close

Promovate

PromovateRepere

Undo…

undo_articol_raul_baz_24_ianuarie_17

Ceea ce face un computer este, în esenţă, ceea ce face şi omul. Diferenţa e la performanţă: dacă eu fac o înmulţire în 30 de secunde, el o face într-a nu ştiu câta miliarda parte dintr-o milisecundă. Am observat de-a lungul vremii o sumedenie de asemănări între om şi comp. Începând de la faptul că ambii au un hard şi un sistem de operare. Dar astea sunt banalităţi. Vreau să mă refer la o funcţie pe care nu o are nici omul și nu o are nici compul, cu toate că și unul și celălalt își închipuie că o au. Este vorba despre funcţia „undo”.

Să zicem că într-o zi omorî un păianjen care stă pe perete. L-ai omorât şi ai scăpat de ameninţarea lui. Dar după un timp, îţi pare rău (asta nu li se întâmplă multora, dar aici e vorba doar de un exemplu). Te gândeşti că puteai să-l prinzi şi să-l dai afară, că e uşor să omori un păianjen, dar că nu poţi să dai viaţă unui păianjen etc. În situaţia asta, nu mai poţi face absolut nimic. Nu există posibilitatea de „undo”. Vorba lui Zaharia Stancu: „ce-ai omorât, omorât rămâne”.

Indiferent ce-ai face, rămâne bun făcut, nu există posibilitatea de a reveni la starea dinainte în aşa fel încât să nu fi făcut ceea ce ai făcut. Nici dacă ai călători în timp nu ai putea spune că ai aplicat funcţia „undo”, pentru că în realitate ai făcut ceva, apoi te-ai deplasat în timp şi ai ajuns înainte de a face acel ceva – ori asta e o succesiune de fapte.

Şi totuşi omul crede că face undo în diverse situaţii. Spre exemplu, când te îmbolnăveşti te duci la doctor, urmez un tratament şi te însănătoşeşti. Dar nici pe departe asta nu înseamnă „undo”. Înseamnă doar că în succesiunea evenimentelor vieţii tale au intrat, în ordine, acestea două – îmbolnăvirea şi însănătoşirea. Faptul că te-ai îmbolnăvit n-a dispărut, pur şi simplu, ca şi cum nici nu s-ar fi petrecut vreodată. El s-a dus în trecut şi a rămas acolo pentru totdeauna.

Computerul crede şi el că face undo. Să ne gândim la un program simplu, cum ar fi Word. Acolo chiar există un buton cu numele „Undo”. Scrii, să zicem, o poezie. Când o termini, vrei s-o mai aranjezi puţin şi ştergi, fără să vrei, o strofă. Nu-i nimic, apeşi „Undo” şi strofa a revenit. Dar asta înseamnă că n-ai şters strofa? Nici vorbă: ai şters-o şi acum ai recuperat-o. Aşadar, nu se poate pune problema de „Undo” ci, eventual, de „Undelete”.

Mai pe scurt, shimbările sunt de două tipuri: reversibile şi ireversibile, dar niciunele nu realizează acel „undo”. O schimbare reversibilă este una care anulează nu fapta, ci consecinţele ei. Spre exemplu, un om este rănit foarte grav. O consecinţă posibilă este moartea. Aşadar starea acelui om s-a schimbat de la sănătos la muribund. Doctorii intervin şi îl salvează – schimbarea a fost reversibilă şi una dintre consecinţele ei, moartea, a fost anulată. Însă episodul care a provocat acelui om rănile nu a dispărut din „timeline”. Deci nu a fost vorba despre „undo”

E de observat că nici Dumnezeu nu are un buton de „undo”. Nici chiar el nu poate face ca un lucru să nu se fi petrecut, odată ce el s-a petrecut. Pentru asta, a inventat iertarea: ai făcut un lucru rău, el nu mai poate fi şters, dar eşti iertat dacă regreţi sincer, te căieşti etc.

Ei bine, faptul că nu există nici la om nici la Dumnezeu posibilitatea de „undo” ar trebui să ne facă foarte atenţi la felul în care acţionăm în lume.

(Raul Sebastian – Baz)

 

mai mult
Grupul de la PloieștiPromovate

Memoria culturală -Theodor Vasilache, poetul cuvintelor de veghe

poem_cuvinte_de_veghe_17_ian_2017

Theodor Vasilache (născut în 1942, la Ploiești) a făcut studii de germanistică la Cluj și București. În anii 1960‑1970, profesor de engleză și membru al cenaclului și boemei literare din orașul natal. Debut în primul număr al României literare în 1968, sub auspiciile și prezentarea entuziastă a maestrului și prietenului de mai târziu, Geo Dumitrescu.

În perioada cât a trait la Ploiești este unul dintre personajele de prim plan al Cenaclului I.L.Caragiale. Bibi cum îi spunea prietenii, era pe atunci, adică prin anii 70, o autentică figură de boem, înconjurat de o mica gașcă de admiratori,cu care se etala , prin cafenele și grădini de vară, după furtunoasele ședințe de cenaclu

Deranjat de atenția specială de care „se bucură” pe lângă organele de supraveghere și intimidare, mai ales după moartea foarte mis­terioasă a prietenului și colegului de cenaclu Helmuth Weber, în 1978, „rupe rândurile” și fuge în Occident. Se stabilește cu familia la Hanau, unde lucrează douăzeci de ani ca profesor.

În 1990, la chemarea prietenilor literați Laurențiu Ulici, Nicolae Prelipceanu și Petre Stoica, nu dă curs îndemnului acestora de repatriere, însă se reapucă de scris cu forțe noi și publică șapte cărți: Fiul Risipitor (Cartea Românească, 1994), Turnul Babel pe Main (Cartea Românească, 1995), Spectacol Împotrivă – Gegenschauspiel, volum bilingv, traducerea germană de Horst Samson (Kriterion, 1996), Carnaval la Gurile Dunării (Cartea Românească, 1997), Primul Milion și alte Fantasme (Kriterion, 1998), Fantasme la Gurile Dunării (Vinea, 2002), Fantasme din Lumea Cealaltă (Vinea, 2003), Fantasme, oglindiri, înscenări (Paralela 45, 2012), Fleurs du mal(heure). Flori de ceas rău (Paralela 45, 2013).

Călătoreşte mult în Europa şi frecventează diverse cercuri literare, îndeosebi pe cele ale scriitorilor germani emigraţi din România (Herta Muller, Horst Samson, Johannes Lippet etc.). Face parte din PEN-Clubul german.

(Documentare Ioan Vintilă – Fintiș)

 

SCRISOARE DE ACASĂ

 Nimic nu se mai aseamănă cu ceea ce a fost,

deși nic n-a fost clintit din vechea alcătuire…

Poate doar portretul lipsește de pe perete

dar nu și cuiul din suflet.

 

Oamenii aceștia care au fost, care sunt încă,

maieștri în arta travestiului, ies pe scena mare a străzii

atât de distrați încât nici unul nu pare a-și mai aduce aminte

cum a fost îmbrăcat prima oară…

Și asta acum, la ora 12 în Europa, unde cam peste tot

lumea se schimbă să coboare la masă…

 

Ei singuri, pe inima goală,

în bucătăria țării stau și discută

proiecte de schimbarea pașnică a meniului

în funcție de nervozitatea pieței de-aiurea sau

de apatia aragazului de acasă…Sfânta cale de mijloc :

nici Mc Donald dar nici supa cu steluțe de general,

și  totul după rețete de mult compromise…

 

Și iată iată bărbatul acesta cu ochii în lacrimi

nu e nimeni altul decât călăul, care parcă nici

nu ar mai tăia capete, ci doar ceapa – mărunt, mărunt…

 

 PRÂNZ DE BINEFACERE

 

Duminica după liturghie

dăm buzna în sala de mese

ca să mâncăm și să bem creștinește

pentru aproapele mai puțin norocos

din Bosnia, Somaalia, etc…

 

Strecurăm niște bănuți într-un plic

și ne punem pe treabă

mâncând și band ecumenic, cum spuneam

pentru fratele mai vitregit

întru Christos, Mahomed etc…

 

Uneori, nici nu mai știm exact

pentru cine ne ghiftuim;

adică urmează să îi aducem

o rază de soare în viață…

( cu-atât mai mult cu cât, adesea,

burta lui lui sfârtecată tot n-ar putea

să rețină aceste bucate sau băuturi…)

 

Sunt și unii obosiți de-a mai da,

argumentând că, în definitiv, nici pentru ei

nu prea mânâncă sau bea

aproape nimeni în lumea a treia;

( și poate pe bună dreptatae… )

 

Noi însă, cei mai mulți, după slujbă

continuăm să mâncăm și să bem

convinși că-n trupurile noastre greoiae

locuiește Bunul Samaritean

cu tot neamul lui,

confortabil…

 

POVESTE DEGEABA

 

Nu-ți mai răci gura cu povestea

nemaipomenitelor aventuri

ale Măiestriei

în țara ei etern călătoare

pe schimbători curenți de aer.

 

Și nici, când obosiți

dăm prin colțuri de somn,

nu ne mai fredona sub ferestre

din strania muzică

a sferelor.

 

Fiindcă, imuni la ficțiune

noi nu cunoaștem lumea

decât din impactul direct,

nădușit,

în lucrurile crude ale ei…

                    (Din volumul Spectacol împotrivă, Kriterion 1996)

mai mult
Grupul de la PloieștiPromovate

Memoria culturală – Sorin Vânătoru, omul strigăt, poetul visător

vanatoru_poem_17_ianuarie_2017

Sorin VÂNĂTORU – Născut în 9 iulie, 1954. Licenţiat în psihologie, studii autodidacte de filozofie şi ştiinţe, membru al Grupului de Studii Interdisciplinare Ploieşti, vechi membru al Cenaclului I.L.Caragiale( aprox. din 1971). La vârsta de 18 ani publică în revista „Luceafărul”, în pagina condusă de Geo Dumitrescu, un poem.La acea vârstă este apreciat de scriitorul Coman Şova, de la revista “Amfiteatru”. Mai târziu, peste ani, scriitorul Nino Stratan îl prezintă în revista „Contrapunct” din Bucureşti.

Este foarte bine primit de criticul Alex Ştefănescu care scrie:

“Însemnările lui Sorin Vânătoru atrag imediat atenţia şi impresionează prin îndrăzneala şi impresia de noutate pe care o provoacă dramatismul gândirii, prin paradoxurile spectaculoase, deloc ieftine, prin expresivitatea energică a formulărilor.

Autorul loveşte năpraznic, cu un baros de oţel, în stratul de idei pietrificate pe care alţii le consideră incontestabile şi, chiar dacă nu reuşeşte să le disloce, măcar face să sară din ele scântei. Poezia sa este un alcool tare. Te ameţeşte şi îţi creează un fel de dependenţă. După ce termini de citit un poem simţi nevoia să mai citeşti unul. Prin comparaţie, versurile multor autori de azi încep să ţi se pară apă chioară.

Se mai remarcă sensibilitatea faţă de suferinţa umană, umorul de idei, de o rar întâlnită fineţe.”

Criticul literar Puiu Spiridon Damian:

„un „tenor al cuvântului”, cu o vocație ieșită din comun. Chiar Nino Stratan aprecia, spunând: „Dacă acest om trăia într-un mediu media mai dezvoltat, cultural vorbind, cred că ar fi fost o vedetă reală” a completat Puiu Damian.

Prof.Nicolae Stanciu:

„Trebuie să spun că Republica de la Ploiești, este o republică culturală. Acest Sorin Vînătoru este o latură specială. Negativist, nu acceptă tiparele, modelele anchilozate, și atunci vine și le dinamitează „

Scriitorul Ion (Nino) Stratan :

„Sorin Vânătoru este un fantast decis. Viziunile sale se structurează în discursuri apoftegmatice, mustrătoare, poezia sa este obsesia unui „illo tempore”, în care reflexivitatea, schimbarea codurilor şi intertextualitatea se găsesc la mare preţ. Făcut pentru poezie, văzând în ea un mod de existenţă, Sorin Vânătoru adaugă aerului de Ecleziast într-o lume pragmatică, imagini mişcătoare ale obiectului contestat. Eul său lărgit, Eul său bun,  sfărîmă barierele singurătăţii unui împătimit al moralei într-un limbaj meandrat, sarcastic şi adesea autoironic, pentru a spulbera aerul de rigiditate. „Cearta” sa este cearta noastră cu cele văzute şi nevăzute, cu sentimentele şi cu limbajul, deci o continuă apropiere a limitelor care nu ne limitează.” Revista “Contrapunct”-Bucureşti.

A publicat două cărţi(spune ca mai mult citeşte decât scrie):

O carte de poeme, însemnări şi eseuri literare,-“La capătul răbdării”-şi o carte de filozofia ştiinţei ,în care trece în revistă şi comentează tehnicile predictive, iar în partea a doua a cărţii interpretează faptele de conştiinţă în raport cu moartea şi neantul.

(Documentare Ioan Vintilă – Fintiș)

 

Acum e momentul !

