Poezie

Ca în fiecare an, de ziua de naştere a lui Eminescu, cele mai tari întrebări care se aruncă în spaţiul public sunt : dacă era sau nu era alienat mintal Eminescu în ultima perioadă a vieţii lui; dacă avea sau nu avea o boală venerică; dacă avea sau nu avea o viaţă imorală ; dacă a fost sau nu a fost ucis.

Eminescu este –a câta oară? – repovestit în amănuntele lui lumeşti, destrămat, disecat, privit la microscopul lui PUBLIC EYE fără cruţare .

Reporterii ies în stradă şi întreabă gospodinele cu sacoşe pline şi pălăriuţe tricotate dacă ştiu vreun vers din creaţia lui.

Surprinzător, gospodinele ştiu. Şi pensionarii porniţi să plătească facturile la lumină reproduc rapid câteva versuri, spre plictiseala reporterului de teren, pentru că reportajul nu mai are nici un haz .

Cei care nu ştiu nici un vers sunt tinerii şi elevii de liceu , uneori chiar acei elevi aflaţi la lecţia despre Eminescu. Poezia nu mai place nimănui. Iar pe FACEBOOK circulă altfel de cugetări care-i amuţesc de admiraţie, şi care nu le solicită nici un efort de gândire pentru ca să le priceapă .

Şi totuşi, dincolo de demitizarea mitului , despre Eminescu vorbeşte cel mai bine chiar Eminescu. Aşadar :

“Stelele-n cer ” – Mihai Eminescu

Stelele-n cer
Deasupra mărilor
Ard depărtărilor,
Până ce pier.

Dupa un semn
Clătind catargele,
Tremură largele
Vase de lemn;

Nişte cetăţi
Plutind pe marile
Şi miscătoarele
Pustietăţi.

Stol de cocori
Apucă-ntinsele
Şi necuprinsele
Drumuri de nori

Zboară ce pot
Şi-a lor întrecere,
Vecinica trecere –
Asta e tot…

Floare de crâng,
Astfel vieţile
Şi tinereţile
Trec şi se stâng.

Orice noroc
Şi-ntinde-aripele,
Gonit de clipele
Stării pe loc.

Până nu mor
Pleacă-te, îngere,
La trista-mi plângere
Plină de-amor.

Nu e păcat
Ca sa se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?

Luminița Arhire

M-am apucat să desenez planete noi

Pe cerul gurii,

Acolo unde să ne-ascundem între răsărit și-apoi

De ochii lumii.

De ochii tăi m-am tot ferit!

În ei e frig, în mine iarnă,

Nicio rază de iubire n-am simțit,

Să zgârie sau să mă doară

Zâmbete rătăcite joacă piese de teatru,

Pe scena unor amintiri se ceartă,

Despre cum au iubit un egolatru.

Să le consider o formă-absurdă de-artă?

Atunci când soarele apune,

Ni se stinge urma de sărut,

Dar diminețile poate ne-or spune

Iubirilor ce să le cânt.

Ce sunet ar mai reînvia poveste

Pe jumătate doar trăită

Și jumătate plină doar de interese

Flămânde cerul să-l înghită.

Mi-e dor de frigu-ți din privire,

Ți-e dor de iarna mea albastră…

Tu n-ai găsit vreo potrivire

Și-ai șters într-o clipită orice astră.

Și dorul ne rămâne iar pe cer,

Doar el să fie Lună

Și satelit și nor și ger,

Care mai fulgeră și tună…

Iar noi rămânem doi străini,

Care s-au cunoscut prea bine,

Cu inimi ce-au format Big Bang

Și care-acum se mai găsesc la depărtări

De ani lumină.

Larisa Bălan

Ion MUREȘAN – Poem despre sufletul meu pereche sau despre cumplitul măcel la care am fost martor în trenul personal Cluj-Napoca–Bistrița

Ești un om bătrân – mi-a zis mama –

se apropie vremea când omul trebuie să-și caute sufletul pereche,

du-te la gară!

