Poezie

Lasă-mi zorile de zi,
Lasă-mi plopii aurii,
Lasă-mi nopțile de vară,
Când eram doar noi și-o bancă.

Mai dă-ne, Doamne, suflete ușoare
Să alergăm cu suplele picioare
Văzduhul îmbătat de cețuri
Să dăm o raită prin fânețuri
Cu dragostea-nflorită-n piept, în oase
S-atingem zborul zilelor geroase
Înnobilând cu răsuflarea noastră
Mușcatele aprinse din fereastră
Acolo unde doar tristețea mută
Respiră în perdele nudă.

Cocorii singurătății mele au nevoie de spațiu pentru a-și desena în diafane crepuscule, zvâcnirile de aripi falnice.
Planetele, în neostoitul lor drum, au nevoie de spațiu pentru a nu se stingheri cumva în interminabila căutare a particulei lui Dumnezeu, din care a fost zămislit Universul.
Chiar și umbra își revendică spațiul pentru a ne defini contururile efemere.
Cuvintele își strigă nevoia de spațiu, în dorința arzătoare de a se face auzite, pentru a căpăta valoarea cuvenită în drumul spre adânci înțelesuri.
Gândurile, pentru a nu fi sufocate, ucise în graba nebună de a le elibera dintr-un Turn Babel al lor, au nevoie de spațiu; nu vor să-și piardă identitatea.
Spațiu, fiecare are nevoie de un spațiu propriu, bine definit, pentru a nu se bloca într-un dezechilibru total al stării de imponderabilitate.
Numai eu, iubitul meu, refuz spațiul ce mi-l oferi…
Emilia Dragomir

Risipind…

Carnea mea e putredă de vreme,
Trupul meu e reavăn de pământ,
Simt la tâmple pulberea cum geme
Risipind făptura celui care sunt.

Poate că zăpada va cădea din nou…
Va fi un simplu joc în înfrigurata mansardă,
Unde noaptea nu vine niciodată
Va fi o pasăre-nghețată
Murind încă o dată
În mansarda unde nu se moare niciodată
Va mai fi o vară ciudată
Vor bate clopotele iară, vor bate o dată
Să anunțe că, în mansarda de sub acoperișul cu țigle roșii,
Anul acesta nu vor mai veni botgroșii
Munți pufoși de zăpadă orbitoare
Încifra-vor drumul lor spre soare
Doar iubirea va copleși, poate pentru ultima oară
Un poem scris în mansardă, un poem scris să doară
Un poem scris în loc de-a fi trăit
Scris în loc de-a fi murit
Un poem neputincios ca orice poezie
Din prea multă singurătate într-o mansardă pustie.

Ioana Scoruș

Unei prietene, Mihaela Măcelaru

Pact

Primeşte-mă ca pe o veste bună
Când vin spre tine trist şi-ngândurat
Şi dă-i soarelui tău porunca de-am fi lună
Când felinar mă-mprăştii pe pernele din pat.

Începând cu anul 2015, revista Itaca acordă distincția pentru Cartea anului la trei secțiuni, „Poezie”, „Proză” (literatură) și (începând cu anul 2017) „Eseuri, articole, biografii, critică și studii literare”, pentru scriitorii de limbă română stabiliți în afara granițelor României (diaspora). Al șaisprezecelea volum care a intrat în concursul pentru Distincțiile revistei Itaca – 2015 a fost Cartea pedepsirii (poezie) – Raul Sebastian Baz (aflat pe atunci în Germania), Editura Eurostampa, Timișoara, 2015.

Ceremonia de premiere – Distincțiile revistei Itaca pentru Cartea anului 2015 a avut loc pe 16 iulie 2016 în Dublin, Irlanda. Au primit distincția pentru Cartea anului 2015 autorii Adrian Melicovici (Italia) la categoria proză cu volumul ”Secretul Uriașului 160” și Raul Sebastian Baz (Germania), poezie cu volumul ”Cartea pedepsirii”.

Centrul de promovare ”Itaca” – Dublin a luat ființă la data de 14 noiembrie 2012. Itaca reprezintă un spațiu cultural, creat în toamna anului 2012, în special pentru românii din Irlanda și în general pentru aceia care, dintr-un motiv sau altul, au ales să trăiască în afara granițelor României, neuitând niciun moment că sunt români și aparțin acestui neam, promovând prin creația lor literar-artistică valorile spiritualității românești.

V.R.

Înalturile-n piscuri nicicând nu au visat
Atâtea semeții cum Domnul ți le-a dat
Strâns adunate-n puful ce-ți străjuie pomeții
Nicicând atâta alb nu au avut nămeții.

