Promovate

Cenaclul literar „I. L. Caragiale” Ploiești nu a luat vacanță, continuând tradiția întâlnirilor bilunare la Clubul „Jazz Cafe” din municipiu, până când Filarmonica „Paul Constantinescu” își va relua stagiunea.

Astfel, luni, 24 iulie, într-o companie plăcută, reuniunea prezidată de Ioan Vintilă Fintiș și Florin Manole a fost un nou prilej de învățăminte literare, protagonistul întâlnirii fiind Robert Aristotel Avrigeanu.

Deschiderea evenimentului literar a fost făcută de Marian Zmaranda care, în stilul său caracteristic, a prezentat romanul lui Andrei Platonov, „Cevengur”, publicat la 60 de ani după scriere şi la mai bine de 30 după moartea autorului, un roman care va marca pentru totdeauna istoria literaturii.

Marian Zmaranda a precizat că volumul „Cevengur” a fost considerat de mulţi distopie, antiutopie, primind calificări dintre cele mai puţin stabile. De fapt, o mare problemă pentru receptarea acestui roman este dată de tendinţa de a-l cataloga. Totuși, rămâne unic, aparţine unui gen propriu şi respinge, pe rând, orice încercare de asemănare. Este povestea unor oameni singuri între oameni, drama naţiunii umane şi comedia erorilor de care nicio fiinţă de pe faţa pământului nu poate fi scutită. Oamenii mor cu multă simplitate şi se nasc în moduri dintre cele mai neînţelese, natura e încremenită – deşi soarele e, pentru o bună perioadă, singurul muncitor din zorii socialismului –, iar viaţa s-a mutat în idei. Din acest suflet de idei al unei omeniri bolnave îşi ţese Platonov povestea şi eroii, impresionând prin simplitatea cu care alcătuieşte din cuvinte simple vastul tablou al naturii umane, pe care autorul rus o pătrunde în cel mai personal mod cu putinţă. Poate tocmai de aceea, povestea acestor personaje îi va rămâne în minte veşnic vie, alături de puzderia de episoade tragi-comice care dau forţa firului epic al romanului. Concluzia finală fiind că această „cronică” a condiţiei umane, Cevengur, este istoria care schimbă suflete, stoarce lacrimi şi declanşează, în acelaşi timp, homerice hohote de râs.

Pentru prima dată în cadrul cenaclului nostru, Robert Aristotel Avrigeanu a lecturat „Matematica Spiritului”, un eseu despre filosofia spiritului omenesc, dintr-o perspectivă personală, din care cităm: „cum matematica are parametri ficși, dar în același timp ea a evoluat odată cu formele de expansiune a timpului,  pornind de la suma simpla 1+1 = 2 și ajungnd la ecuații și forme multiple de adunări, atingând în cele din urmă matematica pură”, tot la fel și „sufletul uman, odată cu evoluția și terminologia expansională a tendințelor moderne, s-a multiplicat în el însuși, căpătând unghiuri și oglinzi multiple ce nu pot intra într-o definiție șablonată.”

O selecție din poeziile lui Robert Aristotel Avrigeanu a fost recitată în stil inconfundabil de colega Mihaela Cătălina Popescu Taulet, care  a făcut încadrări stilistice și a avut și unele recomandări. Totodată, poetul Ioan Vintilă Fintiș, Florin Manole, Vladimir Chiper și Marian Zmaranda au mai expus considerentele lor față de creațiile poetice prezentate.

Președintele Cenaclului literar „I. L. Caragiale” Ploiești, Ioan Vintilă Fintiș, a citit pasaje din volumul „Retragerile (Poemul simfonic), publicate recent într-o revistă literară, comentate ulterior de către Ana Alice Neculea, Corneliu Leonida Chifu și Florin Manole, dar născând și controverse, pe cât de animate, pe atât de constructive, între Mihaela și Marian.

O seară frumoasă, desfășurată sub semnul colegialității literare, atât ca recomandări, dar și ca aprecieri, cenaclier vorbind, o seară a schimbului de păreri, de cărți, de reviste literare, de autografe.

Cenaclul „I. L. Caragiale” Ploiești este organizat sub tutela Asociației non-profit „24 PH ARTE” Ploiești, editor al revistei culturale 24pharte.ro.

