Promovate

Republica de la Ploiești este denumirea unei mișcări antimonarhice din data de 8 august 1870 cunoscută în presa cotidiană sub numele de tulburările de la Ploiești, evenimente pe care I.L. Caragiale le tratează cu ironia lui caracteristică în nuvela Boborul și în comedia Conu Leonida față cu reacțiunea numindu-le intrigi boierești.

Personajele ei întruchipează chintesența unor Cațavencu, Rică Venturiano, Coriolan Drăgănescu, Trahanache, Mache, Lache, Mitică sau Mița Baston.

Contemporanii evenimentului, implicați sau doar spectatori, au încercat să treacă sub uitare faptele, evitând cu delicatețe discuția despre acest episod. Manualele de istorie publicate între anii 1880-1914, dar și multe decenii după aceea, au trecut sub tăcere întâmplarea.

Domnia lungă și fructuoasă a regelui Carol I era argumentul forte pentru a minimaliza evenimentele din ziua de 8 august 1870. Exceptând două-trei personaje ploieștene, actori principali ai poveștii, majorității i-a convenit etichetele puse de Caragiale evenimentului: efectele bahice asupra unor participanți, nota comică și neseriozitatea. Dar dacă nu a fost așa?

pentru a putea înțelege atmosfera epocii şi acțiunile participanților e nevoie să analizăm în detaliu biografiile lor, elementele comune ale acestora, fie că e vorba de „istoricii oficiali”, cum e Caragiale, de personaje-cheie în desfăşurarea faptelor, I.C. Brătianu, C.A. Rosetti, Eugeniu Carada, Candiano Popescu, sau de personaje secundare:Stan Popescu, C.T. Grigorescu, Radu Stanian ori Guță (Grădinaru) Antonescu.

Cu excepția lui Brătianu și a lui Rosetti, majoritatea actorilor s-au născut între anii 1830-1840. Ei și-au petrecut copilăria și adolescența într-o lume românească aflată în plin proces de comutare a paradigmei sociale, politice și economice fanariote la cea occidentală. Formarea lor intelectuală are loc sub influența modelelor occidentale, difuzate de curentul cultural al romantismului, de ideile progresiste ale valului revoluționar de la 1848, de marile spirite ale epocii.

Din punctul nostru de vedere, revoluția din 1848 este momentul de referință al acestei generații, născută în deceniul patru al secolului XIX. Iar revoluția pașoptistă a fost, după cum ştim, o acțiune neterminată, eșuată. Ideile ei sunt duse mai departe de participanții care revin în țară după o perioadă de exil, dar și de noua generație care dorește să-și trăiască propria revoluție. Iată de ce Brătianu și Rosetti, aureolați de momentul ’48, dar și frustrați de eșecul acesteia, se află, până prin anul 1875, într-o continuă frondă față de guvernanți, care sunt foști parteneri, precum Cuza sau Kogălniceanu, sau rod al ideilor, acțiunilor lor, cum este cazul domnitorului Carol I. Celor doi lideri pașoptiști li se alătură noua generație, care-i admiră și îi urmează necondiționat, formând gruparea roșiilor sau radicalilor, cum sunt numiți în epocă.

Din generația nouă fac parte și ploieștenii Candiano Popescu, Stan Popescu, C.T. Grigorescu, Radu Stanian sau craioveanul Eugeniu Carada, implicați direct în evenimente. Este o generație ambițioasă, care are credințe, idealuri patriotice. Reprezentanții săi sunt oameni care devorează presa de limbă română ori franceză, care citesc lucrări de istorie şi romanele franțuzești care încep să circule la noi. Se imită Franța până la ridicol. Franţa e modelul lor absolut. Și, cel mai probabil, toți visau să fie faimoși, să devină personalități care să domine societatea, iar lumea să-i admire și să vorbească despre faptele lor. Ei încearcă aceasta prin orice mijloc, chiar și scriind poezii. Eugeniu Carada, Candiano Popescu, Stan Popescu, surprinzător, poate, au cochetat cu poezia.

Volumul de poezii al lui Candiano Popescu, publicat în două ediții, se intitulează Când n-aveam ce face;la rândul său, Eugeniu Carada scrie, în 1858, canțoneta populară „Milcovul”, dedicată poporului român, iar Stan Popescu, în cele câteva pagini autobiografice, ne-a lăsat câteva paștișe – Cântarea lui Adam, spre exemplu. Nereușitele lor literare nu-i împiedică să încerce să devină formatori de opinie, prin întemeierea unor ziare sau prin publicarea unor articole cu subiecte din actualitatea politică a vremii. Aici au mai mult succes;de fapt, aici vor cunoaște consacrarea. Eugeniu Carada se afirmă în conștiința publică prin aparițiile din ziarul „Românul”, Candiano Popescu scoate propriul ziar, „Perseveranța”, închis de autorități și redeschis de gazetar sub denumirea „Democrația”.

La rândul său, Stan Popescu publică articole în timpul luptei unioniste în ziarul „Vulturul și Zimbrul”, iar pentru ziarul „Românul” trimite în 1863 corespondențe din Italia și Polonia. Prin aceste mijloace, ei se impun în conștiința vremii ca personaje cu o oarecare notorietate națională.

Candiano Popescu este un personaj interesant al timpului său: provine dintr-o familie boierească, dispune de resurse materiale, este educat, vorbește limbile franceză și italiană și îmbrățișează cu ceva succes cariera armelor. Este un tânăr activ, apreciat și promovat de către Alexandru Ioan Cuza. Are toate atuurile pentru a deveni un veritabil stâlp al societății locale. Dar nu e suficient, el vrea ceva mai mult. Ca atare, se implică în politică, în mișcările radicale, participând chiar și la detronarea lui Cuza, alături de ofițerii care-l trădează, motiv pentru care domnitorul nu-l iartă până la moarte. În viața publică, îndeplinește demnitățile de deputat, prefect, aghiotant regal, cariera sa fiind legată de partidul liberal și de I.C. Brătianu, lider pe care îl admiră fără rezerve, fiind mai toată viața în umbra sa.

În epocă, notorietatea lui Candiano se construiește în jurul proceselor politice și de presă, scurtelor perioade de arest, dar și scandalurilor în care este implicat, peste care se suprapune reputația de bătăuș temut. Celebru este episodul prin care îl invită la duel pe Mihail Kogălniceanu, iar acesta îi remite o scrisoare (publicată de trei ori de Candiano în ziarul său) prin care spune că nu a dorit să-l denigreze pe Candiano și îi cere scuze dacă a fost înțeles greșit. Cea mai bună descriere a percepției imaginii personajului nostru în epocă o are viitoarea lui soacră, care spune că nu și-ar căsători fata cu cel căruia i se spune „nebunul de Candiano”. Rostite cumva cu admirație, aceste cuvinte nu sunt departe de adevăr. Căci cum se poate numi un om care se aruncă în apă fără să știe să înoate, doar pentru a câștiga un pariu, așa cum face eroul nostru în 1872, în Italia?

Așadar, avem portretul unui om educat, ambițios, dar mai ales curajos până la nebunie, impulsiv și, prin asta, nesăbuit. Cel mai probabil, el gândește că a fost predestinat pentru fapte mari, că nu este cu nimic mai prejos decât oamenii de seamă ai epocii sale. Candiano Popescu era, așadar, omul cel mai potrivit pentru a conduce o „revoluție”.

Un alt personaj interesant – atât în epocă, dar mai cu seamă în desfăşurarea evenimentelor din august 1870 – a fost Stan Popescu. Posteritatea lui se datorează, în mare parte, tot lui Caragiale, care l-a prezentat în nuvele și schițe precum „Boborul” sau „Istoria se repetă”. Portretul său este unul comic:chefliu notoriu, vorbește folosind limbajul și filosofia de viață a lui Ghiță Pristanda. Dramaturgul îl descrie ca fiind „unul dintre cei 1.000 ai lui Giuseppe Garibaldi – volintir în Italia, volintir într-o revoluție polonă, vrăjmaș jurat al tiranilor și frate pasionat al poporului”. Onorat de prietenia maestrului Caragiale, Stan Popescu a realizat că prin aceste scrieri va deveni nemuritor, dar este de înțeles că nu i-a convenit modul în care a fost prezentat de scriitor. Aşa că a lăsat și el câteva pagini de însemnări autobiografice, păstrate la muzeul din Ploiești, din care se desprinde un portret al unui om remarcabil.

Se naște în 1830, în satul (azi orașul) Breaza, județul Prahova, în familia unui preot, care-i oferă o instrucție elementară. Asistă la episodul revoluției de la 1848 în satul său, concretizat prin arborarea unui steag și prin schimbarea autorităților. Nu urmează cariera preoțească a tatălui și devine funcționar al statului. Activează în mișcarea unionistă și îndeplinește funcția de polițai al orașului Ploiești. În timp, reușește să strângă o mică avere, pe care și-o sporește prin căsătoria, în 1861, cu sora unuia dintre primii petroliști români, Theodor Mehedințeanu.

Personaj activ, autodidact, în iulie 1862, din admirație pentru Garibaldi și faptele sale (aşa după cum el însuşi mărturiseşte), pleacă din țară pentru a se înrola voluntar în armata acestuia. Ajuns aici, se înrolează, e drept, dar, la Genova, este arestat de autorități, alături de alți voluntari. Este eliberat și asistă câteva luni la cursurile universității din Torino, la dezbaterile de aici, apoi în 1863 pleacă în Polonia unde participă la revolta împotriva imperiului rus. Este rănit, luat prizonier și revine în țară în 1864. Doi ani mai târziu participă la arestarea lui Cuza, fiind printre cei care pătrund în camera domnului și apoi îl escortează până la Brașov.

Acestea ar fi, în câteva linii, reperele biografice ale lui Stan Popescu. El este, fără îndoială, un aventurier, dar un individ fascinant. Câți dintre concetățenii lui au curajul de a-și lăsa familia și a se arunca în necunoscut, riscându-şi viața pentru o cauză străină, doar din admirație pentru Garibaldi? Din Italia și Polonia se întoarce cu experiență şi cunoștințe (vorbește limbile italiană și franceză). Privind retrospectiv, e cert că Stan Popescu avea toate atuurile pentru a fi unul dintre liderii revoluțieide la Ploiești din 1870. Reperele caragialiene ale biografiei sale vin după 1880, când este numit director al salinelor de la Slănic și din Dobrogea, este acuzat și judecat pentru furt, dar e achitat, și divorțează în 1887.

