Poezie

S-a dus albastrul cer senin
Şi primăvara s-a sfârşit –
Te-am aşteptat în lung suspin,
Tu, n-ai venit!

Şi vara, şi nopţile ei,
S-a dus, şi câmpu-i veştejit –
Te-am aşteptat pe lângă tei,
Tu, n-ai venit!

Târziu, şi toamna a plecat,
Frunzişul tot e răvăşit –
Plângând, pe drumuri, te-am chemat,
Tu, n-ai venit!

Iar, mâini, cu-al iernii trist pustiu,
De mine-atunci nu vei mai şti –
Nu mai veni, e prea târziu,
Nu mai veni!

George Bacovia

Femeia la trezeci și trei de ani iubește imens, adevărat.
Iubirea-i necuprinsă de vreunul, în niciun caz de un suflet care a
decupat
„cu foarfeca tipare mici în formă
de inimă”
și le-a colorat după cum l-a tăiat capul.

Iubirea dinlăuntrul celor treizeci și trei de ani are o întrebare:
– „Ai știut, vreodată, că trupului tău îi lipsește trupul
meu?”

Să știi că:

„Am crescut înlăuntrul tău,viță de vie
sălbatică, și-atunci când mi-ai tăiat
corzile, cum se face de obicei toamna,
ți-am plâns cu apă de șoaptă rară
peste creștet. (…)
Chinuitor a fost drumul prin tine
și n-ai auzit surda mea înălțare,
Cum oare aș mai putea
să te încolăcesc cu creșterea mea?”. (Altă întrebare)

Așa a fost:

„Ea fusese primăvară,
El fusese iarnă”…

Acum încheie poeta: ea și el „erau nimic”.

12 noiembrie 2017
Dan Drăguș

Prin toamnă arama curge în valuri
Grădina se umple de triști minotauri
Veniți la cerșit de lapte, cuminți
În iarba cea grasă și plină de sfinți
Trăgând blând de nimburi uscate pe cap
Lin așezând pe spinări cald valtrap
Cusut din lumină cu tiv de argint.
Pe cer, plumb de stele și îngeri ce mint.
– Ți-e teamă?, te-ntreb și scutur un pic
Din gene un nor, ușor, să nu-l stric.
– Mi-e foame, îmi spui și-aud zvocotire
Sunându-ți în piept ca sufletu-n mire.
– Vrei miere să papi sau galben dovleac?
– Vreau inima ta cu mine s-o-mpac.
O doască adastă zâmbindu-ne fad
Și mâinile-ți moale în poala mea cad
Sub calde valtrapuri adorm minotauri
Pe plete-mi așezi coroană de lauri
O albă lumină-ți sclipește pe frunte
Din dreapta oglinda ne-nghite cuminte…

Ioana Scoruș

Complexitatea dualității umane! Valurile nestatorniciei si stabilitate tăcută, încremenite într-un singur eu, fluid.

Cârmaci ai propriei corăbii însingurate, pe apele destinului capricios.

Copaci stingheri, cu rădăcini adânci, dar solitare, înfipte în cotidianul imediat, dar tânjind, mereu, după albastru astral infinit, ca-ntr-un efemer zbor al lui Icar!

Ca ființe biologice, aparținem terestrului. Ca ființe spirituale, privirile se zbat mereu în fluturări de zbor ascendent.

Cuprinși etern între aceste granițe chinuitoare, cine suntem, cu adevarat, NOI atunci?!

Cine sunt… EU?!

Adina Faur

Sunt spectator în lumea lor de plumb
Ce-și modelează idoli păgâni în vârf de soclu
Cum nu pot a pricepe c-aluatul lor e lut?
Și-și cântă în fanfare slăvindu-și singuri rostul?

Eu sunt ploaia din norul prea negru

și singură-i străpung epicentrul inimii

să cad

în gol

să cad

și una cu pământul să mă fac

să-i intru-n pori

când dragostea imposibilă tot cerul mi-ar fi

ah, știu că am să mă întorc la el cândva, cumva

sub foc.

Eu nu trăiesc decât ca să iubesc

norul și celălalt strop de ploaie

și silueta muntelui

și vântul al cărui fior e-un fel de fluture în stomac.

Vrei să fim una? Eu-s una cu lumea

și vorbim prin ultragândul auzit de frunze și de corbi-

tu încerci să învârți pământul invers

gândind că-i o trădare a mea cu nevăzutul lumii

când de fapt nu înțelegi

că tu ești în lume

și lumea e în tine

și lumea ești tu

și tu-mi ești lumea

și suntem una.