Am o casetă cu bijuterii. Gablonțuri cu sclipici. Mi-aș dori ca poemul acesta, pe care-l simt mereu în noiembrie, să încapă acolo, să-i găsesc un culcuș.

Sau în urechea scoicii care se reflectă în oglindă. Sub pernă, de ce nu?!, ca o creangă de busuioc de care se agață disperările unei fete bătrâne.

De lustră, da, îl atârn de lustră și, ori de câte ori intră vântul pe sub ușă, el să se legene.

Poemul acesta e în vârful pixului, pot sta cu el între degete minute în șir: îl aștept ca pe Moș Crăciun în Ajun, cu bradul împodobit și omul de zăpadă la poartă.

Poemul acesta se diluează în fiecare an, se stafidește, l-aș putea strecura în cozonac, ca pe un răvaș, musafirul îl deschide și citește. Nu-i încântat, poemul nu este despre un viitor armonios, ci e cel mai trist poem despre atâtea lucruri pe care nu le-nțelege.

Poemul acesta e tristețea lucidă a unei zile de noiembrie, când știi. Și totul pare un inel ieftin, cu câteva pietre strălucitoare, îl ascunzi în caseta cu gablonțuri, ți-e rușine să-l scoți la vedere.

Livia Dimulescu

Te vreau nesfârșit, fericit, oglindind răsărituri purpurii.
Cum se îmbrățișează ziua?
Cum se aprind călcâiele după brațele lepădării de sine?
Caută-te în labirintul vămilor, dar bucură-te! Esențială este bucuria.
Coboară până la talpa casei! Te țin de mână în spatiul imprevizibilei mișcări.
Am învățat să răspund arderii fără gelozie față de surcelele vremii.
E cursa adaptărilor la situație.
M-am răsucit pe o parte și pe alta până ți-am am desfăcut de nasturi cămașa anilor.
Ți-am studiat cutele, frăgezimea, temperatura.
Te-am scuturat de cenușă. Te-am dezgolit și te-am privit tulburată.
Te întindeai să spargi hotarul.
Celebrăm viața din orice așezare.
Am întors pe partea altei cute ziua, spate în spate cu înnoptarea.
Nu am mai ascultat de glasul acela. Am urmărit zâmbetul curbat de treziri.
Am sărit trambulină vie peste câmpul ceruit de antiteze direct în odaia paradoxului.
Am dat identitate locului cu dragostea.
M-am așezat pe fotoliul privirii fața în fața cu freamătul mișcării.
Peretele deapănă povești, ampretat de clipe.
Răsucești căutarea.
Oh! Cum se despletește viața de inhibiții!
Vibrează mixată de bătăile inimii.
Te simt și totuși nu te simt, suflete, cum te alipești de suflul de lumină,
cum te răsfrângi în nerostitele răscruci.
Mă chemi la sfatul gândurilor îmbătate de plutire.
Nici nu mă cațăr pe botezul solar, nici nu pietruiesc zarea.
Nici nu m-arunc în abis cu aripi de stea, nici nu părăsesc piscul.
Mă fac proptea.
Cu ce răspuns să te celebrez, viața mea?
Tu, dar divin, cernere de cântec, nedespărțită curtenire de gând,
cum de mă prind atât de vajnic, cu săritul peste strigăte, de pământ?

(12-13 nov 2017)
Iulia Dragomir

Poveștea pașilor
I-am privit nostalgică.
Albiți ușor pe alocuri, sărați de ploi,
împrumutaseră din ambient temperatura momentului.
Lustruiți cu gândul, măturător continuu de străzi lăuntrice,
orientați spre orizontul condimentat al orei,
se mulaseră pe piciorul zilei, zvâcnind cerbeste.
Ridicați până la etajul paradoxurilor,
acolo de unde azvârlirile impulsului
puteau scrânti glezna timpului,
supraviețuiseră căderii cu o proptire în oglindă,
suficient de sus pentru desprinderea de lume,
insuficient pentru ruptura de ispita norilor.
Dragii de ei!
Îmi protejaseră tălpile de cioburi răsfrânte la scara vremii!
Martori tăcuți, m-au purtat lin, devotați,
au așteptat cuminți, au depășit praguri,
urmărind discret, exploratoriu, petrecerea vremii.
Atât de bogați!
Pantofii tăi cum își deapănă amintirile?

