Poezie

Mi-e dor de mare 

Ca de o iubita pe care niciodata

N-as putea avea-o pe deplin.

Mi-e dor de mare

Ca si cum de mine mi-ar fi dor,

Pe cand, in alta viata, as fi fost delfin.

Mi-e dor de mare

Ca de valul care nu am fost nicicand.

Mi-e dor de mare

Asa, ca sa ma joc cu pescarusii,

Sa vantur soicile, nispul.

Atunci…oricand.

Mi-e dor de mare

Ca de mine…ca atunci

Cand m-as fi sarutat cu luna, mai intai…

Apoi, cu soarele, la rasarit…

Insula lui Calipso
de Virgil Sorescu (Ploieşti, 1977)

E-atît de-întuneric în trupul tău
candelabru morganatic ţi-e inima
e-atît de întuneric şi trist şi fără răsunet
şi răsuflarea ta atît de rece
prin ferestrele-aburite ale ochilor tăi
văd viaţa pulsînd care trece
văd fluturi şi stele aud zurgălăi
renunţ la confortul trupului tău
redă-mi libertatea şi zborul femeie
ce tînăr eram cînd spre mine
ţi-ai întins un sîn voluptuos şi ochiul perfid
de ce m-am oprit din zborul spre soare
şi m-am prabuşit sfîrşit de răbdare
în temniţa-n care
e beznă şi frig?

Sufletul trupului meu se ascunde de tine
Clipocitul luminii-mi este prea greu
Te aştept într-o roată de flori şi suspine
Cu gând de aghiasmă ce mă-mbată mereu.

„Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată”
Aşa începe primul dintre cele trei sonete fără titlu sau, mai exact, cu titluri constând în cifrele romane I, II şi III. Eminescu le-a legat unul de altul pentru că evocă, toate, o iubire pierdută în trecut. Avea 29 de ani, dar i se părea că în spatele său s-a adunat deja mult timp, o negură de vremi, din care încerca să salveze un chip de femeie.
Primul dintre sonete este singurul care se referă la interiorul unei locuinţe, la acel spaţiu intim descris de Valeriu Cristea în studiul său Spaţiul în literatură, în opoziţie cu spaţiul deschis, nesfârşit, care nu oferă protecţie.
Poezia lui Eminescu, în general, este una a spaţiului deschis. Sonetul acesta se numără printre foarte puţinele sale texte care vizualizează interiorul unei locuinţe. „Afară-i toamnă…” Numai afară-i toamnă, în casă nu e nici un anotimp. Vrăjmăşia vremii de afară face şi mai intensă voluptatea refugierii într-un adăpost. Iar voluptatea este ritualizată: „Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,/ N-ai vrea ca nime-n uşa ta să bată;/ Dar şi mai bine-i, când afară-i zloată,/ Să stai visând la foc, de somn să picuri.”
Simţim nostalgia, rareori divulgată de Eminescu, a unei vieţi de mic-burghez. El vorbeşte, în primele două strofe ale sonetului, în catrene, la persoana a doua, ca să creeze o atmosferă şi să definească un stil de viaţă, ca să facă uşor de recunoscut situaţia de către cititor. Apoi, în terţine, trece la persoana întâi; se descrie pe sine stând într-un jeţ şi visând în faţa focului din cămin. Foarte repede atmosfera de viaţă mic-burgheză se spulberă. În locuinţa până atunci protectoare se revarsă – ca apa de mare într-o corabie spartă – misterul metafizic al existenţei: „În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri.”
Ceea ce urmează este o năzărire, un vis fulgurant, o revanşă luată de poet împotriva realităţii: „deodat-aud foşnirea unei rochii,/ Un moale pas abia atins de scânduri…/ iar mâni subţiri şi reci mi-acopăr ochii.”
Când se întâmplă toate acestea, noi, cititorii, nu uităm: poetul stă singur în jeţul lui. Iar „Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată”. Cu câtă artă foloseşte Eminescu cuvântul „frunză”: la singular! Nimeni nu reuşeşte ca el să obţină maximum de efect din cele mai obişnuite cuvinte ale limbii române. În cazul acesta singularul cuvântului „frunză” devine surprinzător de expresiv. „Frunze-mprăştiate” near fi făcut să ne gândim la serviciul de salubritate. „Frunză-mprăştiată” ne ridică imediat în cerul poeziei.