 Nu, Doamne, n-am să înlocuiesc nicio literă din Cuvîntul Tău nemaipomenit,

ba am să înlocuiesc!

Mereu între Rai şi Iad la masa de scris,

mereu în pariu cu Tine pe muchie de cuţit,

între mine şi Tine mereu am strigat „Acum e momentul ! „, „Acum e momentul ! “

şi mă prăbuşesc în oligofrenie, ca într-o supremă rugăciune!

 

Cearta oamenilor cu Dumnezeu

                                                 (fragment)

Suntem o  halucinaţie  a  memoriei  tale,

deraiaţi  în praful şi pulberea trupurilor noastre !

uciderea  noastră  sporeşte  începături  nescrise,

mai  siguri  de  vinovăţia  risipirii

decît  de  întinderile  începutului  de  lume,

cu toţii am fost  provocaţi să  ispăşim o străveche confuzie,

docenţii  supravieţuirii  spre tine se înalţă !

 

EU  SÎNT ALFA ŞI OMEGA,

SALVAREA  VOASTRĂ  E-N  BLESTEM,

ŞI  TOTUL  VA  URMA

VOI  NU TRĂIŢI SEMNUL,

SEMNUL  MEU  E  DINCOLO  DE  MINE,

V-AM  DAT  O  REALITATE, DAR VOI AŢI ELIBERAT EXILUL,

LA CE BUN LUCIDITATEA,CÎND TOTUL EXISTĂ ?

VĂ  ÎNTREB  CE  E  OMUL  ŞI  SPUNEŢI  CĂ  E  TÎRZIU,

VĂ  ÎNTREB  CE  E  APA   ŞI  SPUNEŢI  CĂ  AŢI  UITAT !

dar  existenţa  ne dă ocol

boala şi moartea  ne  arată  calea  învingătorilor

viaţa ne putrezeşte

în carcera  tuturor  simţurilor plus unul,

şi  lăuntrul  nostru  e  inundat  de  fierăraie,

ARBORELE  MEU  FULGERĂ

DIN  NELOCUITA  VOASTRĂ  SURPARE

IN NOMINE  IN NOMINE  IN NOMINE

VEŞNIC  AM  FOST  MUT  PENTRU  A  VORBI

EU  SÎNT NEANTUL  DE  A  CUVÎNTA

NEANTUL  LIBER,

VOI  CĂUTAŢI  UN  GRĂUNTE,

ROTINDU-VĂ  CU  FIEREA-N  VOI

PÎNĂ  LA  SECĂTUIRE

MATEMATICII  MELE  I-AŢI  GĂSIT  NIMICNICIE

ŞI  AŢI  RĂMAS  SOLDAŢI  AI  LIBERTĂŢII

INUTILI  ÎN  MIJLOCUL  FRIGULUI  !

CINE  VĂ  APĂRĂ ?

UNDE  ERAŢI

CÎND  BURNIŢAM  PESTE  VERTEBRELE VOASTRE ?

VEŢI  RĂMÎNE

TIFLE  SÎNGERÎNDE  LA  RĂSCRUCILE  EXISTENŢEI

VOI  ÎNŞIVĂ  O CONJUNCŢIE

ÎNTRE  PERFECŢIUNE  ŞI  VILEAG

NEMURITORI  DE  RÎND  LA  DREAPTA  SFIDĂRII

ASCUNDEŢI  LANTERNE  ÎN  LUMINĂ

AŢI  SUFLAT  PESTE  SPIRITUS

ŞI  AŞCHII  VĂ  SAR  DIN  NĂSCARE

UNGHIILE  VI  SE  ÎNFIG  ÎN  DEGETE

DEGETELE  SE  ÎNFIG  ÎN  URLET

AŢI  DESPUIAT  TEXTELE  NINSORII

ŞI  STÎRNIŢI  NISIPURI  UNDE  NU  PUTEŢI  AJUNGE

NU VEI AFLA SEMNUL,

OMULE -VAERULE !

 

Auschwitz

Am fost împins pe marginea gropii, plină cu cadavre.În aşteptarea glonţului, am zărit, pentru o fracţiune de secundă, intelectul lui Dumnezeu, avea o mutră de tarat mintal, se uita la mine chiorâş, ce, nu mă recunoşti ?

N-am apucat să-i zic ceva verde în faţă. Au aruncat var peste mine. M-am destrămat şi-am început să mă scurg la rigola divină.

De atunci, scriu continuu.

mai mult
Grupul de la PloieștiPromovate

Reţeta zilei: delicatese de divorţ

repere_taulet_16_ianuarie_17

Sunteţi în divorţ? Şi ce dacă?

Veţi ajunge să distilaţi în urechile dumneavoastră, mai uşor sau nu, invitaţii anulate, promisiuni nepromise, proiecte de baluri, de vacanţe care nu se vor face nicăieri. De ce? Un divorţ e un divorţ. Toată lumea înţelege, însă agenda prietenelor devine din ce în ce mai mică.

Nu vei mai fi invitată la dineuri, cocktail-uri şi ale prostii de genul ăsta. Chiar dacă ai copii lângă tine şi te ocupi, nu eşti iertată. După, vei avea o serie de invitaţii pe la înmormântări, parastase, slujbe. Nimic rău. Însă prietenele tale vor fi invizibile. Nu vei fi niciodată invitată unde sunt familii definite. Pentru că domnilor nu trebuie să le sară ochii. Săracii! sunt ţinuţi într-un fel de rezervaţie natural-matriarhală, ca nu cumva să pleci la sfârşitul dineului cu chelul sau grasul preferat la subsuoară.

Un alt deliciu: telefoanele aşa ziselor prietene, feisbukuri şi alte prostii, pentru a afla ce faci tu şi pentru a transmite dezinteresate viitorului ex-soţ, buletinul de ştiri. Magnific.

În timpul ăsta: copiii cresc, te zbaţi cu proceduri, facturi. Moralul poate merge. Ai lângă tine copiii, uneori împotriva ta… Să nu uităm de conceptul divorţ…

Şi telefonul sună cu întârzieri şi scuze.

În ceea ce mă priveşte, aceste penibile căutări de explicaţii m-au făcut întotdeauna să râd.

Mă duc în bucătărie, tai o felie de şuncă cu ceapă la cinci dimineaţa, beau un pahar de lapte bătut şi râd şi o iau de la început.

Morală: O femeie divorţată de iure et facto, la fel pentru una pe care a divorţat-o moartea, nu poate rămâne singură decât dacă îşi impune.

În rest, îi rămân toate acele anotimpuri pe care nu le-a trăit înainte, deltele de ger şi soare, cuvintele care se mişcă, nopţi senine cu lumini pătrunse, cuvintele oamenilor, cu sens sau fără sens… Vara, teii, salcâmii,

râurile, munţii, salcâmii…

Toate rămân.

Şi iubirea vine.

Pe cărare.

(Mihaela Popescu – TAULET)

mai mult
Grupul de la PloieștiPromovate

Deşertul plecărilor

articol_taulet_6_ianuarie_17

mihaela_tauletEa trăia într-un oraş. Un oraş destul de vechi. Avea casă pe o stradă principală. Una din cele mai frumoase case. Cu arabescuri în arcade şi coloane la balcoane. Flori, nu. Vitraliile nu pemiteau.

Îmbrăcată în straie de brocart, în fiecare zi păşea cu picioarele-i mititele dintr-o încăpere într-alta. Aranja lucruri, diverse obiecte… porţelanuri, statui, sipete, statuete, cântece, acorduri…

Însă tot ce atingea cu mâinile ei devenea aur. De unde casa era plină de bogaţii nemăsurate. Chiar şi strugurii de pe mese nu mai puteau respira de-atâta aur.

Într-o bună zi, edilii oraşului împreună cu alţi cetăţeni au bătut la porţile mari. Ea, ocupată pentru a aranja şi ramifica diverse lucruri şi obiecte cu mânuţele ei, a deschis cu întârziere.

Oamenii nerăbdători au năvălit de-a valma înăuntru. Ea a rămas afară. Şi a văzut cum toată casa ei era devastată de lăcomie. Cu părul ei de aur şi veşminte de brocart a trecut strada vis-à-vis. Îngheţată, privea la cei care se luptau în casa ei pentru Aur.

Tristă, a plecat mai departe. Spre Oraş.

Dispăruse.

După ce toată lumea a împărţit totul din casa ei, totul ieşit din mânuţele ei, au început să întrebe: şi acum??

Acum, cum facem aur ?

Fata cu mâinile de aur nu mai era nicăieri.

*

Ea era ea cu el. Şi erau bine. Cântecul lui era vis pentru auzul ei. Mâinile ei mângâiau braţele lui şi prefirau aur. Au trecut secole şi nu se mai despărţeau. Amalgamaţi de-atâta dor, zâmbeau şi râdeau întruna.

Într-o bună zi, un vânt rău a venit. El a plecat până jos, pe pământuri. Ea a zis că rămâne acolo, sus, şi că îl aşteaptă.

Au trecut iar secole şi el n-a mai venit către sus. Ca niciodată, ea aştepta. A tot aşteptat, până când a considerat că e cazul să coboare să îl caute. Poate o fi păţit ceva.

Jos. Ea, cu părul ei de aur şi cu mânuţele ei.

El, undeva pierdut în labirintul oraşului. De vorbă cu cetăţenii oraşului. Despre orice.

Îl cheamă cu iubire. El se uită la ea cu ură şi îi aruncă în faţă: „Faci aur cu mânile şi eu nu ştiu? E, da! Acum ştim cu toţii cine eşti!”.

Ea îl priveşte mută, fără a putea scoate un cuvânt. Îl iubea. Cu adevărat. Era pierdută fără el. Era în pielea ei. Îşi măsurase paşii după paşii lui.

Ea: „Iubitul meu…” . Cu un gest larg el îi spuse că toată povestea lor de sus s-a terminat şi că, de fapt, ea poate pleca unde o vedea cu ochii.

Ea n-a înţeles de ce el, iubitul ei din secole, o aruncă aşa, departe…

*

Pentru că mâinile ei cântau aur, glasul ei era aur, iar lacrimile ei făceau să curgă aur pe obraji…

El a rămas jos. În oraşul – cetate. Ea, singură, cu cărări de deşert în faţă. Din nou către în sus.

Morală: Coborâm Paradisul, precum trapeziştii de circ, pentru Unul, pentru El, pentru Acela. Am ales a părăsi Cetatea cu secole înainte tot pentru El, pentru Unicul, pentru cel mai Minunat. Iar într-o zi oarecare, sub un pretext oarecare, El va uita Paradisul unde ea cânta deunăzi, numai pentru el…

Atunci aurul din lacrimi dispare, iar mâinile le vom îmbrăca cu mănuşi. Pentru a evita ca tot ceea ce atingem să devină aur. Iubirea nu trebuie să poarte aur. Pentru că Iubitul e Obosit.

Şi călătoria către În Sus reîncepe cu glas şi suflet îngheţat. Dar reîncepe…

*

Uneori, dimineaţa, ne trezim cu anunţ de dispecerat: „Am terminat. Nu te mai vreau.”. Tu, năucă, nu pricepi nimic din toate acestea. Tu te plimbai prin poveste. Paralizată, nu mai ştii ce poţi face şi cum ai putea repara acel ceva de care nu ai cunoştinţă.

Vei trece deşertul şi vei regăsi drumul. Fără lacrimi şi fără alte căutări.

(Mihaela Popescu – TAULET)

mai mult
Grupul de la PloieștiPromovate

Memoria culturală – Victor Sterom, poetul ca un semn pe clipă

no thumb

victor_steromPseudonimul lui Ion Vergu Dumitrescu, n. 14 februarie 1937, Mizil, jud. Prahova, d. 10 august 2014, Ploieşti. Poet, prozator, critic literar, publicist. Fiul Mariei Dumitrescu şi al lui Terente Filimon. A studiat la Liceele “I.L. Caragiale” şi “Mihai Viteazul” din Ploieşti. A urmat cursurile unei şcoli postliceale de petrochimie. A debutat cu versuri la Familia în 1965, iar în volum, cu numele lui real, în 1974 la Cartea Românească – În iarna cu fluturi albaştri. A colaborat la publicaţiile Viaţa românească, Ateneu, Tomis, Luceafărul, România literară, Orizont, Tribuna, Cronica, Steaua etc. A iniţiat şi condus publicaţiile Sinteze, Sinteze literare, Esteu şi Poarta sărutului. A iniţiat Grupul de la Ploieşti, din care au mai făcut parte Ion Vintilă Fintiş, Marius Bunea, Stelian Stan, Vladimir Deteşanu. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1994) şi al Societăţii Scriitorilor Târgovişteni (din 2008). A fost distins cu premiul filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor din România în 2001 şi 2004, cu premiul “Opera omnia” al aceleiaşi filiale în 2012. A fost laureat al festivalurilor de literatură “Lucian Blaga”, Sebeş (1993) şi “Nichita Stănescu”, Ploieşti (2007).