Caragiale însuși este un alt personaj important al acestui eveniment. El are, așa cum singur se prezintă în schița „Boborul”, o dublă calitate:de participant, dar și de narator al evenimentului. Versiunea sa asupra întâmplărilor este aceea care a primit cel mai mult credit, traversând timpul. Dar de ce anume a prezentat Caragiale evenimentele în această manieră?

Explicațiile cele mai la îndemână ar fi următoarele:disprețul său pentru liberali, apropierea de cercurile de la „Junimea”, simpatia față de conservatori. De aceea, alături de Eminescu, el este unul dintre cei care-i critică, satirizează necruțător pe actorii principali ai evenimentelor. De altfel, aversiunea lui față de Candiano are în spate și o istorie personală, de familie, tatăl dramaturgului făcând parte din completul tribunalului ploieștean care l-a judecat pe Candiano în procesele din august 1869 și primăvara lui 1870. Luca Caragiali moare în septembrie 1870. Se poate, oare, ca stresul de a fi în completul de judecată al „nebunului de Candiano” să fi contribuit la decesul tatălui dramaturgului, iar acesta să-i fi purtat dușmănie, încondeindu-l în două scrieri apărute în 1879 și 1896? Mai mult, în două lucrări memorialistice, Caragiale apare ca grefier al Tribunalului Prahova, calitate în care asistă la interogatoriul luat lui Candiano Popescu. Caragiale n-a menționat niciodată acest episod. De ce oare?

În ce a constat participarea lui Caragiale la eveniment? Ştiam până acum doar versiunea din schița „Boborul”:că ar fi dezarmat un subcomisar, i-ar fi luat sabia și ar fi fost numit subcomisar de către Stan Popescu… Într-o publicație din 1909, unul dintre personajele-cheie ale zilei de 8 august, telegrafistul Nicu Constantinescu, ne oferă o versiune inedită despre „revoluționarul” Caragiale:

„În dimineața zilei de 8 august 1870, auzind din zvonul ce se răspândise… că în oraș este revoluție, am plecat de acasă spre târg (piața orașului) să aflu ce se petrece… În sgomotul asurzitor ce pornea din cafenelele și grupurile de cetățeni cari vorbeau și gesticulau cu aprindere am dat, lângă una din aceste grupuri, peste prietenul Caragiali, venit la Ploiești în vacanță și de care mă despărțisem în anul 1867, când eu am intrat în serviciul telegrafic, iar el a urmat studiile mai departe, ca să ajungă ceeace este astăzi, «maestrul Caragiali», marele scriitor… ce vreți? Era băiatul sub impresiile celor ce cetise despre Jerome Paturot în căutarea unui rost, unei pozițiuni sociale. Prietenul Ion Caragiali, cum mă vede în piața Ploieștilor… vine întins la mine și aruncându-și pălăria în sus, unul din obiceiurile celor fără pretenție, când e vorba să arate o mulțumire sufletească și strigă: Mă Nicule! Ții minte când la 66 ne-am agățat de trăsura plină unde ședea pe scară popa Ghiță și strigam cu toți Ura! Trăiască contele de Flandra? Uite acum dădurăm lovitura și mai sdravănă și încă unde?Aci, la noi, la Ploiești. Din cele ce vedea și auzea împrejurul lui, credea prietenul Caragiali, că în adevăr, revoluția reușise…”

„Parizianul are aperitivul, vienezul, fanfara, ploieșteanul politica…” (I.L. Caragiale)

Revoluțiile, mișcările de stradă izbucnesc de regulă în medii unde există o masă critică importantă, condiții propice de manifestare. Așa se explică – dincolo de impulsivitatea și nesăbuința liderilor – dorința noii generații de a-și trăi propria revoluție şi declanșarea revoltei în orașul Ploiești. Se naște fireasca întrebare:de ce aici, și nu la București sau Târgoviște? Încercăm să răspundem acestei întrebări în cele ce urmează…

Ploieștiul devenise un oraș dinamic, un puternic centru comercial, punct de tranzit spre Moldova și, mai ales, spre Ardeal, odată cu începerea construirii, după 1840, a Drumului Național I București-Brașov. Acest fapt însemna, pe de o parte, că existau o circulație a ideilor din Occident, dar şi o puternică migrație a ardelenilor, a evreilor, a germanilor, austriecilor care își deschideau afaceri aici sau veneau la târgurile săptămânale. Ca atare, localnicii par a fi mai conectați la spiritul occidental și mai implicați în viața cetății decât în alte orașe izolate. Pe de altă parte, invazia străinilor le creează presiuni economice suplimentare, distrugându-le sau slăbindu-le micile afaceri. În viziunea lor, de vină sunt guvernele, care permit străinilor să le ruineze afacerile. De aceea se alătură ploieştenii roșiilor radicali, orașul devenind un adevărat fief al roșiilor.

Aceste posibile explicații sunt întărite și de episoadele revoltelor și tulburărilor continue care au loc aici în anii ’60, aspru reprimate de guverne, fapt care determină ziarele liberale să-i confere Ploieștiului titlul de „oraș martir”. Corolarul acestui deceniu de frustrări și revolte a fost ziua de 8 august 1870. Deschiderea șantierului căii ferate în 1869 a însemnat un aport demografic important al muncitorilor străini, care a iritat și mai mult pe localnici. Doar așa se explică de ce, în 1881, un profesor ploieștean publica o lucrare xenofobă și antisemită care critica starea de fapt a orașului, năpădit de străini. Probabil că mulți ploieșteni erau de acord cu spusele sale. Pentru Candiano, a fost ușor să manevreze câteva zeci de oameni dintr-un oraș unde toți se cunoșteau între ei, fiind o masă critică suficient de numeroasă și de motivată pentru a putea declanșa o „revoluție”.

Istoriografia noastră actuală consideră că „evenimentele” de la Ploiești se înscriu în fenomenul numit „mișcarea antidinastică” și au fost o parte a unui plan al liderilor liberali Brătianu, Rosetti, Carada, organizat cu scopul de a-l înlocui pe domnitorul Carol cu alt principe sau de a proclama republica. Acest complot a fost zădărnicit de acțiunea pripită a lui Candiano Popescu. În epocă însă s-a dezbătut intens acuzația lansată de grupările conservatoare că aici s-ar fi proclamat republica, iar liberalii s-au grăbit în permanență să infirme. Lui Radu Stanian, fruntaș liberal ploieștean, fost primar și deputat, i se reproșa, în 1886, în ziarele conservatoare, că ar fi fost printre cei care au proclamat republica. Timp de două-trei decenii, această afirmație a fost folosită ca o armă politică împotriva liberalilor. Dar şi Candiano, în memoriile sale, neagă faptul că ar fi proclamat republica…

De departe, însă, amprenta lui Caragiale a fost cu mult mai puternică decât istoriografia oficială și retorica luptei politice:potrivit acestuia, ar fi fost vorba de un grup de cheflii care, într-un moment de euforie bahică, au proclamat republica. „Tezele” lui Caragiale au fost preluate cu entuziasm de toată lumea. Era un moment de istorie amuzantă.

Făcând însă un pas înapoi și ieșind din etichetele lui Caragiale, ale conservatorilor și din disculpările acuzaților, deci din matricea interesată a unora sau altora, ne putem întreba:ce a fost momentul 8 august 1870? Putem vorbi despre o revoluție? Și dacă da, ce a stat în spatele ei? Care au fost cauzele, mecanismele declanșării? Candiano Popescu numește evenimentul în memoriile sale revoluție, chiar și Caragiale folosește acest termen.

La Ploiești au ieșit în stradă 3.000 de oameni, a existat un lider, un program (schimbarea domnului, a guvernului, reforme), a fost preluat controlul asupra localității, s-a încercat contactarea altor state, a existat o intervenție a autorităților, a armatei, s-au tras focuri de armă, au fost arestări. Pe 27 martie 1848, la Iași, spre exemplu, s-au adunat 1.000 de oameni, s-a citit un program, au intervenit autoritățile care nu au tras niciun foc de armă, doar au arestat liderii, și mulțimea s-a împrăștiat, acțiunea durând 4-5 ore. Prin comparație, avem toate elementele care ne îndreptățesc să considerăm că, aici, la Ploiești, a fost o mișcare chiar mai substanțială și mai radicală decât cea de la Iași! Putem vorbi despre o revoluție la Ploiești? Acțiunea din 8 august a fost doar o mișcare, o revoltă locală? Poate un pic din toate acestea…

Există și alegerea de a privi mișcarea de la Ploiești dintr-o altă optică, prin prisma următoarei ipoteze:aceea că mişcarea a reprezentat ultima mare acțiune prin care se încheie revoluția de la 1848 și spiritul revoluționar al generației pașoptiste. Așa cum am afirmat anterior, mișcarea de la 1848 este o revoluție neterminată, reprimată. Ea continuă într-o manieră „soft” după întoarcerea în țară a liderilor (Brătienii, Rosetti, Kogălniceanu), prin acțiunile organizate din 1859 și 1866, care conduc la realizarea unirii și, ulterior, la schimbarea regimului de dictatură a domnitorului Cuza. Data de 8 august 1870 reprezintă ultima mare acțiune de forță, planificată, a liderilor pașoptiști.

Putem avansa și o altă ipoteză: mișcarea de la 1870 poate fi privită și ca un refuz al modernității, cu un pronunțat iz xenofob și antisemit. Presa anilor 1869-1870 abundă de atitudini antisemite. În epocă, evreii și nemții sunt agenții modernizării. Constructorul celui mai modern mijloc de transport al timpului, trenul, este evreul Strusberg, emblematic este și neamțul – Carol I. Cei doi sunt imaginea palpabilă a agenților modernizării, țintele nemulțumirilor. Invazia capitalului străin și superioritatea sa asupra celui românesc, stabilirea unor minorități aici, toate provoacă nemulțumiri românilor, care văd cum alții prosperă în țara lor. La Ploiești, această stare de fapt era vizibilă. De aceea, scânteia se aprinde atât de ușor.