„Cobori în jos, luceafăr blând” 
Unii simt o plăcere să identifice un pleonasm în opera lui Eminescu. „Cobori în jos luceafăr blând, alunecând pe-o rază”… Nu se poate coborî altfel decât în jos. Ceea ce înseamnă că precizarea „în jos” este inutilă. Iată, exclamă ei, cu o satisfacţie secretă, chiar şi Eminescu greşea.
De fapt, nu greşea. Numai dacă îl citim noi greşit putem avea impresia că am găsit o eroare în poemul Luceafărul.
Nu este vorba de o simplă rugăminte, „cobori, vino la mine”, ci de o rugăminte ritualizată, de o incantaţie, repetată, de altfel, pe parcursul poemului. „Cobori în jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n casă şi în gând/ Şi viaţa-mi luminează!” „Cobori luceafăr blând” ar fi fost mai concis, dar verbul la imperativ n-ar fi avut timp să reverbereze în conştiinţa cititorului. Poetul prelungeşte de fapt verbul scriind „cobori în jos”, îl adaptează la ritmul unei ceremonii a implorării.
Concizia nu este în poezie un scop în sine. În general, Eminescu scrie concis, ca şi cum şi-ar săpa cuvintele în piatră. Dar în destul de multe cazuri, în special atunci când evocă jocul dragostei, desface cuvintele ca pe un evantai.
Operativitatea noastră, a oamenilor de azi, inspirată probabil de stilul de viaţă american, ne face să preţuim fără discernământ tot ceea ce se desfăşoară repede şi eficient, tot ceea ce ocupă puţin loc şi consumă puţin timp. Principiul este valabil, poate, în viaţa practică, dar n-are legătură cu frumuseţea. Cum ar arăta o creangă de măr înflorit comprimată drastic pentru a încăpea într-o geantă-diplomat? Cum ar arăta poemul Luceafărul povestit pe scurt? Un rezumat al lui ar fi, fără îndoială, grotesc. În cadrul unui asemenea rezumat, fata de împărat ar putea, într-adevăr, să nu mai adauge „în jos” pe lângă „cobori”, iar luceafărul ar putea răspunde şi el concis: „OK”.
De altfel, există şi o dovadă materială că Eminescu a folosit deliberat, şi nu din neglijenţă, formula „cobori în jos”. Într-unul din manuscrisele poemului Luceafărul scrie clar, cu cerneală neagră, „Cobori din cer luceafăr blând”. Poetul a tăiat, cu creionul, „din cer” şi a scris deasupra, tot cu creionul, „în jos”. Modificarea a făcut-o, în mod evident, la o recitire a poemului (când nu mai avea la îndemână tocul cu cerneală, ci un creion).
Ca să-l înţelegem pe Eminescu nu trebuie neapărat să-l studiem în prealabil pe Schopenhauer, aşa cum cred unii. Trebuie doar atât: să nu căutăm în opera lui pleonasme.

