lui Dumnezeu îşi dezbracă maiestuoasa purpură divină şi coboară între oameni pentru a înfrăţi pe vecie Cerul cu pământul.

Ivirea lui a marcat în istorie un început de epocă nouă, schimbând radical viaţa religioasă, morală şi socială a societăţii precreştine. El dărâmă din încheieturi împărăţia ce părea înfrăţită cu veşnicia cezarilor din Roma şi distruge panteonul nesfârşit al zeilor din piatră şi din bronz al lumii vechi. El orientează sufletul omenirii spre Cer, spre adevăratul Dumnezeu, Părintele luminilor, de unde ne vine toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit, în clasicul dialog cu femeia samariteancă, Hristos Domnul ne arată că fiinţa lui Dumnezeu nu este nici piatră, nici bronz, nici obiect sau fenomen din natură, ci de esenţă spirituală: „Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr” (Ioan IV, 24).

Hristos Mântuitorul aduce în lume o lumină nouă, lumina învăţăturii creştine  cea mai splendidă, cea mai curată, cea mai completă şi cea mai sublimă învăţătură metafizică şi etică. în centrul doctrinei creştine, în locul legii talionului – legislaţie precreştină ce degrada fiinţa umană -, Iisus aşază porunca iubirii, esenţa spiritualităţii creştine, ce înalţă, înnobilează, transfigurează şi eternizează viaţa umană. Lumina învăţăturii creştine a constituit pentru sufletele creştine o totală şi adâncă renaştere spirituală, un botez regenerator, purificând lumea creştină de păcatele trecutului, cea mai de seamă reformă spirituală şi socială în lume.

Din iubire Hristos Domnul vine în lume şi prin iubire divinul învăţător dărâmă zidul despărţitor dintre naţiuni şi clasele sociale, unind omenirea într-un uriaş fluviu spiritual de viaţă nouă, fără discriminări naţionale şi sociale.

În cei trei ani de activitate mesianică, Hristos Mântuitorul săvârşeşte atâtea minuni  tot atâtea splendide confirmări ale dumnezeirii Sale.

Cu toate aceste fapte minunate, cu toată sublima Sa învăţătură propovăduită, fariseii şi cărturarii căutau în permanenţă să-L discrediteze pe Hristos Mântuitorul. Acest lucru îl determină pe Iisus să accentueze: „Dacă nu credeţi în Mine, credeţi în lucrurile Mele” (Ioan X, 38) şi apoi: „De nu aş fi făcut între ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut, păcat nu ar avea ” (Ioan XV, 24). Iudeii aşteptau un mesia pământesc, un erou naţional politic, care punându-se în fruntea lor va răsturna dominaţia Romanilor, va efectua dezrobirea politică. în Grecia înfloreau numeroase şcoli filozofice care făceau cu neputinţă îndrumarea omului spre adevăratul Dumnezeu unic şi etern. în această configuraţie haotică, deprimantă, în acest context venea Iisus să regenereze omul.

Concepţia aceasta despre un mesia-erou, politic naţional o aveau până şi apostolii, ucenicii Domnului, care auzind despre patimile şi moartea Sa, se îndoiau dacă El este adevăratul Mesia.

Apropiindu-se sublima dramă de pe Golgota, Iisus îi pregăteşte pe apostoli spre înţelegerea operei ce avea să se săvârşească prin moartea şi învierea Sa: „Iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte şi-L vor preda păgânilor… şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia. Şi au venit la El Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedeu, zicându-I: Invăţătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la li ne… Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta şi altul de-a stânnga Ta, întru slava Ta ”.

Pretenţia aceasta la gloria mesianică îl determină pe Iisus să riposteze… „Nu ştiţi ce cereţi! Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu ? ”

Iar ei I-au zis: „Putem” şi Iisus le-a zis: „Paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea şi cu botezul cu care Mă botez vă veţi boteza. Dar a şedea de-a dreapta Mea, sau de-a stânga Mea, nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit… ” (Marcu X, 33-40). „împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”, a accentuat de atâtea ori Iisus.