În mod sigur, acțiunea ar fi avut toate șansele de reușită. La Pitești, Craiova, București sau Iași erau destui nemulțumiți care ar fi răspuns chemării la revoltă. Planul ar fi reușit, chiar și cu graba lui Candiano. Ceea ce n-au putut controla revoluționarii ploieșteni a fost tocmai tehnologia adusă de modernitate: telegraful.

Se spune că acela care stăpânește tehnologia și informația câștigă o confruntare. Candiano cunoștea acest lucru. De aceea, prima acțiune a fost aceea a ocupării telegrafului. I-au lipsit însă oamenii care să controleze tehnologia, telegrafiștii. Iar oamenii pe care i-a pus acolo, Guță Grădinarul și Ilie Trăsnea, s-au apucat să sărbătorească victoria în maniera specifică orașului lui „Ce bei?”. Aceasta a fost, de altfel, singura petrecere a mișcării (Caragiale a exagerat punând în spinarea celorlalte acțiuni responsabilitățile bahice). Dar, din păcate pentru actorii ei, petrecerea s-a desfăşurat în cel mai important loc, cel în care se controla și transmitea informația. Telegrafiștii au profitat de această scăpare și au anunțat autoritățile, care au avut timp să ia măsuri, și nu au mai trimis mesajele lui Candiano către celelalte orașe implicate în complot. Când a venit în Ploiești, la jumătatea zilei, Eugeniu Carada a intrat la telegraf și a înțeles totul. A părăsit orașul în goană. Cauza era pierdută. Domnitorul Carol i-a decorat și primit în audiență, la câteva zile după eveniment, pe telegrafiștii din Ploiești, tocmai ca pe o recunoaștere a importanței faptelor lor.

Dintre toți liderii evenimentelor, cel care a rămas antidinastic, republican, până la moarte a fost Eugeniu Carada; ceilalți „au întors-o ca la Ploiești”, reconciliindu-se cu domnitorul, devenindu-i chiar apropiați.

În manualele de istorie românești evenimentul nu și-a găsit locul. Singurele mențiuni se află în izvoarele străine din Occident. Ele vorbesc despre orașul Ploiești, în secolul al XIX-lea, după următoarele coordonate: vizita țarului Rusiei la 1877 și proclamarea republicii.

Astfel, The Cambridge Modern History, volumul XI:The Growth of Nationalities(Cambridge University Press, 1909) amintește despre mișcarea de la Ploiești, iar Paul Labbe publica la Paris, în revista „La Science et la Vie”, nr. 29 din octombrie-noiembrie 1916, un studiu despre Regatul României, în care a prezentat și acțiunea de la Ploieşti.

Încheiem în notă amuzantă: în urbea lui nenea Iancu, la fel ca acum un secol și mai bine, se mai crede că Bucureștiul este doar un oraș aflat la marginea Ploieștiului…

Istorii vesele ale unor resentimente: Carol I și Ploieștiul

În memoriile sale, Carol I numește Ploieștiul „centru de uneltiri culpabile”, loc al unor „acte criminale”. Întâmplările de la Ploieşti au persistat pentru totdeauna în memoria suveranului, care avea să evite cât putea de mult oraşul…

Istoria este însă plină de ironii. Așa cum este astăzi binecunoscut, Candiano Popescu i-a devenit aghiotant regelui în 1880. Ploieşteanul a fost silit să accepte, iar în memoriile sale l-a acuzat pe Brătianu că l-a transformat dintr-un leu într-un fel de pudel.

În 1881, la 21 iunie, în Ploiești a fost inaugurat primul monument al orașului:„Statuia Libertății”. Alături de Paris și New York, Ploieștiul s-a numărat printre puținele orașe ale lumii din secolul al XIX-lea deținătoare ale unei statui cu această temă. Caragiale a numit-o „statuia cu bronzul verde ca spanacul”, iar ploieștenii au botezat-o „madam Grigorescu”, după numele soției primarului (și el fost republican) în vremea căruia începuse ridicarea statuii. Monumentul a fost amplasat în fața primăriei pentru a aminti autorităților că trebuie să respecte drepturile cetățenești. La inaugurare au lipsit două personaje-cheie: Carol I și Candiano Popescu. De curând, statuia a fost restaurată și amplasată într-o intersecție pentru a aminti șoferilor că au dreptul să circule cum doresc. Strecurându-se printre fustele lui mam’mare, mamițica și tanti Mița, domnul Goe privește acum, alături de Caragiale, spre primăria orașului. Este noul grup statuar care indică înnoirile vremii, amplasat fiind pe locul vechii Statui a Libertății.

La data de 9 octombrie 1883, Carol a petrecut o zi întreagă la Ploiești; şi ce zi: suveranul a fost găzduit într-o casă specială, iar gazda sa a fost un personaj special. Casa în care Carol a asistat la un banchet oferit notabilităților orașului și unde a dormit o noapte era aceeași în care, la data de 7/ 8 august 1870, s-au pus la punct toate detaliile declanșării acțiunilor și s-a confecționat drapelul revoltei. Mai mult:proprietarul casei era un personaj despre care actul de acuzare al autorităților a consemnat că, la 8 august 1870, umbla prin oraș cu o halebardă, spunând că vrea să taie căpățâni de nemți. Nimeni altul decât primarul Ploieștiului din 1883, Radu Stanian.

Chiar maestrul Caragiale a avut o istorie personală cu suveranul, cel puțin așa ne spun unele surse de la „Viaţa Românească” . Rămas fără finanţe după aventurile sale negustoreşti, Caragiale a solicitat o audienţă la regele Carol pentru a-i cere… bani. Regele i-ar fi răspuns:„D-ta nu ştii, d-le Caragiale, că regii nu împrumută bani?”. 

În cele din urmă, acesta l-a întrebat de ce sumă are nevoie, iar acesta a cerut cu 1.500 de lei mai mult. A doua zi, când s-a dus să-şi ridice banii, Caragiale a primit suma exactă, 3.500 lei, căci regele aflase de ce sumă avea nevoie. Curios lucru, dat fiind că o parte a presei vremii ironiza cumpătarea, ca să nu spunem zgârcenia lui Carol I…

Pentru a face uitat episodul republican, locuitorii oraşului au devenit manifestanţi exuberanţi ai dragostei faţă de suveran;şi chiar dacă li s-a atras atenţia că manifestaţiile lor zgomotoase din timpul nopţii îl puteau deranja pe rege, ei au continuat cu la fel de mult zel. S-a întâmplat ca şi după ce problema tehnică a întoarcerii trenului ca la Ploieştisă fie rezolvată, din obişnuinţă, un acar nu a schimbat macazul, iar trenul regal, în loc să ocolească gara, a ajuns la vechiul peron, spre consternarea şefului de gară silit să dea explicaţii. Vinovat era, desigur, acarul, pe care şeful de gară a dorit să-l concedieze. Regele s-a opus spunând că „atât timp cât populaţia oraşului n-a fost deranjată spre a mă întâmpina, înseamnă că lucrurile merg bine. E tot ce îmi doream!”. Trenul regelui nu urma să treacă atunci prin gara Ploieştiului, dar chiar şi dacă a ajuns, dintr-o greşeală, suveranul a fost întâmpinat cu mult entuziasm; ploieştenii erau la datorie. Se spune că triajul Ploieștiului a fost construit tocmai pentru ca trenurile să ocolească orașul, iar regele să nu mai fie nevoit să-şi întâlnească supușii, republicanii de altădată…

Sursa: Historia.ro

Fundația Comunitară Prahova oferă finanțări nerambursabile pentru proiecte educaționale care stimulează pasiunea pentru științe în rândul copiilor și tinerilor, valoarea totală a fondurilor acordate prin program fiind de 63.500 de lei.

Fiecare proiect selectat poate beneficia de o finanțare între 1.000 și 12.000 de lei, cei interesați beneficiind și de instruire și consultanță pentru scrierea și implementarea proiectelor, potrivit unui comunicat al Fundației Comunitare Prahova transmis marți.

“Științescu așteaptă proiecte care să-i implice activ pe copii și tineri (clasele V — XII) în activități care să le trezească interesul pentru științe. Activitățile se vor desfășura în perioada septembrie 2017 — ianuarie 2018, în municipiul Ploiești”, se precizează în comunicat.

Conform aceleiași surse, la acest fond, denumit “Științescu”, pot aplica organizații nonguvernamentale, inclusiv asociații studențești, asociații de părinți sau asociații ale școlii, unități de învățământ, și grupuri de inițiativă. Toate documentele completate trebuie să fie trimise până la data de 31 august 2017.

“De cunoștințele în științe, tehnologie, inginerie și matematică depinde capacitatea noastră de a dezvolta produse mai noi și mai eficiente, de a ne îmbunătăți sănătatea, de a găsi surse de energie mai curate și mai eficiente, de a proteja mediul. Credem că apropierea deliberată și senină a elevilor către aceste domenii, apropiere pe care vrem să o facilităm prin acest program, este un prim pas spre un viitor în care vrem să privim cu încredere”, a declarat Bianca Daniță, coordonator program.

Programul este susținut de Romanian — American Foundation și în alte zone din țară, prin competiții similare de proiecte desfășurate de fundațiile comunitare locale.

Fondul “Științescu” este implementat în județul Prahova de Fundația Comunitară Prahova, în parteneriat cu Romanian — American Foundation și Federația Fundațiilor Comunitare din Romania.

Festivalul International “Enescu si muzica lumii“ se deschide prin cea de-a XVIII-a editie catre varietate si inedit, oferind un  regal al artelor frumoase in care sunetul, imaginea si ambientul se imbina pentru ca muzica sa atinga si sa faca sa vibreze sufletul si spiritul unui public tot mai tanar.

Cea de-a XVIII-a editie isi propune ca unul dintre conceptele directoare ale Festivalului International “Enescu si muzica lumii” sa fie acela de tinerete, ce capata o multitudine de sensuri in functie de unghiul din care este privit. Festivalul aduce pe scena artisti consacrati din toata lumea, dar pune mai ales in lumina tineri talentati care prin studiu si pasiune aduc un suflu nou in interpretarea marilor clasici. Aceasta editie ce se distanteaza de canoanele si rigorile de la editiile trecute, dar care ramane totusi puternic ancorata in eleganta si armonia specifice muzicii clasice, se deosebeste de cele precedente prin interesul pe care il acorda cuceririi publicului tanar prin imbinarea recitaturilor de muzica cu pictura si proiectia de foto-video in spatii neconventionale.