Andra Mîrza

mă întorc acasă, după ani și ani de
umblat prin București,
și mă întorc cu o plasă goală în mână
și iese ea la poartă și îmi zice păi,
dragul nostru, parcă ai zis că mergi la câștig
parcă ziceai că tu, în doi ani, o să câștigi cât alții în patru
și uite că acum n-aduci nimic.

ba, uite, dragilor, chiar nimic am câștigat.
și aduc atâta nimic acasă cât n-a putut aduna
nimeni în ăștia doi ani.
nici n-am putut căra de unul singur atâta
nimic cât am câștigat.

în urma mea vin carele-ncărcate cu nimic,
gata să se rupă sub greutate.
când or să se deșarte toate-n curtea noastră,
nimeni n-o să aibă atâta nimic ca și noi.

într-un an, doi, o să fie mai căutat decât aurul.
o să vindem din el numai când va fi la mare preț.
fiți siguri, dragilor, atâta nimic n-are nimeni.
doi ani am tot adunat numai cu gândul la voi.

Ioan Es Pop

Mă iartă, doamnă, c-am nesaț
și vinul e destul…
Mă iartă floare și cuvânt,
Mă ține, Doamne, într-un gând!

Mă iartă verbul din culori,
Fânul cosit de-atâtea ori,
Mă iartă clipa rătăcită pe o filă
Și ea cu fire blondă de copilă…

Mă iartă, doamnă, c-am nesaț,
Și primul am dat năvală
La vinul înnobilat, aseară
Am rămas o frunză pală…

30 octombrie 2017
Dan Drăguș

Și cele mai sălbatice femei se îndrăgostesc. Rar, dar rău! Ce face o femeie sălbatică, atunci? Se dă cu capul de pereți, își neagă sentimentele până se prinde cu ele de gât și lasă o lacrimă sugrumată din colțul ochiului să răsufle liniștită. Greu acceptă o femeie puternică starea de îndrăgostire. Se luptă cu ea însăși, caută pe la colțuri să evadeze. Nu mai poate. E prea târziu. O sugrumă dragostea. O femeie sălbatică, atunci când se îndrăgostește, o face pe toate fronturile. Când îl întâlnește pe bărbatul cu care poate împărtăși secrete, gânduri, stări, emoții, atât pe gură, cât și prin ochi, e prăpăd. O femeie deșteaptă se îndrăgostește ca proasta. Și el, culmea, nici nu observă. Ea reușea să tot pună cărămizi peste zidul care se surpa în fața ei. Voia să se ascundă de iubire. Se simțea bolnavă, pierdută. Apăsări pe suflet, teamă că va pierde. Iubirea e o boală.

S-a îndrăgostit și ea fix de ce nu-i trebuia. Reușea să-l refuze, uneori. Cu câtă greutate, numai ea știa, cu picioarele tremurânde și cu sufletul zbătându-i-se. Era copleșită de fiecare dată când el o căuta. O voia și el, dar porționat. O plăcea, o dorea, o admira, rezona cu ea. Să o aibă de tot ar fi însemnat, pentru el, sfârșitul lor. Se abandonau în clipa lor. Era mereu aceeași, dar atât de plăcută lor. El se ridica și pleca, ea spera să fie ultima oară. Când ea uita, el revenea mai dornic și mai liniștit, fără să aibă habar de zbuciumul ei.

Mergea pe stradă și se certa cu el în gând. Îi dădea replica aia inteligentă, pe care n-a fost în stare să i-o dea atunci când a numit-o sălbatică: ”îmblânzește-mă, prostule!”. Pe cât de mult îl dorea cu totul, pe atât de mult dorea să-și piardă și gândul de la el. Rezultat eșuat, gândurile stăteau lipite de suflet.

E o femeie la care mulți visează, dar doar unul o are. Când? Atunci când vrea el. Ea… i se slujește în liniște. El nu pleacă, dar nici nu rămâne. Nu rămâne, dar nici nu pleacă. Iar ea se perpelește fără să aibă curajul să îi ceară un ”du-te” sau ”rămâi”. E o partidă de viață, e o femeie ce ți-ar face față. Se scurg bărbații lângă ea, loviți de răceala și indiferența ei. Ea nu vede, ea nu vrea să vadă. În mâna ta e doar o piesă… Du-te și caută altele mai ieftine! Nu le rugini pe astea bune! Nemernicule! O să se adune ea! Și n-ai să-i mai vezi nici spatele! Nici privilegiul de a te disprețui nu-l vei avea! Dar, aproape nici nu-ți pasă de toate astea!