(23 oct 2017)
Iulia Dragomir

S-a dus albastrul cer senin
Şi primăvara s-a sfârşit –
Te-am aşteptat în lung suspin,
Tu, n-ai venit!

Şi vara, şi nopţile ei,
S-a dus, şi câmpu-i veştejit –
Te-am aşteptat pe lângă tei,
Tu, n-ai venit!

Târziu, şi toamna a plecat,
Frunzişul tot e răvăşit –
Plângând, pe drumuri, te-am chemat,
Tu, n-ai venit!

Iar, mâini, cu-al iernii trist pustiu,
De mine-atunci nu vei mai şti –
Nu mai veni, e prea târziu,
Nu mai veni!

George Bacovia

Femeia la trezeci și trei de ani iubește imens, adevărat.
Iubirea-i necuprinsă de vreunul, în niciun caz de un suflet care a
decupat
„cu foarfeca tipare mici în formă
de inimă”
și le-a colorat după cum l-a tăiat capul.

Iubirea dinlăuntrul celor treizeci și trei de ani are o întrebare:
– „Ai știut, vreodată, că trupului tău îi lipsește trupul
meu?”

Să știi că:

„Am crescut înlăuntrul tău,viță de vie
sălbatică, și-atunci când mi-ai tăiat
corzile, cum se face de obicei toamna,
ți-am plâns cu apă de șoaptă rară
peste creștet. (…)
Chinuitor a fost drumul prin tine
și n-ai auzit surda mea înălțare,
Cum oare aș mai putea
să te încolăcesc cu creșterea mea?”. (Altă întrebare)

Așa a fost:

„Ea fusese primăvară,
El fusese iarnă”…

Acum încheie poeta: ea și el „erau nimic”.

12 noiembrie 2017
Dan Drăguș

Prin toamnă arama curge în valuri
Grădina se umple de triști minotauri
Veniți la cerșit de lapte, cuminți
În iarba cea grasă și plină de sfinți
Trăgând blând de nimburi uscate pe cap
Lin așezând pe spinări cald valtrap
Cusut din lumină cu tiv de argint.
Pe cer, plumb de stele și îngeri ce mint.
– Ți-e teamă?, te-ntreb și scutur un pic
Din gene un nor, ușor, să nu-l stric.
– Mi-e foame, îmi spui și-aud zvocotire
Sunându-ți în piept ca sufletu-n mire.
– Vrei miere să papi sau galben dovleac?
– Vreau inima ta cu mine s-o-mpac.
O doască adastă zâmbindu-ne fad
Și mâinile-ți moale în poala mea cad
Sub calde valtrapuri adorm minotauri
Pe plete-mi așezi coroană de lauri
O albă lumină-ți sclipește pe frunte
Din dreapta oglinda ne-nghite cuminte…

Ioana Scoruș

Complexitatea dualității umane! Valurile nestatorniciei si stabilitate tăcută, încremenite într-un singur eu, fluid.

Cârmaci ai propriei corăbii însingurate, pe apele destinului capricios.

Copaci stingheri, cu rădăcini adânci, dar solitare, înfipte în cotidianul imediat, dar tânjind, mereu, după albastru astral infinit, ca-ntr-un efemer zbor al lui Icar!

Ca ființe biologice, aparținem terestrului. Ca ființe spirituale, privirile se zbat mereu în fluturări de zbor ascendent.

Cuprinși etern între aceste granițe chinuitoare, cine suntem, cu adevarat, NOI atunci?!

Cine sunt… EU?!

Adina Faur

Sunt spectator în lumea lor de plumb
Ce-și modelează idoli păgâni în vârf de soclu
Cum nu pot a pricepe c-aluatul lor e lut?
Și-și cântă în fanfare slăvindu-și singuri rostul?

Eu sunt ploaia din norul prea negru

și singură-i străpung epicentrul inimii

să cad

în gol

să cad

și una cu pământul să mă fac

să-i intru-n pori

când dragostea imposibilă tot cerul mi-ar fi

ah, știu că am să mă întorc la el cândva, cumva

sub foc.

Eu nu trăiesc decât ca să iubesc

norul și celălalt strop de ploaie

și silueta muntelui

și vântul al cărui fior e-un fel de fluture în stomac.

Vrei să fim una? Eu-s una cu lumea

și vorbim prin ultragândul auzit de frunze și de corbi-

tu încerci să învârți pământul invers

gândind că-i o trădare a mea cu nevăzutul lumii

când de fapt nu înțelegi

că tu ești în lume

și lumea e în tine

și lumea ești tu

și tu-mi ești lumea

și suntem una.

Andra Mîrza