OPERA: În iarnă cu fluturi albaştri (1974); Rana (1980); Durata (1982); Semn pe clipă (1987); Pauza dintre crime (1990); Interior (1991); Umbre pe faleză (1991); Nemărginire (1992); Labirintul alb (1992); Agonia Templului (1993); Culorile sparte (1993); Mac, Ham şi Cucurigu (1993); Poeme fără timp (1994); Roata durerii (1995); Borne (1996); Sintonia (1996); Fumul (1997); Convoiul (1997); L’Ombre parlante (1997); Destinul umbrei (1998); Esteu (1998); Deasupra tainei (1999); Nimicul ca o cruce (2000); Memoria sferei (2000); Gânduri în oglindă (2001); Banca de metafore (2002); Răscruci (2002, reed. 2007); Praguri şi trepte (2003); Naufragiul (2003); Casa cerului (2006); Litote (2009); Ispitele clipei (2009); Treptele (2010); Geometria fumului (2011).

REFERINŢE CRITICE: Eugen Simion, Dicţionarul general al literaturii române, editat de Academia Română; Laurenţiu Ulici, Mircea Moga, Mircea Ciobanu, Alina Hristea, Ioan Moldovan, Lucian Chişu, Gheorghe Grigurcu, Horea Poenar, Iulian Boldea, Victor Cubleşan, Mona Mamulea, Constantin Trandafir, Tudor Cristea, Ioana Dana Nicolae, Marian Chirulescu.

(Documentare, Ioan Vintila Fintis)

 

ÎN ZAREA CELELATEI VĂI

din timp în timp ies fumuri prelungi

din spinarea colinei. un gândac, o lăcustă.

un cărăbuș. se topește iarba sub pasul trecătorului.

văzută din vale, ai credința că fumegă

o așezare de oameni preistorici. te apropii

și nu vezi nimic. doar măceșii răspândiți

ici-colo și câte-un șir de furnici, un gândac,

o lăcustă, o pasăre.cineva va spune :

aici au fost cruci de lemn albastru înfipte

în coastele colinei dar ele s-au dus

în adânc. Și pasul trece

mai departe. ochiul trecătorului

se întunecăpuțin apoi se luminează

în zarea celelaltei văi.

 

DOAR ATÂTA ȘTIA DESPRE SINE

simplu se cucerea într-un fel straniu

dar mulțumindu-se ajunse la capăt și spuse

că de unde vine nu-și mai aduce aminte

acolo lăsase un câine și-o broască și-o pisică

dar toate lucrurile lui sunt peste tot răspâdite

iar acum bate vântul – e noapte și-ar vrea să ne spună

că întoarcerea lui ar fi pentru noi o altă poveste

stă mult în dreptul podului și – și aruncă privirile

în apa care trece. se vede și crede că acolo este el

vorbește cu el la o distanță de o sută de metri –

el deasupra și tot el dedesubt și se cheamă

făcându-și cu mâna

dar apa duce chipul lui în valuri și-l pierde

odată cu pietrele vântului.

 

ÎN IARNĂ CU FLUTURI ALBAȘTRI

în iarnă cu fluturi albaștri și cu urși

vei dormi și nu vei înțelege nimic

și vei spune că eu sunt

într-un câmp fără morminte

fără cruci și fără morminte și fără viață

ochiul tău se va mișca mort sub o lacrimă

în iarnă aproape de foc

lângă urși și lângă fluturi

și clopotele se vor face de piatră

aici în câmp

departe de sânul tău înroșit de febră.

 

PRIMA IEȘIRE PRIN BOLTA CARE NE ACOPEREA

 

ne-am dus pe acoperișul cerului lumea sub noi

dormea s-au visa o dimineață cu iarba căzută din soare

ne înconjurase un zid înalt de păsări ce nu-l puteam

străbate ;

vorbeam de felul bărbaților de femeia în devenire

de rodul pământului de viață și liniștea ei

și câte cuvinte ne-am spus să nu cădem

necunoscuți de-acolo. era o lume verzuie, albastră,

roșie pe acoperișul cerului în seara aceea iar noi

căutam o ieșire –  de unde venisem nu ne aminteam.

unde trebuia să ajungem se vedea o spărtură

în aripa unei păsări. eram singuri așteptam.

să se întâmple ceva să nu ne putem ăntoarce iarăși

acolo jos ca două frunze alunecate din marea iubire.

 

 

 Peme din volumul ÎN IARNĂ CU FLUTURI ALBAȘTRI

                                             EDITURA CARTEA ROMÂNEASCĂ 1974

 

 

mai mult
PromovateRepere

Cartea, precum femeia…

articol_repere_stoicescu_29_dec_16

O carte tipărită este, mai presus de orice, o stare de spirit. Trupul cărţii, „carnea” ei (ilustraţiile, coperţile, modul în care este paginată şi legată, mergînd pînă la cele mai mici detalii grafice) transformă o carte într-un obiect estetic senzorial, în clipele inefabile în care i te abandonezi cu întreaga ta fiinţă.

Dimpreună cu textul propriu-zis, cartea tipărită nu este altceva decît o sublimă vietate, splendidă în întregul ei, care se însufleţeşte doar atunci cînd este citită. Pentru că o carte tipărită se însufleţeşte doar atunci cînd este citită. O carte abandonată într-un raft prăfuit de bibliotecă devine un obiect oarecare, neutru şi inutil.

Borges spunea la un moment dat, parafrazîndu-l pe Emerson, că biblioteca este un cabinet magic în care există multe spirite vrăjite, care se trezesc cînd le chemăm. Adică doar atunci cînd o carte îşi întîlneşte cititorul, se produce resurecţia ei. În caz contrar, ea moare. Moare şi se transformă într-un alt fel de mobilă, care odată cu trecerea timpului, indiferent cît este de valoroasă, se demodează. Intră într-un anume fel de desuetudine.

Pentru a avea viaţă, o carte trebuie iubită, admirată, mîngîiată cu ochii cei de carne dar mai ales cu ochii lăuntrici, adulmecată, luată cu sine şi ţinută lîngă inimă. Aidoma unei femei. Pentru că între o carte frumoasă şi o femeie frumoasă, de cele mai multe ori, nu există diferenţe semnificative… (Bogdan Lucian Stoicescu)

mai mult
PromovateRepere

Băiețelul de dincolo de peretele subțire

foto_repere_raul_baz_23_decembrie_16

raul_baz_repere_23_16Locuiam într-un bloc din cele cu pereții subțiri – fagure uriaș în inima orașului. Alături, pe stânga, era casa scării, iar în garsoniera din dreapta se mutaseră doi tineri împreună cu copilul lor – un băiețel de doi sau trei ani. Plângea des și de fiecare dată auzeam vocea femeii apostrofându-l: „Taci odată, nu înțelegi? Vrei să te bat?” Atunci se potolea, dar numai pentru puțină vreme.

Auzeam toate zgomotele ca și cum aș fi fost acolo: izbitul tacâmurilor de chiuvetă, tusea bărbatului, pașii copilului care alerga de la ușă la fereastră și înapoi, obsedant, ca o veveriță în cușca ei strâmtă. Garsonierele erau mici, ca pentru niște ființe liliputane, nu aveai loc decât pentru un pat, o masă și un dulap. Mai tot timpul stăteam întins, cu ochii închiși. Nu mă ridicam decât pentru a mânca sau pentru a merge să-mi fac nevoile.

Pe la prânz porneam laptopul, citeam câteva știri și mă uitam după mailuri. Treaba asta nu dura foarte mult, cam o oră, dar în acea oră alergatul copilului mă scotea din sărite. Atunci mă bucuram s-o aud pe femeie strigând: „Dar mai termină odată, stai și tu liniștit că m-ai înnebunit de cap!”

Seara, pe la 9, deschideam o sticlă de vin și porneam laptopul pentru a doua oară, numai ca să beau cu companie muzicală. In general ascultam Bach, dar mi se făcea dor câteodată de tinerețe și atunci puneam Beatles, ori Pink Floyd. Copilul dormea și dădeam muzica încet, ca să nu îi stric somnul. La intervale de cel mult 10 minute o opream și atunci se auzea vocea înfundată a bărbatului, care părea să povestească în surdină. Femeia nu spunea nimic, doar chicotea din când în când. La un moment dat, adormeau amândoi și atunci dădeam muzica puțin mai tare, cât să pot desluși toate nuanțele, apoi începeam să scriu. Scriam, în general, despre singurătate, subiect la care pot spune că mă pricep mai bine decât cei mai mulți oameni. Dar scriam și despre copilăria pierdută, despre prieteniile care se sting, ori despre iluzia iubirii.

Fără de veste mi se întâmpla să găsesc niște imagini poetice și atunci făceam versuri. Timpul trecea mai repede și nu știu când venea miezul nopții. Terminam vinul, opream laptopul și mă întindeam în pat. Mi se întâmpla, uneori, să mă întind fără să opresc muzica – asta, de obicei, când nu-mi era somn și credeam că o să mai stau mult și bine ascultând. Priveam umbrele care se mișcau pe tavan când pe stradă trecea câte o mașină și mai mereu mi se părea că întruchipează scene din viața mea simplă și neverosimilă. După un timp, mă ridicam și opream totul, apoi mă înveleam până peste cap și adormeam.

Dar în acea noapte s-a întâmplat un lucru neobișnuit. Era 5 decembrie și știu asta pentru că trebuia să vină Moș Nicolae. Îmi pusesem cizmele pe pervaz, dar nu pentru că așteptam să le găsesc dimineață pline de cadouri, ci pentru că așa se face, la fel cum de Paște se ciocnesc ouă roșii. Lăsasem să curgă niște sonate ale lui Buxtehude, compozitor care nu mă pasiona atât de mult, dar care avusese un mare admirator în persoana lui Bach. M-am băgat în pat și am început să privesc umbrele de pe tavan. Apoi, în mod bizar, am adormit.

Pe la 4 dimineață, m-am trezit și m-am dus la baie. Apoi m-am așezat pe marginea patului, în întuneric, mi-am prins capul în mâini și am început să mă legăn înainte și înapoi. După un timp, lacrimile au izbucnit cu putere. Așa făceam mereu, plângeam și mă legănam câteva minute. Apoi plânsul a trecut și tensiunea a diminuat. Uitasem de muzică, dar deodată a reînceput. Sonatele lui Buxtehude trecuseră demult, probabil se auzise Corelli, iar acum, în ordinea preferințelor mele, urma Tallis, Thomas Tallis, englezul fără chip, cum îl botezasem, pentru că n-a ajuns până la noi niciun portret de-al lui. Niciodată nu-l ascultasem la patru dimineața, în întunericul camerei, abia trezit din somn. Efectul a fost devastator – pentru o clipă mi s-a părut că un cor de îngeri a coborât în mica mea garsonieră. Au început cu „Spem in alium”, motetul meu preferat și am avut senzația că e prea tare și o să-l trezească pe băiețelul de dincolo de peretele subțire.

Am întins mâna spre mouse, cu gândul să opresc muzica și dintr-odată l-am văzut pe micuț dormind cu o expresie lipsită de bucurie și mi-am amintit de toate strigătele femeii și de amenințările ei și am fost convins că Moș Nicolae nu o să vină la el și poate nici Moș Crăciun și apoi l-am văzut mare și încruntat, având la rândul lui copii fără copilărie și tot așa mereu, când totul ar fi putut fi altfel într-un mod atât de simplu – doar cu niște vorbe bune, cu o portocală pusă în ghetuțe, cu niște colinde, cu un zâmbet și o îmbrățișare.

Am apucat mouse-ul și am dat muzica doar puțin mai tare, atât cât să fiu sigur că vocile îngerilor lui Tallis vor trece prin peretele subțire și-l vor învălui pe băiețelul adormit, făcându-l să viseze frumos și să zâmbească. Și m-am gândit cum peste ani visul acela va continua să lucreze în sufletul lui și cum își va aminti el de noaptea minunată din copilărie când niște îngeri au cântat atât de frumos, dar numai lui i-a fost dat să-i asculte, ca dar din partea lui Moș Nicolae.

Când „Spem in alium” s-a terminat, am oprit muzica, m-am întins în pat și m-am învelit. Mașinile începuseră din nou să circule și am putut privi pe tavan umbrele dimineții. Ochii mi s-au închis treptat. Aproape că adormisem când am simțit că degetele mâinii drepte mi s-au încălzit mai mult decât restul corpului. M-am uitat și mi s-a părut că văd o ființă făcută covrig, cu capul așezat pe palma mea. O pisică? O vulpe a deșertului? Un spiriduș?

Am dormit până pe la opt. M-am ridicat din pat și am pus de cafea. Dincolo de perete se auzea cum cântă băiețelul, plin de veselie. Am băut o cană de cafea, apoi m-am îmbrăcat de oraș – trebuia să cumpăr de mâncare. În cizma dreaptă am găsit un ban de ciocolată învelit în staniol aurit. Aveam câțiva într-o cutie, îi luasem pentru copiii care ar fi putut veni să mă colinde. Dar cum ajunsese unul dintre ei în cizmă, nu mi-am putut aminti. Am ieșit pe coridor, am mers tiptil și l-am pus pe covorașul din fața ușii vecinilor, apoi am plecat spre magazin.