Luiza Ionescu

În lanțuri fine, brodate pe margini de mâinile lungi ale luminii. Cum țeși tu gânduri în pânze seducătoare de păianjen. Și el stă la pândă: le-amestecă sau le rumegă. Sau le dai în leagăn… La picioarele tale vântul așterne frunze de viță-de-vie; lumina, soarele bătrân, le schimbă culoarea… rând pe rând. Numai bradul stă neclintit! Și-n nări intră mirosul dulceag de moarte al crizantemei sălbatice. Încăpățânată, opune rezistență și vântului, și ploii în cascadă. Cum te mai legi, femeie, de oameni. Faci din memoria lor o tabără de creație – fiecare are propria statuie, memoria are cernoziomul bun, încă îți amintești câte ceva despre fiecare: un gest al mâinii, o paloare, o privire cât un lac de acumulare. Cum te mai legi, femeie, de poduri. Pe sub ele curg șuvoaie de vorbe, unele sângerează, altele sunt de neînțeles – un alfabet străvechi, nu-i mai vezi rostul. Și, dacă ești atentă, pânza de păianjen unește podurile între ele, asta se observă în octombrie, când frunza de viță-de-vie a căzut de pe boltă. Și leagănul scârțâie sub o pală de vânt chiar dacă sub un pod în Frankfurt…

Livia Dimulescu

Astăzi, ființăm prin cuvânt…
Oamenii au uitat să se înfrupte din tăcere, au uitat să se apropie de celălalt atunci când cuvântul își doarme rostirea. Tăcerea este văzută, azi, ca o lipsă, lipsă a sunetului, absență a cuvântului când, de fapt, tăcerea înseamnă întoarcerea spre interior. Verbalizați, dacă puteți, o urmă de surâs ce atinge un suflet, o aromă de parfum ce declanșează memoria involuntară, un oftat ce poartă un amalgam de sentimente, privirea tandră și tachinatoare, în același timp, a femeii iubite. Verbalizați-le, dacă puteți!!!

De ce, în biserici, rugăciunea personală se înalță în tăcere? De ce marile iubiri nu au nevoie de cuvinte? O strângere, în brațe tăcute, e mai aproape de inimi decât atâtea declarații sforăitoare. În relațiile de orice fel se verbalizează mult. Nu lăsam loc celuilalt să ne descopere prin prisma propriului tipar. Ne dezgolim prin cuvinte sau ne ascundem în spatele vorbelor folosite. Nu lăsăm faldul tăcerii să ne învăluie. Existăm prin ceea ce spunem. Prin cuvânt, mergem acolo unde ne ghidează emițătorul. Prin tăcere, ne parcurgem propriile cărări. Astăzi, mai mult ca oricând, reiterăm lumea lui Caragiale, unde personajele sunt viabile atâta timp cât există cuvântul.

Dar tu… tu descoperă-mă în tăcerile mele, în ceea ce spun când tac pentru că atunci când cuvintele mor, ochii vorbesc atât de convingător…

Adina Faur

Eu iubesc, dar nu știe nimeni pe cine. Eu merg ferm pe drumul meu, dar, nu știe nimeni ce îngreunați sunt pașii mei, uneori. Călătoresc mult cu gândul acolo unde inima mea tresare. Nu le spun oamenilor, căci ei îmi vor strica plăcerile.
În timp ce zâmbesc, pot să agonizez pe dinăuntru și să par confortabilă. În timp ce alerg să-mi prind un vis mic, pot să mă împiedic de câteva ori. Se văd doar reușitele, nu și juliturile din genunchi. De fiecare dată când mă doare tare, mă port și mai tare. E o putere pe care o dețin nu știu de unde. Dar, puterea sfâșie cu mândrie în gânduri târzii.
Cred într-o dragoste pe care n-am găsit-o, încă, dar afirm că nu mă mai interesează acest mit și că mă lasă rece. Mi-e foame de un trup viguros de bărbat, dar nu-l accept și evit să-l gândesc. Pentru că nu-mi simte intens precum îi e trupul. Obișnuiesc să mă rănesc singură. Cum? Cu gândul. Cu gândul că nu e nimeni să lupte pentru mine. Nu mult! Puțin! Într-atât cât să cred.
Ajung, seara, acasă, pun de-un ceai și-mi evit sentimentele. Gândesc mai practic. Îmi iese… aproape. Pot găsi companie ușor, dar nu m-arunc în stări mincioase față de sufletul meu. Nu-i folos.
Sunt unele momente în care nu exist. Nu vorbesc, nu ascult, nu privesc nicăieri. Nu vreau! Sunt momentele în care eu sunt doar bătăile inimii. Mă apropii de abis, dar nu cad, mă înalț în el. M-arunc în clipele tăcute ale adâncului și nu chem nimic. Nici dorințe nu nasc. Doar ating notele muzicale din sufletul meu.
Uneori, mă feresc de proprii mei ochi. Privesc mai rar în oglindă, să nu-mi amintesc neliniștea. Folosesc multe cuvinte pentru a ascunde ceea ce simt. Dacă pereții casei mele ar prinde viață, nu mi-ar vorbi. M-ar contempla ei pe mine și aș fi îmbrățișată căramidă cu cărămidă.
Sunt tot ceea ce nu cred oamenii că sunt. Sunt ceea ce-mi place să citesc, ceea ce-mi place să ascult, ceea ce-mi place să mângâi. Sunt ceea ce privesc pe furiș. Sunt ceea ce ascund în suflet, în liniște. Sunt lacrimile ce nu le plâng, și-au făcut cărări pe dinăuntru, ele curg dincolo de pielea mea. Eu sunt! Eu nu sunt o definiție, sunt o întrebare.
Luiza Ionescu