Virgil Rădulescu

Angajarea României în al doilea război mondial (22 iunie 1941) – în baza apartenenţei la Pactul Tripartit (23 noiembrie 1940) şi a deciziei personale a generalului Ion Antonescu – a vizat refacerea integrităţii teritoriale a ţării, grav afectată în vara şi toamna anului 1940, când Basarabia, partea de nord a Bucovinei şi ţinutul Herţa, partea de nord-vest a Transilvaniei şi Cadrileterul (circa 100.000 kmp şi 7.000.000 de locuitori, reprezentând aproximativ 33 % din teritoriu şi din populaţie) au fost ocupate succesiv de către Uniunea Sovietică, Ungaria şi Bulgaria. Analizând contextul geo-strategic şi situaţia României după rupturile teritoriale din vara anului 1940, generalul Ion Antonescu, noul conducător al statului, a considerat că refacerea integrităţii teritoriale a ţării nu se putea realiza fără sprijinul Germaniei, la acea vreme cea mai mare putere militară din Europa.

În pofida tuturor nemulţumirilor apărute la diferite niveluri ale societăţii româneşti, determinate de regimul politic nazist şi de rolul decisiv jucat de Reich în răşluirea teritorială a României, Ion Antonescu a promovat, fără reţinere, din primele momente ale preluării puterii în stat, o politică de apropiere faţă de Germania – începută de regele Carol al II-lea, în vara anului 1940. Hitler fiind interesat de poziţia strategică importantă pe care o deţinea România în sud-estul Europei şi de marile rezerve de petrol de care aceasta dispunea, a luat în calcul participarea românească la războiul împotriva Uniunii Sovietice, cu toate că i-a acordat un rol secundar în planurile de război concepute.

În acest context, la 22 iunie 1941, atunci când Germania a atacat Uniunea Sovietică, generalul Ion Antonescu şi-a asumat singur responsabilitatea angajării ţării în război şi a cerut militarilor români, prin în celebrul ordin „Ostaşi, vă ordon: treceţi Prutul!” să dezrobescă din „jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi” şi să readucă „în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voievodali al Bucovinei”.

Deşi nu fusese consultat în legătură cu declanşarea ostilităţilor militare, regele Mihai I a trimis generalului Ion Antonescu (în prima zi de luptă) o telegramă prin care îşi exprima acordul cu acţiunea întreprinsă şi ura militarilor români „sănătate şi putere ca să statornicească pentru vecie dreptele graniţe ale neamului”. Declaraţii de adeziune la acţiunea întreprinsă de conducătorul statului au făcut şi liderii principalelor partide politice, reprezentanţii Patriarhiei şi Academiei Române, precum şi ai altor instituţii reprezentative ale statului, precum și foarte mulţi dintre comandanţii de mari unităţi române, care şi-au exprimat sentimentele patriotice şi şi-au mobilizat subordonaţii prin înflăcărate chemări la îndeplinirea datoriei faţă de ţară. „Este faza sfântă a reclădirii României Mari, zguduită atât de puternic de ultimele cataclisme – aprecia, în acest sens, generalul Ioan Sion, comandantul Diviziei 1 blindate. Mai mult ca oricând, astăzi, Ţara are nevoie de întreg sacrificiul nostru pentru a o face să retrăiască iarăşi între vechile ei hotare. Este idealul nostru, al tuturora, este idealul Patriei. Acest gând, adânc săpat în sufletul nostru, trebuie să constituie singurul crez pentru care toţi românii trebuie să luptăm”. „Ţara ne cheamă la lupta sfântă pentru dezrobire fraţilor din Basarabia şi Bucovina”, consemna și generalul Gheorghe Rozin, comandantul Diviziei 13 infanterie. La rându-i, generalul aviator Gheorghe Jienescu, ministru Secretat de Stat al Aerului, îndemna: „Tineret zburător: ţara întreagă aşteaptă de la voi întreg sacrificiul. A sosit ziua marilor înfăptuiri. Daţi faptei voastre motiv de legendă. Le-aţi făcut şi în timp de pace. Sunt sigur că le veţi face fără şovăire şi în timp de război, pentru a merita încrederea pe care Regele, Conducătorul şi Ţara au avut-o întotdeauna în voi. Tineret zburător: sună buciumile şi codrii răsună, urue cerul. În cântec de motoare, cântecul naţiunii, la arme, la manşe. Cu Dumnezeu înainte!”.