Festivalul International “Enescu si muzica lumii” isi afirma inca din titlu deschiderea spre varietate, iar cea de-a XVIII-a editie vine sa intareasca aceasta idee prin includerea in programele muzicale a unui numar impresionant de lucrari din perioade diferite, apartinand unor stiluri variate, interpretate de artisti din toata lumea. Festivalul aduce publicul in afara salilor de concert, in spatii ce completeaza prin atmosfera specifica mesajul emotional al muzicii. Concertele sustinute in aer liber, in libertatea oferita de spatiul citadin sub forma parcurilor sau in biserici ofera publicului o noua perspectiva asupra muzicii clasice, prin impresia oferita de muzica traita odata cu tumultul vietii de zi cu zi, prin conectarea lumii imaginare a creatiei artistice cu lumea reala.

Festivalul International “Enescu si muzica lumii” se adreseaza iubitorilor de muzica, specialisti sau simpli melomani, cu deschidere catre universul unic al emotiilor artistice, oferit de viziunea unor mari artisti ai vietii muzicale romanesti si internationale. Asadar cea de-a XVIII-a editie isi insuseste din maiestria interpretativa a acestor personalitati, imbinata cu entuziasmul tinerilor interpreti, capatand el insusi o personalitate proprie marcata in egala masura de eleganta stilului clasic si de inedit. Printre artistii prezenti la cea de-a XVIII-a editie se afla nume mari pe plan international, alaturi de importanti artisti romani : Marin Cazacu, Gabriel Bebeşelea, Cristian Mandeal, Horia Andreescu, Valentin Gheorghiu, Liviu Prunaru, Andrei Licareț, Ștefan Aprodu, Elisabeth Leonskaja. Invitata specială a Festivalului „Enescu și muzica lumii” de la Sinaia va fi, pe 22 august, Orchestra Națională de Tineret a Olandei.

Vezi Programul AICI

Festivalul International “Enescu si muzica lumii” isi demonstreza inca odata caracterul dezvoltator prin organizarea unor cursuri de maiestrie de exceptie. Cativa dintre artistii ce ne vor incanta cu arta lor interpretativa vor impartasi tinerilor muzicieni romani din stiinta, cultura si maiestria pedagogica. Asa cum George Enescu, aici la Sinaia, a contribuit la formarea si dezvoltarea unor mari artisti, unii dintre cei mai renumiti interpreti si pedagogi vor sustine cursuri de maiestrie pentru tinerii muzicieni romani, continuand aceasta traditie, ce vor transforma orasul Sinaia in capitala muzicii si a tineretii.

Idei în Agora

Inintelighenția

Intelectuali și politică în România

Dorin Tudoran în dialog cu Sorin Antohi

9 august 2017, orele 18:00, Casa Filipescu-Cesianu

Kakopatia, kakistocrația, distrofia…

Afirmația Politica e o târfă! nu poate aparține decât unui intelectual. De câte ori trădează, membrii intelighenției fie dau vina pe alții, fie, mult mai comod, abstractizează vinovăția. Și cu o abstracțiune cine se poate lupta? Dacă politica este cu adevărat o târfă, trebuie să aflăm și cine sunt proxeneții, “peștii” ei.

Mai priceput decât oricine în a simula sinceritatea, abia în politică intelectualul este, fără să știe, cât se poate de sincer. Patima, orbirea, certitudinea că el și ai lui au dreptate absolută scot din el sinceritatea absolută. Ce îl ajută să devină odios este capacitatea delirantă de a întoarce lucrurile pe față și pe dos, până construiește, din sofisme seducătoare, o lume paralelă cu cea reală.

Societățile promovate de asemenea făurari sunt, de cele mai multe ori, nimic altceva decât kakopatii (distopii). Liderii acestor societăți consolidează kakistocrațiile – sistemele în care pârghiile și manetele sunt puse în mâinile celor mai puțin calificați. Când eșecul nu mai poate fi ascuns, proxeneții, peștii politici strigă cei dintâi: “Politica e o târfă!”

Distopia devine politic-ereditară, declanșează distrofii iar acestea din urmă sfârșesc prin a necroza mușchiul moral al societății. În final, cei care deplâng cel mai zgomotos “starea națiunii” sunt exact cei care au isterizat discursul public până au înlocuit dialogul social cu monologuri doctrinare dintre cele mai agresive.

Moștenirea lăsată de asemenea redemocratizări la minut consolidează cadavrul din debaraua națională, făcându-l cu adevărat inoxidabil.

Dorin Tudoran

—————————————————————-

Intelighenția, privilighenția, inintelighenția…

Prima a fantasmat utopii și a făcut ori a însoțit revoluții din care s-au născut invariabil distopii. A doua a profitat cinic de tiraniile moderne, le-a furnizat mijloacele hegemoniei simbolice, eventual a “rezistat prin cultură”. A avut uneori iluzia că-și poate controla controlorii, s-a lăsat distribuită în roluri de apologeți ai (meta)stazei naționale și de figuranți ai unor reforme și revoluții înscenate. A treia descinde în mare măsură din cea de-a doua și este mai sofisticată. În același timp, e mai perplexă, mai sectară, mai (lup-)moralistă, mai clasistă, mai hedonistă, mai dandy, mai narcisică, mai inautentică, mai virulentă. Are alibiul democrației, pe care a învățat s-o simuleze, iar dacă poate cuvânta se justifică etic, estetic, cultural, teologic, filozofic – de pildă, tiranofilia minoră devine luptă pentru Adevăr, Bine și Frumos — sau cel puțin ideologic, patriotic și geopolitic. Și, sperînd să iasă din confuzie, aderă mimetic și năuc la dogmele Occidentului, parcurgându-le cu flexibilitate tot spectrul, chiar creînd hibrizi contraintuitivi (e singura lor creativitate). Fără convingere, dar nu fără ocazionale accese exhibiționiste care amintesc de cele ale convertiților ratați, ale celor care nu pot crede în nimic.

De la aceste gânduri începe dialogul meu și al publicului cu Dorin Tudoran, una din rarele figuri care nu intră în tabloul de mai sus.

Sorin Antohi

Dorin Tudoran este poet, eseist, jurnalist, analist politic, blogger și activist civic. Născut în 1945 la Timișoara, a absolvit în 1968 Facultatea de Limba și Literatura a Universității din București. Autor notoriu și figură proeminentă a opoziției față de regimul Ceaușescu, Tudoran a trimis în 1984 la Radio Europa Liberă un eseu curajos despre condiția intelectualului român (publicat apoi în română, franceză și engleză) și a devenit membru afiliat al PEN Clubului francez. În același an, alături de Géza Szőcs și Károly Király, a adresat Națiunilor Unite un apel care critica anumite teze șovine ale autorităților comuniste românești și tratamentul aplicat minorităților etnice. La cererea președintelui Ronald Reagan și a Congresului SUA, Tudoran a fost autorizat să părăsească România în 1985, după o grevă a foamei de 40 de zile și ani de persecuții. Trăiește din 1985 în zona metropolitană a capitalei americane. Între 1988 și 1992 a fost membru în Comitetul Executiv al PEN Clubului American – Writers in Exile, alături de Czesław Miłosz and Vasily Aksyonov; redactor onorific, East European Reporter (1988); și redactor internațional la Vocea Americii. Autor a peste 20 de cărți, Tudoran a primit, între altele, Premiul Național de Poezie “Mihai Eminescu” – Opera Omnia (2009). A înființat și a fost redactorul-șef al mai multor publicații: AGORA, MERIDIAN, Democracy-at-Large. După ce a servit între 1993 și 2000 ca Director pentru România și Republica Moldova al Fundației Internaționale pentru Sisteme Electorale (IFES), a fost Director Principal pentru Comunicare și Cercetare și membru al Echipei Executive în cadrul aceleiași instituții (2000-2008). În perioada 2009-2012 a lucrat pentru World Learning ca director al Programului Democracy Fellows. În prezent, Tudoran este cercetător asociat la Foreign Policy Research Institute (FPRI), Philadelphia, și membru permanent în juriul Premiului Internațional de Poezie “Janus Pannonius”, Budapesta. A ținut conferințe și a citit din opera sa literară în toată lumea.

Sorin Antohi este istoric al ideilor, eseist, traducător. A făcut studii de Engleză, Franceză (Universitatea „Al. I. Cuza”, Iași) și Istorie (EHESS, Paris). A predat mai ales la University of Michigan, Ann Arbor; Universitatea din București; Central European University, Budapesta – unde a fost și pro-rector academic, șef de departament, director fondator al Pasts, Inc. Center for Historical Studies; a făcut cercetări, între altele, la institute de studii avansate (Stanford, Berlin, Essen, Viena). A coordonat proiecte și rețele de cercetare, colecții de carte; a fost în conducerea unor instituții, organisme profesionale (între altele, membru în biroul Comitetului Internațional de Științe Istorice), publicații, fundații; a (co)organizat conferințe, seminarii, școli de vară. A ținut conferințe și comunicări în peste treizeci de țări. A publicat cinci volume de autor (unul la Paris), șase de convorbiri (cu: Adrian Marino, Mihai Șora, Alexandru Zub, Moshe Idel, Virgil Nemoianu, Cioran și Luca Pițu), șapte coordonate (unele în colaborare), șase traduse din franceză și engleză (în colaborare cu Mona Antohi), precum și texte de mai mică întindere.

Idei în Agora Ideas in the Agora

Program dedicat analizei spiritului public, realizat de Muzeul Municipiului București în parteneriat cu Asociația Orbis Tertius / A Treia Lume — care asigură conținutul. Întâlnirile au formate diferite (conferințe, colocvii, seminarii, dezbateri publice etc.), propunând un dialog viu și deschis între curente, mișcări, personalități, viziuni despre lume, teorii, ideologii aflate în consens, rezonanță, tensiune ori conflict. Discuțiile sunt accesibile și prin live streaming, fiind apoi arhivate și folosite ca punct de plecare pentru publicații virtuale și tipărite.

Intelectualii publici și universitarii, politicienii și oamenii de afaceri, studenții, întregul public educat încearcă astfel să înțeleagă împreună lumea în care trăiesc. În singurul mod posibil: prin dezbaterea critică a ideilor.

