Poezie

Unei prietene, Liliana Lylyana

RĂSPUNS

Ce plânset pe piatră acum
Când lumea o calcă-n picioare
Băieţii cu fumuri duium
Strivesc – cu ciorapii-n sandale?!…

EA – Femeia care

Fata a avut vise.

A umplut lumea

Cu ele.

Ea, mama

Tuturor celor

Ce n-au voce,

Ea.

Singura

Iubita,

Parasita.

Flori pe campuri,

Ea în mijloc

De soare,

Ea voce,

Voința.

Cade Viața

Fără Frumusețe,

Cade Moartea,

Fără Tandrețe.

Avea EA,

Un câmp secret,

Unde nimeni,

Nu trecea.

Avea EA,

Răsuflet

Cu Aur,

Unde nimeni,

Nu prețuia.

Mihaela Taulet

17 august 2017, St. Denis

Anotimpuri trec şi vin

Anotimpuri trec şi vin, timpul în clipe se cerne,
Fruntea eu însămi înclin, când lacrimi adun sub gene,
Viaţa mi-o petrec prin ele, chiar de-s ploi şi vânturi bat,
Dorurile de-mi sunt grele, cu paşi mici eu le străbat.

Privirea e o artă în sine. O artă a grăirii de dincolo de cuvinte și o artă a descifrării unui labirint. E firul Ariadnei spre un abscons templu interior.
Unii au rime duioase în priviri, cu tandre muzicalități crestate-n zbateri de inimă elegiacă. Aceștia sunt oamenii ce au sufletul crestat de lama lucioasă a vieții.
Alții sunt poeme cu lungi și întortocheate stihuri – oameni cu firi complexe, cu zbateri interioare profunde, cu trăiri ridicate la rang de mistuire.
Pe fețele unora joacă umbre de pragmatice satire – sunt oamenii ce trec prin lume și prin suflete, fără căințe, fără a-și permite luxul empatiei covârșitoare.
În ape de ochi minunați de starea de a fi, se mai regăsesc ermetice, intelectualizate, criptice versuri – sunt oamenii gânditori, ce trec dincolo de aparențele frivole ale gândului fugar, oamenii cu suflet ascuns după paravane grele, indescifrabile.
Iar unora, pe sub pleoape, se păstrează, încă, urme ale rondelurilor clare, de altădată – sunt oameni simpli, ce iau viața ca atare, trăind-o ca moment al eternului „acum”.

Adina Adina

AMINTIRILE CURG, MI-E DOR…

O noapte grea, încă o noapte…
Și printre stingeri, în neștire,
Se mai strecoară vechi tipare,
O pajură-nghițând un cap de mire…

O noapte grea, o pajură-nrăită,
Cu cioc de-argint și gheare alămite,
Și ninge-n dormitor și patu-i gol,
Amintirile curg, mi-e dor, iubite.

Cristiana Maria Diaconu

Cristiana Maria Purdescu – din volumul “Mai tânără cu un cuvânt” / “Più giovane d’una parola”
Versione italiana: Geo Vasile
Editura Muzeul Literaturii Române, București, România, 2006

Unei prietene, Maria Piticaş

ETERNELE POVERI

Pe lungul braţ albastru
Al cerului ivit
În cântec de sihastru
Iubito, te-am zidit.

Timpul trece lăsând urme

Timpul trece lăsând urme
Doruri multe- n suflet strâng, 
În zadar te strig pe nume
Căci la tine nu ajung!

Unei Prietene, Stela Cheregi
Fior

Zbaterea mării, clopot uitat pe hotar
Zgomotul nopţii, şoaptă pierdută la zar
Şi sufletul care din noi a trecut
Se întoarce veşnic pentr-un nou început.

Unei prietene, Elena Maria

PARCURS
Să-mi laşi, te rog, răvaş la despărţire
Şi-n două – trei cuvinte să îmi spui
De ce ţi-ai luat bagajul cu potire
În care fierbeam ierburi – vândute nimănui?