Pentru a le întări apostolilor credinţa în dumnezeirea Sa, în sublima operă de mântuire a neamului omenesc, Hristos Domnul a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacob şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, pe care tradiţia bisericească îl identifică cu Muntele Taborului. „Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina. Şi iată, Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El. Şi, răspunzând Petru, a zis lui Iisus: Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una. Vorbind el încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei, şi iată glas din nori zicând: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L” (Matei XVII, 2-5). Este acelaşi sublim mesaj divin adresat de Dumnezeu-Tatăl şi la botezul Domnului.

„Şi, auzind ucenicii, au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte” (Matei XVII, 6).

Trupul divinului învăţător se transfigurează în lumina inefabilă a dumnezeirii. Sfinţii Părinţi ai Bisericii ţin să reliefeze patetic şi impresionant că în lumina taborică ce L-a învăluit pe Hristos Mântuitorul S-a revelat însăşi dumnezeirea. Sfântul Ioan Gură de Aur – una dintre figurile cele mai reprezentative ale Bisericii noastre creştine, cel mai strălucit predicator al creştinismului, care prin cuvântul său înaripat a răscolit sufletele până în cele mai tainice profunzimi, determinând auditoriul să-L cunoască, să-L iubească şi să-L urmeze pe Hristos Domnul – se pronunţă hotărât: „Domnul s-a arătat mai strălucitor ca soarele, dumnezeirea arătându-Şi razele ei”.

Sfântul Maxim Mărturisitorul a numit Schimbarea la Faţă „simbol al dumnezeirii”, în sensul că prin ea se împărtăşea dumnezeirea „pe măsura” ucenicilor prezenţi şi că ea trimitea la ceva şi mai înalt decât ea, adică la fiinţa dumnezeiască. în această lumină, văzându-L fruntaşii apostolilor pe Domnul schimbat la faţă, „s-au mutat din trup în duh mai înainte de a sfârşi viaţa în trup” (A se vedea Filocalia, voi. 7, traducere, introducere şi note de Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, p. 292, subsidiar nota 404 şi p. 293).

La Schimbarea la Faţă, neputând privi slava luminii Fiului lui Dumnezeu, „ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte”. Cu câtă strălucire va apărea Iisus la sfârşitul lumii, când va veni pe norii cerului, în deplina Sa măreţie divină, ca să judece lumea!

Condacul praznicului ne zugrăveşte în chip strălucit scopul acestei sărbători împărăteşti:

„În munte Te-ai schimbat la faţă, şi pe cât au cuprins învăţăceii Tăi mărirea Ta, Hristoase Dumnezeule, au văzut că, dacă Te vor vedea răstignit, să cunoască patima Ta cea de bună voie şi lumii să binevestească că Tu eşti cu adevărat raza Tatălui. ”

Din slova pericopei evanghelice se desprind trei învăţături fundamentale:

1)        Dumnezeirea Mântuitorului Hristos, confirmată de mărturisirea lui Dumnezeu-Tatăl: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L” (Matei XVII, 5).

2)        Lumina Taborului ne descoperă în chip strălucit nemurirea sufletului, perspectiva veşniciei. In lumina inefabilă a Dumnezeirii, când trupul lui Iisus se transfigurează, „Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El” (Matei XVII, 3), rechemaţi din veşnicie, stând de faţă cu Hristos Domnul.

3)        Schimbarea la Faţă a Mântuitorului Hristos, pe care o prăznuim astăzi, îi umple de o deosebită bucurie sufletească pe Sfinţii Apostoli, în ale căror suflete, deşi coborâţi de pe Tabor, lumina Dumnezeiască taborică continuă a sclipi, risipind îndoielile, consolidând credinţa lor în dumnezeirea lui Iisus şi pregătindu-i pentru apostolatul creştin.

Schimbarea la Faţă a Mântuitorului pe Muntele Taborului să constituie pentru fiecare creştin o îndatorire de seamă de a-şi regăsi echilibrul sufletesc, moment de renaştere internă spirituală, de desăvârşire morală, de îndumnezeire a fiinţei umane, trăind în permanenţă sub faldurile de lumină ale cerului, în duhul transfigurator al doctrinei creştine – cea mai înaltă, cea mai sublimă şi superioară învăţătură metafizică şi etică.