Prima întâlnire: Marx and Marxism: Utopia, Dystopia, History. Gregory Claeys talks to Sorin Antohi (21 iunie 2017, Casa Filipescu-Cesianu). A doua întâlnire: De ce este România cum este? Specificul național ca excepționalism. Vintilă Mihăilescu în dialog cu Sorin Antohi (2 iulie 2017, Casa Filipescu-Cesianu).

O.C.

În acest week-end, la Câmpina are loc cel mai tare festival de jazz din oraș. Normal, veți zice, doar e singurul. Așa și e, întrucât nici oameni nebuni să bage bani în așa ceva, cum face Liviu Briciu, nu veți găsi prea mulți.

Nebunia lui Liviu Briciu a dat, însă, roade, și – lăsând gluma de o parte – Jazz Rock Festival se află la a 7-a ediție, ceea ce înseamnă că organizatorul nu s-a învățat minte, deși se jură de fiecare dată că nu mai face. Jazz-ul e, însă, boală grea, chiar mai rea decât microbul acela care adună oamenii pe stadioane și-i face să se încaiere pentru culorile uneia sau altea dintre echipe. Și nimeni n-a reușit (poate nici n-a vrut)  să-i găsească un leac. Ba mai mult, de câteva ediții s-au mai găsit și cei din administrație să-i dea apă la moară, susținând o parte din cheltuielile festivalului.

Cei bolnavi de jazz se vor strânge așadar din nou la Ștrandul Tineretului din Câmpina să asculte și să respire trei seri la rând muzica preferată, aplaudându-i pe artiștii care vin cu bucurie la manifestarea de la Câmpina, pe care n-o laudă degeaba enciclopedia ambulantă în materie de jazz numită Alexandru Șipa (Maestre, mă aștept să dați like articolului și să-l distribuți, să-l vadă toți prietenii de pe facebook, indiferent pe ce meridian se află și ce limbă vorbesc!).

E adevărat că organizatorul n-a reușit nici anul acesta să-l aducă la Câmpina pe Chick Corea (eu zic că la un moment dat, dacă trăiește americanul destul să poată strânge Briciu banii de onorariu, tot îl vedem pe Chick la ștrandul de la intrarea-n oraș), dar asta nu mă deranjează, mai ales că pe Corea l-am ascultat deja, alături de The Vigil, la Barcelona. Pe Koszika & The Hotshots, Irina Popa cu Kiba Dachi Experience  sau Alex Calancea Band n-am avut, însă, ocazia. Până în weekendul acesta, când vin la Câmpina, ba mai mult, Calancea își lansează și albumul girat de A&A Records, “Basul capricios”, vineri, avându-i alături pe Al. Șipa – producător artistic și pe Andi Enache, producătorul executiv al albumului și realizatorul singurei emisiuni dedicate jazzului din spațiul prahovean, „Jazz & Blues Avenue” de la WYL FM. Dacă veți vedea și un stand cu CD-uri cu muzică de jazz de la A&A Records, nu vă mirați, mai bine cumpărați ce vă place de acolo, e una dintre puținele ocazii când găsiți laolaltă atâtea titluri reprezentantive pentru acest gen.

Despre festival, programul complet, ce, unde și cum, aflați mai multe pe site-ul lor , că eu nu vreau să-i fac reclamă gratis și de-aia nu vă spun nici prețul biletelor și abonamentelor (oricum costă nimica toată). Cel mai bine ar fi totuși ca, indiferent că vă place sau nu genul, să dați o fugă la Câmpina. Cu riscul să vă îndrăgostiți de jazz. Dar n-ați fi nici primii, nici ultimii, așa că lăsați grijile deoparte și bucurați-vă de atmosfera de la Jazz Rock Festival Câmpina 2017. Sau, cum spune Andi Enache, „Jazz do it!”.

Claudius Dociu

Zile Culturale ale Buşteniului „Sărbătoarea Sfinxului” va debuta vineri, 4 august 2017, la ora 17.00, la Centrul Cultural „Aurel Stroe” din Buşteni, unde vor fi lansate două cărţi: „Zeii de mucava” semnată de Iuliana Marciuc, în care povestește despre lumea televiziunii, precum și „La hotarele posibilului”, despre ufologie, autor Alecu Marciuc.
Aflate la cea de-a X-a ediție, Zilele Culturii la Buşteni vor încânta publicul, aşa cum, de altfel, au făcut-o pe parcursul celor 10 ani, cu spectacole pentru toate vârstele şi din genuri artistice cât mai variate (spectacole de teatru pentru adulţi şi copii, spectacole de umor, spectacole de muzică clasică, recitaluri camerale şi concerte simfonice, spectacole de muzică de jazz şi blues şi spectacole de muzică folk, expoziţii diverse).
În cadrul Zilelor Culturii se vor desfășura şi patru festivaluri: Festivalul de Muzică şi Cultură Tradiţională Indiană, Festivalul de Folclor „Magia Sfinxului”, Festivalul Concurs de Canto Clasic „Opera Start” şi Festivalul de Muzică Pop pentru Copii şi Adolescenţi „Sfinxul de Aur”.

E.S.

A apărut, acum de curând, o nouă modă printre tinerii intelectuali și scriitori; a nu mai fi români, a regreta că sunt români, a pune la îndoială existența unui specific național și chiar posibilitatea inteligenței creatoare a elementului românesc. Să ne înțelegem bine: tinerii aceștia nu depășesc naționalul pentru a simți și gândi valorile universale, ei nu spun: “nu mai sunt român pentru că sunt înainte de toate om, și cuget numai prin acest criteriu umiversal și etern”.

Tinerii aceștia nu disprețuiesc românismul pentru că sunt comuniști, sau anarhiști, sau mai stiu eu ce sectă social universală. Nu. Ei pur și simplu, regretă că sunt români, și ar vrea să fie (o mărturisesc) orice altă nație de pe lume, chinezi, unguri, nemți, scandinavi, ruși, spanioli; orice, numai români nu.

S-au săturat până în gât de destinul acesta de a fi și a rămâne român. Și caută prin orice fel de argumentare (istorică, filosofică, literară) să demonstreze că românii sunt o rasă incapabilă de gândire, incapabilă de eroism, de probleme filosofice, de creație artistică, și așa mai departe. Unul dintre ei se îndoiește atât de mult de realitatea unui neam românesc războinic, încât își propune să citească Istoria Imperiului Otoman a lui Hammer, ca să verifice dacă într-adevăr s-au luptat vreodată românii cu turcii, și i-au învins! Altul crede că orice creier care contează în istoria și cultura “românească” nu e de origine română: Cantemir, Kogălniceanu, Eminescu, Hașdeu, Conta, Maiorescu, Iorga, Pârvan etc. etc. – toți, dar absolut toți sunt streini.

Sunt slavi, evrei, armeni, nemți, orice; dar nu pot fi români, românii nu pot crea, nu pot judeca; românii sunt deștepți, sunt șmecheri, dar nu sunt nici gânditori, nici creatori.

Dacă le pronunți vreun nume despre care se știe sigur că e românesc, au alte argumente.

Este din Oltenia? Sânge sârbesc. Este din Moldova? Moldova întreagă este slavizată. Din Transilvania? Sânge unguresc. Cunosc câțiva moldoveni care spun cu mândrie: am sânge grecesc, sau: “strămoșu-meu a fost rus”. Singura lor șansă de a fi oameni adevărati este de a-și dovedi că originea lor nu este curat românească.

Nu cred că se află țară europeană în care să existe atâția intelectuali cărora să le fie rușine de neamul lor, să-i caute cu atâta frenezie defectele, să-și bată joc de trecutul lui și să mărturisească în gura mare, că ar prefera să aparțină, prin naștere, altei țări.

Toți tinerii aceștia au de făcut obiecții neamului românesc. Mai întâi, spun ei, românii sunt deștepți și asta îi împiedică să aibă drame interioare, să cunoască profunzimile sufletului omenesc; îi împiedică să aibă probleme. Cine nu are probleme sufletești, cine nu capătă insomnii din cauza meditațiilor și agoniilor, cine nu e în pragul nebuniei și al sinuciderii, cine nu ajunge pentru zece ani neurastenic, cine nu uită: “Neant! Agonia! Zădărnicia!”, cine nu se dă cu capul de pereți ca să afle “autenticitatea”, “spiritualitatea” și “viata interioară” acela nu poate fi om, nu poate cunoaște valorile vietii și ale culturii, nu poate crea nimic. Românii sunt deștepți – ce oroare! Unde poate duce deșteptăciunea? La ce-ti folosește faptul că poți cunoaște, superficial realitatea – când îți lipseste facultatea de a imagina probleme, îți lipseste boala prin care poți întrezări moartea și existența, îți lipsesc înseși elementele dramei lăuntrice? Tinerii aceștia sunt supărati pe neamul românesc pentru că românii nu au drame, nu au conflicte și nu se sinucid din disperare metafizică. Tinerii au descoperit o întreagă literatură europeană de metafizică și etică a disperării. Și pentru că disperarea este un sentiment necunoscut românului (care a rămas, în pofida atâtor erezii și culturalizări, drept credincios Bisericii Răsăritene), tinerii intelectuali au dedus stupiditatea iremediabilă a acestui neam. Tot ce nu se găsește în Pascal, în Nietzsche, în Dostoievski și Heidegger – și toate aceste genii au elaborat o gândire impenetrabilă structurii gândirii românești – tot ce nu se găsește în nebunia unui biet om din Germania, în viziunile unui rus și în meditațiile unui catolic în veșnică îndoială nu înseamnă nimic, nu are valoare filosofică, nu are valoare umană.

Alimentați de lecturi europene, mimând drame europene, voind cu orice preț o spiritualitate care să se asemene chiar numai exterior cu spiritualitatea occidentală sau rusă – tinerii n-au înțeles nimic din geniul acestui popor românesc, bântuit de atâtea păcate, având nenumărate lipsuri, dar strălucind totusi cu o inteligență și o simțire proprii. Tinerii au reacționat împotriva curentului de acum zece-doisprezece ani, pornit de la “Gândirea” și “Ideea europeană” (Pârvan, Lucian Blaga, Nae Ionescu, Nichifor Crainic; publicatiile lui N. Iorga) care proclamase “autohtonismul”, “specificul etnic”, în artă și în gândire și încercase cea dintâi filosofie ortodoxă prin crearea tipologiei românești. Cauzele acestei reacțiuni (care a început prin a fi pur spirituală, pentru a ajunge în deplin nihilism, negație a istoriei, relativism în cultură, disolutia conceptelor critice etc.) sunt mult prea interesante și prea aproape de noi ca să ne încumetăm să le discutăm în acest articol. Dealtfel nici n-am încercat azi să cercetăm întreg fenomenul “a nu mai fi român”, ci numai să denunțăm câteva din aberațiile ultimei mode intelectuale.