Privesc spre cer cum norii albicioși se plimbă alene,
Iar soarele cu raze aurii își face drum spre asfințit 
În suflet simt același dor ce vrea să mă îndemne,
Să cred că dragostea cu lacrimi calde mi-am plătit.

Unei prietene, soţia mea, Camelia
Nisip

Plete verzi mărginind ascunzişuri misterioase de păduri de smarald îi acoperă, tainic, bolta de frunte înmugurită.

Iedera i se încolăcește tandru pe finețea fragilă a mâinilor obosite. Doar degetele îi nasc rădăcini, contopindu-se în plenarul statornic al copacului însingurat, oprindu-i chemarea…

Pleopele îngreunate de somnul pădurii stăvilesc privirea, dar îi acutizează simțirea-foşnet. Simte, cu deluroase tresăriri, cum cresc mlădițele de iarbă în hățişuri de inimă.

Și buzele ascund izvorul ce se revarsă, turcoaz înnegurat, prin irișii-capăt de lumini. Doar gândurile îi sunt sălcii plecate deasupra zvâcnetului ființei. Doar gândurile se înalță deasupra vajnicei încrengături umbroase.

Pentru că ea e… fata verde cu gânduri scăldate în nadir.

Adina A.

Şi vei pleca, iubita mea, departe,
Spre alte braţe ce te-or mângâia,
Iubirea însă, doar haina moarte
Cu umbra-i rece ne-o va dezlega.

Nu sunt aici, sunt de odinioară, din adâncurile locurilor ascunse. M-aprind într-o zi ploioasă… sunt din altă parte. Sunt mai frumoasă, mai zâmbitoare. Mă sucesc în versuri și rămân ascunsă. Sunt de aici. E o taină în întuneric, tu nu-mi vezi umbra, nu mă găsești…
Din adâncuri se nasc înălțimi, din dureri vor curge râuri de înțelepciune.
Și-mi place gri, mângâie tot ce mă doare, e trist și e liniște. Îmi place și-n alte culori, mă dezgolesc cu ele, devin necoaptă. Sunt fragilă, sunt clipe ce mă afectează. Sunt puternică, sunt momente tulbure pe care le scutur și mai prind câte-o aripă.
Mai încolțesc doruri de îmbrățișări și de mâini pe coapsele mele… Sunt seri stinse, n-am ce să iubesc… Și sunt atât de învațată cu singurătatea, încât orice detașare mi-ar fi banală. Domină un vânt ascuns la mine în suflet. Ce ironie…îl ascund atât de bine. Lumea nu vede că râsul meu e bizar. Ah…ce tropote tulburătoare și ce vuiet la mine în suflet…
Păşesc în murmuri reci, mai calc într-o băltoacă, mai privesc în gol şi-mi văd reflecţia distorsionată. Gândesc și răsucesc ecourile culorilor. Le voi mirosi mereu. Mă îmbrac cu povești din oameni. Le miros trăirile și le păstrez secretul. Trăiesc atâta artă!
Mi-e visul departe, uneori! Dar, reuşesc să mi-l aduc înapoi! Mă contopesc printre astre! Pândesc clipele de plăcere ca să le trăiesc în adevăr. Nu tânjesc după un număr de experiențe, ci după valoarea lor. Nerozii preferă mediocrităţi cu prejudecăţi.
Mă lupt cu mine, cu adâncurile și cu fleacurile mele. Mă cert cu gândurile și cu nesăbuința mea. Pe câmpul sufletului meu, o ploaie îmi răcorește văpăile.
Sclava cuvintelor rebele, nu mă dezic de suspinele sufletului. E poezia mea. Mă descrie transparența obscură… sunt paginile neliniștilor mele… un refugiu sălbatic… refugiul cuvintelor…
Luiza Ionescu

Am crezut că dorinţa mea arzătoare de a citi inimi, e doar o dorinţă sigulară, nebunească.
Spre bucuria mea, am aflat acum, că mai sunt şi alţi semeni, care ar vrea inimi să citească.
Să citească cu ochii inimii lor alte inimi, ca să vadă dacă au ,,citit’’ corect pe ai lor stăpâni,
Să vadă dacă nu cumva i-au etichetat greşit, influenţaţi de false judecăţi şi multe pricini.