Se apropie luna în care te-ai născut,

ziua în care te-ai născut,

ora la care te-ai născut,

du-te la gară!

Nu auzi, răsună gara de atâtea

suflete desperecheate!

Sufetul tău pereche de la treizeci și de la o sută

de kilometri se aude.

Roagă-te să nu fie îmbrăcat în veveriță ori iepure

și să nu fie îmbrăcat în șobolan de apă, ori în cioară,

oricum, sufletul tău pereche de departe se-aude!

Dar sufletul meu pereche din spatele meu a venit.

Deci, mergeam adâncit în nămeți de gânduri spre gară

și am auzit clar și distinct, deci evident, cum ar spune Descartes,

tam-taram, tam-taram, tam-taram, tam-taram,

și crezând eu că tramvaiul vine pe trotuar, am întors capul,

și-n spatele meu venea mâncând pământul, cum ar spune poporul nostru,

o femeie lungă, înaltă și lată,

o femeie înaltă și mare, cât China, cum ar spune poporul nostru,

o femeie în rochie roșie și lungă.

o femeie cu păr roșu și lat,

o femeie cu pantofi roșii și înalți.

Plângea și avea ochii roșii, plini de lacrimi și a trecut pe lângă mine

ca pe lângă un eșafod,

ca pe lângă o funie atârnată pe strada spânzuratului,

cum ar spune poporul nostru.

Și trecând în fața mea, fără să se întoarcă,

și-a ridicat rochia, preț de câteva clipe, și atunci am văzut:

pe fiecare pulpă, prins cu scoci peste burtă și peste picioare,

avea câte un pitic cu o tobă mică în brațe,

deci doi pitici care băteau în două tobe de mama focului,

iar ea în ritmul tobelor mici pășea și nicidecum altfel.

Iar eu am intrat în gară și mi-am luat bilet la trenul Cluj-Bistrița

și singur în vagonul 1 m-am urcat,

singur ca un ciumat.

Și cum stam la fereastra vagonului și cu nesațiu trăgeam din țigară,

și cu nămeți de gânduri în cap priveam cerul,

numai ce am auzit clar și distinct, deci evident,

cum ar spune Descartes,

tam-taram, tam-taram, tam-taram, tam-taram.

Și ea era, sufletul meu pereche:

în vagonul meu s-a urcat, în compartimentul vecin a intrat,

perdeluțele la geam le-a tras,

după ce pe lângă mine, plângând, a trecut ca pe lângă un eșafod.

Și stam la fereastra vagonului și cu nesațiu trăgeam din țigară și să fi fost

un kilometru de Apahida, când clar și distinct am auzit de departe, la început,

Tam-taram, apoi

Tam-taram, tam-taram, tam-taram.

Și ea era, femeia înaltă și mare cât China,

încolo și încoace pe peronul gării din Apahida se plimba,

iar când trenul a oprit, în vagonul meu s-a urcat,

în compartimentul vecin a intrat.

Am tras cu urechea la ușă, dar ea

nici „Bună ziua” n-a zis către cealaltă femeie în roșu.

Am auzit doar un „ich”, ca și cum un brici ar trece printre oase,

și un scurt gâlgâit,

ca și cum cineva ar tăia gâtul altcuiva.

Apoi liniște.

Apoi profundă tăcere.

Și de departe am auzit piticii prinși pe pulpe bătând tare în tobele mici

pe douăzeci de peroane de gări.

Și pot să jur că aceeași femeie înaltă și mare cât China

a urcat de la Jucu și de la Răscruci,

de la Bonțida și Fundătura și de la Livada și Iclod,

de la Gherla, de la Bunești și Nima,

de la Dej-Călători și Dej-Triaj și Cuzdrioara și Bața și Ciceu-Cristești

și Ciceu-Giurgești și Reteag și Coldău și Beclean și Șintereag

și Șieu-Sfântu, și Șieu-Măgheruș și Sărățel.