Acei care disperează de destinul de a se fi născut români, judecă strâmb meritele și defectele poporului. Ei vor problematică, îndoială, eroism – iar poporului român îi e cu totul străină îndoiala și despre eroi are o conceptie cu totul familiară. Pentru un tânăr intelectual credinta și îndoiala au valoare filosofică, deschid căile meditației prin “probleme”; pentru un țăran român, nu există îndoială, el crede firesc (“asa cum curg apele, sau cresc florile”), fără “probleme” (țăranul român este realist; vezi colecțiile de proverbe, ca să înțelegi cum a reacționat el contra încercărilor de idealism, de criticism, aduse de popoarele cu care a intrat în legătură).

Intelectualii au despre eroi o conceptie morală sau magică; și într-un caz, și în altul, ei judecă individualist, iar la limită, demoniac. Am arătat altădată ce cred românii despre eroii neamului; ceea ce cred și despre personagiile biblice și apostolice, că trăiesc într-un rai ca un plai românesc, că gândesc la nevoile lor, familiale, ca și în viață, coboară pe pământ în ceasuri grele, stau de vorbă cu oamenii într-un limbaj familiar etc. Eroii, așa cum sunt înțeleși de popor și eroii așa cum sunt închipuiți de intelectualii tineri – nu au nimic – de-a face între ei. Unii au un eroism pe care li-l dă viata asociată, ceilalti concep un eroism etic, de probleme, de drame și conflicte.

Apoi, tinerii intelectuali judecă totdeauna un popor prin ce creează, nu-l judecă prin ceea ce este, prin supraviețuirea lui. A “crea” este o concepție individualistă; a fi așa cum a lăsat Dumnezeu, este adevărata axă a “spiritualității” poporului. În concepția poporului, nimic nu se creează, nimic nu se face; lucrurile vin și pleacă, lucrurile se întâmplă. Dar aceasta este o problemă prea complicată pentru a o rezolva aici. Este adevărat că poporul românesc suferă de multe păcate, este adevărat că ne lipsesc multe axe – dar aceasta e condiția noastră umană, acestea sunt posibilitățile noastre de a atinge universalitatea. Putem pleca de la ele, sau le putem ignora, pur și simplu. Dar nu e nici cavaleresc, nici eficace – să ne fie rușine că ne-am născut români, numai pentru simplul motiv că nu găsim în valentele românești ceea ce vrea Chestov sau Dostoiewski.

Mircea ELIADE

(Preluare din Vremea, an VI, nr. 304 din 10 Septembrie 1933)

Peste 3.000 de artişti străini şi români, în peste 80 de evenimente la Bucureşti şi în alte şapte oraşe din ţară, inclusiv Ploiești, numeroase concerte la care biletele sunt încă disponibile şi 37 de lucrări de George Enescu în interpretări de top, în Festivalul ”George Enescu”, ce va avea loc în perioada 2 – 24 septembrie.

Tema celei de-a 23-a ediţie a Festivalului ”George Enescu” este lumina.

Cu un nou directorat – Zubin Mehta, preşedinte onorific, şi Vladimir Jurowski, director artistic – festivalul pune într-o nouă lumină muzica şi creaţia lui George Enescu, muzica clasică şi muzica contemporană.

Ca parte a acestui demers, festivalul va valorifica noi moduri de expresie a muzicii şi a creativităţii artistice, prin tehnologie, prezentând lucrări cunoscute într-o nouă abordare, şi va oferi publicului posibilitatea să se bucure de un număr record de lucrări semnate de George Enescu (37) – două dintre acestea fiind în premieră în festival.

Concertele care vor fi susţinute de Anne-Sophie Mutter, cea mai aclamată violonistă a momentului, Nikolai Lugansky, un pianist rus multi-premiat, şi orchestre de top ale lumii, se numără printre evenimentele la care biletele sunt încă disponibile.

Anne-Sophie Mutter revine pe scena Festivalului ”Enescu” şi va concerta la Sala Palatului, pe 8 septembrie, alături de Pittsburgh Symphony Orchestra. Considerată o vedetă a muzicii clasice, violonista şi-a făcut debutul în lumea muzicală în anul 1976, sub bagheta legendarului Herbert von Karajan. La ediţia 2017 a festivalului, Anne-Sophie Mutter va interpreta ”Concertul în la minor pentru vioară” de Dvorak.

Pianistul rus Nikolai Lugansky, laureat al celebrei competiţii Ceaikovski, vine în premieră la Festivalul ”Enescu” alături de Orchestra Naţională a Rusiei. Concertul va avea loc pe 4 septembrie, la Sala Palatului. În deschiderea serii va fi interpretată şi o lucrare de George Enescu: poemul simfonic Isis.

Dirijorul italian Antonio Pappano va aduce în festival o nouă interpretare a ”Simfoniei Nr.3 cu Cor”, de George Enescu. Considerată o rugă pentru pace compusă de Enescu după cel de-Al Doilea Război Mondial, simfonia va fi interpretată de Orchestra E Coro dell’Accademia Nazionale di Santa Cecilia pe 21 septembrie, la Sala Palatului. Pappano s-a hotărât să abordeze această lucrare enesciană după ce a ascultat-o la Londra, sub bagheta lui Vladimir Jurowski.

Zubin Mehta şi Israel Philharmonic Orchestra vor susţine două concerte la ediţia din acest an a festivalului. Mai sunt bilete disponibile doar pentru concertul din data de 17 septembrie, de la Sala Palatului, când solist va fi violonistul Leonidas Kavakos.

În ceea ce a devenit deja o tradiţie, celebra Royal Concertgebouw Amsterdam Orchestra va încheia Festivalul ”George Enescu” 2017 cu două concerte, care vor fi susţinute pe 23 şi pe 24 septembrie.

În seara de 24 septembrie, concertul susţinut de Royal Concertgebouw Amsterdam îl va avea ca solist pe unul dintre cei mai aclamaţi violonişti români în plan internaţional – Liviu Prunaru – care este şi concert-maestru al Royal Concertgebouw Amsterdam. El va interpreta pe scena Sălii Palatului inclusiv ”Capriciul Român pentru vioară şi orchestră” de George Enescu.

Muzica clasică face pact cu noile tehnologii

Trei opere celebre, printre care şi ”Oedipe”, de George Enescu, vor avea proiecţii multimedia live, iar bilete sunt încă disponibile.

”Oedipe”, considerată cea mai amplă şi mai de succes lucrare a compozitorului George Enescu va deschide în premieră ediţia 2017 a festivalului, la Sala Palatului, pe 2 septembrie.

La pupitrul London Philharmonic Orchestra se va afla dirijorul Vladimir Jurowski.

Este pentru prima dată când o lucrare enesciană de o asemenea importanţă va deschide festivalul, iar opera în concert va avea proiecţii multimedia live – direcţia multimedia fiind asigurată de Carmen Lidia Vidu.

Celelalte două opere în concert care vor avea proiecţii multimedia live sunt ”Mathis der Maler”, director multimedia Carmen Lidia Vidu – pe 13 septembrie, la Sala Palatului, sub bagheta dirijorului Lawrence Foster -, şi ”Damnaţiunea lui Faust”, pe 20 septembrie, cu John Nelson la pupitru şi avându-l ca director multimedia pe regizorul Petrikă Ionescu.

37 de lucrări de George Enescu în interpretări de top

Printre concertele la care sunt bilete disponibile se numără şi câteva care au lucrări de George Enescu în program.

Pianistul Kirill Gerstein va interpreta pe 15 septembrie, de la ora 22.30, la Ateneul Român, în cadrul seriei ”Concertele de la Miezul nopţii”, ”Sonata I pentru pian în fa diez minor op.24” de George Enescu.

Pe 20 septembrie, la Ateneul Româna, ansamblul Les Dissonances va interpreta ”Suita nr. 1 pentru orchestră în Do major op. 9” (1903) de George Enescu. Din programul după-amiezii mai fac parte şi lucrări de Sibelius şi de Bartok.

Muzica contemporană, vedeta festivalului

La ediţia 2017, Festivalul ”Enescu” aduce o serie de concerte la Sala Radio, dedicată exclusiv muzicii contemporane – Muzica Secolului XXI. Treizeci dintre cei mai influenţi compozitori contemporani vor veni în premieră la Bucureşti pentru a discuta cu publicul despre muzica lumii în care trăim.

Publicul poate asculta lucrările compozitorilor contemporani în concertele din această serie, la Sala Radio, şi să se întâlnească cu unii dintre compozitori la Forumul Internaţional al Compozitorilor, unde accesul va fi liber.

Mai mult, unii dintre compozitori vor fi prezenţi chiar pe scenă, cum va fi cazul lui Zygmunt Krauze, în vârstă de 79 de ani, care îşi va interpreta ca solist propriul concert pentru pian.

De asemenea, compozitorul Magnus Lindberg va fi prezent în sala de concert când Orchestra Filarmonicii Moldova din Iaşi sub bagheta dirijorului Adrian Petrescu îi va interpreta lucrarea ”Era”.

Printre invitaţi se numără compozitorul Eliot Goldenthal, laureat al premiului Oscar pentru cea mai bună coloană sonoră pentru filmul ”Frida”, cu Salma Hayek.

Biletele individuale pentru Festivalul Enescu 2017 s-au pus în vânzare joi dimineaţa, de la ora 10, online pe site-ul eventim.ro, precum şi în reţeaua Eventim din ţară şi din străinătate. Printre evenimentele pentru care s-au epuizat biletele într-un timp record se numără trei concerte din cadrul seriei Mari Orchestre ale Lumii, 11 concerte din cadrul seriei Recitaluri şi Concerte Camerale şi trei concerte din cadrul seriei Concertele de la Miezul Nopţii.

P.M.