Dacă am putea citi inimile celor din jurul nostru, nu ne-am mai lăsa înşelaţi de false aparenţe.
Am şti cine ne zâmbeşte cu optimism, în timp ce înlăuntru inima plânge, măcinată de suferinţe.
Am şti cine ne îmbrăţişează cu braţele trupului, în timp ce braţele inimii ar vrea să ne respingă.
Am şti cine nu are curaj să ne arate iubire, în timp ce inima ar vrea în braţele ei să ne cuprindă,

Să ne cuprindă strâns, strâns cu multă iubire şi căldură, să ne cuprindă într-o eternă îmbrăţişare.
Dacă am citi inimi am vedea câtă iubire rămâne neoferită din cauza timidităţii, ce uneori doare,
Şi din cauza fricii, a fricii paralizante de respingere, a fricii că nu îţi este înţeleasă corect iubirea.
Dacă am citi inimi, am vedea cât de multe dintre ele, nu au ştiut niciodată ce înseamnă fericirea.

Dacă am citi inimi, am alina inimile îndurerate, am oferi iubire inimilor ce tânjesc după afecţiune.
Dacă cu toţii am putea citi inimi, pe pământ ar fi din ce în ce mai mulţi oameni cu inimi bune,
Fiindcă nu ar vrea să fie ,,citiţi’’, având o inimă plină de ură, falsitate, egoism, invidie, mândrie,
Şi atunci ar încerca să-şi înveşmânte inima în haină teşută cu fire de bunătate, lumină, bucurie,
Cu fire de blândeţe, căldură, sinceritate, dăruire, milostivire, solidaritate, comuniune, prietenie.

Dacă inimile tuturor oamenilor ar putea fi citite, cu siguranţă, în lume ar fi mai multă smerenie.
Fiindcă oamenii nu s-ar mai putea împăuna cu virtuţi pe care nu le au, căci inima lor îi vădeşte.
Îi arată şi cu lipsuri, defecte, patimi şi păcate, nu numai cu calităţi, talanţi, abilităţi şi virtuţi.
Dacă ţi s-ar citi inima de toţi cei din jur, nu-i aşa că ar fi greu să porţi măşti, să nu fii tu însuţi?

Să ne rugăm lui Doamne să avem inimi bune, inimi calde, precum o pâine scoasă din cuptor.
Să ne rugăm lui Doamne să fim cu toţii, cu inimi iubitoare pe care să le citească toţi ce vor,
Să citească cuvinte înmuiate în Har, cuvinte frumoase şi înţelepte scrise cu creionul lui Doamne,
Din care să înveţe afabetul iubirii, comuniunii, luminii, sincerităţii şi tuturor virtuţilor creştine.

Să ne rugăm lui Doamne să avem inimi curate de copil, inimi pure, nevinovate, inimi care cântă
Imne de iubire pentru Dumnezeu –Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – Treimea cea de-o Fiinţă şi Sfântă.
Să avem inimi: izvoare de pace şi linişte divină, izvoare de comuniune care alină setea de iubire
A tuturor celor ce însetează după iubirea necondiţionată, după iubirea ce te înveşmântă-n fericire.

Inimile noastre cu iubire să se ţină de mână şi să se prindă într-un dans divin, împreună cu îngerii.
Inimile noastre să fie sălaş al Duhul Sfânt, să fie tron al Împărăţiei lui Hristos – Izvorul Iubirii.
Inimile noastre să se descopere tuturor, fără teamă că se vor citi file scrise cu cerneala falsităţii.
Inimile noastre să strălucească ca nişte candele ce ard neîncetat cu lumina blândă a sincerităţii.