Iar eu de fiecare dată trăgeam cu urechea la ușa compartimentului vecin,

și nicio „Bună ziua” nu am auzit să zică vreuna, ci doar acel „ich”,

ca un scrâșnet de brici trecând printre oase și

un gâlgâit ca și cum cineva ar tăia gâtul altcuiva.

Și mă plimbam înnebunit încolo și-ncoace pe culoar,

așteptând să vină controlorul de bilete,

așteptând să țâșnească sângele pe sub ușă,

căci din atâtea trupuri masive și cu gâtul și picioarele și mâinile tăiate

și cu sâni crestați adânc și, cum altfel,

clădite unele peste altele,

mă așteptam ca și femeia din Cluj, femeia criminală,

să stea în sânge până la brâu.

Altfel cum să încapă douăzeci de femei

într-un mic compartiment de tren personal,

Doamne, să ajungem odată la Bistrița,

Doamne, să vină poliția să-mi aresteze

criminalul meu suflet pereche!

Iar când trenul a intrat în gară la Bistrița,

din compartimentul vecin

am auzit clar și distinct, cum ar spune Descartes,

Tam-taram, tam-taram

și femeia în roșu, înaltă și mare cât China, a ieșit

din compartimentul însângerat și a trecut pe lângă mine

ca pe lângă un eșafod.

Iar eu m-am repezit și am deschis ușa compartimentului ei,

dar nu era nimeni înăuntru, era gol și curat,

iar pe jos, cel mult două chiștoace de țigară

și un șervețel boțit.

II

În Bistrița am intrat cu mare pompă.

Ea avea un mers demn, oarecum regal

și piticii de sub rochia ei băteau în tobele mici, rar și solemn.

Iar eu cam la trei metri în spatele ei o urmam tăcut.

Când, în dreptul unui semafor, brusc, mi-a fost limpede

că eu și ea suntem o mică locomotivă cu aburi și atunci,

hotărât, mi-am pus brațele mele spirituale pe umerii ei.

Oh, brațele mele spirituale se întindeau,

ca două panglici roz de hârtie creponată,

ca două lungi cordeluțe roz de școlăriță,

ca două biele-manivele de celofan fin, transparent,

din umeri mei, pe umerii ei.

(Dar curând am devenit o locomotivă reală, căci brațele mele spirituale

au coborât de pe umerii ei

pe șoldurile ei și au început să-i pipăie fesele.

și tare greu am reușit să-mi ridic brațele de pe șoldurile ei

pe umerii ei).

Jur că formam împreună o mică locomotivă

de aceea am început să urlu în gura mare: Uuuuuu! Uuuuuu!

și să pufăi Pfff! Pfff! întocmai ca o locomotivă cu aburi

și mă gândeam că mama ar fi tare mândră de mine

dacă ar vedea cum trecătorii se trag cu grăbire la o parte din calea noastră.

Și mi-a fost limpede că se poate vorbi de iubire abia atunci

când doi oameni formează împreună o locomotivă.

Apoi a intrat într-un magazin de pantofi și a probat

patruzeci de pantofi, iar eu de afară, prin vitrină,

cu brațele mele spirituale am mângâiat

patruzeci de picioare de femeie.

III

Apoi am stat două ore pe terasă la „Coroana de aur” la trei mese distanță și am băut cafele turcești. Ea și-a întors ceașca și a rotit-o în fața ochilor încercând să-și ghicească norocul. Și-a privit neliniștită ceasul, ca și cum ar aștepta pe cineva, care nu mai vine. A plâns, iar eu i-am masat cu brațele mele spirituale sânii. Când am pornit spre gară am observat că de atâta așteptare orașul se împădurise. Deci am mers, pe o cărărușe cu pietricele, printre tufe de alun și mesteacăn, sărind peste pârâiașe ce susurau cristalin prin iarbă, până la gară. Gara era într-o poieniță plină de flori, iar trenul era împodobit frumos cu ramuri de brad, ca pentru a merge la nuntă. Atâta doar că era gol. Ea a urcat în vagonul 1 și a intrat în același compartiment, a închis ușa și a tras perdeluțele la geam. Brațele mele spirituale s-au retras de pe umerii ei pe umerii mei și de pe umeri în cap.