(Raul Sebastian BAZ)

 

mai mult
Grupul de la PloieștiPromovate

Memoria culturală – George Moroşanu, poetul străzilor albe

articol_poeti_cenaclu_23_decembrie_2016

POEȚII CENACLULUI I.L.CARAGIALE-Un remember

GEORGE MOROȘANU

(22.07.2011- 6.11.1988)

poet_cenaclu_23_decembrie_16MOROSANU George, se naște la 22 iul. 1911, cătunul Bodea, Câmpulung Moldovenesc – moare în 6 nov. 1988, Ploiesti. Poet si prozator.
Intre anii 1923-l931 e elev la Liceul „Dragoș Voda” din Câmpulung Moldovenesc, unde l-a avut ca prof. de muzică pe Alexandru Bogza, filosoful, fratele lui Geo Bogza. în perioada 193l-l935 e student la Iași, la Facultatea de Litere si Filosofie, avându-l, printre alții, ca prof. si pe G. Ibrăileanu.
Debutează in 1930 în revista Glasul Bucovinei, la Cernăuți, unde îi apare și primul volum de poeme, Dezacord, in 1934 .
La Iași întemeiază in 1933, împreunăcu Ghedeon Coca si Victor Magură, revista Alfa, iar in 1934, împreună cu Al. Voitin și alți tineri, revista de stânga Manifest. În editura acesteia îi apare al doilea volum de poezii, in 1935, Întoarceri in biografia mea, cu o prefata de Octav Botez. Profesor de romană, franceză si latină la licee din Iași, Piatra Neamț, București. Din 1947 locuiește la Ploiești.O retrospectivă a activității sale poetice e volumulIarba stelelor (1968), care înseamnă si o discretă revenire a autorului, după o indelungată pauză editorială și publicistică. Momentele marmorei (1976) oferă un acord poematic final. Aceeași temă a memoriei, predominantă în poezii, răzbate stăruitor si la suprafata prozei în Vârsta neuitării (1973) sau în Punte peste ani (1984).

          (Documentare, Ioan Vintilă Fintiş)

 

DRUM ÎN MEMORIE

 

N-au moarte stelele mele  !

Punți îmi întind.

Prin furtuni.

Peste ani.

Și toate îmi cresc – copii năzdrăvani

 

Bat veșnic miriștia cerului.

Hoinăresc pe la hanurile văzduhului.

Beau cu bărdacă lumină.

 

Trandafiri îmi culeg de pe lujerii soarelui

Flori de jăratec, râvnesc, sentimente.

Crainici – îmi poartă de pe altă lume legende.

 

Știu și ele să-mi râdă să-mi plângă.

Dureros să se piardă pe ceața nătângă.

Și mă tem de răscoala norilor.

Îngălbenesc și se sting la întoarcerea zorilor.

 

Și acum, ca-n trecut,

îmi ară camp nevăzut.

Brazde-mi răstoarnă.

Adânc în azur.

 

An după an,

În cuiburi în seamănă foc.

Păsuri și cântec fără liman…

 

Iar îmi surâd de departe stelele mele din munți !

Ticluitoare-s de zodii. Pe lună albă și plină,

domol, cu anii mei duși vorovind

acolo, pe prisma vegheată de știmă,

Vărsând limpezimi, numai vrajă – risipă  –

în părul mei nins și în pipă.

 

    STRĂZILE ALBE

 

Fug străzile.

În freamătul proaspăt al nopții.

Linii drepte.

Imaculate. Pe meridianele lumii.

În grandios torent de lumină.

 

–     Gigantici pândari  _-

le-nsoțesc obeliscuri

arbori în cavalcadă.

 

Fug albe prin sufletul meu.

Se confundă.

În neastâmpăr se-mbină.

Stăruie,

sufletul plin să-mi învăluie.

 

Munți sonori – orizonturi

le cheamă-n rotocol,

Fără vană.

 

Fug străzile albe.

Mânate de lună.

 

Fug prin răscruci.

În răspăr.

De mână cu fântânile nopții.

 

Și-n spulber

Fug strrăzile albe.

 

Mereu.

Mai departe.

Pe meridianele lumii.

 

 

CÂND MINTEA-I VĂPAIE

 

Se stinge pădure de-o vreme,

aici, în sufletul meu ;

de toamnă și rariști se teme.

 

Pustie tânjește păddurea.

  • Ce grele-s ferestrele-i toamna

și-n umbră pândește securea !

 

Când mintea-i văpaie, – să – nfrângă

desișuri de gânduri și vulturi,

încearcă securea nătângă…

 

 

Bat valuri, dar cade securea,

izbită de stânci, în răscoală…

E toamnă și-mi cântă pădurea !

 

 

Notă: Din volumul   MOMENTELE MARMOREI

                                                          E.d.CARTEA ROMÂNEASCĂ 1976

mai mult
Grupul de la PloieștiPromovate

Memoria culturala – poetii Cenaclului IL Caragiale

no thumb

ROMEA CANTEMIR

poet_cenaclu_1Cu numele adunat pe-o (singurã) târzie carte,Romea Cantemir se dezvãluie, așadar, o prezențã originalã în cadrul primei promoții lirice de la Echinox. Are, ca și congenerii sãi, și știe sã-l comunice cu o limpede dicțiune, sentimentul comuniunii cu lumea elementelor, stilizatã și întâmpinatã cu o gesticã și ea aproape de ritual, fascinat de puritãți pe care le știe precare înlumea fenomenelor, dar în staresã-i solicite și provoace straturile adânci ale sensibilitãtii. Mai posedã darul asocierilor sugestive, adesea neașteptate, dintre natural și cultural, în ecuații revelatoare, selectându-și datele dintr-un univers aproape deloc frecventat de confrați, reactivând ceva din reveriile solar-mediteraneene cu o anume tradiție în poezia româneascã, fãrã, însã, niciun semn de epigonism. E un întârziat act de(auto)recuperare, dar nu prea târziu pentru a scoate din mulțimea în care amenința sã se piardã, o voce liricã adevãratã și proaspãtã.

 

  Ion Pop, revista Tribuna Nr.148, 1-15 nov.2008

 

Rouă pe trupul…

 

… să mai fi prins o zi a Înălţării,

cu lumina curgând din vitralii –

ediţie rară – zi-început de secol,

cu malurile hăt-depaaaarte…încât

păşind pe ape s-ajunge – o altă generaţie.

Dormind între petale, nu i se ştie chipul;

de-oglinzi nu i se-atinge duhul – ah,

– viaţa în roz

(spre care, nu o dată, m-am ridicat,

ştiind atâtea i încă netrăind nimic)

– un fel de mireasmă

deschizându-mi uşile (ca la ea acasă)

prin încăperi, călcând desculţă cu

tălpi mici şi roz.

 

ERA ÎNTUNERIC TÂRZIU

UN FEL DE MIREASMĂ

(muuuult, după cină)

şi în zori…rouă

PE TRUP PLUTITOR,

în …LUMINĂ…

 

Năvodul

 

între valuri şi plase din oţel,

ne-mpinge viaţa din sala maşinilor;

păianjeni „acvatici care trăiesc pe

uscat şi-ar vrea să zboare” – sporesc

pânda pe cap de locuitor.

PEŞTELEMAREÎNGHITEPECELMIC

restul, îi duce soarta-nspre Năvod –

pacifice ieşiri în larg, atlantice

pescadoare în zona de riscuri verde-a

curenţilor; zodia Peştilor e umilită

de alte unsprezece (când la rame se

vădeşte sufletul lor), se-aud en gros

strigările cazone, din hala – (acvariu

mort, cu pereţii – vocale de piatră).

Spre-a salva negoţul – e ziua de

m o r u n – ce încă de puiet simţise,

ochiurile dese cum sporesc: ca apoi

Cineva de foooarte de sus –

să arunce Năvodul.

 

…scrie: DEZNĂDEJDE

 

noaptea din Carul Mare…(de licurici

în lentă decimare) v i s e a z ă –

cele Două Roze: miresme roşii în

armuri albe; război întins pân-la

corăbiile sub care curcubee de corali

concep – atolul, ca pe-o

succesiune de vitralii-m trepte, spre

farul luminând un hârşâit de vâsle

de la 1450 şiiii…

se dă la foale din infern (se-ncinge

de-o Furtună) – ce va plăti totu-n

natură…

„Eroilor aducerii de nenoroc” (cu palma

streaşină la ochi) – acelaşi Orizont –

(de câte generaţii?…) citeşte…

ordinea de zi, pe care scrie:

DEZNĂDEJDE

(Documentare literara, Ioan Vintila Fintis)

 

mai mult
DocumentarPromovate

Povestea bătrânei „salamandre” din Ploiești

incendiu_reportaj_15_dec_16

Să fii șeful pompierilor într-un județ cum e Prahova, cu rafinării, depozite de carburanți și exploatări petroliere, nu-i chiar de ici de colo. Și să mai stai pe funcție și un sfert de veac. Un țărănuș de lângă Mizil, fost copil de trupă pe timpul Regelui, a ajuns „tatăl” pompierilor prahoveni

Despre salamandre se spune că au o legătură cu focul aproape mistică. Că preistorica reptilă nu se teme de pârjol și că supraviețuiește datorită acestuia. În fapt, banalul amfibian, care trăiește toată viața ascuns prin scorburi și trunchiuri de copac, părăsește lemnul doar când acesta ajunge ia foc. Până și Leonardo Da Vinci credea că biata șopârlă nu are organe interne și se hrănește direct cu flăcări, asemenea legendarilor dragoni. Există, însă, niște oameni cărora li se spune, simplu, „salamandre”. Inamicii numărul unu ai focului. La Ploiești trăiește un astfel de „exemplar” ajuns la venerabila vârstă de 83 de ani. A stins peste o mie de incendii și a salvat multe, multe, vieți. „Salamandra” are gradul de colonel, poartă numele de Sebastian Ursoiu și a fost, un sfert de veac, șeful pompierilor din Prahova, județul cu cel mai mare risc de foc din țară. A stins și incendii mici, dar și uriașe. Uneori în mai bine de o zi de muncă, alteori în mai puțin de jumătate de oră. Acum e pensionar. Iar singura pază contra incendiilor o face în blocul său din centrul Ploieștiului. Are stingătorul lângă ușa de la apartament. Că, niciodată nu se știe…

 Copil de trupă pe timpul Regelui Mihai

Putea să rămână un banal țăran semi-analfabet. Soarta a vrut, însă, altceva pentru bătrânul născut în 1933. „Mama avea două clase primare și era servitoare la un boier pe nume Perșu, de lângă Mizil. Nevastă-sa era nepoata lui Eminescu și frate-său, colonelul Gheorghe Eminescu, era comandantul unei unități de grăniceri. Mi s-a spus că el m-ar fi botezat, da’ nu știu sigur…”, își amintește bătrânul pompier. Când avea 13 ani, colonelul venit în vizită la soru-sa l-a văzut prin curte și a spus: „Mai am 23 de copii în grijă. Îl vreau și pe el”. În aceași zi din 1946 s-a înrolat copil de trupă și a plecat, cu o valijoară de lemn, la o unitate militară din Brăila care avea și o Școală Industrială. Aici i s-a fixat că trebuie să învețe meseria de mecanic-motorist. A terminat-o în 1951, la 17 ani: „Mama era bucuroasă, că mi se asigură un vitor”.

Locotenent la numai 20 de ani

sebastian_ursoiu_doc_1(La vârsta când alți copii se joacă, Sebastian Ursoiu a îmbrăcat haina militară)

Programul unui copil de trupă era așijderea cu al fiecărui soldat. „Făceam și pregătire militară, am fost și la trageri. Mâncam ce mâncau ostașii și ne îmbrăcam cu aceeași uniformă”, rememorează octogenarul. A prins și ținutele cu moletiere, bocanci și obiele: „Ciorapi am văzut doar când am ajuns la școala militară de ofițeri. Cu obielele, niște fășii de pânză, era o tehnică… Dacă nu le puneai bine pe picior, te juleau rău”. Soldățelul dimineața învăța meserie la atelier și după-amiaza mergea la școală. „După stingere citeam în WC, că era singurul loc în care ardea un bec. Așa am învățat carte!”, lăcrimează veteranul.

Imediat după absolvire s-a înrolat voluntar, că nu avea încă 18 ani, la Regimentul 2 Grăniceri, din Brăila. Și a fost inspirat că, având origine „sănătoasă”, comuniștii l-au trimis la Școala de Ofițeri a MAI. Din 2000 de candidați au intrat 1.200 și a fost avansat lcotenent în 1953, la numai 20 de ani.

