Cronică

Dragii mei,

In urma cu cateva minute, avand in vedere modul in care evolueaza lucrurile, Cristian Botez a fost de acord cu renuntarea la confidentialitate.

A inteles ca e nevoie ca solidaritatea voastra sa poata fi exprimata public.

De 2 zile de cand este la Fundeni, niciun doctor nu a venit sa-i spuna care este starea lui, ce tratament i se da, ce trebuie sa faca mai departe. Adriana Ionescu, Oana Costea, Daniela Arnăutu, Oana Dobre-Dimofte, Lavinia Gheorghe, Stefan Ionita si Talida Covaci au incercat sa ajute, fiecare pe alte cai, dar este ignorat in continuare.

Irinel Popescu, contactat putin mai devreme de Talida, a fost deranjat ca familia incearca sa il transfere pe sectia lui. Cand a aflat ca nu e din familie, ci colega de breasla cu Cristi, s-a mai inmuiat, dar a zis ca el nu poate cere un pacient de la alt medic, respectiv de la Dr. Mihaila de la Sectia medicala 1 la care este el acum.

Iar la Mihaila a ajuns pentru ca Liana Gheorghe, mana dreapta a lui Irinel, a spus, cand am fost eu marti la Orban, managerul de la Fundeni, ca ea nu-l poate primi pe sectie ca e ocupata pana pe 15 aprilie cu Congresul hepatic de la Bucuresti.

Va spun toate astea ca sa intelegeti ca este un cerc deja inchis de orgoliile medicale specifice, pe care doar solidaritatea voastra il putea rupe.

Andi Laslau a contactat deja Federatia Internationala a Ziaristilor si va demara o campanie publica de solidaritate.

Cristi are vina si pacatele lui pentru situatia in care se afla acum, dar asta nu poate sterge cei 29 de ani pe care i-a pus in slujba acestei tari, ca ziarist. Iar ca pacient, si un condamnat pe viata are dreptul la cel mai bun tratament.

Nu medicul, nici noi, doar Dumnezeu poate judeca.

Si asa cum am spus deja, timpul lui este extrem de comprimat, ceea ce inseamna ca fiecare zi de tratament adecvat conteaza, poate face diferenta intre viata si moarte.

Nu stiu daca vom gasi un donator in viata, cu grupa de sange AB4, dispus sa faca acest gest, si nici daca, odata gasit, va fi compatibil.

Nu stiu daca, odata gasit si compatibil fiind, va accepta Fundeniul sa faca transplantul, de aceea luam in calcul si orice varianta posibila si accesibila din strainatate.

Rolul campaniei de solidaritate pe care o va initia Andi Laslau, cu acordul lui Cristi, este tocmai acela de a pune impreuna informatiile si oamenii care pot face lucrurile sa se miste in directia gasirii variantei optime pentru el.

Inca o data, va multumesc tuturor si va imbratisez din partea lui Cristi, care va transmite ca va iubeste pe toti.

(Raluca)

Am adormit pe la trei jumate,
m-am trezit cu gândul că am ceva de rezolvat, era 5 și 10 și îmi amorțise un picior, l-am extras cu grijă de sub capul câinelui,
m-am ridicat din pat, am ieșit din cameră
dar
m-am oprit derutată pe hol, nu știam ce ar trebui să fac
și-am zis să fumez o țigară,
fumând, mi-am amintit ce am visat.

Că ne mutam cu jobul intr-un sediu nou, la Giurgiu (?!),
într-o clădire ultra-modernă, chiar pe malul Dunării,
un bloc absolut SF,
un cilindru uriaș de sticlă, cu diametrul de 30-40 de metri și foarte înalt, pe care erau așezate elicoidal, in exterior, balcoane fără balustradă,
niște platforme cu spații de lucru individuale, deschise, fiecare avea platforma lui, de vreo 4 metri pătrați (destul de mică, m-am gândit eu) pe care erau un birou și-un copac.
Pe platforma mea era un mesteacăn, asta m-a bucurat, cred chiar că e copacul meu preferat
și aveam vedere spre Dunăre – ce mișto, mi-am zis in vis, pot să văd apusul in fiecare zi.
Și pot să fumez, uite încă un avantaj,
nasol era că nu puteam vorbi între noi, era oarece distanță între balcoanele noastre suspendate și nici nu puteam merge unii la alții decât coborând pe scara individuală și urcând apoi pe cea a altei platforme. A, și scările erau retractabile,
dar, analizând tot in spirit practic
am realizat că, dincolo de faptul că era un building foarte mișto,
totul fiind in aer liber și cu multă verdeață,
vor apărea probleme când o să se strice vremea
cum o să lucrăm noi aici la toamnă, la iarnă, in ploaie, vânt și ninsoare
asa că am plecat să-l caut pe administratorul clădirii să-l întreb ce soluții există,
in coborâre, pe scara mea individuală, m-am lovit la picior, mă durea de căpiam, dar, mi-am spus, tot trebuie să-l găsesc pe om, să rezolv problema.

bun, deci asta treabă aveam
la 5 și 10 in zori.

(Oana Costea)

În cadrul unui interviu acordat revistei Formula AS, conf. univ. dr. Avram Fițiu, de la Universitatea de Științe Agricole din Cluj, totodată consultant în domeniul proiectelor europene, trage un semnal de alarmă asupra dispariției clasei țărănești din România post-decembristă, ghetoizată la oraș sub comunism și deposedată de terenuri după 1989.