Trenul a șuierat și a pornit, iar eu la fereastră, pe coridor,

cu nesațiu trăgeam din țigară. Și-mi era

tare dor de ea.

Iar când am intrat în Sărățel am auzit piticii bătând tobele mici și ea

a ieșit din compartiment, a trecut plângând pe lângă mine, a coborât,

a mers de-a lungul peronului și a intrat în sala de așteptare.

Eu m-am repezit să intru în compartimentul părăsit,

să mă desfăt în voie cu parfumul ei de măr copt, și

am deschis ușa, dar ea era acolo, lângă fereastră privind norișorii

ce desenau o turmă de oi pe cer.

Și până la Șieu-Măgheruș durerea mea s-a îndepărtat, dar acolo

am auzit iar tobele mici și femeia mea în roșu și mare cât China

a trecut plângând pe lângă mine a coborât și a intrat în sala de așteptare.

Din nou am deschis compartimerntul, dar ea era acolo, lângă fereastră.

Și tot așa în Șieu-Sfântu, în Șintereag, în Beclean, și în Coldău

și Reteag și în Ciceu-Cristești și Ciceu-Giurgești și în Bața.

Și tot așa în Dej-Triaj și în Dej-Călători și în Nima, în Bunești și

în Gherla, în toate gările a coborât plângând și s-a îndreptat

spre o sală de așteptare fără sfârșit.

Și în toată măreția și frumusețea ei a coborât în gări umile,

în Livada, Iclod, Fundătura, Bonțida, Răscruci și în Jucu și-n Apahida.

În toate am deschis ușa compartimentului părăsit și

de fiecare dată am găsit-o stând lângă fereastă și privind

norișorii ce desenau o turmă de oi pe cer.

De la Apahida la Cluj-Napoca mi-am schițat în cap un mic discurs,

pe care eram hotărât să-l rostesc în fața ei, în genunchi:

„Frumoasă și distinsă domnișoară, acum știu precis că

sunteți sufletul meu pereche, vă iubesc și nu vă voi părăsi

niciodată!”

La Cluj am așteptat să oprească trenul, am tras aer în piept

și, cu micul discurs pe buze, m-am repezit la ușa compartimentului ei:

dar nu era nimeni înăuntru, era gol și curat,

iar pe jos, cel mult două chiștoace de țigară

și un șervețel boțit.

Plângând am coborât și am intrat în sala de așteptare pustie

m-am așezat pe un scaun rece și am știut

că sufletul meu pereche

e un depozit de suflete,

iar femeia mea pereche

e un depozit de femei.

M-am așezat pe-un pervaz de geam spart,
Dintr-un bloc de sentimente 
Și-mi legăn picioarele pe respirația vântului.
Împrăștii spre trecătorii-furnici 
Petale din buchetul de flori
Cumpărat aseară, în vis,
De la florăria din colț.

Odă sânilor tăi

Dimineţile miros altfel
când îţi găsesc înfăşurat în cearceaf
un trup de femeie dormindă
cu nurii aspri şi sălbatici
căutându-şi drumul spre lumină
ca îngerii căzuţi
în căutări de aripi.
Niciodată nu-ţi vorbesc.
Sânii sunt tăcuţi asemenea unor piramide
cu vârfuri tari şi dulci
sculptate perfect în piele de Diană
de atingerile degetelor
unui Brâncuşi
cu pene pe ochi.
Când se ridică
curg în aer
ca două globuri pământeşti
gravitând blând unul în jurul celuilalt
atingându-se între ei
ca atingerea pensulei lui Delacroix
delimitând în ulei forma perfect ovală a pieptului
în fondul senzual al pielii
de iubită.