Potrivit învăţăturii creştine, menirea credinciosului în lume constă în preamărirea lui Dumnezeu, mântuirea sufletului, dobândirea fericirii pe pământ şi cucerirea paradisului nostalgic.

Hristos Mântuitorul a coborât pe pământ pentru restaurarea omului lăuntric, pentru a ne ridica la ceruri spre culmile altitudinii etice. Prin sublima Sa învăţătură, Iisus ne-a arătat calea pe care trebuie să mergem pentru a dobândi desăvârşirea creştină, pentru a ajunge la omul desăvârşit al plenitudinii lui Hristos.

Procesul desăvârşirii noastre în viaţa duhovnicească trece prin mai multe trepte: purificarea, iluminarea şi unirea deplină cu Dumnezeu sau desăvârşirea. Hristos Mântuitorul reprezintă pentru noi, credincioşii, modelul ideal al omenirii transfigurate, îndumnezeite, iar unirea cu El constituie ţinta ultimă de perfecţiune spirituală în limitele vieţii duhovniceşti. Iisus este idealul viu al desăvârşirii, sub lumina căruia trebuie să ne călăuzim paşii.

Hristos fiind calea spre desăvârşire, cuvine-se să-I slujim, făcând din inima noastră un altar aprins de flăcările iubirii divine şi ale dragostei faţă de oameni.

Sfântul Ioan Gură de Aur foloseşte comparaţia paulină cu alergătorul din arenă, în lupta pentru dobândirea desăvârşirii creştine. „Ca şi acesta, şi râvnitorul spre perfecţiunea spirituală trebuie să-şi angajeze toate forţele în luptă perseverentă, privind mereu înainte spre ţintă. Alergătorul nu se opreşte niciodată… Departe de a-şi micşora efortul când este aproape de ţintă, mai ales atunci îşi intensifică alergarea” (Omilia la Evrei 7, 3).

Credinciosul adevărat trebuie să fie cristalul pur şi neîntinat care să reflecte lumina lui Hristos în lume. Să fie cu drept cuvânt expresia bunătăţii, a iubirii, a păcii, a dreptăţii şi a sfinţeniei, neuitând o singură clipă că, deşi trăieşte în veac, clădeşte pentru veşnicie. […]

Pr. dr. Victor Vlăduceanu (Glasul Bisericii, nr. 7-9, 1984).

De asemenea în acastă zi este și Duminica a 9-a după rusalii (umblarea pe mare – potolirea furtunii)

Sursa: https://doxologia.ro/predica-la-schimbarea-la-fata-domnului

Cu fiecare citire evanghelică luăm cunoştinţă de noi fapte şi cuvinte ale Domnului Hristos. Nu este capitol din Evanghelie, nu este verset, nu este rând, nu este cuvânt şi faptă evanghelică fără învăţătura ei dumnezeiască.

În această duminică, a opta după Rusalii, Sfânta Evanghelie ne aminteşte una dintre minunile Mântuitorului, care a uimit lumea.

Era după tăierea, de către Irod Antipa, a capului Sfântului Ioan Botezătorul, neînfricatul propovăduitor al pocăinţei şi Înaintemergătorul lui Hristos, „cel mai mare dintre prooroci”. Ucenicii lui Ioan au îngropat trupul lui şi au mers să vestească lui Iisus moartea lui Ioan.

Întristat, Mântuitorul a părăsit locul unde se afla şi a trecut cu corabia de cealaltă parte, spre un loc pustiu. Dar nu era chip să rămână neştiut şi necăutat de mulţime. De prin oraşe şi sate s-au adunat, deci, mulţimi de oameni şi au venit la El cu dorinţa de a-L asculta şi totodată, de a le vindeca bolnavii de suferinţele lor. „Şi i s-a făcut milă de ei, zice evanghelistul şi a tămăduit pe bolnavii lor” (Mat. 14, 14).