„Sînt un om care crede că viaţa există pentru a ajunge la o carte.” – Ion STRATAN
(1 octombrie 1955–19 octombrie 2005)

«Poezia mea este o dialectică cu poezia interbelică. Deci, nu este experimentalistă, ca a lui Mircea Cărtărescu, nu este ludică, aidoma celei a lui Florin Iaru, nu este sentimentală, ca a lui Traian T. Coşovei. Poezia mea este o dialectică permanentă cu poezia interbelică a lui Arghezi, Barbu şi Blaga, avîndu-l în prim-plan pe sfîntul literaturii româneşti, George Bacovia. Bacovia este sfîntul preacurat al versului românesc, după părerea mea, iar poeziile pe care le scriu sunt sentimentale şi conceptuale, ele aflîndu-se sub girul acestei sensibilităţi moldave, care este un eminescianism de sfîrşit de secol, o sinestezie, în sens baudelairian, şi o încercare de engramare a Universului într-un sistem de culori şi sunete.»

«Eu am scris poezie încă de la 10 ani, inspirat de acel „Zeppelin” de prins muşte: „Şi cu  aer sunt umplute / Şi-s din cînepă făcute…”. Era prin ’65. Uimit de ce este acela un „Zeppelin”, am scris prima mea poezie. Apoi am scris poezii inspirat fiind de Corabia, locul unde mi-am petrecut copilăria. Am debutat în clasa a X-a, în revista „Amfiteatru”, cu poeme în proză, „Căutătorii de perle”. Era momentul schimbării generaţiei dogmatice şi erau la modă poemele în proză. Scriam şi noi poeme în proză, nu făceam rău nimănui!»

«Sentimentul meu este bacovian, este unul mai ascuns, mai apropiat de unele zone poetice ale sufletului. Depinde, însă, de ceea ce înţelegem prin poetic. Putem spune, bunăoară, că poetic este romantismul. Apoi venim şi spunem: nu, poetic este simbolismul.  Eu cred că fiecare perioadă are o poeticitate a sa. Traian T. Coşovei este un poet de un simbolism „tîrziu”, în timp ce Bacovia este un poet de un expresionism „devreme”. Eu mă consider un expresionist „devreme”. Deci, cît mai este tinereţe în mine, eu o alătur expresionismului „devreme” al lui Bacovia. Acolo este situat criteriul poeticului meu.»

«Nu sînt un tip senzual. Sînt un cerebral. Sînt şi un ideatic, dar stările mele sunt afective. Femeia, dragostea sunt atmosferă. O înlesnire a vieţii. O grijă. Este grija pe care femeia o acordă bărbatului singuratic, care atunci cînd scrie are nevoie de linişte, de-o cafea, de-o ţigară. Femeia este un bun conducător de poezie.»

«Eu sînt cărţile mele. (…) Ţin la ele, chiar ca la nişte copii, pe care îi mai întrebi din cînd în cînd ce mai fac, deschizîndu-le şi răsfoindu-le.»

Frunze

Domnului Bogdan Stoicescu

Dacă-am avea un organ de cunoaştere

Pentru toată materia

Ar fi frunzele şi mizeria

De-a creşte pe părţi

Am lăsa-o în cărţi

Pentru care trăim

şi iubim, şi

suntem

La Tine cherem.

Cu dragoste,

Nino Stratan

21 sept. 1998
(din volumul „Convorbiri la lumina gîndului” de B.-L.Stoicescu,

ediția a II-a, editura Mythos, Ploiești, 2016)

Bogdan Stoicescu

După Martin Heidegger gândul ar fi o grabă de a suprima orice distanță, dar nu creează o apropiere, apropierea nu este măsură a distanței. Ar fi clar.
A se gândește la B.
B nu este, nici întâmplător, receptorul de gânduri a lui A.
Deci, A nu este emițător de gânduri către B.
A și B rămân fiecare cu gândurile lui.
Distanța dintre A și B nu este micșorată de gânduri, chiar dacă ele ar zbura, cum se mai zice.
Particularizând A și B ca fiind de sexe diferite, afirm: gândurile acestora sunt cel puțin diferite, dacă nu antagonice.