Analiza profesorului Avram Fițiu este cu atât mai actuală cu cât vine în prelungirea anului centenar al Marii Uniri, la înfăptuirea căreia țărănimea a contribuit substanțial, și în contextul declarării anului 2019 ca „an omagial al satului românesc” în Patriarhia Română.

„Prin dispariția țăranilor dispare grupul social purtător al tradițiilor poporului român și al identității naționale”, atrage atenția Avram Fițiu. Fenomenul înstrăinării are cauze interne adânci, pornind de la superficialitatea și ușurința cu care unii români își părăsesc lucrurile sfinte.

„Noi suntem generația care ne-am trădat stră­moșii, prin vânzarea unei treimi din pământul țării. În viața unui popor, se succed generații și ge­ne­rații, pre­cum în viața unei familii. Unele generații cons­tru­iesc, altele apără ce-au acumulat strămoșii. As­tăzi pământul se vinde! În decursul ultimilor 2000 de ani, Europa nu a mai cunoscut un popor care să-și vândă o treime din pământ pe timp de pa­ce, cum au făcut românii! Suntem unici în această pri­vință și înspăimântăm de-a dreptul alte popoare ve­cine din Uniunea Europeană. Dacă în ultimele două mi­lenii, am avut generații statornice, care s-au încă­pă­țânat să lucreze și să apere acest pământ, ge­ne­rațiile de după 1990 sunt complet dezrădă­ci­nate de glia acestei țări, din punct de vedere su­fle­tesc și fi­zic. Noi suntem generația care a creat cel mai mare val de emigrație pe timp de pace din Uniu­nea Euro­pea­nă, ceea ce dovedește un atașa­ment foarte redus față de glia strămoșească. Am înstrăinat peste o tre­ime din pământul acestui neam. Nu prea mai avem ni­mic scump pe lume. Ne pă­ră­sim cu ușurință fa­mi­­­liile, pământul și mormintele strămoșilor. Un po­por construit pe o astfel de generație nu are cum să supraviețuiască. Din punct de vedere fizic, pe tren­dul actual de vânzare a pă­mân­tului către străini, în maximum 7 ani (2025) ro­mânii vor vinde ultima pal­­­­mă de pământ din cele 15 milioane de hectare de terenuri agri­cole. Nu este, evident, nicio tra­gedie, pământul țării nu se mu­tă în alte zări, ci se schimbă doar stă­pâ­nii, slugile și limba vorbită pe aceste pla­iuri.”

Profesorul Fițiu subliniază cauzele care au condus la dispariția sau reprofilarea clasei țărănești și arată care vor fi consecințele pe termen lung ale acestei crize sociale:

„Prea puțini sunt la noi cei care înțeleg con­secințele dezastruoase ale dispariției țăranilor. Arhitecții acestui fenomen catastrofal (și nu sunt pu­țini) nu-și dau seama că, odată cu țăranul, dis­pa­re chiar grupul social care le-a asigurat supra­vie­țuirea politică după ’90. Ce prevede acest scena­riu? Să-i scoată pe țărani din sate și să-i determine să vină la oraș, în ghetouri, să stea cu mâna întinsă la guvern. E vorba de câteva milioane de oameni! Vor să-i “dezmorțim”, adică să-i scoatem în stra­dă? E adevărat, multe gospodării țărănești vor dis­pă­rea de la sine, dar multe vor rămâne. Grija lor tre­buie s-o avem! Să vină acești purtători de mâ­ne­cuțe ai politicii în Banat, unde italienii au cumpărat 80% din pământuri. Banatul a fost cândva fruncea, dar acum a rămas pustiu, teren de speculă și robie pentru deposedații de loturi, care și-au terminat demult puținii bani încasați din tragica vânzare a gliei bătrânești. Consecințele desființării clasei țărănești, după modelele profund viciate ale unora, sunt devastatoare: 1. Dispare un țesut social care a jucat, în ultimii 29 de ani, rolul de tampon pentru pacea socială din țară; 2. Dispare singurul grup omo­gen, capabil de a crea stabilitate economică pe termen scurt și mediu; 3. Dispare un grup social ce va lăsa locul unor grupuri etnice de imi­granți din Orient (Pakistan, India, Vietnam, China etc.); 4. Dispare grupul social purtător al tradițiilor po­porului român și, implicit, al identității naționale; 5. Dispare grupul social cu cea mai ridicată na­talitate, atât de necesară pentru o țară aflată în scurgere de populație; 6. Dispare grupul social care deține în proprietate românească mare parte din patrimoniul funciar al țării (pentru securitatea alimentară a României, păstrarea fondului funciar este esențială); 7. Dispare grupul social care asigură coloana vertebrală a enoriașilor Bisericii națio­nale, dezechilibrând stâlpul principal al societății românești; 8. Dispare grupul deținător al unui pa­trimoniu gastronomic inestimabil pentru gene­ra­țiile viitoare; 9. Dispare grupul capabil să producă alimente gustoase și sănătoase, ca alternativă la produsele chimizate oferite de sistemele agricole industriale; 10. Dispare grupul social care prote­jea­ză mediul înconjurător, prin practicile sale agrare, ecologice.”