Trei persoane care sunt angajați ai Castelului Cantacuzino din stațiunea prahoveană Bușteni au fost transportate, sâmbătă seară, la spital după ce au suferit arsuri produse de un lichid fierbinte în timpul organizării unui eveniment, în cauză fiind deschis un dosar penal.

Potrivit datelor furnizate de purtătorul de cuvânt al Serviciului Județean de Ambulanță Prahova, George Duță, echipajele medicale au interveni la Castelul Cantacuzino pentru a prelua trei persoane care prezentau arsură produsă de un lichid fierbinte, acestea fiind angajați ai obiectivului.

Cei trei au răni pe mâini și picioare, victimele fiind doi bărbați de 48, respectiv 21 de ani și o femeie de 28 de ani.

Purtătorul de cuvânt al Inspectoratului Județean de Poliție Prahova, Marian Popescu, a declarat, pentru AGERPRES, că cei trei s-au accidentat în timp ce transportau apă fierbinte pentru un dispozitiv cu abur, în contextul desfășurării unui eveniment.

În cauză a fost deschis un dosar de cercetare penală, Inspectoratul Teritorial de Muncă Prahova urmând, de asemenea, să facă verificări, a precizat sursa citată.

Părintele Nicolae Steinhardt (Nicu-Aurelian Steinhardt: numele la naștere) este autorul volumului “Jurnalul fericirii” – “una din primele zece cărți ale deceniului de după 1989. Prin ea, Steinhardt a intrat în programa școlară și în atenția facultăților de litere”, notează “Dicționarul scriitorilor români”, 2002.

“Suprarealismul e de la Paris, delirul o fi bun la Zurich, la cafenea. Aici nu-i acolo. Aici se oprește trenu-n gară, nu gara la tren. Aici e țara lui Ion, a Fanarioților și a lui Soarbe-Zeamă, aici Vlad Țepeș i-a tras pe solii turci în țeapă, nu le-a spus ‘trageți întâi dumneavoastră, domnilor englezi’, iar Petrache Carp i-a arătat lui Vodă Carol că porumbul se mănâncă cu mâna, aici e pe viață și pe moarte, aici nu e decor sofisticat și suprem de nebunatic, nu-s draperii și delicii, nu-i paradis ori iad artificial, aici e ca la dugheană, ca la tejghea, ca la obor; ca la proces de clironomie; nu-i cu giuvaericale, e cu pietre, cu bolovani (și dintr-odată gândul mă poartă spre Brâncuși, țăran hotărât care-și cioplește materialul cu gesturi mari de cosaș). Aici e scăldătoarea Vitezda: te arunci ori ba. Aici, acum, acum, acum. Aici te declari băiete, aici, pe loc, alegi” — “Jurnalul fericirii”.

S-a născut la 29 iulie 1912, în comuna Pantelimon de lângă București, fiul lui Oscar Steinhardt, inginer, și al Antoanetei (născută Neuman). Clasele primare le-a urmat în particular și la școala “Clemența” din București (1918-1922), iar liceul la “Spiru Haret” (1922-1929).

De origine evreiască, s-a convertit la religia creștină ortodoxă în închisoarea de la Jilava, și-a luat numele de fratele Nicolae, și s-a călugărit după punerea sa în libertate.

Părintele Nicolae Steinhardt a lăsat și o scurtă autobiografie, iar, potrivit propriilor sale note, la liceu a fost singurul dintre elevii de confesiune mozaică înscris la cursurile de religie creștină (http://www.crestinortodox.ro).

Licențiat al Facultății de Drept a Universității din București (1934), tot aici și-a luat și doctoratul, în 1936. După aceea, până la izbucnirea războiului a continuat studiile la Paris și în Anglia.

A fost avocat în Baroul Ilfov (1934-1948), funcționar la diverse întreprinderi și instituții (1949-1959), muncitor necalificat (1964-1969). În ianuarie 1960 a fost arestat.

Despre împrejurările care au dus la arestare, Nicolae Steinhardt spunea în notele sale că s-a împăcat greu cu regimul introdus în 1947. A suferit alături de atâția alții, a fost dat afară din casă și barou și a dus-o foarte greu din punct de vedere material și sufletesc.

În anul 1959, grupul de prieteni pe care îl avea de câțiva ani a început să fie arestat, și Nicolae Steinhardt a fost chemat la Securitate, cerându-i-se să fie martor al acuzării și punându-i-se în vedere că, dacă refuză, va fi arestat și implicat în “lotul intelectualilor mistico-legionar”.

Îndemnat cu putere de tatăl său, chiar certat pentru așa zisa sa nehotărâre, a refuzat să fie martor al acuzării; a fost arestat și judecat în cadrul “lotului mistico-legionar Constantin Noica — Constantin Pillat” și condamnat la 12 ani muncă silnică pentru crimă de uneltire împotriva orânduirii sociale a statului.

A fost eliberat în anul 1964, după peregrinări prin închisorile Jilava și Gherla. La 15 martie 1960 a fost botezat creștin ortodox în camera 18, de la Jilava, de către ieromonahul basarabean Mina Dobzeu. Părintele Mina a ținut să dea botezului acestuia un caracter ecumenic și i-a poftit la mica ceremonie clandestină pe cei doi preoți greco-catolici, aflați în celulă, spune părintele Nicolae.

Două decenii mai târziu, în 1980, a primit haina monahală, fiind călugărit de arhiepiscopul Teofil Herineanu. Își va petrece ultimii nouă ani la Mănăstirea de la Rohia, din Maramureș, unde a avut ascultarea de bibliotecar.

Debutul său a avut loc în “Revista burgheză” (1934). A colaborat cu articole și eseuri la “Revista Fundațiilor Regale”, “Universul literar”, “Victoria”, “Libertatea”, “Tribuna poporului”, “Secolul 20”, “Convorbiri literare”, “Viața Românească”, “Revista de istorie și teorie literară”, “Ethos” (Paris) etc. Debutul editorial a avut loc în 1934, cu volumul “In genul… tinerilor”, semnat cu pseud. Anthistius. Autor al mai multor volume de eseuri: “Între viață și cărți” (1976), “Incertitudini literare” (1980), “Geo Bogza, un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnității, Exuberanței și Patetismului” (1982), “Critică la persoana întîi” (1983), “Escale în timp și spațiu sau Dincoace și dincolo de texte” (1987), “Prin alții spre sine” (1988). A tradus din Alain, Anderson, Barlow, Kipling ș.a. A primit Premiul de critică al Asociației Scriitorilor din București pe 1980.

“A scris despre literatură, artă, morală, istorie și religie; despre scriitorii vechi și noi, români sau străini; era competent în teologie, deși fără studii speciale, ca și în teatru și muzică. Informația lui Steinhardt este uriașă. El pare a ști totul despre toate. O memorie excepțională îi furnizează, în orice clipă, ori de câte ori are nevoie, datele necesare și îi permite să facă orice conexiune dorește (…) Stilistic, Steinhardt este volubil până la contagiune, stăpân pe o limbă română foarte personală, în care arhaismele fac casă bună cu neologismele sau cuvintele cele mai recente, iar topica mlădiază fraza după reguli numai de el știute. O limbă ‘înțeleaptă’, îți vine să spui, cu un eminescianism, chiar dacă nu numaidecât și veche, după cum arătam. Cultura acestei limbi este la fel de frapantă ca și cultura, în general, a eseistului”, arată “Dicționarul scriitorilor români”, 2002.

Părintele Nicolae Steinhardt s-a stins din viață la 30 martie 1989. După moartea sa, chilia în care a viețuit ca monah a fost amenajată ca un mic muzeu, în care se păstrează lucrurile sale personale: manuscrise, cărți, icoane, tablouri, precum și mobilierul.

În anii din urmă, din inițiativa episcopului Maramureșului și Sătmarului, Justin Sigheteanul, Mănăstirea Rohia a alcătuit un grup de specialiști format din: Virgil Bulat, George Ardeleanu, Florian Roatiș, Ștefan Iloaie și Macarie Motogna care să lucreze la editarea operei integrale Nicolae Steinhardt.

M.Z.C.

O selecție de 16 scurtmetraje din toate colțurile lumii vor fi prezentate, începând de joi, în șapte orașe din țară, în cadrul celei de-a patra ediții a Caravanei Filmelor NexT, a informat un comunicat al organizatorilor.

Programul caravanei, care se desfășoară în perioada 27 iulie — 23 august, va cuprinde orașele Baia Mare (27 — 29 iulie), Cluj-Napoca (31 iulie, 1 și 2 august), Vatra Dornei (4 — 6 august), Oradea (8 — 10 august), Sinaia (12 — 14 august), Brașov (17 — 19 august), Arad (21 — 23 august).

Filmele care vor fi prezentate au fost reunite în trei programe speciale: Scurtmetraje românești de la NexT (cinci scurtmetraje), Seară de Oscar (cinci scurtmetraje) și Best of NexT 2017 (șase scurtmetraje).

În cadrul programului de Scurtmetraje românești de la NexT vor fi aduse în fața spectatorilor cele mai aplaudate scurtmetraje românești de la ediția din 2017 a festivalului: întâmplări de familie rupte din viață și povești de dragoste cu întorsături neașteptate, spuse pe scurt, cu multă imaginație, iar programul Seară de Oscar va prezenta cele cinci scurtmetraje de ficțiune nominalizate la Premiile Academiei Americane de Film în 2017.

Best of NexT 2017, o retrospectivă cu cele mai ele mai iubite filme de la NexT 2017, va prezenta comedii, animații, călătorii în spațiul cosmic sau pe tărâmuri magice, filme de groază și filme ca-n viață, toate scurte, cât să guști în două ore din tot ce are cinematograful mai bun de oferit.

Cea de-a patra ediție a evenimentului continuă misiunea Caravanei de a aduce filmele NexT în fața unui public nou, în afara Bucureștiului, în orașe unde posibilitățile de vizionare a filmelor de scurtmetraj sunt reduse, iar alternativele de vizionare a filmelor în aer liber sunt puține sau inexistente. Evenimentul este dedicat întregii familii și este creat sub conceptul de picnic și cinema sub clar de lună.

Intrarea la toate proiecțiile este liberă.