Veneau de departe, cu greutate, pe drumuri de loc pustiu, căutând mila lui Hristos. „Şi I s-a făcut milă de ei”. Nu o dată a mărturisit Iisus mila Sa pentru mulţimea necăjită, flămândă şi însetată de dreptate, de mângâiere, de cuvântul şi mila Lui.

Din milă Iisus vindecă paralitici, din milă vindecă orbi (Mat. 24, 34), din milă vindecă leproşi (Marcu 1, 3); milă făcându-I-se pe cale, a vindecat pe fiul unic al văduvei din Nain (Luca 7, 13), din milă şi pentru această milă dumnezeiască a venit Iisus pe pământ.

I s-a făcut Domnului milă şi de mulţimea cea mare adunată de departe ca să-şi vindece bolnavii şi să-şi sature sufletul de hrana dumnezeiască şi să-l adape la izvorul de apă vie. Dar se făcu seară şi lumea cea multă era obosită şi flămândă trupeşte, cetăţile lor şi satele erau departe, şi mâncare nu aveau.

Aveau, în schimb, hrană sufletească din belşug şi foamea de această hrană îi ţineau lângă Hristos până la ceasul acela târziu, de seară, în pustie. Au venit la Iisus ucenicii spunând: „Locul este pustiu şi vremea, iată, a trecut; slobozeşte mulţimea ca să se ducă prin sate să cumpere de mâncare”. Iisus le-a zis: „Nu trebuie să meargă, daţi-le voi să mănânce” (Mat. 14, 17).

Cu gând dumnezeiesc şi cu tâlc adânc a spus Mântuitorul aceste cuvinte despre aceşti oameni care, săturând mulţimea dumnezeieşte, avea s-o sature, îndată, şi trupeşte. Nu trebuia să sufere de foame cei care căutau hrană sufletească.

„Nu trebuie să meargă” înseamnă că oamenii aceia şi toţi cei dornici de hrana sufletească nu trebuie să se îndepărteze de Hristos. Ei trebuie să rămână lângă El. Câştigaţi Lui şi împărăţiei lui Dumnezeu, să-i rămână credincioşi şi ascultători Lui, să fie El al lor şi ei ai Lui.

„Daţi-le voi să mănânce” avea să însemne nu numai că ucenicii trebuiau să se gândească la hrana mulţimii în ceasul acela, ci că ei trebuie să poarte grija totdeauna, ca ucenici ai lui Hristos, să îndestuleze pe oameni cu învăţătura Lui, cu hrana Lui cea mântuitoare; să aducă lumii hrana cea din cuvântul lui Hristos şi al Evangheliei.

Nu atât acelor care erau atunci de faţă şi nu doar celor care veneau singuri la Hristos, ci celor mulţi din lumea largă aveau să ducă ucenicii hrană şi apă vie prin cuvântul Evangheliei lui Hristos.

Că mulţimea aceea era flămândă şi nu avea ce să mănânce, iar satele erau departe, cu atât mai bine pentru tâlcul şi folosul împrejurării.

Binevenit şi fericit a fost acest prilej de hrană în pustie, pentru ca Iisus să înveţe mulţimea cum hrăneşte Dumnezeu pe oameni, cum ştie şi poate El să-i hrănească pe cei care îl ascultă şi cred. Căci zicând ucenicii la cuvântul Mântuitorului „Daţi-le voi să mănânce” – „N-avem aici decât cinci pâini şi doi peşti” (V. 17), a zis Domnul: „Aduceţi-le aici, la Mine” (V. 18).

Iisus „a poruncit mulţimii să se aşeze pe iarbă şi luând cele cinci pâini şi doi peşti şi căutând la cer, a binecuvântat şi frângând a dat ucenicilor pâinile iar ucenicii mulţimilor. Şi au mâncat toţi şi s-au săturat şi au mai rămas douăsprezece coşuri de firimituri. Iar cei care mâncaseră erau bărbaţi, ca la cinci mii, afară de femei şi de copii” (V. 19-21).