Interviul dat de prof. Avram Fițiu poate fi lecturat integral pe pagina revistei Formula AS.

(activenews.ro)

Ieri, 4.04.2019, a avut loc la sala de conferințe a Hotelului Prahova Plazza, Conferința cu tema “Mentalitate de antreprenor – 10 pași de la limitări la posibilități”, susținută de Daniela Nica, speaker, trainer și coach.

Antrenată la școala lui Paul Martinelli și John Maxwell, Daniela Nica are o vastă experiență ca trainer și coach precum și diverse participări la seminarii internaționale alături de cei doi autori. Daniela Nica se numără printre puţinii români care au avut ocazia să stea de vorbă cu John Maxwell, un adevărat guru al dezvoltării personale.

Daniela a vorbit despre cei doi mentori ai săi și despre cele 7 nivele de conștiință ale ființei umane. Primul pas pentru a atinge succesul este ieșirea din zona de comfort, dintr-un spațiu sigur către un spațiu necunoscut și curajul de a înfrunta lumea din jur, știind că, oricât de imposibil ar părea un vis, acesta e visul tău și merită tot efortul să îl îndeplinești – acesta este mesajul transmis de Daniela Nica.

Conferința a fost concepută ca un dialog continuu între trainer și public cu exerciții practice și cu mult umor.
Pentru cei interesați de cursurile, seminariile și conferințele online de dezvoltare personală create de Daniela Nica, puteți accesa site-ul: www.danielanica.ro

(Grațiela AVRAM)

“Nişte tipi de clasa a XII-a au scăpat o cutie goală de Coca-Cola sub bănci.

Evident că nimeni nu s-a aplecat s-o ridice. M-am aplecat, ei au zâmbit şi, înainte de-a o arunca la coş, i-am provocat la un studiu biblic. Pe pielea lor.

“Avem două cutii de Coca-Cola. Una e plină şi alta e goală. Dacă bat cu degetul în ele care sună mai tare?”.
“Cea goală”, au răspuns corect elevii după ce au auzit zgomotul ciudat al acesteia.
“Dacă le dau câte un bobârnac uşor, dacă suflu cât pot înspre ele, care cutie pică?”.
“Tot cea goală”, spun ei în timp ce văd experimentul.

Apoi am luat cutia goală în mână şi am strâns-o.
“Care se turteşte?”.
“Cutia goală”, au răspuns la unison.

Le-am spus de ce majoritatea tinerilor României sunt gălăgioşi. De ce ţipă în tramvaie, în autobuze, în parcuri şi pe holurile şcolii. De ce ţipă la profesorii, la părinţi sau pe… facebook.

Le-am spus şi de ce unii adulţi urlă la neveste deşi sunt la un pas de ele, se răţoiesc la bătrâna ce intră-n faţă la rând la pâine, ameninţă şoferiţa ce-a intrat aiurea-n intersecţie, blesteamă copiii… Pentru că sunt goi!

Butoaiele goale fac mare gălăgie. Zornăie. Hodorogesc. Imediat cum le atingi se duc de colo-colo. Pierd echilibrul. Se clatină ca Hopa-Mitică. Şi când cad, se fac zob. Cele pline nu se clintesc din loc. Şi rămân mute, chiar dacă le loveşti.

În viaţa de “butoi gol” orice vântuleţ ne dărâmă. Cum vine puţin încercarea ajungem jos. Tăvăliţi. Stresaţi. Bulversaţi. Făcuţi grămadă. Iar dacă cumva ne strânge menghina vieţii ne mototolim. Ne turtim. Dacă suntem plini însă, rămânem în picioare.”

Da, plini de bunătate, înțelegere, responsabilitate, bun simț, cultură, empatie, grijă…

(Nicoleta Bogoș)

După ce astăzi am fost la un spectacol-concurs pentru copii cu dizabilități, am stat o oră în parc.

Am depășit starea de egoism: „ah, mi-au rupt sufletul, am avut lacrimi în ochi…”, pe care, recunosc, o am de fiecare dată (și asta arată că ne gândim la noi, că omuleții ăștia ne scot din zona de confort); așadar am depășit starea de egoism și m-am gândit la ei cu recunoștință, apreciere și prețuire.

Efortul lor, dar și al voluntarilor care, iată, deși sunt tot copii, îi tratează ca pe egalii lor, ne arată că lumea poate fi normală și când cel de lângă tine este diferit. O fetiță dansa cu un băiat căruia îi lipsea mâna de la cot, dar a avut delicatețea să se prindă de mâneca de la cămașă de nici nu s-a văzut absența mâinii.

Asta m-a impresionat cel mai mult: capacitatea unor copii de a transmite celorlalți: „nu-ți fie teamă, eu sunt aici să te prind dacă nu te descurci!”
(Cora Muntean, 1 aprilie 2016)

Oricine- sărac, bogat, școlit, neșcolit, urât, frumos-îți poate da o lecție.

Acum, venind spre casă. Eu, cu gândul la fisc, legi, nedreptăți. Din față venea un bărbat cu o fetiță de 7-8 ani; pe lângă părculețul de lângă biserică. În Dâmbu. Trec de ei, bărbatul se întoarce și mă strigă:

-Doamna Cora!
-Da…
-Nu mă recunoașteți…

Zâmbesc dezolată. Îmi spune numele, dar nu-mi amintesc. Apoi îmi spune porecla. Am tresărit. Era, acum vreo 15 ani, un mare golan. Dar mare de tot.