La 16 ani, târâș pe granița cu sârbii

Dar, în 1956 când s-a reorganizat Armata, înainte de rebeliunea anti- comunistă din Ungaria, mai toți colegii săi au fost trimiși în rezervă. „În școală, unde rămăsesem ca instructor, din 40 de ofițeri am rămas doar cinci. Restul nu aveau studii și ori au plecat acasă, ori pe frontieră, pe fâșie, cu condiția să-și termine studiile”. Pe frontieră a ajuns și el, dar copil fiind, la numai 16 ani: „Era prin ’50, când cu conflictul cu Tito, pe granița cu Iugoslavia. Eram la Beba Veche, unde montam niște lansatoare de rachete. Am stat veo 30 de zile. Treceau mulți ilegal granița și declanșau sistemele de rachete, că erau legate cu niște sârme. Uneori mai porneau și de la animale…”. Aici a avut parte de prima aventură cazonă. „Am primit misiunea să recuperez un aparat foto montat de sârbi fix pe borna de «triplex confinius» – borna celor trei hotare, dintre noi, unguri și sârbi. M-am târât 120 de metri și l-am luat. Puteau să mă mitralieze, da’ n-a fost mare scofală”, bravează bătrâna cătană.

Învățat de comuniști cum să se poarte ca un șef

foto_grup_pompieri_15_dec_16(„Salamandra” Sebastian Ursoiu, împreună cu ofi țerii de pompieri din sunbordinea sa, fotografie realizata in anul 1980 )

A mai avut un episod grăniceresc, în 1956, când a fost desemnat comandant al Dispozitivului de Închidere a Frontierei de la Episcopia Bihorului. Grănicerii maghiari, aflați în plină „anti-revoluție”, își părăsiseră posturile. „Ungurii erau răi… Mulți români am găsit omorâți în parcările din Oradea. Și nu cred că de ai noștri…”. Acolo a găsit-o și pe nevasta sa, o româncă refugiată la Videle, în timpul războiului: „Când s-a întors la Oradea n-a putut să intre în casa sa, că stăteau unguri în ea…”, oftează Sebastian Ursoiu. Au 62 de ani de căsnicie.

Militar disciplinat a fost apreciat și, în 1960, a fost selecționat instructor pentru Gărzile Muncitorești, precursoarele celebrelor Gărzi Patriotice. Dar, după un an, aceste trupe para-militare s-au desfințat și s-a trezit la pompieri, pe o funcție de cadrist care ține evidența militarilor în termen și a cadrelor . N-a stat mult nici aici, că iar l-au dislocat, dar la București, unde a urmat o altă școală de „pregătire a cadrelor pentru promovare în funcții de conducere”. Venerabilul râde: „M-au antrenat să devin șef”.

Șef peste zona cu cel mai mare risc de incendii din țară

Destinul i-a aruncat iar o mână de ajutor. Urma să se întoarcă la hârțogăraie numai că, la absolvire, s-a întâlnit cu generalul Tatu, pe atunci comandantul trupelor de pompieri. „Când i-am spus ce funcție aveam m-a mutat imediat la «Operativă» și m-a numit locțiitor al Șefului de Stat Major pentru Operații din Regiunea Ploiești, care cuprindea județele Prahova, Buzău și Dâmbovița. Aveam idee cu ce se mănâncă. Învățasem în școală, doar practică n-aveam…”, e uimit și acum pompierul. Era o funcție uriașă. Din acel moment, 24 de ani, până a ieșit la pensie, a rămas în aceeași unitate. „De atunci încoace cred că un sfert din viață am dormit în cazarmă. Aveam în grijă rafinăriile: Astra, Brazi, Teleajen, Vega, 9 Mai și Câmpina! Era câte un incendiu în fiecare săptămână”. Din 1979 a devenit locotenent colonel și Șef de Stat Major.

26 de ore nedormite la marele foc de la Teleajen

Primul mare foc l-a înfruntat în 1976. „Am muncit la el 26 de ore! Am apelat atunci la un rezervist «stingător» – cum li spunea pe atunci – care avea o mare experiență de stingere a incendiilor cu produse petroliere, din timpul războiului”, își amintește colonelul de pompieri în retragere. Avusese loc o „erupție” la un rezervor din Teleajen. Apa aruncată de pompieri în interior ajunsese la punctul de fiebere și a erupt ca un vulcan. Flăcările din interiorul rezervorului ajunseseră afară și amenințau totul în jur. „Stingătorul” acela, un erou fără nume, le-a dat soluția: „A trebuit să decupăm, cu un electrod de un metru, o gaură în rezervor. Pe acolo am băgat «capul deversor » și am inundat totul cu spumogen”, îl iau transpirațiile și acum pe pompierul veteran. 26 de ore n-a dormit deloc. De atunci, nu doarme mai mult de două- trei ore pe noapte. E supărat: „Sunt nemulțumit că nu se revine la tradițiile avute. La relațiile dintre ofițerii activi și rezerviști. Nu mai e continuitate…”.

Băiatul lui Manea Mănescu a explodat pe dinăuntru!

salamandra_sef(Să fii șef peste pomierii dintr-un județ ca Prahova, pe timpul comuniștilor, era mare lucru)

La începutul anilor ’80, Paul Mănescu, feciorul lui Manea Mănescu, fostul premier comunist al lui Ceaușescu, a murit într-un incendiu. Și nu oricum, ci într-un mod înfiorător: „A fost un foc mare la Brazi. Băiatul lui Manea Mănescu era director adjunct acolo. Luase foc fabrica de cauciuc. Noi intervenisem și făcuserăm un covor de spumă peste flăcări. Mai rămăsese foarte puțin de stins. Dar el ne-a ignorat! N-a vrut să țină cont de ce îi spuseseră și a plecat peste covorul de spumogen. A alunecat, a căzut și covorul s-a spart… Produsul chimic s-a reaprins, el a inhalat gazele și a murit. A explodat, pur și simplu, pe interior”, povestește, înfrigurat, colenlul Sebastian Ursoiu. Nu în fiecare zi murea așa odrasla unui demnitar de prim rang. Conchide: „A fost singurul mort și asta pentru că nu a respectat indicațiile noastre. Era la cinci-șase metri de mine. A fost o moarte rapidă, dar dureroasă și urâtă”. Evident, a urmat o anchetă la sânge. Nimeni n-a fost pedepsit. Mortul a murit din vina sa.

Catastrofa de la Brazi, evitată în numai 22 de minute

Experimentatul pompier nu vrea să nominalizeze un incendiu că ar fi fost cel mai mare. Zic că fiecare a avut particularitatea sa. Uneori contează mărimea, alteori poate fi mai mic, dar important e ce distrugeri poate produce. Spune că unul mai deosebit a fost la Combinatul Petrochimic Brazi, în 1979. Luaseră foc trei instalații de rafinare. „La patru dimineața m-au sunat și mi-au spus. Eu eram la comandă. Mi-a venit ideea să pun mașinile cu pulbere stingătoare cu azot pe laturile instalațiilor. Am lansat atacul concomitent, din patru părți, și s-a format un nor de pulbere care a înăbușit focul. A durat doar 22 de minute. Altfel, ieșea prăpăd mare…”, se zgribulește de teamă, și acum colonelul Ursoiu. E dezolat: „Acum văd că nu se mai practică, nu știu de ce… O fi scump, nu știu”. Ideea e că bătrânul stingător P250, cu pulbere, nu deteriorează imobilele cum o face apa: „Noi îl foloseam și la apartamentele de bloc care luau foc. Cei de dedesubt nu aveau atâtea pagube de la apă…”.

Inamicul celei mai mari invenții a omenirii

Pompierul veteran spune că într-un sfert de vac cât s-a ocupat de regiunea Poieștiului nu a avut decât opt pompieri morți la datorie: „La civili au mai fost, da’ ei interveneau primii, până ajungeam noi…”. Fostul copil de trupă de pe vremea Regelui Mihai e sfătos: „Focul e cel care arde în sobă. Acolo e controlat. Unde e necontrolat, se numește incendiu și face victime și pagube!”. Recunoaște că focul e cea mai importantă invenție a omului, dar și cea mai periculoasă: „Cu focul nu te joci! E mult prea periculos. Nu cred că-i place cuiva, prea mult, focul…”. Acum, bătrânul pompier se ocupă de prevenirea incendiilor în blocul său din centrul Poieștiului. La insistențele sale, toate cele 14 scări au pe paliere stingătoare de incendiu. Se îmbujorează: „Nu-s scumpe, dom’le…”.

(Mihnea – Petru Pârvu, Evenimentul Zilei)

mai mult
EditorialPromovate

Beatus zoon Politikon (Fericitul animal Politic)

apotheosis-of-homer-1

Ce este un politician?

Felul politicianului de a fi, ca model de insolență, este dorința de putere.

Întrucât este dedicat propriei îndrăzneli obraznice, politicianul nu este om de acțiune[1] și nici nu se poate raporta la aceasta.

Politicianul acționează în virtutea egoismului propriu.

Politicianul, din ce în ce mai puțin uman și impersonal, totuși, din egoism, poate mima orice fel de acțiune, dar numai din dorința de putere.

Doar atunci când prinde putere, politicianul acționează, și doar în interes propriu.

Puterea este condiția care răspunde împrejurării intime de acțiune a politicianului, altfel el este o conștiință neglijabilă care tinde către parazitism.

De aceea, dacă îi dai putere, omul politic se așează de bunăvoie în postura de organism de tranzit al societății. Cu alte cuvinte, dacă nu este încă o scursură, oricare politician, mai devreme sau mai târziu, va deveni una.

Politicianul nu mai vede pe nimeni în jurul său, după cum nu vede nici mediul în care, servitor al locurilor intermediare, a devenit orb la propriul statut vremelnic. Nemaifiind de multă vreme o persoană, el este doar propria lui politică. Are un scop și îl urmează din instinct. Faptul acesta exclude putința lui de a descrie o situație din exteriorul mediului politic, de aceea orice raportare umană a lui se reduce la animalitate – zoon politikon se destinează din proprie voință fericirii și devine beatus zoon Politikon.

Așadar, puterea politică anulează capacitatea politicianului de a observa societatea, drept pentru care, el și politica lui devin un singur personaj – în văzul lumii. Maimuțărindu-se.

Deținător al puterii, politicianului nu i te mai poți înfățișa ca om, și nici el nu mai are acces la concetățeanul de lângă el ca om, dar nici nu i se interzice să mai aibă de a face cu oamenii. Într-adevăr, politicianul nu ar avea acces la om, decât dacă i s-ar interzice să aibă legături cu oamenii. Puterea, însă, îl face pe politician să nu mai poată descoperi niciodată omenescul.

Așa încât mediul politic (de tranzit) și politicianul însuși fac invizibil omenescul.

Politicianul devine inuman pentru ceilalți și față de sine pentru că are de îndeplinit sarcini politice, asta pentru că el însuși este propria politică pe care o practică. Fiind trecător prin funcțiile lui mereu trecătoare, el se află departe de sine și niciodată stabil în mediul său, încât n-apucă, omenește vorbind, să se apropie nici de sine, nici de mediul politic în care își duce viața.

Și totuși, puterea politică în acțiune dezvăluie, prin contopirea politicului cu omul, ca deținător al puterii, felul politicianului de a fi

Politicianul este prezent fără să se poată reprezenta pe sine.

În consecință, mediul politic, deși acționează în numele oamenilor, pentru fericirea lor, totuși rămâne atipic, de unde și aroganța instinctivă a politicienilor. Cu alte cuvinte, dacă există o fericire la care politicienii au acces, ea este netransmisibilă celor pe care îi reprezintă în căutarea împreună a acestei fericiri.

Această fericire posibilă dar netransmisibilă dovedește sărăcia de omenesc și umanitate a mediului politic, care are nevoie să fie apărat, în speță de apărătorii drepturilor omului, împotriva oricărei formă de violență[2]. Acțiune esențială pentru asigurarea fericirii, inclusiv a celei netransmisibile către cetățeni, dinspre cei care îi reprezintă, respectiv politicienii.

Politicianul nu e doar un om fericit, pentru că, neputând să transmită fericirea, el trebuie  să susțină egalitatea în nefericire cu toți ceilalți pe care îi reprezintă.

…dar ce nevoie avem să definim un politician?  Știm că suntem o comunitate politică. Știm că statul e mai bun dacă durează mai mult. Mai mult, în ce ne privește pe noi, românii, se vorbește de dispariție. A pământului pentru agricultură, a pădurilor, a identității, a credinței care înseamnă și limba română. Și atunci…nu mai bine să știm noi de unde să-l apucăm, pe musiu politician, și nu-i mai bine, decât să plângă mama noastră, să plângă mămica lui?

(Florin M.)

[1] În sensul aducerii la împlinire ca știință și artă a guvernării

[2] Vezi https://www.consilium.europa.eu

mai mult
PersonalitățiPromovate

Cand iubirea sperie moartea – Bulevardul Castanilor

reportaj_apostol_1_8_dec_16

Fata cu fusta rosie

Ofteaza din toti rarunchii, suierand straniu si prelung, precum viscolul dincolo de fereastra. Ridica ochii neputinciosi si-apoi tuseste chinuitor, zvarcolindu-si amarnic tot trupul. Fruntea ii transpira brusc si gatul ii suiera intruna, de parca ar fi inghitit o fluieratoare. N-am cum sa-l ajut. Nimeni n-o poate face. E chinul lui de zi cu zi si asa va ramane pana la sfarsit. Se opreste cu greu, isi sterge fruntea cu maneca si ia apoi dintr-un sertar o mapa cu foi si un pix.