„Alunecând pe-o rază”
Invitaţia adresată luceafărului de fata de împărat de a coborî în iatacul ei este o incantaţie. O incantaţie compusă parcă nu din cuvinte, ci din aşteptări şi năzăriri. Cătălina o rosteşte în somn, iar în somn cuvintele nu sunt decât intenţii de cuvinte. Nu întâmplător, Eminescu înlocuieşte verbul „a spune” cu verbul „a suspina”, care înseamnă un mod nelingvistic de a vorbi: „Iar ea vorbind cu el în somn,/ Oftând din greu suspină”.
Ceea ce rămâne în mintea noastră după ce citim textul incantaţiei improvizate şi murmurate de fata de împărat în somn este altceva decât un text, este o nălucire. „- O, dulce-al nopţii mele Domn,/ De ce nu vii tu? Vină!// Cobori în jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n casă şi în gând/ Şi viaţa-mi luminează!” În timp ce-l cheamă pe luceafăr, fata de împărat îl vede deja cum coboară „alunecând pe-o rază”.
Această reprezentare a coborârii luceafărului, „alunecând pe-o rază” este, cum ar spune Emil Brumaru, de o infinită delicateţe. Iubitul himeric al Cătălinei nu cade din cer, nici nu se înfăţişează instantaneu, ci descinde, alunecând pe o rază emisă de el însuşi. Noi, oamenii de azi, cu sensibilitatea dată la minimum sau extirpată şi cu imaginaţia educată de filmele de acţiune, trebuie să facem un efort ca să vedem în mintea noastră luceafărul trimiţând întâi o rază în iatacul fetei de împărat şi alunecând apoi pe această frânghie de lumină.
În natură există păianjenul care coboară astfel uneori, pe un fir foarte subţire produs de el însuşi. Dar la păianjen nu mai suntem în stare de multă vreme să ne uităm cu admiraţie, vedem în el doar o insectă terifiantă care trebuie strivită. În iatacul unei fete de azi bărbatul din visurile ei erotice vine probabil nu ca un luceafăr care alunecă pe-o rază, ci ca un luptător cu vestă antiglonţ adus din cer de un helicopter.
Vremea când îşi scria Eminescu Luceafărul era vremea fetelor de pension, ironizate azi, retrospectiv. În urmă cu mai bine de o sută de ani nimeni, nici măcar Caragiale, nu le ironiza. În O noapte furtunoasă apare, dimpotrivă, ideea că cv-ul unei fete de măritat devine mai convingător dacă se precizează că fata s-a format la un pension.
Eminescu, care este specialist nu numai în măreţie, ci şi în delicateţe, îşi imaginează foarte bine ce este în mintea unei asemenea fete. Intră cu artă în rolul ei. Însă modelul de fată de la care pleca era cel din epocă. Fata de împărat din poemul lui nu era cu totul şi cu totul imaginară.

Ce te tot frichineşti taică? De ce nu stai locului ca un băiat cuminte şi fix la şase dimineața s-o iei uşurel înspre iadul tău personal, cum face orişicare semen de-al tău, cu-acea perseverență oarbă, rezultat a mii şi mii de ani de evoluție sprințară ?

Căci specia te vrea şurub, şurubăraş, piuliță sau contrapiuliță, arc voltaic sau cârlig de fier, şi câte şi mai câte. Au trecut ceva zile bune, de când ai auzit vorba aia; venită cumva din podeaua hodorogită, o voce înadins fonfăită şi batjocoritoare în cel mai înalt grad… o vorbă care s-a agățat de tine ca o insectă veninoasă. ” Căcăciosule”- spusese vocea aia- cam atâta spusese, nimic mai mult…

Nu-ți venea să-ți crezi urechilor. Era o insultă fără cusur, recepționată (ai spune) de un tranzistor ce captează semnale din Alfa Centauri, ceva ce nu era o invitație la o conversație provocatoare, ci o Concluzie a Universului însăşi.

Ce puteai răspunde acelei voci care în mod clar nu aştepta nici un răspuns? De atunci, din ziua aia, taci încontinuu, cu urechile pâlnie, doar doar vei auzi altceva, un alt cuvânt, o propoziție binevoitoare, orice te-ar putea convinge ca realitatea este realistă şi că “normalitatea” zburdă în jurul tău ca un inocent puişor de găină.

Damian Spiridon

Autopsieri și farmaciste,
paleontologi, chimiste,
brancardieri și dințărese,
pansatoare de abcese, 
iute-n pace să ne lase
cu cuvintele rămase
din minunile gonite,
cu corolele strivite:
encefal, îmbălsămare,
humerus, descuamare,
comă, electroforeză,
glaucom, fotosinteză,
eprubete și celule,
oase, ADN, blastule,
baze, gaze și acizi,
arderi și hemoroizi,
albumină și mătreață,
monogliceride, greață,
tartru, bisturiu, lipide,
tetanos și actinide,
fosfor și epidemii,
fibre și angioplastii,
Avogadro și Carnot,
entalpie, antricot
și alți termeni firoscoși,
infernali și odioși,

LA MARGINE DE SAT

La margine de sat, cimitirul
stă ascuns
Iarna-i zgribulit, mai rece
crapă pietrele mai sece

Iubirea

Îmi scriu mereu în versuri iubirea pentru tine,
Dar știu că poate unii vor spune despre mine 
Că sunt c-am depășită să tot îmi cânt Iubirea
Însă, o fac că-mi este atât de dragă lumea.

ULTIMA CAFEA

Hai, Moarte, să bem o cafea
Ţi-o fac cu caimac, aromată
Mai leapădă-ţi coasa cea grea
Şi mantia asta ciudată.