Fetița întreabă: Tati, te rog, pot să mă duc să mă joc până discuți tu cu doamna? (exact așa: te rog și doamna, nu tanti)

I-a spus că poate să meargă, iar eu l-am întrebat de viața lui, desigur destul de surprinsă: era un bărbat tânăr, bine îngrijit.

-Felicitări, uite ce te-ai realizat!
-Nu prea.
-Cum așa? Uite ce copil frumos ai, bănuiesc că și o soție, serviciu. Nu?
-Soție, nu. Am lăsat o fată gravidă, am părăsit-o și peste doi ani a murit într-un accident. De-aia îmi pare rău, că a murit și nu am luat-o de soție. A murit și nu m-a iertat, știu sigur.
-Vaai, îmi pare rău!
-Așa ziceți. Că așa se zice. Pe când ajungeți acasă deja nu vă mai pare rău. Nu vă reproșez, Așa aș face și eu cu un străin. Dar mie îmi pare rău în fiecare secundă a vieții mele. Știți cum e să ai un regret în fiecare secundă?
M-a blocat. Mi-a zâmbit.
-Ea, și a arătat cu capul către fetiță, e alinarea. Dar și pedeapsa. Îi văd ochii mamei ei de câte ori mă privește.
Iar m-am blocat. Nu știam cum să consolez un bărbat, mai ales un fost golan.
-Știți când i-am furat telefonul fetei dvs? Și mi-ați întins o cursă de ați venit cu poliția și m-a luat din față de la Romarta. Atunci mi-ați spus că nu voi fi niciodată om. De-aia mă bucur că ne-am întâlnit: să vedeți că am ajuns om. Și că mai cresc un om.

(30 martie-2015. Tîrgu Mureș. O întâmplare care m-a marcat. Și, într-adevăr, dacă nu îmi amintea Facebook…)

(Cora Muntean)

Vine o vreme când se termină tot.

Pleci într-o unică clipă, fără telefon, fără mașină, fără dulapul tău plin de haine, fără bijuterii, fără casă, fără o scrisoare de rămas bun și fără contul ăsta al tău de facebook.

Pleci fără imagini, fără cuvinte, fără planuri, fără gânduri, fără like-uri, PLECI FARA NIMIC. Pleci singur și probabil fără să știi că ai plecat sau că ai fost… sau cine ai fost. Mai devreme sau mai târziu toți primim un block de la viață.

De amintirile tale grozave te poți bucura doar în viața asta. Construiește ceva și rămâi în amintirile altora. Lasă un semn că ai fost. Permite să rămână din tine un colțișor de poveste. Bucură-te tare de oameni și de clipă, zâmbește ochilor care nu știu să zâmbească și ține cu bucurie de mână pe cineva chiar străin ție dar care de o mână care să îl țină o clipă are nevoie… pentru că adesea strânsoarea caldă a mâinii cuiva venită pe neașteptate e unicul detaliu ce nu se poate uita pentru o viață întreagă.

Aurelia Osmanaj – luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com/2019/02/16/vine-o-vreme-cand-se-termina-tot/

Primăvara „nichitiană” ne oferă prilejul de a-l omagia pe marele poet ploieştean cum se cuvine.

Şedinţa acestei după-amieze, cu miros de poezie coaptă în cuptor de suflet prahovean, începe cu rubrica „Revista Presei” prezentată, ca de obicei, de preşedintele Ion Fintiş. Articolele din presa naţională: „România literară” nr. 12, nr. 13, „Tribuna” şi „Cafeneaua literară” pun în evidenţă informaţia ca măsură a acceptării unui anumit nivel literar.

„Nu te amăgi că poezia estetică se face din nimic” afirmă Virgil Diaconu, care adaugă în structura sa, şi alte două tipuri de poezie: generaţionistă şi subiectivă. „Nu te feri de folosirea metaforelor şi parababolelor care se constituie ca mesaj poetic”. Caty Enache completează conceptul de limbaj poetic, prin modul personal prin care poetul se exprimă, iar folosirea unui spectru larg de metafore şi expresii necesită un bagaj vast de cunoştinţe din partea autorului.

Petru Dumitriu, un prozator important care a publicat în Franţa foarte mult, se remarcă prin faptul că potenţează în scrierile sale rolul şi influenţa emigrantului în procesul de dezvoltare a unei naţii sau regiuni, ne relatează Ion Fintiş. „Tribuna, care apare într-un format extraordinar, numai în foaie velină, este o revistă a eseurilor.”

Meditaţia asupra sufletelor în varianta egipteană, ne este oferită de nimeni alta decât Graţiela Avram, care de altfel, domină acest teritoriu, de neînţeles pentru alţii. Sufletul are patru forme (componente): 1. Ba – sufletul propriu-zis, reprezentat printr-un cocor cu cap de om; 2. Ka – este legat de trup (de aici grija pentru procesul de îmbălsămare) şi rămâne în mormânt; 3. Ran – reprezintă numele omului care trebuia păstrat cât mai mult timp în amintirea generaţiilor următoare; 4. Akn – inima persoanei cântărită cu balanţa. Sufletele egiptenilor. Dacă sufletul cântărea mai mult decât pana lui Anubis, decedatul nu mergea în rai. Sufletul cântăreşte în jur de 2 grame, conform măsurătorilor făcute de către egipteni chiar de acum 4 000 de ani. Membrii cenaclului participă fervent la discuţiile animate pe baza asemănărilor dintre credinţa ortodoxă cu obiceiurile egiptene (prezenţa strigoilor, a unor sfinţi compatibili cu unii zei egipteni etc).