Apa îşi aruncă valurile
ca să-i îmbrăţişeze întru totul
condensându-şi prin porii delicaţi
furtunile de mare şi ploile de munte.
Iar ei uzi şi moi
sub atingeri de mâini
zvăpăie şi sar
plutesc şi tremură
parcă cântându-ţi la harpă
în ochi
eterna simfonie a trupului
de femeie.

Tu te încumeţi să le atingi vârfurile
și să sufli ca un vânt cald de vară
ca şi cum ai preschimba
pe crudul sfârcurilor
acordurile din Hendrix,
sinestezic,
în mângăieri de aer.

Sfârcurile se încovoaie
şi îţi arată
de unde vii şi unde pleci
ca o amintire a laptelui
pe care un copil care zace în tine
încă o mai aşteaptă să-i curgă,
la muşcături cu buze
şi apăsări de palme,
în gură.

Noaptea miroase altfel
cu capul aşezat în liniştea
văii dintre piepţi
erodată de lacrimi de mamă,
asemenea locului
dintre Tigru şi Eufrat
unde Dumnezeu
a aşezat Raiul.

Mihai Gavrilescu

Poeta Nora Iuga a fost nominalizată, în premieră, la cea de-a XXVII-a ediţie a Premiului Naţional de Poezie “Mihai Eminescu” Opera Omnia pe anul 2017.
Scriitoarea în vârstă de 87 de ani a fost nominalizată pentru acest premiu alături de alţi şase cunoscuţi poeţi români: Nichita Danilov, Ovidiu Genaru, Ioan Moldovan, Aurel Pantea, Marta Petreu şi Liviu Ioan Stoiciu.
Nora Iuga a primit, în ianuarie 2017, din partea preşedintelui României, Klaus Iohannis, Ordinul Naţional ‘Pentru Merit’, în grad de Comandor, ‘în semn de înaltă apreciere pentru întreaga sa carieră pusă în slujba promovării limbii şi culturii literare româneşti, pentru dăruirea şi talentul cu care s-a implicat în promovarea imaginii României în lume.
Gala de decernare a premiului va avea loc luni, 15 ianuarie, de la ora 17,00, în sala de spectacole a Casei de Cultură a Tineretului Botoşani.
Câştigătorul Premiului Naţional de Poezie ‘Mihai Eminescu’ Opera Omnia pe anul 2017 va primi şi titlul de cetăţean de onoare al municipiului Botoşani.

Se dedică poetului
Ion Stratan

Ninge ca într-un blestem pe câmpia sărată
Nimic nu mai are contur
Esenţă, durată

Un gol uriaş trupul meu – piramidă surpată
Peste orizontul roşu – o pată

Cât de multe săgeţi mă străbat
Din cerul atât de strâmt şi curbat
Ce fioros, ce rece, cât de apos
Mă trage urletul beznei în jos.

Mă strigă lumina
Ecoul m-apasă
secunda peste mine se lasă

Yllalang
Yllalang
Yllalin

Iartă-mă, Doamne!
Amin.

Ioan Vintilă Fintiș

Gri violet.
Noaptea ridica
Ceruri de sticlă
Frigul întoarnă
Îngeri s-adoarmă.

Noapte de sticlă
Suflet ridică
Versul ușor
Cu mare Dor.

…………………………….

De fois,
Seules au bord
De la Lune.
On rest abasourdi
Devant le citron, citronné !!!

Mihaela Taulet

Măicuţa mea acolo unde eşti, te-am regăsit –
Hai, lasă-mi doar un strop de-a sta cu tine
Să nu te pierd în cartea de poveşti
Să fim prieteni când sfârşitul vine…

Să nu mai plângi cu lacrimi îngereşti
Şi timpului să nu-i mai dai crezare
Copiilor ce-n vise-ai să mai creşti
Dă-le speranţa dintr-o altă mare.