În cadrul Armatei „micile nemulţumiri – releva o sinteză a Corpului 3 armată – au dispărut şi fiecare este gata şi aşteaptă cu înfrigurare să-şi facă datoria faţă de ţară pentru restabilirea graniţelor noastre strămoşeşti… La toţi se poate vedea satisfacţia că, în sfârşit, au ocazia să arate opiniei publice că nu ei sunt vinovaţi de dezastrul de anul trecut şi să refacă prin munca şi jertfa lor România Mare a drepturilor noastre”. Mulţi comandanţii de unităţi şi mari unităţi sau simpli ofiţeri şi-au exprimat sentimentele prin sugestive declaraţii prin care şi-au mobilizat subordonaţii la îndeplinirea datoriei faţă de ţară.

Un mare aport în această lupta a avuto  stare de spirit în rândurile civililor, voluntariatul căpătând un caracter de masă, un mare număr de persoane, inclusiv din rândul ofiţerilor de rezervă şi din retragere solicitând reâncadrarea în armată. Numărul mare de cereri l-a determinat pe generalul Constantin Pantazi, ministrul Apărării Naţionale, să dea un comunicat prin care să roage populaţia „să nu mai facă astfel de cereri” şi să recomande ca fiecare “să-şi facă datoria în sfera de acţivitate, acolo unde se găseşte, contribuind astfel mai bine şi uşurând efortul pe front”.

Între voluntari s-au aflat tineri şi bătrâni, intelectuali şi oameni de rând. Numeroşi au fost şi militarii răniţi care, după vindecare, au refuzat să fie evacuaţi în ţară sau să efectueze concediul legal de recuperare, cerând să fie trimişi din nou pe front pentru „a-şi face datoria până la capăt”. În acest context, naţiunea română şi armata sa au acţionat exemplar pentru eliberarea teritoriilor răpite de sovietici cu un an în urmă.

1.139.594 oameni a fost înscrişi în planurile de mobilizare la 22 iunie 1941. Iniţial, acţiunile militare desfăşurate pe frontul românesc până la 2 iulie 1941 (împotriva armatelor 9, 18 şi independentă de Litoral) au avut un caracter de acoperire strategică, fiind concretizate prin constituirea unor capete de pod la est de Prut, în Basarabia, şi prin mici pătrunderi realizate în partea de nord a Bucovinei. Victoriile obţinute de armatele feldmareşalului Gerld von Runstedt la nord de mlaştinile Pripetului şi retragerea forţelor sovietice spre Uman au determinat (2 iulie 1941) trecerea la ofensiva propriu-zisă (ipoteza „München”), în cadrul căreia lovitura principală a executat-o Armata 11 germană.
Armata 3 română (comandant: generalul Petre Dumitrescu) a acţionat, în subordinea Armatei 11 germane, în nordul Bucovinei pe direcţia Storojineţ – Cernăuţi – Hotin, eliberând la 5 iulie Cernăuţiul – capitala istorică a Bucovinei, străveche cetate a lui Ştefan cel Mare. Revenirea trupelor române pe străvechile plaiuri bucovinene a fost primită cu bucurie de români. La 4 iulie 1941, la Tărnăuca, menţiona jurnalul de operaţii al Batalionului 10 vânători de munte, „steagurile şi culorile naţionale româneşti fâlfâie în bătaia vântului celei mai mari bucurii. Bătrâni, femei, copii, cu braţe pline de flori, cu ochii înlăcrimaţi de bucurie strigau din piepturile lor româneşti: Trăiască armata română, Trăiască România! Şi sărutau arma ostaşului român care i-a dezrobit. Au fost clipe de înălţare, clipe care au întărit curajul şi au îndârjit pe ostaşii români. Pretutindeni, prin satele pe unde am trecut, aceeaşi bucurie, aceeaşi veselie, aceleaşi manifestări româneşti curate”. Vestea eliberării Cernăuţiului (5 iulie 1941) a provocat în toată ţara un entuziasm „de nedescris”, după cum aprecia presa vremii. „Copii soldaţilor care au intrat în capitala Bucovinei acum 23 de ani – se arăta în ziarul „Universul” – intră azi, la rândul lor, în Cernăuţi, fraţi de sânge şi de suflet, cu pasul sprinten, cu ochi tineri, cu fruntea sus … Ne închinăm cu recunoştinţă adâncă şi sinceră pietate în faţa tuturor acelora care, prin sacrificiul lor, ne-au dat acest ceas istoric”.