Rubrica „Dorul de Nichita” aduce în prim plan creaţiile cenacliştilor Maria Bem: „ Nichita nu moare”, Caty Enache: „Nichita” şi Mihai Ioachimescu: „L-am visat pe Nichita”.

Profesorul şi istoricul Traian Lazăr ne prezintă studiul: „Nichita Stănescu şi feţele modernităţii”. Nichita Stănescu, ca şi alţi poeţi a dorit să modernizeze permanent conţinutul poziei, schimbând forme, teme şi motive. Aprofundând tema iubirii el va excela prin limbaj şi se va individualiza prin elementele şi licenţele poetice, dezvoltate ulterior în mariera lui originală.

„Individualizarea lui Nichita Stănescu s-a manifestat, în principal, printr-o nouă atitudine în și față de procesul de creație. O atitudine liberă față de forma poeziei, față de temele poeziei și față de limbajul folosit în poezie.”
Nicu Drăgulin încheie această seară de Mărţişor, o seară completată cu una din impresionantele sale recitări din registrul literar al poetului ploieştean.

Dacă există o cunoaştere a creativităţii, atunci în mod sigur există şi un mod de a reconstrui ceva existent deja, într-un alt sens, într-o altă dimensiune. Ordonarea funcţiei cognitive pe baza unor principii funcţionale în orice domeniu, în cazul de faţă, domeniul artistic, al poeziei, este, din punctul meu de vedere esenţa conştientizării actului de creaţie „nichitian”.

Ramona Muller

,,Mă sculam demineaţa, împărţiam câte o fărmătură de pâne la copii, îmi luam şi mie o fărmătură în mâna şi toporu subsuoară şi mergiam la lucru în pădure. Mărgând pe drum, înghiţiam acelia două guri de pâne. Dar după acelia două înghiţituri de pâne, aşa de tare ceria stomacu mâncare, că aşa cum mergiam pe drum mă gândeam, oare să iau o mână de nisip să vâr în gură, să înghit, nu mi s-ar astâmpăra foamia? Dar nu putiai să faci aşa ceva şi lucram aşa toată ziua.

Veni am si siara acasă, hai să facem focu, să facem ceva de mâncare. Dar  ce mâncare putiai să faci? Aduciam apă din râu, puniam la foc, puniam o lingură bună de sare în ea şi mai fărmam o bucăţică mică de pâne în apa aceia, să fie oliacă tulbure şi bine sărată, şi-o turnam în strachină. Ne mai împărţiam câte o gură de pâne la toţi şi ţiniam pânia în gură, nu o înghiţiam, şi tot sorbiam cu lingurile apă de aceia sărată. Dar asta o făciam prin întuneric, căci lumină nu era deloc. Cât ardia focul, vediai în zaria focului, dar cum să gătia focul, nu era ce aprinde deloc, nici lumânare, nici salitră. Sorbiam apa aceia cu nişte linguri rusăşti şi coada la lingură era ca un băţ rotund, nu cunoştiai în mână cum s-o ţii să fie dreaptă şi de multe ori o duciam cu dosul la gură. După ce gătiam apa ceia sărată, te frigia, te ardia înăuntru sarea şi mai biam câte o litră de apă din râu ca să fii sătul… Nu numai eu, dar toată lumia câtă era acolo.
La început a mers oliacă, dar nu pria mult. A început lumia să se îmbolnăvească, a început lumia să moară. Cu părere de rău şi cu ruşine, dar să spun drept ceea ce a fost. Ni-au umplut păduchii, că nu te mai puteai descurca. A dat o dizinterie între lume că îi trecia sânge două, trei zile şi să prăvăliau şi gata muriau. Doctori nu erau, medicamente la fel. Vedeai cu ochii cum te sfârşeşti, dar nu aviai ce face.

A ajuns rându şi la mine, a dat şi peste mine dizinteria. Era de acuma iarna, ger, prin luna lui octombrie 1942. Tăieturi prin pântece, dureri nemaipomenite. Numai eşiam afară şi iar în casă. Dar afară nici o îndosială, în pădure, printre tufe. Pe lângă toate, am şi răcit şi am slăbit cu totul. Mă uitam cu jele la copii, căci trebuia să mă despart de ei şi rămân aşa, prin pustiuri, fără nime. De acuma afară nu mai putiam să ies, nici din pat nu putiam să mă ridic. Capul îmi era triaz, înţălegiam totul şi vediam cu ochii că se apropie sfârşitul, dar nu avi am nici o putere. Am slăbit din putere cu totul, durerile m-au acoperit peste măsură. Era noaptia, copiii sărmanii, slăbiţi şi lihniţi de foame, au adormit. Lumia cu care trăiam împreună a venit de la lucru îngheţaţi de frig şi dormiau. Eu m-am luptat cu durerile toată noaptia, dar nu am stingherit din somn pe nime, căci nu avia ce să-mi deie nici un ajutor nime. De la un timp văd că slăbesc şi mai tare, am început să văd înaintia ochilor nişte năluci, fel de fel. Acuma m-am gândit că se apropie ciasul, numai încă nu-i minuta. M-am gândit la bărbatul meu sărmanul, tot aşa trebuie să-şi fi dat sufletul pe undeva, amărât de durere şi năcaz, fără nime lângă el. Mi-am îndreptat gândul la scumpii mei fraţion, cât de departe sunt ei de mine şi nu ştiu de chinul meu. M-am gândit la scumpa şi dulcia mea mamă cu câtă durere în suflet am lăsat-o pe scândurile patului, fără nimc lângă ea.