„Domnule Catalin, dupa cum vedeti, nu pot sa va raspund decat prin scris. Ma tem ca, in felul asta, interviul o sa dureze cam mult.” Ridica apoi privirea spre mine, zambindu-mi amar.

ione_dunea_pictura_8_dec_16

(Casa in care m-am nascut si mi-am petrecut copilaria. Girocul se afla la 4-5 Km distanta de Timisoara,ca se vedeau Casele de la marginea orasului iar azi pe marginile drumului asfaltati care lega Girocul de Timisoara sant Vile si Cladiri ale diferitelor Firme Comerciale.Poti spune ca Girocul este un Cartier al Timisoarei.Toate Strazile Giroculuiv au Nume si Nr..Unele Strazi sant asfaltate.Si in linie dreapta.)

„Nu-i nimic, ii zic, am timp destul. Numai dumneavoastra sa aveti rabdare cu mine.” Rade de-a binelea, punandu-se iar pe scris. „Rabdare? Cred ca sunt cel mai rabdator om de pe pamant. In ultimii ani, doar asta am facut. Am invatat ce inseamna rabdarea. Asta insa nu inseamna ca m-am resemnat ori ca am renuntat. Chiar si asa cum sunt, mai am multe de facut pe lumea asta. Si stiu ca nu-i timp pentru toate.

Dar macar, ce mai pot face sa iasa bine, temeinic. Stiti ce imi da mie putere? Dragostea de-o viata, pictura, dar, in primul rand, dragostea pentru sotia mea, Ligia, femeia vietii mele dintotdeauna si pana o sa mor. E cea mai frumoasa poveste de dragoste din lume. Uitati-va la mine cum arat, sunt un om terminat. Si totusi, ea ma iubeste ca inainte. In cele mai chinuitoare momente ale mele, a fost trup si suflet langa mine. A plans la capataiul meu ca un copil, rugandu-se la Dumnezeu sa nu ma ia la El, sa ma mai lase sa traiesc langa ea. Cand m-am trezit dupa operatie, m-a luat in brate si m-a sarutat ca acum 50 de ani.

Acest Magazin de bijuteri era in plin centrul Ploiestiului {vis-a-vis de OMNIA}.De aici in anul 1961 am cumparat verighetele de casatorie cu actuala sotie Ligia.Deci acum 50 ani ,ca azi sa sarbatorim NUNTA DE AUR !!! – Foto Coperta

Ochii ii straluceau de fericire.” Vad cum asterne tiptil fiecare cuvant, litera dupa litera, ca intr-un sirag lung de margele. Tainele lui mi se desfac rand pe rand, legandu-se domol intr-o poveste parca soptita. Din cand in cand, ridica privirea, incercand pesemne sa afle masura emotiei mele. Apoi se-apleaca din nou peste hartie, scriind fara oprire, tot mai inversunat.

Viata in scris

 Il cheama Ionel Dunea, are 75 de ani si este unul dintre cei mai renumiti pictori din Ploiesti. Are in palmares zeci de diplome si premii nationale si internationale. De-a lungul anilor, criticii l-au vazut in fel si chip. Ba jovial, salutand academic, ba melancolic, chiar posomorat, ba nonconformist ori inocent. Cu totii, insa, au aflat in opera lui o sensibilitate iesita din comun. „Unica muza pentru mine a fost sotia mea, Ligia. Fara ea, n-as fi putut picta nimic. Dragostea pentru ea a fost si este singura mea sursa de bucurie si vointa.
pictura_ionel_dunea_ploiesti_8_dec_16
In numeroasele Expozitile cu ,, Ploiestiul de altadata” de la Galeria de Arta Ploiesti si,Muzeul de Istorie Ploiesti am expus lucrari de Pictura si Grafica cu case vechi demolate si existente,stazi precum Vechiul Lipscani, pite ca Pita Mare sau Centrul Civic, incepand cu anul 1959, cand am desenat ultima Birja-taxi din fata Garii de Sud. Sunt peste 200 lucrari realizate in cei 50 ani.Arta mea nu este legata ,numai, de acest Subiect, ci preocuparea principala a fost si este Peisajul Slanicului de Prahova, cu Muntele de sare si Peisajele magnifice,cat si Miresele.
Ne-am cunoscut in 1960. Acum 51 de ani, va dati seama?” Ridica ochii, zambind plin de fericire. Scoate din sertar o fotografie mica, prinsa intr-o rama din lemn. Doi tineri frumosi pe un bulevard cu castani. Acolo s-au cunoscut. Era 21 iunie 1960. „Vestitul „Bulevard al castanilor” din Ploiesti era plin de elevi si studenti, mai ales dupa examene. Ea abia daduse ultima proba la bac. Era inalta, bruneta, cu trupul mladios ca o felina. Purta o rochie mini, rosie ca trandafirul, si niste pantofi negri, din piele de antilopa. Era minunata! Am invitat-o la o gradina de vara, unde in fiecare seara era program de dans. M-am indragostit ca un nebun. N-avea inca 18 ani. Mama ei n-a lasat-o sa vorbeasca cu mine, zicea ca-i prea mica. Pana intr-o zi, cand am amenintat-o ca-i fur fata.
S-a cam speriat, biata de ea, si pana la urma, ne-a lasat in pace. Dupa doar cateva luni, pe 12 februarie 1961, ne-am casatorit. Am locuit la parintii ei, inghesuiti cu totii in doua camere mici. Ne iubeam pe furis, doar cand ramaneam singuri acasa. Noaptea, la orice scartait, se trezea toata casa. In 1963, s-a nascut fata noastra, Sorina. Apoi, dupa doi ani, pe 27 aprilie 1965, a venit si baiatul, Dorin. Au aparut greutatile, era saracie mare. Si totusi, noi am ramas aceiasi tineri indragostiti si frumosi. Mergeam la dans, ba chiar am si participat la un concurs in Sinaia, unde canta Dan Spataru. Am iesit pe locul doi, dupa o pereche de balerini de la Teatrul de Estrada din Ploiesti. Dansam orice. Cand ma puneam pe o batuta banateana, parca eram Zorba Grecul. Toata lumea ne admira. Of! Amintiri… amintiri…”

Rochia violeta

Se opreste putin sa-si mai dezmorteasca degetele. Citesc din nou randurile abia scrise, in vreme ce el ma iscodeste cu privirea. Pare mai fericit ca oricand. Astazi, prilejul asta al amintirilor e tot mai rar.

Un mare pictor si tablourile lui

Zi de zi, ceas de ceas, minut cu minut, boala ii macina nervii. Chinul asta nu-i mai lasa nici un ragaz. Se chinuie sa manance, se chinuie sa lucreze, sa se miste ori chiar sa doarma. Inghite zilnic zeci de pastile, dar nici una nu-i domoleste durerea. Acum insa, toate amintirile astea i-au luminat privirea. In jurul lui stau randuite teancuri intregi de schite si coli desenate. Sunt proiectele pentru viitoarea lui expozitie. Intr-un colt, pe sevalet, e fixata o panza abia inceputa. Se vede vag doar conturul unui copac inflorit. In rest, totul e alb. Ionel Dunea ma priveste zambind si-apoi se intoarce iar spre foile din fata lui.
„Am inceput sa-l pictez acum, in Duminica Floriilor. E chiar parcul din fata blocului, care se vede pe fereastra. Ma uitam la copacii aia infloriti si am ramas asa, pe ganduri. Eram parca invidios ca ei infloresc, iar eu simt zi de zi cum ma ofilesc tot mai tare. E o frumusete primavara in parcul asta. Totul e plin de flori. Si ma gandeam eu atunci cum i-as putea darui toate florile astea iubitei mele sotii, care indura cu atata daruire tot calvarul prin care trec. Si-atunci, m-am gandit sa-i pictez un tablou. L-am inceput cu mare pofta si dragoste, insa la un moment dat, m-a apucat o criza nebuna de tuse, care m-a chinuit pana aproape de miezul noptii. Dar zilele astea o sa ma apuc iar de el, si pana la sfarsitul primaverii, o sa i-l daruiesc.
pictor_dunea_foto(Pictorul Ionel Dunea prezent la un vernisaj propriu la Galeriile de Arta din Ploiesti)
Tin minte ca anul trecut, cand a implinit 68 de ani, i-am facut cadou o rochie lunga, violeta, culoarea ei preferata. A coborat apoi la banca din fata blocului si a ciocnit un pahar de bere cu pensionarele din bloc. Eu stateam la fereastra si o priveam. Nu-mi dezlipeam ochii de la ea. 51 de ani au trecut peste noi, dar o priveam cu aceeasi emotie ca si atunci, in primele zile. Am vazut atunci de la fereastra acelasi zambet, aceleasi gesturi, aceiasi ochi luminosi. Doar niste riduri ratacite pe chip, doar atat era diferit. Seara, cand a venit in casa, m-am furisat langa ea, am strans-o in brate si i-am spus ca o iubesc. Iar ea s-a inrosit toata, exact ca atunci cand i-am spus asta prima oara.”

Vremea lacrimilor

Dincolo de usa inchisa a camerei se aud din cand in cand niste papuci lipaind. Ligia forfoteste cu treburi prin casa. Vine Pastele si sunt multe de facut.

 Aici, in camera, n-a venit decat o singura data, sa ne aduca niste cafea. A batut la usa si apoi a intrat cu sfiala, de parca ea ar fi fost musafir. Paseste tiptil, lasand cu grija cestile pe birou. El o mangaie tandru pe mana, zambindu-i cu tot chipul. Ochii ei stralucesc ghidusi, alintati de privirile lui dragastoase. Ma masoara dintr-o ochire si o zbugheste numaidecat la treburile ei. „Ea e zeita mea. Sa nu va suparati pe ea ca nu vrea sa stea cu noi, dar e foarte timida si foarte discreta. Asa a fost dintotdeauna, sa nu va suparati.”
pictura_dunea_8_oct_16
Lasa pixul din mana si-apoi impinge roata carutului de sub el, apropiindu-se mai mult de birou. Ofteaza adanc, suierand iar ca o fluieratoare. Apuca din nou pixul, scoate o coala noua si se pune pe scris. Sute de litere schimonosite se rostogolesc navalnic in fata mea, ametindu-mi privirea. Treptat, chipul lui se intuneca. Scrie fara oprire, mai inversunat ca oricand, uitand parca cu totul de prezenta mea acolo.

 

Cred ca prima cladire COFETARIA CRINUL ALB este interesanta,arhitectonic ,dar si ornamentele fatadei COFETARIEI cunoscuta si vizitata de majoritatea ploiestenilor. Din cate imi amintesc la parterul acestor cladiri erau magazine cu TESATURI, ARTICOLE CASNICE<CEASORNICARIE<LIBRARIE .Au fost printre ultimele cladiri demolate in centrul Ploiestiului.

„In 2005 mi-a aparut o mica rana la un deget de la piciorul stang. La inceput, nu i-am dat importanta, dar dupa un timp, am vazut ca rana tot crestea. Pe 1 iunie 2005, am mers la Spitalul Judetean din Ploiesti.

Destinul l-a lovit de trei ori. Crancen!

 In urma unei consultatii, mi s-a spus ca de vina ar fi circulatia proasta a sangelui din picioare. Am auzit apoi o voce pe care n-am s-o pot uita niciodata. „Domnule, trebuie sa iti amputez piciorul!” A fost ca un fulger care mi-a strapuns tot corpul. Parca visam, nu puteam sa cred ca e adevarat ce aud. N-am putut decat sa intreb, cu vocea stinsa, daca e vorba doar de amputarea degetului. „Nu! Trebuie taiat tot, de la coapsa!”
Tin minte ca am inceput sa plang ca un copil, implorandu-l pe doctor sa gaseasca o alta solutie, ca eu mai bine mor decat sa raman fara un picior. In zadar, sentinta era ferma si neinduplecata. Nici nu voiam sa aud de asa ceva, am plans in hohote ore in sir, implorand mila. Cand m-am mai linistit putin, am cerut externarea. Nu puteam sa accept ca voi fi olog. Am zis ca mai bine mor.
Numai ca atunci medicii au inceput sa-mi spuna tot felul de povesti, ca ma asteapta o moarte in chinuri groaznice si ca ar fi de preferat sa-mi dau consimtamantul pentru operatie. Pana la urma, incet, incet, am inceput sa ma obisnuiesc cu ideea. Iar sfaturile familiei au fost decisive. Pe 5 iulie 2005, am intrat in sala de operatie. Plangeam de rasuna tot spitalul. Ligia era acolo, ma tinea strans de mana. „Lasa, Nelutule, ca o sa fie bine! O sa fiu langa tine si o sa fie bine!”
N-a scos o lacrima. Am fost anesteziat si cateva ore n-am mai stiut de mine. M-am trezit seara. Am incercat sa misc piciorul. Era parca acolo, la locul lui. Am dus apoi mana sub patura si-am inceput sa pipai. Nu, piciorul meu nu mai era. Am inceput sa urlu ca un nebun. Ore in sir am urlat si am plans. Cand am ajuns acasa, am urlat iar. O zi si-o noapte am urlat incontinuu.