În aceste trei versete evanghelice şi în special, în fragmentul „Căutând la cer a binecuvântat” se cuprinde o faptă dintre cele mai minunate şi o învăţătură, pentru noi, dintre cele mai neuitate.

Domnul Iisus Hristos, luând cele cinci pâini şi doi peşti, a privit, nu la sate sau cetăţi „ce nu erau acolo”, nici la pământul pustiu, ci la cer, le-a binecuvântat şi frângându-le, a îndestulat de hrană şi de mila lui Hristos o mulţime de oameni, de hrană binecuvântată şi primită ca din cer. Cu aceasta, lucrarea Mântuitorului era împlinită: mulţime de bolnavi vindecaţi, mulţimea toată îndestulată! Sănătatea şi hrana, deci viaţa şi învăţătura cea mare, câştig sufletesc şi trupesc, pentru că şi minunea vindecărilor şi minunea pâinilor îndestulau şi foloseau şi trupeşte şi sufleteşte mulţimii aceleia de care Îi era milă lui Hristos.

Iisus miluia pe oameni şi trupeşte şi sufleteşte, miluia pe omul întreg. Îi era milă de bolnavi şi îi vindeca; îi era milă de flămânzi şi îi sătura; voia şi făcea oamenilor tot binele, le dădea tot ajutorul, le era de tot folosul.

Ca să înveţe oamenii din aceasta a cunoaşte mila şi dăruirea lui Dumnezeu şi firea şi nevoia omenească. Omul este un suflet într-un trup şi un trup cu suflet, unite într-o fiinţă pe care Dumnezeu aşa o cunoaşte, o iubeşte şi o voieşte, precum El armonios a alcătuit-o.

Cine ar putea spune că Hristos ne-a învăţat să urâm trupul, când a vindecat şi a hrănit atâţi oameni bolnavi şi a hrănit atâţi oameni flămânzi; a uşurat pe cei întristaţi şi împovăraţi? Cine a dăruit atâta dragoste, atâta bine, atâta bucurie, atâta dreptate, atâta frumuseţe şi atât adevăr ca Iisus Hristos, printre oameni?

Iisus a făcut şi face ce n-a făcut nimeni! Nu le vorbeşte despre suferinţă, ci le-o alină, nici despre iubire, ci le-o arată! Coboară în noaptea lor de durere cu mila Sa, îi vindecă, îi satură, le deschide o zare nouă de nădejde şi de mântuire.

Mila pe care o dă Iisus poporului este o milă adâncită în suferinţele lui. Căci ce însemnează mila, cuvântul acesta sfânt şi cald ca o lacrimă? Înseamnă transpunerea ta în durerea semenului tău şi voinţa de a-i vindeca această durere sau măcar de a o alina.

Când Mântuitorul a rostit „Milă mi-e de popor”, El trăia în clipa aceea întreaga strâmtorare a mulţimii flămânde. Dar mila lui Iisus nu s-a oprit la această expresie verbală, care ar fi rămas ca o simplă constatare, ci a transformat-o în faptă imediat, prin săturarea mulţimii flămânde.

Nici o religie din lume nu cuprinde într-un mod atât de hotărât puterea dragostei şi a milei, aşa cum o are creştinismul. Din această dragoste şi milă au crescut, ca o holdă plină de belşug şi binecuvântare, nenumărate instituţii de binefacere: spitale, azile, cămine pentru bolnavi şi bătrâni, care au alinat suferinţele omului, i-au liniştit foamea şi i-au acoperit goliciunea. Ba, o mulţime de oameni s-au lepădat de lume şi de plăcerile ei şi au făcut din toată viaţa lor o jertfă continuă pentru durerile aproapelui.

Ceea ce trebuie să reţinem însă, în chip special, din pericopa evanghelică de astăzi este aceea că Mântuitorul nu a săturat numai trupeşte mulţimile, care nu-i dădeau nici o clipă de răgaz, ci El a hrănit, mai ales, sufleteşte aceste mulţimi. Şi le-a hrănit în aşa fel, încât aceste mulţimi au uitat pur şi simplu de nevoia hranei trupeşti, fapt care ne aduce aminte de cuvintele Sfintei Scripturi, care zice că „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Mat. 4, 4).