Am întors capul către copilaşi şi m-am uitat cu lacri: în ochi la ei, cum dormeau sărmanii gribuiţi de foame şi de frig. Am suspinat adânc» căci simţiam că se apropie ciasul să mă despart de ei. În timpul ista când mă luptam eu cu gândurile, a început să se apropie de zi. A început să se scoaâi lumia cu care trăiam în casă, să se pregătiască de marş la luci şi fiecare îşi vedia dE. Triaba lui. În casă era întuneric. Au aprins oliacă de foc şi în zaria focului îs achipuia’ fiecare bulendrile de îmbrăcat, de încălţat.

Eu am slăbit cu totul acuma şi, cum şediam culcată, nu mai putiam să rădic nici mâna. Trupul de acuma a început să se facă rece, dar conştiinţa încă o aviam. Mă uitam cu ochii şi-i vediam cum să mişcă toţi prin casă, dar nici glas nu mai aviam să vorbesc tare. Îi fac semn la o femeie să vie la mine. Ea a venit lângă mine şi eu îi şioptesc încet să rămâie acasă, să nu miargă la lucru căci cu mine e rău. Ea s-a întors de lângă mine, am văzut că au vorbit toţi împreună câţi erau în casă, copiii s-au sculat şi au început să plângă.

Nu au mers nime din casă la lucru. Au venit toţi deasupra mea, mă achipuie, mă întorc, dar eu de acuma îs ca un lemn, rece, nu mai pot să mişc nici rnâniie, nici picioarele. Abia să mai bătia sufletu. Am văzut că din nou iarăşi s-au strâns la un loc şi vorbesc toţi care trăiam în casă. Vine din no unu lângă mine şi mă întriabă ce mă doare mai tare, că aşa an’ slăbit. Eu i-am spus încet că de acum nu mă mai doare nimic. Ei au văzut că am slăbit cu totul şi îmi spune unul, ştii ce te ‘ a achipui (reg.) – a pipăi rog eu, să nu te ruşinezi de ce ţi-oi spune eu, să-mi dai voie să-ţi fac masaj, adică o frecţiune peste tot trupul. Eu i-am spus ca. dacă vra, îl las să-mi facă, căci cu mine de acuma e gata. Acesta era un om în vârstă, din Boian, vecin cu satu nostru. A început omul acesta să-mi facă masaj, mi-a luat mânile, picioarele, mi-a fricat toate vinile, degetele de la mâni, de la picioare, toate câte unu pe rând, vinele de la gât, urechile, dar eu eram rece de acuma cu totul, numai nu era minuta încă să-mi dau sufletu. Şi s-a muncit bietul om, ca un cias, poate şi mai bine, şi mi-a făcut frecţiune tot trupul şi la urmă, nu ştiu de unde avia el nişte frunză de tutun, pe care o fumau bătrânii demult, li-a luat şi li-a fărmat în palme mărunt, mi-a presurat tot corpul şi apoi m-a învălit într-un ţol, căci prostiri nu mai aviam pe atunci, şi s-a pus la capul meu. Şedia şi mă păzia. Nu mult timp după ce m-a învălit, am strănutat de două ori. S-a bucurat tare mult bărbatul acela şi a zis că acesta e semn spre bine. Asia mi-a făcut frecţiune de vro trei ori şi după asta parcă a început să se mişce sângele prin vine, au început să se încălziească oliacă mânile, picioarele, am început să pot mişca, putiam rădica mânile, să le duc la gură. Prin asta mi-a salvat viaţa, că de altfel nu-ţi mai avia nime grija că eşti bolnav, să-ţi deie medicamente sau măcar să ai cu ce îţi uda gura.
Şi aşa încet am început să revin, dar cu ce putiai să prinzi înapoi oliacă de putere, căci nu era mai mult nimic decât mătura ceia de pâne şi aceia nu o mâncam singură, ci o părţiam cu copiii. Ba chiar şi mai mică fărmătură îmi lăsam r-ie căci nu te putiai uita în faţa copiilor, când îi vediai flamânzi şi amărâţi. Camia s-a topit pe noi, a rămas numai pielia şi ciolanili. Putiai să numeri toate ciolanaşile, vinile şediau sub piele rădicate ca nişte bichiuşti. Am fost rămas numai schiletul, cum vediam odată prin cărţi. Ne uitam unu la a’tu şi gândiam, aice e sfirşitu nostru. Totuşi nu pierdiam pestin bucovinean nădejdia în Dumnezeu. Ne rugam cu toţii la Dumnezeu să ne dăruiască putere şi să ne ajute cu puteria lui, să putem birui toate greutăţile ce stau împotriva noastră şi să putem eşi din prăpastia ceia, să nu ne rămâie ciolanile prin pustiurile celia aşa îndepărtate. Nu era de unde să poţi cumpăra ceva pentru gură. Întrebarea era şi pe ce să cumperi, căci dacă am slăbit ni mai putiam lucra. Şi când lucrai, plăteau foarte puţin, de nu ajungiai să cumperi nici acele şiapte sute de grame. Era foarte grea problema cu ce să-ţi poţi ţinia zilele.”