Te rog să iei loc în fotoliu
Nu mă supără dacă fumezi
După cine eşti, Moarte, în doliu?
De ce tot suspini şi oftezi?

E foarte fierbinte cafeaua
Nu te grăbi, că te frigi
Mai lasă-mi pe cer, încă, steaua
Dacă eu am să mor, ce cîştigi?

Ai venit să mă iei în persoană
Prea mare onoare îmi faci
Din toată specia asta umană
Numai pe mine mă placi?

Hai să-ţi ghicesc în cafea
E bine să ştii ce te-aşteaptă
O cumpănă grea vei avea
Dar tu te descurci, eşti deşteaptă.

Eşti tot timpul în criză de bani
Aici, te asemeni cu mine
De ce să fim noi duşmani?
Eu te-nţeleg cel mai bine.

Lumea te aplaudă de departe
În zvon de corridă, olé!
Fii bună şi-ntoarce-te, Moarte
Să văd: după tine ce e?

Acum eşti captivă la mine
Am vrut să-ţi arăt, draga mea
Că nu-mi este frică de tine:
Ţi-am pus şoricioaică-n cafea.

Corneliu Vadim Tudor
Noaptea de duminică spre luni
6 spre 7 septembie 2015

Corneliu Vadim Tudor (n. 28 noiembrie 1949, București – d. 14 septembrie 2015, București) a fost un scriitor, politician și publicist român, care a deținut funcțiile de senator și europarlamentar.

A fondat Partidul România Mare (PRM). Apogeul carierei sale politice l-a atins în anul 2000, când s-a plasat pe locul 2 în primul tur al alegerilor prezidențiale. A fost învins în al doilea tur de Ion Iliescu.

A fost discipolul scriitorului Eugen Barbu. Este cunoscut prin izbucnirile sale temperamentale cu caracter necivilizat, naționalist și xenofob, combinate cu retorica sa de politică dură și atacuri la persoană (atât în publicații, cât și în aparițiile sale pe scena publică).

Nu-mi bate Doamne, gândurile,
Sunt albe sau poate uneori sunt negre
Așteaptă-mă să mă descopăr.
Așteaptă-mă! Nu pot merge repede.
Așteaptă-mă la colţul vieții mele
Acolo unde eu, noapte de noapte,
Ridic ochii grei de dor, către stele
Şi mă întreb de ce îmi sunt așa departe.
Nu-mi bate Doamne necredința,
Când uneori mă trezesc gândind așa
Vin toate aceste din nebună neputință
În care lumea îmi pare tot mai rea.
Nu mă bate Doamne, Tu ești CEL mai bun,
Iar eu sunt doar umila Ta creație,
Știi? Uneori eu m-am pierdut pe drum,
Se mai întâmplă, fără explicație.
Şi tare mi-aş dori chiar să te rog,
În rătăcirea mea, când parcă nu exist,
Să nu mă schimbi, pe mine. Eu ma rog.
Şi Doamne! Dă-mi doar, putere să rezist!

Silvia Gurău

A crescut drumul în mine…

Zvârcolindu-se-n în contorsionări de suflet.

Și-atâtea răspântii au fost…!

Răspântie de cuget și simțire.

Răspântie de descântec și ursire.

Răspântie de blestem, de bocet și de tânguire.

Răspântie de hohot, de sacrilegiu și de blasfemie.

Capătul potecilor, însă, mi s-a rătacit în irisul albastru.

Și de atunci, irisul a devenit capăt de drum…

Capăt de drum de taină, de pâine și de vin.

Eu sunt însăși drumul meu oglindit într-o privire ciobită de o puzderie de stări.

Eu sunt femeia-răspântie cu iris de capăt de drum!!!

Adina Faur

„Și, totuși, vine toamna…
Și, vai, suntem bătrâni ..!” (A. P.)

Care este unitatea de masură a sufletului? Toamna…
Toamna… dezgolind gregar sentimentul, lăsând doar ochii goi, cu priviri triste, ochi de drumeț cu inima-corabie.

Toamna… acutizând nostalgii precare, lăsând doar un surâs letargic, aninat de colțurile unei guri flămânde de seva unui alt anotimp.

Toamna… reverberându-și țipătul trist în inchisori rutinate deja.