Acest fapt nu exclude cu nimic grija pe care trebuie s-o avem în a ne câştiga cinstit cele necesare existenţei noastre trupeşti, ba din contra, întăreşte aceasta.

Există o realitate pe lângă care, se pare, adesea trecem fără s-o luăm prea mult în seamă, şi anume că şi sufletul nostru trebuie hrănit şi nu oricum. Există, este adevărat pentru oricine, o foame a trupului, dar există şi o foame a sufletului. Există o sete a trupului, dar există şi o sete a sufletului.

Dacă hrănim trupul pentru a creşte spre a-şi împlini rostul pe care îl are, să ne hrănim şi sufletul, căci numai astfel sporesc în noi înţelepciunea, priceperea, bunătatea, modestia, dragostea, cuminţenia, cinstea şi alte asemenea însuşiri de care avem atâta nevoie, mai ales în zilele noastre.

După această hrană sufletească, mai ales, au alergat şi mulţimile despre care vorbeşte Sfânta Evanghelie de astăzi, care „au mâncat şi s-au săturat” nu numai cu pâine şi peşte, ci au plecat la casele lor îmbogăţite lăuntric, sufleteşte.

Căci cu adevărat „viu şi lucrător este cuvântul lui Dumenzeu” (Evrei 4, 12) şi acest lucru este adeverit de şirul nesfârşit de sfinţi, de creştini adevăraţi, care şi-au făcut din el hrană zilnică, îndreptar de viaţă aleasă, plăcută lui Dumnezeu şi folositoare oamenilor.

Aceeaşi mulţime de oameni bolnavi, flămânzi de pâine şi mai ales de dreptate şi pace sufletească, rătăcesc şi astăzi prin pustiul vieţii omeneşti, fără să-i poată sătura nici averea, nici filosofia şi nici civilizaţia sfârşitului de veac XX.

Şi câţi nu încearcă să se apropie şi astăzi de aceeaşi mulţime de oameni, sub diferite forme şi în numele ridicării fericirii şi săturării lor! Dar toate sunt încercări zadarnice pentru că nu au în ele singura putere de atracţie şi de îndestulare: iubirea lui Hristos.

Hristos a avut milă de durerile omeneşti şi mântuirea păcătoşilor. Fiecare avem nevoie de mila lui Hristos şi pentru aceasta să ne facem datornici Lui pentru bolnavii pe care i-a tămăduit, pentru flămânzii pe care i-a săturat, pentru năpăstuiţii pe care i-a mângâiat, pentru păcătoşii pe care i-a iertat, i-a îndreptat şi i-a mântuit.

Trăim din viaţa ce ne-a dat-o Dumnezeu, ne tămăduim cu puterea şi ajutorul Lui, ne îndestulăm trupeşte şi sufleteşte din bogăţia Lui de lumină, de milă şi de har pe care le-a lăsat moştenire Bisericii.

În faţa mulţimilor flămânde, istovite, mistuite de chinuri trupeşti şi sufleteşti şi deznădăjduite, Iisus ne porunceşte, ca odinioară apostolilor: „Daţi-le voi să mănânce!”, „Daţi-le voi să mănânce, preoţi şi propovăduitori ai iubirii, din nesfârşitele vistierii de milă ale Bisericii! Daţi-le voi să mănânce din pâinea ce s-a pogorât din cer” (Ioan 6, 41), din care „de va mânca cineva…, va fi viu în veci” (Ioan 6, 51).

Şi daţi-le voi să bea din apa cea vie, din care de va bea cineva „nu va înseta în veac” (Ioan 4, 14). Şi atunci când se vor înviora toţi la masa Lui, din pâinea, din apa şi din cuvântul Lui, se va pogorî peste această mulţime de oameni flămânzi şi înverşunaţi de azi, îndestularea şi pacea din acea binecuvântată seară din pustiul unde a vindecat şi a hrănit mulţimea care a flămânzit pentru învăţătura lui Iisus, cea mântuitoare de suflet. Amin.