Dă-ne şi nouă dintr-un vis al tău,
Puterea de a fi, încă o dată,
Dă-ne credinţa c-am parcurs mereu
O viaţă fără lacrimi înnodată.

La despărţire am să plâng şi eu,
Tu n-ai să poţi că nu-ţi mai poate pasul
Te rog să ierţi cuvântul meu cel greu
Şi să gândeşti când va veni popasul.

Că-n limpede de dor am să te chem
Să-mi fii aproape doar pentru o seară,
Pe urmă să plecăm, căci te blestem
Să-mi fii părinte pentru-a doua oară!
Dan Minoiu

Nu îți voi spune să fii un om bun. Adeseori, oamenii buni au destine singuratice în ermetizari de suflet istovit. Te povățuiesc, însă, să… nu devii un om rău….

Nu își voi spune să râzi des. Adeseori, râsul ascunde aripi frânte de melancolii și șoapte fugare de tristeți fervente, ascunse chinuitor în hohotiri de circumstanță. Te povățuiesc, însă, să râzi din suflet, cu suflet și cu soare în priviri…

Trăim vremuri rele, în munți de nepăsare
Iar moartea strigă tare până și-n calendare,
Uităm că suntem frați, uniți de Dumnezeu,
Știm să ne evităm atunci când dăm de greu.

Ce-ți mai place să pierzi timpul, femeie! Timpul e o scară care urcă dinspre centrul pământului. Primele și ultimele trepte sunt pline de sânge.

Urci, întotdeauna, cu piciorul drept, ești prea atentă să nu cazi. Nu-ți place să aluneci, femeie! Deși, ai cădea în brațele mamei sau, din greșeală, ai ajunge teafără în pântecul ei: acolo, e răcoare, un cântec de leagăn se-aude în ecou.

Urci mereu ca și cum te-așteaptă în prag cineva… Ca și cum ușa e larg deschisă și tu poți intra cu toate bagajele. Scara are trepte solide, nu scârțâie niciuna la adierea vreunei brize.

Oamenii stau în fotografii prinse în cârlige de rufe, de-o parte și de alta, și se leagănă fericiți. Ai o rochie lungă, de culoarea luminii… Câteodată, e așa de albă încît îngerul bun greșește aterizarea: pe umărul drept se strecoară sub plete, la adăpost.

Scara, rochia, părul, aripile îngerului sunt lungi; din profil, oamenii din fotografii te percep abătută.

Tu-ți dai silința, femeie, să urci atentă la fiecare pas, să nu-ți scrântești vreo gleznă, mama din spate are palmele în formă de scaun: urcă, nu te abate din drum! Toți ai tăi te sprijină, iar îngerul bun luminează treaptă cu treaptă.

Livia Dimulescu

Din vreme-n vreme, amintiri
Ce curg prin trupul meu ușor,
Mă răscolesc și mă trezesc
Alunecând pe-un vis de dor.

Iubirea se dospea altundeva
Decât printre-ale zilei resturi
Poate-ntr-o îndoială, în ceva
Ce se-ascundea-n fragile gesturi
Sau poate-n fructele ce-atât de blând
Cădeau prin aerul curat și rece
Sau poate în adâncul unui gând
Ce n-apucase încă să se-nchege
Sau poate într-un mers ușor
De simțământ pășind calin prin suflet
În marginea neauzită-a unui dor
Șoptit în larma unui umblet
Iubirea se dospea încet prin noi
Printr-ale-mbrățișării strângeri
Prin ramuri triste și prin goi
Plăpânzii îngeri…

Ioana Scoruș

Iubind în taină am înțeles
Că am greșit, când am ales,
Să îți ascund dulci sentimente
Și dragoste fără regrete.