Îmi plânge ochiul a toamnă…
A toamnă-rug, a toamnă cu iz de țărână. Și lut de suflet… Și toamna e o frunză-n mine. O frunză de plop. O frunză cu tremur uscat ce s-a lepădat de nemarginire. Și-mi atârnă sub gene, cioburi de melancolie.
Pentru că toamna din mine are formă de clepsidră…

O tânără de 21 de ani din Republica Moldova, care iubeşte poezia şi muzica, a reuşit să-şi vadă visul împlinit la finele anului trecut când i-a apărut primul volum de versuri în limba română. Pasionată de muzică, basarabeanca şi-a transpus poeziile pe muzică pe care le-a înregistrat pe un CD.

Natalia Pântea s-a născut în anul 1996 în satul Măcăreşti, raionul Ungheni, din Republica Moldova. A studiat la Liceul teoretic „Elada” din localitatea natală până în clasa a XI-a, când a fost nevoită să renunţe pentru a se angaja. A făcut apoi clasa a XII-a la Liceul seral numărul 1 din Chişinău, pe care l-a absolvit în acest an.

Pasionată de poezie şi muzică

Natalia Pântea are pasiunea scrisului încă din şcoală. Prima poezie pe care a publicat-o a fost în ziarul raional „Unghiul”, iar primul articol i-a apărut în revista „Florile Dalbe” din Chişinău când era elevă în clasa a VII-a. La finele anului trecut această dragoste pentru poeziei a Nataliei Pântea a fost încununată de apariţia volumului său de debut, sugestiv intitulat „Amurgul tăcerii”.  „Poezia pentru mine înseamnă  sursă de viaţă. Ea îmi dă şansa să spun ce simt, ce gândesc… Poezia mă ascultă când plâng şi o să am nevoie de prietenia ei toată viaţa. Simt că mai am multe de spus prin poezie de aceea n-o să mă opresc aici. Visez să mai editez cărţi…”, spune Natalia Pântea.

În egală măsură, Natalia Pântea este psionată şi de muzică. În timpul liceului a cântat în ansamblul folcloric “Prutenii”. A mers şi la concursuri şi festivaluri, unde a obţinut premii importante. La concursul de romanţe şi tangouri “Ochiul dragostei” a obţinut locul II, iar la concursul de poezie şi proză “Florii 2014” a obţinut marele premiu. Tocmai de aceea s-a gândit să-şi înregistreze muzical câteva poezii, în felul acesta editând un CD, o colecţie de 15 poezii de-ale sale puse pe muzică.

Limba română – comoara cea mai de preţ

Natalia Pântea spune că îi place foarte mult să citească, iar cartea “Romanul adolescentului miop”, de Mircea Eliade, a fascinate-o tocmai pentru că ţinea şi ea un jurnal în care îşi scria gândurile, iar în romanul lui Mircea Eliade a găsit afinităţi cu stările sale sufleteşti, regăsindu-se în acestea. Tânăra poetă din Basarbia mai spune că scrie poezie în limba română, deoarece este singura limbă în care îşi poate exprima sentimentele pe care le trăieşte. “Limba română este cartea mea de vizită, comoara cea mai de preţ pe care nu poate să mi-o fure nimeni, niciodată, iar românii sunt oameni calzi, amabili, foarte talentaţi”, mai adaugă tânăra poetă.

Ca perspective de viitor, Natalia Pântea spune că şi-ar dori să îşi facă o carieră în televiziune, ca prezentator TV. Deoacamdată nu s-a decis la ce facultate se va înscrie, însă este convinsă ca va opta fie pentru jurnalism, fie pentru filosofie.

Mircea Popescu

Stând pe masă spate-n spate
În sticluțe colorate
Cele două vechi surate
Mormăie pe înfundate…

I-auzi, soro, ce să-ți spun,
S-a trezit Lacul să zică,
Că sunt mică și n-am cum
Să fac unghia voinică,

Zise Oja suparată…

Lacul mormăie, se-ntoarce,
Cu privirea o străpunge
Se îndreaptă apoi pleacă…
Ce să-ți spun… vopsea de oase.

de Toma Boholț-28.09.2017-10 ani

Narcoticele flori izbesc în lună                                     
cu raze lungi încremenite în oglinzi
clădim iubito un castel de mătrăgună
pentru copiii noştri suferinzi