Ce spuneţi, v-ar plăcea să vi se citească inima, de toţi cei din jurul vostru? V-ar fi teamă de ceva?
V-ar fi teamă că povestea adevărată a inimii nu e povestea pe care aţi depănat-o lumii, ci altceva?

Să nu ne fie teamă sau ruşine să ne arătăm lumii, aşa cum suntem cu adevărat, nimeni nu e pefect.
Să-L rugăm pe Doamne să ne ajute să fim oameni sinceri şi curajoşi, ce pe Cale înaintează drept.
Fără ocolişuri, neţinându-ne de mână cu teama, ruşinea sau minciuna, Doamne adoră sinceritatea.
Doamne nu vrea ca inimile să scrie poveşti care să impresioneze, de la noi, poveşti autentice vrea.

Aşadar, să ne lăsăm citiţi şi când suntem trişti, nu numai veseli, şi când suntem căzuţi la pământ
Sub greutatea Crucii, nu numai în succesele vieţii, să ne lăsăm citiţi şi când alungăm Duhul Sfânt Cu greşelile, păcatele şi patimile noastre, să nu ne lăsăm citiţi doar când lucrăm ca pentru Hristos.
Să ne lăsăm citiţi, fiindcă aşa vom fi citiţi de-ntreaga lume, când la Judecată vom da răspuns.

Să ne lăsăm citiţi ca o carte cu file şi albe şi negre, să fim mereu o carte deschisă ce se vrea citită.
Să ştergem cu radiera iubirii tot ce e scris în cartea inimii noastre cu cerneala, de cel rău dăruită.
Iar când citim inimi ce au nevoie de iubirea noastră, să le-o oferim cu dărnicie, necondiţionat.
Inimile noastre să se lărgească la infinit ca să cuprindă lumea cu toată a ei suferinţă şi păcat.

Doamne, Te rog, ajută-mă să pot citi inimi ca să învăţ lecţia iubirii necondiţionate şi comuniunii!
Doamne, Te rog, ajută-mă să pot citi inimi ca să nu mai lipesc etichete false pe sufletul nimănui!
Doamne, Te rog, ajută-mă să citesc inimi ca să mă păzesc de viclenie, falsitate, invidie, răutate!
Ajută-mă să citesc inimi, nu cu ochii trupeşti, ci cu cei sufleteşti, ca să simt cu adevărat cum bate Inima aproapelui meu, ajută-mă să scap de falsa judecată şi de împietrirea inimii mele de gheaţă!
Ajută-mă să am o inimă care să nu se ruşineze când e citită de semeni, aici, în pământeasca viaţă!
Ajută-mă să iubesc inimi, ajută-mă să-mi fie şi inima mea iubită, fiindcă eu mă hrănesc cu iubire!
Doamne, Îţi place dorinţa mea de a citi inimi, oare?
Doamne, ajută-mă să aflu răspunsul la această întrebare!

Cristina Toma

E prea târziu să mai fiu cea de ieri, acum când ceasul a sfâşiat nisipul, a 12-a oară. Eu, cea de ieri nu mai sunt… M-a pierdut secunda în marea învolburatului ieri.
Azi sunt alta… M-a renăscut minutul ce a zăvorât o noapte și-un amurg. Peste țărmul clipei, am întins mâna către mine, tânjind să mă opresc din curgerea înspre noul mâine.

Cea de ieri, a clatinat din cap, nostalgic, și, cu rochie învolburată, m-a părăsit pe cărări umblate… deja s-a prefacut în firicele de nisip. Ele se preling încă, în aval, în sufletul meu.

Cea de azi e… femeia mândră că s-a învins pe sine însăși.

Astăzi, țin acele ceasornicului în palme pentru că sufletul mi-a devenit clepsidră…

Adina A.