Animalele stiu sa fie alaturi la greu

 Nimeni nu putea sa ma linisteasca. Traiam cel mai ingrozitor cosmar. Tin minte ca in noaptea aia mi-a trecut prin cap sa ma sinucid. Eram insa tintuit in pat, nici macar la o priza nu puteam sa ajung. Dupa atata urlat, o saptamana am fost ragusit ca nici nu mai puteam sa vorbesc.
Usor, usor, am inceput sa ma mai linistesc, iar asta, in primul rand, datorita sotiei mele iubite, care nu s-a miscat nici o clipa de langa mine. Am cumparat un carucior si am inceput sa ma mai misc prin casa, sa pictez iar si chiar sa ies putin pe afara, ajutat de Ligia. Aveam insa o mare teama, sa nu patesc la fel si cu piciorul drept. Trebuia sa fac zilnic dusuri cu apa rece si-apoi calda.
biserica_ploiesti_8_dec_16
(Lucrare realizata dupa mai multe schite facute la fata locului ,intr-o toamna cu multi ani in urma .Cred ca este o cladire din punct de vedere arhitectonic cu totul aparte ,dar se incadreaza in peisajul strazii in care se afla.)
Asa mi-au zis doctorii, ca sa pun sangele in miscare. Pe 2 ianuarie 2006, in timp ce faceam dusul asta, am scapat din greseala un jet puternic de apa fiarta care mi-a oparit degetele. Am mers imediat la spital, unde o asistenta mi-a pus niste comprese si-apoi mi-a dat drumul acasa. In cateva zile insa, rana de la degete s-a invinetit. La fel ca atunci, la celalalt picior. Din nou m-a apucat plansul si disperarea. Convins de Ligia, am mers iar la spital. Am fost consultat, iar verdictul a fost implacabil: amputarea piciorului de la glezna.
Doamne, cum sa mai traiesc eu in halul asta de ciopartit? Nu mai aveam nici o vlaga, m-am lasat dus in sala de operatie si in cateva ore am ramas olog si de piciorul drept. M-am intors apoi acasa mai mult mort decat viu. Ma gandeam la biata mea Ligia, cat avea ea sa se chinuiasca cu mine. Pana in 2005, n-am plans niciodata. Vreme de 69 de ani, am trecut prin multe necazuri. Dar ele nu mi-au stors nici o lacrima. Am stiut sa ma stapanesc pentru ca m-am simtit tot timpul un om implinit. Pana atunci, in 2005, cand totul s-a naruit si parca s-au revarsat toate lacrimile de-o viata. Plangeam si ma rugam incontinuu la Dumnezeu, sa-mi dea macar atata putere cat sa n-o supar prea tare pe Ligia mea. Si numai ea, iubita mea sotie, mi-a sters zi si noapte lacrimile si mi-a alungat plansul. Numai ea m-a invatat sa ma bucur mai departe de viata.”

 

Moarte – cu bucata, iubire – cu tona

Parca s-ar trezi dintr-un vis. Isi scutura mana amortita, ridicand privirea intunecata spre mine. Simt ca ar vrea sa-mi spuna ceva, sa rosteasca o vorba macar. Tot ce se-aude e numai rasuflarea lui suierata. Apuca iar pixul si isi apleaca chipul spre foaie. „Nu v-ati plictisit? Mai aveti rabdare? V-am zis ca o sa dureze cam mult.” Abia acum vad ca afara e deja intuneric. Ii spun si lui asta, ca nici nu stiu cum a trecut timpul, si ochii lui se insenineaza din nou.

Ligia, marea iubire si salvarea vietii lui

„Atunci sa va povestesc mai departe. Au trecut anii si viata mea a capatat un nou sens. M-am adaptat incet, incet la noile conditii si mi-am cladit, parca, alta filosofie de viata. Am inceput din nou sa pictez, am avut chiar si cateva expozitii. Fara sa-mi dau seama, stilul meu s-a schimbat de atunci, culorile sunt, culmea, ceva mai vii, temele mai optimiste. De parca abia acum am inceput sa pretuiesc cu adevarat viata. Omul se obisnuieste si cu cele mai mari nenorociri, mai ales atunci cand are un suflet iubit langa el. In tot calvarul pe care il traiesc, pe mine femeia asta m-a invatat sa ma bucur de soare, de flori, de oameni, ca de un miracol dumnezeiesc. Si, mai ales, sa ma bucur de ea, ca de cel mai de pret dar pe care mi l-a dat Dumnezeu.
ionel_ligia_8_dec_16
(Ionel Dunea alaturi de sotia sa)
Asadar, am pictat in continuare si m-am luptat sa-mi deschid mai departe expozitii, cu noile lucrari. Prin august 2010, a aparut insa o noua problema. Simteam tot mai acut ca nu mai pot respira, ca ma sufoc. Am fost la o clinica si, in urma unor analize, am aflat ca am o tumora cat toate zilele pe laringe. A aparut de pe urma unei rani pe care o aveam de cativa ani. Adica, de-atunci de cand am urlat o zi si o noapte de disperare ca nu mai am un picior. Urletul ala de moarte mi-a distrus gatul. M-am internat la Spitalul Coltea si dupa cateva zile am intrat in operatie. M-am trezit la reanimare cu o gaura in gat.
Am vrut sa-i spun ceva sotiei si… nimic. Nu puteam sa scot nici un sunet. Am crezut ca e din cauza operatiei. „Nu”, mi-a zis un doctor, „n-o sa mai poti vorbi niciodata.” Mi-a spus-o pe sleau, fara mila. Asa ceva nu se poate! Imi venea iar sa urlu, dar acum nici asta nu mai puteam. Ce-i asta, Doamne? De ce nu ma iei cu totul, de ce trebuie sa ma chinui in halul asta, sa mor putin cate putin? Ce urmeaza sa mai moara din mine? Abia invatasem sa traiesc iar! Abia ma bucuram din nou de viata! Ce pacate am facut, ca sa platesc cu tot infernul asta? Gandeam cu disperare toate intrebarile astea fara sa pot rosti nici un sunet. Simteam parca un cutit in inima si nu puteam sa scot nici macar un scrasnet de durere.
Ligia era acolo, langa mine, ma vedea cum imploram din priviri, fara sa inteleaga ce vreau. Voiam indurare, voiam sa ma trezesc din cosmar ori sa mor! Zile la rand am zacut aproape muribund, fara sa misc nici un deget. Nu mai aveam vlaga pentru nimic, totul mi se parea definitiv pierdut. Si totusi, soarele vietii mele, femeia asta buna si rabdatoare ca o sfanta, mi-a dat incet, incet, parca asa, cu pipeta, din nou pofta de viata.

Pana in 2005, n-a plans niciodata

 Zi de zi imi dadea sa mananc ca unui copil, imi citea la culcare, imi mangaia fruntea, ma spala, ma barbierea. Nu era nimeni s-o ajute, copiii erau in rostul lor, departe de tara. Doar ea mi-a readus, putin cate putin, speranta, doar prin dragostea ei am inviat din nou. Am invatat impreuna un nou „limbaj”, al privirii, al gestului, al atingerii. Ne simtim tristetile, oboselile, bucuriile parca mai bine decat atunci cand aveam cuvintele la indemana. Uneori, vorbele incurca, alteori dor sau, de cele mai multe ori, sunt fara miez, gaunoase. Ati vazut, cand ne-a adus cafeaua, am strans-o usor de mana. Ce emotie mai mare poate sa fie decat in felul asta de a spune „multumesc”?
Niciodata poate n-am fi aflat toate tainele astea, niciodata n-am fi aflat cat de mult ne iubim. Viata asta e un miracol, oricum ar fi ea! Daca intelegi asta, poti face un vis frumos din orice cosmar. Eu pictez astazi mai mult ca oricand. Anul asta, vreau sa deschid o expozitie la Galeriile de Arta. Am deja cateva lucrari gata. N-as vrea sa le fotografiati. Vreau sa fie o surpriza. Expozitia se va numi „Sunt un om viu”. O sa va invit cu drag la vernisaj. Tinem legatura.”

Lasa pixul din mana si ofteaza lung, suierand straniu, ca un fluier stricat. Impinge rotile carutului spre mine si imi intinde mana, zambind putin sugubat. E aproape miezul noptii. Dincolo de usa, Ligia inca mai forfoteste. Vine Pastele si are multe de facut. Acum insa, dupa ce voi pleca eu, o sa vina aici, in camera asta, pentru a-l pregati pe el de culcare. Iar el o va strange usor de mana, ca un alt fel de a-i spune „multumesc”.

(Un material realizat de regizorul Catalin Apostol pentru revista Formula AS )

mai mult
Agenda culturalăPromovate

Nino și prietenii săi…

traianninomirceaflorin

antonesei3Nino, excepționalul poet Ion Stratan, n-a fost probabil cel mai norocos om din lume, dar într-o privință, cu siguranță a avut noroc. A avut noroc de prieteni în timpul vieții, a avut noroc și prin faptul că mulți dintre ei i-au rămas la fel de fideli și în postumitate. Poate și pentru că el însuși a avut o puternică vocație a prieteniei. Hölderlin are versul acela, pe care eu îl socotesc retoric, „la ce bun poeții în vremuri secetoase?”. Or, poeții tocmai în vremuri secetoase sînt de folos, în cele de rod bun, de belșug, ne descurcăm și fără ei.

Parafrazînd, la ce bun prietenii în vremuri secetoase, in durftiger Zeit? Așa e și cu prietenii, tot în asemenea vremuri sînt de folos și cu cît sînt mai secetoase, cu atît sînt mai necesari. Nino a avut parte de vremuri secetoase și în vechiul regim și în cel nou, Dar, cum spuneam, a avut noroc de prieteni. Ultima parte a vieții a trăit-o la Ploiești, înconjurat de prieteni de nădejde și care îi păstează cu toată dragostea memoria. Am primit de la unul dintre ei, inimosul Bogdan-Lucian Stoicescu, ultimele apariții editoriale de și despre Nino.

Mai întăi, Crimele din strada Cerului (Editura Libertas, 2013). strania și seducătoare culegere de poeme, poeme în proză și proze poetice, culese de celălalt mare prieten ploieștean, regizorul Mihai Vasile, din caietele și sertarele poetului. Unele au apărut în presa vremii, altele sînt inedite, dar toate sînt fermecătoare, foarte vii, cum era și mintea lui Nino.
stratan-2În 2015, tot sub îngrijirea lui Mihai Vasile, a apărut la Editura Mythos din Ploiești Cafeaua cu sare, a doua selecție din vasta operă de calamburist de geniu a lui Nino. Prima culegere apăruse în 1998 tot acolo. Bun, în această privință, Nino a fost un fenomen și oral nu doar în scris. Cine l-a cunoscut este imposibil să nu fi fost captivat, dacă nu strivit, de spectacolul de gînduri și cuvinte pe care îl putea declanșa oricînd și plecînd de la orice sugestie culeasă din aer – sau din mintea sa complicată. Citez una singură, prima din culegerea antumă – „vom face experiențe atomice să nu NE VADĂ nimeni”. 9 cuvinte, o mulțime de sensuri! Dar trebuie citite de la început la sfîrșit ambele culegeri!
În sfîrșit, anul acesta, Bogdan-Lucian Stoicescu a reeditat cartea sa Convorbiri la lumina gîndului. Despre fragilitatea vieții, iubire, prietenie și alte închipuiri – o ediție revăzută și adăugită – la aceeași editură Mythos. Jumătate este cu și despre Nino – interviuri și evocări. A doua parte cuprinde dialoguri, la fel de substanțiale, cu alți artiști ai generației noastre – regretatul Traian T Coșovei, Ioan Vieru, Mihai Vasile, Ioan Mihai Cochinescu, Dan Ciachir, Letiția Ilea. Și să nu uit excepționala secțiune iconografică! Excelentă apariție editorială.

În semn de prietenie, voi încheia postînd poemul pe care l-am scris la plecarea dintre noi a lui Traian T. Coșovei, dar în care evoc încă doi prieteni plecați mult prea devreme – Nino și Madi, Ion Stratan și Mariana Marin, Cel de Sus să-i odihnească… (Liviu Antonesei)

 Madi, Nino și Traian zburdă pe Cîmpiile Elizee

 „Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă…”

și cu ochii larg închiși i-am zărit zburdînd colorat

pe blîndele și întinsele cîmpii – Madi în pantaloni negri,

băieții în jeanși de culoarea cerului de dimineață,

toți trei în cămăși multicolore și cu pletele

în bandane înguste de curcubeu…

Aveau darul făptuirii prin cuvinte și Dumnezeu,

stăpînul Cuvîntului, zîmbind larg, i-a amenințat

cu arătătorul și i-a somat să-i lase Creația în pace,

căci altcum îi alungă de unde au venit, după vechea

pildă a lui Adam și a Evei sale.

ion-stratanEi nu s-au potolit și lucrau mereu, și mereu, și mereu

la ameliorarea Creației. Dumnezeu i-a altoit numai

cu o jumătate de pedeapsă, că îi erau dragi iezii ăștia,

așa cum fiul rătăcitor este mai iubit decît cel statornic.