Caravana Filmelor NexT este un proiect organizat de Societatea Culturală NexT, finanțat de Administrația Fondului Cultural Național, Centrul Național al Cinematografiei, Primăria Municipiului Brașov, Primăria Municipiului Vatra Dornei.

A.P.

Simpozionul Internațional de Artă Contemporană intitulat “Culori la Cota 1107”, care are menirea de a introduce Predealul pe lista obiectivelor turismului cultural, se desfășoară în perioada 28 iulie-7 august, informează într-un comunicat de presă transmis de Centrul Național de Informare și Promovare Turistică Predeal.

“Obiectivul principal aflat în vizorul echipei internaționale de pictori va fi Mănăstirea Sf. Nicolae din Predeal. Timp de 10 zile pictori din Italia, Bulgaria, Ucraina, România, Republica Moldova, Slovenia, vor explora trasee culturale din zonă și vor picta secvențe din peisajul orașului stațiune Predeal. În timpul simpozionului va avea loc și o conferință dedicată obiectivelor Patrimoniului Mondial UNESCO din Transilvania, cât și importanței promovării obiectivelor culturale de interes național sau regional. Evenimentul va avea și o zi dedicată exclusiv studierii picturii Mănăstirii Sf. Nicolae din Predeal și publicării unui material dedicat acest monument istoric”, se arată în comunicat.

În timpul simpozionului, copiii din Predeal vor avea acces gratuit la un atelier deschis pe întreaga perioadă a evenimentului, în fiecare zi cursul fiind ținut de un pictor din cele șase țări participante.

Expoziția dedicată peisajelor din orașul Predeal și Mănăstirii Sf. Nicolae va călători prin țările de origine ale participanților, promovând astfel Predealul, potrivit sursei citate.

Astăzi, este ziua de naștere a colegului nostru Mihai (Miki) Vieru. Asociația culturală 24 PH Arte, Cenaclul I.L. Caragiale și redacția îi urează în cor „La Mulți Ani!” cu multe împliniri pe plan personal, profesional și artistic!

Miki Vieru – Poet, eseist. Asistent universitar.

Data naşterii: 27 iulie 1974.

Studii: 1993-1997 Facultatea de Litere şi Ştiinţe din cadrul Universităţii de Petrol şi Gaze, Ploieşti, secţia Română Engleză; 1995-1999 Facultatea de Litere şi Ştiinţe, din cadrul aceleiaşi universităţi, secţia Engleză – Franceză; 1998 – The Advanced English Language and Literature course, Saint Andrews University, Scotland; 2003-2005 masterat în Civilizaţie europeană, Universitatea Oradea; 2006-2009 doctorand pe literatura română contemporană, Ion Stratan. Perimetre de exprimare ale generaţiei 80. Lirica lui Ion Stratan; 2010 – dr în literatură română contemporană. Activitatea: 1998-1999 profesor la Liceul Al. I. Cuza, Ploiesti; 2002-2006 preparator titular la catedra de actorie a Facultăţii de Muzică, Universitatea Oradea; 2002 – martie 2003 asistent de producţie TVS.

Debut cu poezie în „Suplimentul cultural al Informaţiei de Prahova”, octombrie 2000. Colaborează la revistele: „Familia”, „Tomis”, „Vatra”, „Tribuna”, „Feedback”. Din 2006 prezent în revista literară virtuală „Tiuk” (www.tiuk.reea.net) cronică de întâmpinare, poeme, anchete literare. Membru al Uniunii Scriitorilor din 2013.

CĂRŢI PUBLICATE: Thermidor@Ketamidor, Editura Bibliotecii Judeţene „Gh. Şincai” Oradea, Editura Revistei Familia, 2003 Gheorghe Mocuţa, Literatura vestului apropiat. Dicţionar biobibliografic al membrilor Uniunii Scriitorilor din România, filiala Arad Uniunea ScriitoriloArraddin România – filiala Acasă Membrii filialei Galerie foto 7/27/2017 Vieru http://www.uniuneascriitorilorarad.ro/usr/57_Vieru.htm 2/6 Leul greu, Editura Brumar, Timişoara, 2005 Hai Ku Miki, Editura Brumar, 2007 Shinobi, Editura Brumar, 2008 Aer în iarbă, Editura Casa de Pariuri Literare, 2012

LUCRĂRI COLECTIVE: Boema delirului lucid, Colocviul Tinerilor Scriitori, 2006 (volum colectiv) Literatura tânără, ShiNoBi, Colocviul Tinerilor Scriitori, editia a II-a, Cluj, 2007

LUCRĂRI UNIVERSITARE: – 1999 „John Fowles – The Pastiche” – 1997 „Puncte manieriste de reper in peisajul literaturii occidentale – 1996 „Marivaux – comme interface du roman post- modernist” – 1995 „Rituri şamanice în Oltenia” – 1995 „Unirea tuturor registrelor simbolului şarpelui”; – 1994 Etnologie, mitologie si folclor „Mandala – Ingeri Simetrici”; (Lucrări susţinute pe parcursul studiilor universitare şi prezentate la Radio România Cultural, 1994-1995)

Simbol definitoriu  al statului român, imnul reprezintă, alături de sigiliu, stemă și drapel, sinteza valorilor și idealurilor naționale.

Sărbătorită, în fiecare an pe 29 iulie, Ziua Imnului Național al României va fi celebrată de Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova, prin organizarea de matinee muzeale, în cadrul secțiilor sale din Ploiești și din județ, ce vor marca însemnătatea și solemnitatea sărbătorii:

Muzeul Memorial ‘Cezar Petrescu’ Bușteni, Str. Tudor Vladimirescu, nr. 1,

joi, 27 iulie, ora 11.00 — ‘Imnul Național—origine și semnificație;

Muzeul ‘Conacul Pană Filipescu’, comuna Filipeștii de Târg,

vineri, 28 iulie 2017—’Istoria și semnificația imnului’;

Muzeul Memorial ‘Paul Constantinescu’ Ploiești, Str. Nicolae Bălcescu, nr.15,

sâmbătă, 29 iulie 2017, ora 11.00—’Ziua Imnului Național’;

Muzeul ‘Casa Domnească’, comuna Brebu,

sâmbătă, 29 iulie 2017, ora 11.00—’Povestea Imnului’.

Ideea redobândirii demnităţii naţionale rămâne determinantă în cucerirea libertăţii şi unităţii naţionale, în numele unei descendente nobile şi al unui trecut eroic.

‘Deșteaptă-te, române!‘, simbol al unității Revoluției Române de la 1848, a devenit Imn Național, începând din anul 1990, iar prin Legea nr. 99 din 1998, data de 29 iulie a fost proclamată Zi a Imnului Național al României.

Versurile poemului ‘Un răsunet’, care-l au ca autor pe poetul și militantul pașoptist Andrei Mureșanu (1816-1863), au fost adaptate melodiei mobilizatoare compusă, probabil, de Anton Pann (1793-1854) și au răsunat pentru prima dată sub denumirea ‘Deșteaptă-te, române!’, în 1848, în șcheii Brașovului.

În perioada 1991-1994, ‘Deșteaptă-te, române!’ a fost și imnul național al Republicii Moldova, înlocuit fiind în 1994 cu ‘Limba noastră’. Simbol al conștiinței, unității și demnității naționale, al libertății și independenței, Imnul Național este jurământul responsabil al prezentului în fața trecutului eroic și al viitorului ce trebuie clădit.

Ideea unui imn naţional s-a născut încă din 1840  în Principatele Române, când era cântat mai ales la festivităţile oficiale unde apărea domnitorul ţării. În anul 1881, cu prilejul încoronării regelui Carol I, poetul Vasile Alecsandri a scris textul „Imnului regal român”. Imnul s-a cântat în mod oficial pentru prima dată în România în anul 1884, la încoronarea regelui Carol I.

Imnul regal a fost înlocuit în 1948 de “Zdrobite cătuşe”, apoi de ,,Te slăvim, Românie !”  şi de imnul comunist “Trei culori”. Acestuia i-a luat locul după Revoluţie “Deşteaptă-te, române !”.  Versurile şi aranjamentul îi aparţin lui Andrei Mureşanu, iar Anton Pann este creditat ca autor al muzicii imnului. Cu toate acestea, Gheorghe Ucenescu, un dascăl la primul gimnaziu românesc braşovean susţinea că el este autorul muzicii.

Imnul de stat al României este alcătuit din unsprezece strofe. La ocazii festive se interpretează strofele 1, 2, 4 şi 11.

Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani!
Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soarte,
La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani!

Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume
Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,
Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian!

Înalţă-ţi lata frunte şi caută-n giur de tine,
Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii;
Un glas ei mai aşteaptă şi sar ca lupi în stâne,
Bătrâni, bărbaţi, juni, tineri, din munţi şi din câmpii!

Priviţi, măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine,
Româna naţiune, ai voştri strănepoţi,
Cu braţele armate, cu focul vostru-n vine,
„Viaţă-n libertate ori moarte!” strigă toţi.

Pre voi vă nimiciră a pizmei răutate
Şi oarba neunire la Milcov şi Carpaţi!
Dar noi, pătrunşi la suflet de sfânta libertate,
Jurăm că vom da mâna, să fim pururea fraţi!

O mamă văduvită de la Mihai cel Mare
Pretinde de la fii-şi azi mână d-ajutori,
Şi blastămă cu lacrimi în ochi pe orişicare,
În astfel de pericol s-ar face vânzători!

De fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă,
Oricare s-ar retrage din gloriosul loc,
Când patria sau mama, cu inimă duioasă,
Va cere ca să trecem prin sabie şi foc!

N-ajunse iataganul barbarei semilune,
A cărui plăgi fatale şi azi le mai simţim;
Acum se vâră cnuta în vetrele străbune,
Dar martor ne e Domnul că vii nu o primim!

N-ajunse despotismul cu-ntreaga lui orbie,
Al cărui jug din seculi ca vitele-l purtăm ;
Acum se-ncearcă cruzii, în oarba lor trufie,
Să ne răpească limba, dar morţi numai o dăm!

Români din patru unghiuri, acum ori niciodată
Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri!
Strigaţi în lumea largă că Dunărea-i furată
Prin intrigă şi silă, viclene uneltiri!

Preoţi, cu cruce-n frunte! căci oastea e creştină,
Deviza-i libertate şi scopul ei preasfânt.
Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,
Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost’ pământ!

M.I.