(Anita Nandris Cudla, 20 de ani in Siberia)

Video:

Autor: TRINITAS TV

,,Duba ne-a adus, mergând încet şi hurducăind, de la Malmaison la Jilava, înainte de prânz. Coborâm: Fortul 13. Primirea ne-o face locotenentul Ştefan, figură de primat, facies de antropoid, gesturi şi căutătură de sergent de colonie penitenciară într-un film negru. Îi face multă plăcere, îşi joacă rolul cu încetinitorul, cum şi-ar fila îndelung cărţile un cartofor.

Petrecem restul zilei într-o celulă de carantină, mică, neînchipuit de murdară, tinetele nedeşertate. Seara suntem transferaţi la şerpărie, vastă peşteră, sinistră, împuţită, care deşi luminată electric păstrează o seamă de unghere întunecoase.

Totul – ca de atâtea ori în atâtea locuri penitenciare, dar acum e primul contact – se arată în aşa măsură de lugubru şi apăsător încât nu pare a fi real. Încântătoare e prezenţa doctorului Voiculescu, foarte îmbătrânit, numai oase, blând, manierat, paşnic, nobil, vioi la minte, dar frânt de oboseală.

Ciudată senzaţie de imensă fericire. Motive: Pentru că am scăpat în sfârşit de anchetă. Închisoarea, după Securitate, e un liman, o oază, un rai. Apoi, cea dintâi întâlnire cu legionarii (la carantină nu e numai lotul nostru); de la care mă reped să învăţ alfabetul Morse şi versuri de Crainic şi Gyr – grăbitul meu entuziasm îi amuză. Desigur, şi prezenţa foarte liniştitoare a lui Voiculescu. Dar şi amintirea – exaltantă – a celor petrecute în dubă.”

(Nicolae Steinhardt – Jurnalul fericirii)

Ce reprezinta pentru noi?

Este modelul nostru de comportament in relatia PERSONALA cu Dumnezeu, desi in prima faza Maica Domnului si-a dat cu parerea referitor la actul in sine. Chiar a pus un stop discursului (priviti mana dreapta) Sf Arhanghel Gavriil. Aspus ceva rational – “Eu nu stiu de barbat”.

30. Şi îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu.
31. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus.
32. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său.
33. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit.
34. Şi a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Luca 1: 30-34

Asta este starea majoritatii oamenilor la chemarea PERMANENTA a Lui Hristos, adica raspunsul rational (dupa mintea noastra). Dupa Bunavestire nu mai vine Arhanghelul la noi ci insusi Hristos care sta la inima noastra si bate.

De obicei urmeaza din partea noastra amanarea, indiferenta, datul cu parerea, sa ne simtim bine cu noi insine indiferent ce facem, etc.

Totusi dupa explicatia Arhanghelului, Maica Domnului SE SMERESTE si CREDE, renunta la parerea Ei si se lasa in mana Lui Dumnezeu vazand ce se va intampla cu Ea ACUM SI PURUREA.

46. Şi a zis Maria: Măreşte sufletul meu pe Domnul.
47. Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu,
48. Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile.
49. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este numele Lui.
50. Şi mila Lui în neam şi în neam spre cei ce se tem de El. Luca 1: 46-50

ASTA A FACUT CU TOTI SFINTII. Toate neamurile ii fericesc.

ASTA VREA HRISTOS DE LA NOI – sa-L lasam sa faca EL ce stie ca trebuie ca sa ne fericeasca toate neamurile. Toti sfintii care L-au primit pe Hristos in inima lor sunt fericiti de toate neamurile vesnic (vezi versetul 50). Cine nu-i stie pe Sf. Spiridon sau pe Sf Ioan Gura de aur? N-au facut decat ce a facut si Maica Domnului adica au CREZUT si S-AU SMERIT si Duhul Sfant (razele din icoana) a lucrat in ei.

Maica Domnului L-a intrupat pe Hristos la propriu, dar fiecare din noi IL poate intrupa in inima lui (fara amestecare si fara despartire). Hristos sta la inima fiecaruia si bate. Usa care nu se deschide reprezinta indiferenta, ideile noastre, sentimentele noastre, imaginatia noastra, mandria etc.

A STA IN ICONARE insemna SA NE FACEM INIMA ALTAR unde sa vina Duhul Sfant si Hristos sa lucreze. Maica Domnului si toti sfintii asta au facut.

Doamne ajuta !

(Cătălin Rusu)

Cenaclul I. L. Caragiale s-a întâlnit din nou pe data de 25.03.2019 pentru a-l celebra pe poetul necuvintelor, ploieșteanul Nichita Stănescu.

Revista presei literare a fost rezumată de poetul Ion Fintiș, iar conceptul despre suflet la vechii egipteni a fost expus într-un dialog imaginar cu netheru egiptean și cu lumea zeilor.