Și în fiecare noapte, Madi, Nino și Traian

se strecoară pe poarta dintre nouri și ne umplu visele

cu imagini fermecate, cu sunete nemaiauzite

și cu acel albastru nesfîrșit pe care doar Maria Juana

ți-l mai dărui cîteodată – sau însuși Domnul!

p.s. Nu-l cunosc personal pe dl Liviu Antonesei, autorul textului plin de simţire și al sensibilului poem de mai sus. Însă știu cîte ceva despre dumnealui, din varii surse, precum ar fi, în primul rînd, povestirile lui Nino și Traian T. dar și ale altora, apoi unele dintre volumele dumisale (pe acelea pe care am reușit să mi le procur și să le citesc de-a lungul timpului), dar şi unele cronici și alte texte despre cărţi şi autorul lor, apărute prin te miri ce luminișuri de reviste literare (tipărite sau virtuale) și, nu în ultimul rînd, citind blogurile dumisale.

De blogul din care am „furat” textul&poemul dumisale (@ntonesei’s blog, aflat la adresa https://antoneseiliviu.wordpress.com ), am aflat de la un prieten comun, Radu Lupașcu, adică de la acela care, de o bună bucată de vreme, îmi trimite, zilnic, cu o regularitate de ceasornic elvețian, toate postările dlui Antonesei. Pe care le citeam/citesc, cu cel mai viu interes, de îndată ce intru în posesia lor.

Între timp, nu de mult, am devenit abonatul acestui blog, permințîndu-mi, cînd și cînd, să pun și io cîte-un comentariu la unele dintre postările autorului. Așa, tiptil-tiptil, am ajuns io să-i vorbesc (pe mail) despre aceste cărți de/despre Nino și, apoi, să i le și trimit. Evident că nu i le-am expediat mînat de gîndul că va scrie despre ele, ci am fost motivat doar de sentimentul că unui alt prieten de-al lui Nino, i-ar plăcea să aibă aceste cărțulii.

Iar acum, dacă maestrul tot a scris despre ele, nu pot decît să-i mulțumesc și, așa cum ar fi spus un alt poet tare drag sufletului meu, să-l sărut pe fruntea inimii dumisale. (B.-L. S)

Foto grup:De la stanga la dreapta: Traian T. Coșovei, Ion Stratan, Mircea Cartarescu și Florin Iaru

(fotografie de © Tudor Jebeleanu)

mai mult
PromovateRepere

Despre semizei (2)

semizei_autor_5_dec_16

raul_baz_repereSă zicem că într-o zi te întâlneşti cu semizeul şi mergeţi împreună la o cafea. Ca de obicei, în timpul discuţiilor, îţi povesteşte ce-a mai făcut câte unul din oamenii inferiori cu care s-a întâlnit el şi pe care i-a descoperit neîntârziat a fi proşti, boi, lipsiţi de caracter etc.

Sigur că nu dai atenţie acestor epitete, în fond şi tu le foloseşti adesea şi, dacă te gândeşti bine, oamenii care nu vorbesc decât cum scrie în manualele de conversaţie sunt rarissimi. Aşa că porţi cu semizeul o discuţie normală, plăcută, odihnitoare.

Trece timpul şi, într-o zi, te sună semizeul să te roage ceva: întrucât i-a fost lovită maşina în parcare, a trebuit s-o ducă la service şi, cum se întâmplă de obicei, exact atunci s-a ivit împrejurarea că trebuie să zboare de urgenţă într-o ţară străină. Ai putea fi tu atât de bun să-l duci la aeroport? Bineînţeles că faci lucrul asta, că doar şi tu ai mai apelat la el şi poate că o să mai apelezi. Te duci frumuşel să-l iei de acasă la ora stabilită, iese, îşi pune geamantanul în portbagaj, se urcă lângă tine şi demarezi.

Până la aeroport ai de mers vreo jumătate de oră, treci prin centrul oraşului, oraşul e foarte aglomerat, aşa că ai prilej să te enervezi cât de curând: o babă cu fuste înflorate trece agale prin loc nepermis, un tuciuriu dezbrăcat până la brâu conduce o căruţă cu un cal, plină cu fierătanii culese de prin şantiere şi nu poţi să-l depăşeşti, la un semafor unde ai aşteptat parcă prea mult, când să porneşti că s-a făcut verde, îţi mai trec prin faţă două maşini cu şmecheri care forţează galbenul etc.

La un moment dat, se face verde şi tu eşti al doilea, iar cel din faţă a adormit pe el. Închizi manualul de conversaţie, claxonezi şi zici, gesticulând: „da’ mişcă odată, vită cretină!”. Ăla se trezeşte şi pleacă, treci şi tu şi numai ce-l auzi pe semizeu în dreapta: „băi băiatule, dar ce urât vorbeşti!”

Nu că-i culmea culmilor? Adică el zice de câte ori are prilejul că X e un bou, Y e un prost şi tot aşa, dar dacă zici şi tu ceva de tipul asta, vorbeşti urât! Şi asta în condiţiile în care el le spune liniştit, la o cafea, pe când tu le zici la nervi, în trafic (ştiut fiind că traficul potenţează tot ce are omul mai fioros în străfundurile fiinţei).

Şi atunci îi spui semizeului: „eşti bun să-mi explici şi mie, ca să nu mor prost, care e diferenţa între a-i zice unuia cretin şi altuia bou?”. „Dar cine a zis de cineva că-i bou?” întreabă el. „Chiar tu, mereu zici de ăla că-i bou, de ăla că-i tâmpit etc”. Şi aici vine lovitura: „Nu-i adevărat, eu nu zic aşa ceva, de unde ai scos-o?”

„Cum nu zici măi? De zeci de ori te-am auzit”. „Da?” – se miră semizeul. „Te rog să-mi dai un singur exemplu dacă zici că m-ai auzit tu. Dă-mi un singur exemplu de situaţie în care i-am zis eu cuiva bou sau prost sau cum mai vrei tu”

Păi să nu opreşti maşina şi să-l dai jos? Fapt e că tu eşti un om care nu-şi încarcă memoria cu fleacuri de tipul ăsta. Nu ţii minte când, despre cine şi în ce împrejurare a folosit semizeul cuvântul „bou”. Aşa că nu ai de unde să scoţi un exemplu. Tu ai reţinut principiul, generalitatea: semizeul zice de alţii că sunt boi etc. Nu ai un exemplu precis, nu poţi să-i spui decât cel mult că ultima dată când v-aţi întâlnit aţi mers la cafenea şi acolo a vorbit urât de cineva, ai uitat de cine.

Aşa că semizeul rămâne în continuare fără pată. El, de fapt, chiar uită ce a spus, el are despre sine o anumită convingere: vorbeşte frumos. Pe baza acestei convingeri, crede cu adevărat că nu avea cum să spună „bou” despre cineva. „Înţelegi? – îţi va zice el – eu nu vorbesc aşa în general, deci nu aveam cum să fi vorbit urât atunci, la cafenea, când zici tu”. Restul, pentru semizeu, e pălăvrăgeală. Iar dacă insişti, devii meschin, penibil etc.

Dacă îi aminteşti că mai era cineva la masă cu voi şi propui să-l întrebaţi, pentru că sigur îşi mai aminteşte şi acela cum s-a exprimat semizeul, devii plictisitor sau enervant. „Întreabă-l tu, n-ai decât. Crezi că eu nu am nimic mai bun de făcut? Dacă asta e scopul vieţii tale, să îmi dovedeşti mie că e cum zici tu, du-te şi întreabă-l, fă anchetă printre ospătari, da anunţ la ziar, dar pe mine te rog să mă laşi în pace”.

(Raul Sebastian Baz)

 

mai mult
Grupul de la PloieștiPromovate

O amintire, poet in serviciul public!

fintis_front_29_nov16

În 1980, poetul Ioan Vintila Fintis (dl. din imagine) sosea la Piteşti ca tânăr inginer stagiar. Poet notabil şi cu aspiraţii de conetabil, poetul a descoperit boema piteşteană aproape simultan cu întreprinderea la care fusese repartizat. Găzar de baştină (pardon, ploieştean), poetul avea şi mai are o alianţă privilegiată cu berea – o consuma, aidoma concitadinului său, celebrul Nenea Iancu, cu aprige prinţipuri!

fintis_pitesti_29_nov_16(Poetul Fintis, in 1980, la Pitesti)

Gambrinus-ul piteştenilor era „Berăria Zimbru”, stabiliment „cultural” în care Fintiş ne invita conform prinţipului său: „Io beau două, voi câte una!” „Păi, ziceam, nu prea e cuşer, Coane Fănică!” „Bine, zicea, fără a socoti, că avea paradigma aritmeticii fixată în neuron încă de la naştere (alături de estetica poetică) voi câte două de om şi io – patru!” Şi tot aşa – plusam noi, plusa şi poetu’, mereu în beneficiu său personal, să-şi împlinească cel fără de limite climax 🙂))

Uneori, după ce îşi valida prinţipurile cu asupra de măsură, poetul simţea nevoia să îngrozească realul şi, în acest sens, nu ducea lipsă de idei! Poza pe care o priviţi este făcută în 1982, taman după ce ieşisem dintr-o şedinţă de lucru cu halba şi poezia. Fintiş dă cu ochii de căruţul unui gunoier şi se lasă încăierat de gânduri măreţe. Îşi pune diplomatul şi sacoşa (cu mici cumpărături pentru familie – famelist poetul, ca tot găzarul republican) în căruţ, apucă târşul de nuiele şi se pune pe treabă. Deodată, pe când deplasa căruţul spre grămada de gunoi, apare o patrulă de miliţie, compusă dintr-un sergent şi doi soldaţi în termen, patrulă pe care o botezasem „Capra cu doi iezi.” Văzând că straşnicul gunoier nu are mutră de târşaliu, sergentul intră-n vorbă cu acesta: „Tov-ule (adică tovarăşe), lucrezi la „Gospodăria comunală?” „Nu prea”, zice poetul. „Atunci, de unde până unde la târş?” „Păi, ştiţi, io sunt poet şi am trimis nişte poezii la Cântarea României, da’ am uitat să scriu o poezie despre… ştiţi dumneavoastră cine…”

Miliţianul se uită gânditor la poet, aproape compătimitor, şi după circa un minut zice: „De, tovule, nu’ ş’ ce să zic… Dă-i bătaie şi ai grijă ce scrii.” Noi, aflaţi la câţiva paşi, priveam şi râdeam cu mâinile la gură. Sergentul ne vede şi ne zice: „Circulaţi, tovarăşi, ce vă holbaţi la omu’ ăla? Ori vreţi să vă pun câte un târş în mână?” Un soldat îi spune sergentului ceva, la ureche. „Zău, mă?”, întreabă şi se îndreaptă iar spre poetul cu târş. „Tov-ule, văd că în căruţ e o geantă-diplomat, a cui e?” „E a mea!” „Auzi, de fapt cu ce îţi ţii dumneata zilele?” „Sunt inginer.”

Miliţianul nu mai pricepea nimic, privea în jos, în sus, nu mai avea nici un sprijin în lumea reală. După un minut sau două, apare un domn înalt şi voinic – era căpitanul Darie, de la Pază şi Ordine Publică, care umbla mai mult în civil – îl poreclisem „Chirurgul”, din motive lesne de înţeles! În vremea lui, hoţii şi tâlharii au fost în concediu prelungit, ieşeau noaptea doar pentru a nu pierde deprinderea promenadelor nocturne şi, dacă îi întâlneai, te salutau ceremonios, ca-n vremea „commediei dell arte!”

Chirurgul îl priveşte pe poet, apoi pe sergent şi zice: „Vasile, ai luat ţeapă, mă, ăştia-s poeţi, au mintea mai aşa, mai nu ştiu cum, au râs de tine!” „Să trăiţi, tov. Căpitan! Au râs, au râs, da… căruţu’?” „Vasile, numai căruţu’ n-a râs de tine, mă 🙂))) Ia circulă tu, că faci miliţia de râs la poeţi.” Rămaşi cu Chirurgul, ne-am dat drumu’ la râs, râdea şi el, mai ales că eram cam tot aceiaşi pe care în urmă cu un an ne întânise, la ora trei noaptea, cântând „La Marseillaise”, pe „Centru”, aproape de Judeţeana PCR, după ce gătasem de cântat altceva, ceva cu adevărat periculos – şi atunci, şi acu’!

(Foto – Ioan Clopoţel; din nefericire, arhiva foto a fost confiscată de Securitate, au mai rămas doar câteva zeci de fotografii, pe la unu’, pe la altu’…)

(Aurel SIBICEANU)

mai mult
1 47 48 49 50
Page 49 of 50