Dialogul dintre minte și suflet are loc doar în prezența iubirii, dialog care la egipteni era ilustrat prin prezența inimii (akh) ca parte a sufletului etern.

S-au recitat poezii scrise în memoria lui Nichita Stănescu, poezii ce au evocat sufletul poetului ploieștean.

Seara a culminat cu interpretarea magistrală a poeziei stănesciene de către Nicu Drăgulin, cel ce ne încântă mereu cu prezența lui magică.

La final, un eseu despre îngerul blond al poeziei românești cel care a spus: ”A avea un prieten este mai vital decât a avea un înger.”

Grațiela AVRAM

Io cu Alecu ne-am cunoscut acu’ fo douășase de ani, undeva pe la sfârșitu’ verii lu’ ’93.

Io mă angajasem la Evenimentul zilei în februarie și el tocmai venea la „Bulina Roșie”, parcă de la România liberă. Pe vremea aia încă se mai pieptăna. N-am să uit niciodată privirea sa ușor tâmpă din primele lui săptămâni în noua sa redacție. Se învârtea ca un coi într-o căldare și încerca să se facă util. Și, slavă lu’ Allah, s-a făcut cu vârf și îndesat. El se preocupa de „răcituri”, vorba lu’ Radu Baraba Popa și io, noaptea, de „Viață Mondenă”, prin cârciumi. Adică se ocupa de IML, loc în care vâna poveștile morților care veneau pe bandă rulantă. Cristoiu îi dădea niște speze, o sticlă de votcă și juma’ de kil de parizer sau salam cu muștar, bașca o franzelă, pe zi, cât să se împrietenească mai ușor cu autopsierii și brancardierii de acolo. Și acu’ am dubii dacă votca aia ajungea în mațele morgangiilor sau îi lichefia lui esofagu’. Cert e că dupăamiaza, când venea la redacție, ușor cherchelit, avea haz și în ce scria și în ce spunea. Și, nu de puține ori, rămânea peste noapte, pentru „ore suplimentare” la „Nașu”, bufetul nonstop de la capătul coridorului. Loc în care ieșeau niște chiulabale, cum numai niște bezmetici de douășcinci de ani știu să facă, împreună cu Macarie, Baraba, Păsărică, Luțu, Boholț, Burcioiu, Bogdan Rădulescu, Gabi Grigore, răposatu’ Chirvasiu, Florin Manole, Peiciu, Mele, surorile Jenei și mulți alții. Sincer, cred că dacă nu exista bomba aia, ziarul ar fi pierdut mult din calitate. Culmea, nu am poze cu noi de acolo, da’ amintiri sunt căcălău.

Viața, apoi, ne-a divorțat, pentru fo zece ani. În martie ’97, el a plecat la Național și, după câțiva ani, s-a dus la nou-înființatul Gardianul, pe când io am plecat în pribegie pe la România liberă, Cotidianul și Adevărul, ca să-l regăsesc, în 2007, la Gardianul. Numa’ că aici era ditamai directorul iar io rămăsesem același reporter de teren, cum sunt și acum. Mi-a oferit azil publicistic exact în ziua în care mă dăduseră afară de la RL. Când l-am revăzut am avut un șoc. Alecu se lăsase de cocârț! A fost una dintre cele mai triste zile din viața mea… 🙂 Cu mine nu s-a purtat ca un șef, deși îmi era șef. Acum suntem din nou, amândoi, la „Bulină”. El senior editor, io tot reporter. Un singur lucru regret în relația noastră. Că s-a lăsat de băut. Deși, culmea, și treaz are același haz. Azi împlinește o juma de veac de când face umbră pământului.

La mulți ani Alecu! Îți doresc ceea ce-ți dorești tu!

Mihnea Petru Pârvu (în foto alături de Alecu Racoviceanu, stânga)

Pe 20 martie 2019, la Palatul Culturii Ploiești, a avut loc sărbătoarea francofoniei, organizată de Alianța Franceză Ploiești, Palatul Culturii și compania Apa Nova.

România face parte din organizația țărilor francofone de 25 de ani, fiind un membru de marcă a acesteia.

Cuvântul de început a fost ținut de Dna Steluța Coculescu – Președinta Alianței Franceză Ploiești – după care a urmat un program artistic susținut de două eleve ce au amintit de autori francofoni români consacrați ca: Eugene Ionesco, Panait Istrati, Emil Cioran, Iulia Hașdeu.

Programul artistic a cuprins poezii în limba franceză semnate de Iulia Hașdeu, dar și o interpretare artistică a unui cântec francez din repertoriul cântăreței franceze Zaz.

Au luat cuvântul două tinere franțuzoaice, care au ales România pentru acțiunile lor de voluntariat și care vor susține la nivel de licee și școli diverse programe pentru tineri, în limba franceză, în domeniul protecției mediului, a voluntariatului european precum și în domeniul sportiv.

Sărbătoarea francofoniei s-a încheiat cu o conferință despre apă și valorile ei terapeutice, susținută de dl Ing. Mihăiță Toma, conferință în care s-a reliefat importanța apei pentru corpul uman, precum și gradul de puritate al apei în România. S-a vorbit, de asemenea, despre anumite tehnici de purificare a apei potabile, tehnici descrise mai pe larg în cele 4 cărți ale Dlui Ing. Mihăiță Toma.

Grațiela Avram