Aceeaşi bucurie au manifestat românii bucovineni şi în timpul înaintării trupelor noastre spre Hotin, fosta cetate de hotar a lui Stefan cel Mare, eliberată la 8 iulie 1941. Elogiind jertfa vânătorilor de munte, care au reuşit “să înfigă din nou steagul românesc zidurile bătrânei cetăţi a lui Ştefan cel Mare”, generalul Petre Dumitrescu consemna următoarele în ordinul de zi dat pe Armata 3: “Mulţi dintre ostaşii acestei brigăzi îşi dorm somnul de veci pe aceste câmpuri de bătaie. Onoare lor! Să nu-i uităm!”. După eliberarea Hotinului, trupele române din zonă au fost dirijate spre zona Moghilev, în vederea participării la forţarea Nistrului şi a străpungerii liniei fortificate „Stalin”. Înaintând pe drumuri desfundate de ploi, uneori sub focul artileriei sovietice de dincolo de fluviu, dar primite pretutindeni cu „flori, pâine şi sare”, chiar de către populaţia satelor locuite de naţionalităţi, brigăzile 1, 2, 4 mixte munte şi 8 cavalerie au ocupat în timp util dispozitivul ordonat. Armata 11 germană (comandant: generalul Eugen von Schobert), în compunerea căreia au acţionat şi numeroase mari unități române, a eliberat partea centrală a Basarabiei, la nord de masivul Corneşti. Cooperarea de luptă româno-germană a avut ca rezultat înfrângerea trupelor sovietice din zona Bălţi și din masivul Corneşti, precum și ajungerea rapidă pe Nistru. Chișinăul – capitala Basarabiei – (și zona înconjurătoare) a fost eliberat (16 iulie 1941) prin acţiunea conjugată a Corpului 54 armată german (în compunerea căruia au acţionat şi trei divizii române), care a manevrat dinspre nord şi nord-vest, şi a Corpului 3 armată român, care a acţionat ofensiv dinspre sud-vest.

În timpul acţiunilor eliberatoare, sublocotentul Ştefan Marinescu din Divizia blindată română a înălţat pe turla bisericii “Sfânta Treime” tricolorul românesc. Seara, în jurul orelor 18, în oraş au pătruns şi primele elemente ale Diviziei 72 infanterie germane. Imediat, generalul Erik Hansen, comandantul Corpului 54 armată german, a menţionat următoarele într-o radiogramă trimisă generalului Ioan Sion: “Felicit divizia pentru frumosul success pe care l-a avut la cucerirea capitalei Basarabiei şi voi raporta conducătorului statului în acest sens”.

Eliberarea Chişinăului a constituit un prilej de bucurie pentru întreaga țară. Relevând semnificaţia momentului ziarul „Universul” consemna: “Hotarele ciuntite acum un an au fost reîntregite de ostaşul neînfricat al României. După Bucovina eliberată de sub jugul străin acum două săptămâni, iată că, numai după alte câteva zile cealaltă provincie robită – Basarabia a revenit la matcă”.

Momentul a oferit lui Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc, prilejul de a adresa un memoriu generalului Ion Antonescu prin care îşi exprima bucuria şi satisfacţia pentru că ,,am recâştigat două provincii frumoase şi că am readus milioane de suflete româneşti la vatra strămoşească”, acţiune în care ,,jertfa sângelui scump al armatei noastre glorioase a reparat ruşinea pe care cârmuitorii inconştienţi de pe vremuri au adus-o ţării noastre”. În continuare, liderul naţional-ţărănist se pronunţa împotriva continuării războiului pe teritoriul sovietic, apreciind că ,,ar fi prea pretenţios să credm că continuarea războiului germano-rus ar depinde de colaborarea noastră, precum este nu mai puţin pretenţios să proclamăm noi; România, război sfânt contra Rusiei, pentru organizarea ei internă, de stat şi socială.

Eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei s-a făcut prin lupta eroică a trei armate (1 şi 4 române şi 11 germană, cu 10 corpuri de armată – 7 române: 2, 3, 4, 5, 11, de munte şi de cavalerie şi 3 germane: 11, 30 şi 54 armată), care au avut în compunere 20 de divizii (14 române şi 6 germane), 3 brigăzi de munte, 4 brigăzi de cavalerie, 2 brigăzi de fortificaţii şi numeroase elemente neîndivizionate române. Trupelor terestre li s-au adăugat forţele Aeronauticii şi Marinei militare.

În cele 35 de zile de lupte armata română a angajat 473.103 militari (18 361 ofiţeri, 17.286 subofiţeri şi 437.456 trupă). Pierderile înregistrate (până la 31 iulie) s-au ridicat la 24.396 militari (5.011 morţi, 13.987 răniţi şi 4.487 dispăruţi. Un rol decisiv în restabilirea graniței pe Nistru a avut Armata 11 germană, Ion Antonescu (și nu numai el) recunoscânt, chiar atunci, că fără contribuție germană Basarabia și nordul Bucovinei nu puteau fi reîntregite. Bucuria a fost imensă în întreaga ţară.

Pretutindeni, pe imense pancarte, se putea citi „Români, dreptatea învinge!”, dar şi „Nici o brazdă nu se uită!”. Aluzia la Transilvania ocupată de unguri era evidentă. Aceasta cu atât mai mult cu cât, conducând lupta pentru consolidarea graniţei răsăritene a ţării, Ion Antonescu a avut în permanenţă privirea îndreptată şi spre Ardeal, transmiţând refugiaţilor transilvăneni (12 septembrie 1941): „Nici o brazdă românească nu se uită”.

I.T.

200 de tineri artiști lirici din întreaga ţară s-au înscris la Cursurile de Măiestrie Artistică oferite de soprana Mariana Nicolesco, aceștia disputându-și premii în valoare de peste 35 de mii de dolari. Concursul începe marţi, 25 iulie 2017, la Brăila, şi se va derula la Teatrul Municipal din localitate până în data de 6 august. 

„Această manifestare e mai mult decât un concurs de canto obişnuit. Este totdeodată competiţie, master class şi adevărat festival al muzicii. Iată ce o face incomparabilă şi unică.”, a declarat Mariana Nicolesco.

Concertul inaugural are loc de la ora 18.30 şi îi aduce pe scenă pe soprana Silvia Micu şi pe tenorul Ioan Hotea, acompaniaţi la pian de Alexandru Petrovici. Anul acesta festivalul îi are invitaţi pe pianistul Matei Varga, pe muzicologul Stephan Poen, pe membrii Corului Filarmonicii George Enescu, ansamblu dirijat de Iosif Ioan Prunner, dar şi pe dirijorul Marco Balderi. Vor cânta, de asemenea, tenorul Antonino Interisano, soprana Irina Baianţ, baritonii Matteo Suk şi Alexandru Constantin.
Juriul competiţiei este prezidat de Mariana Nicolesco şi îi are în componenţă pe Marco Balderi, Stanislaw Daniel Kotlinski, Felix Serraclara, Baoyi Bi, Eugenio Girardi, pe Stephan Poen, Myron Michailidis şi pe Flavio Trevisan. Concertul de Gală a Laureaţilor are loc duminică, 6 august 2017, de la ora 18.30.

Din 1995, când a fost creat Festivalul şi Concursul Internaţional de Canto Hariclea Darclée, au luat parte la aceste manifestări şi la Cursurile de Măiestrie Artistică peste 2.500 de artişti din 50 de ţări, de pe 5 continente.

În paralel cu competiţia de canto „Hariclea Darclée” de la Brăila, publicul este invitat la o conferinţă dedicată baritonului Nicolae Herlea, un recital de pian susţinut de pianistul Matei Varga, un spectacol de operă şi un concert pe Esplanada Dunării.

Evenimentul se derulează sub înaltul patronaj UNESCO.

Pictor și desenator, mare peisagist și portretist, Nicolae Grigorescu s-a născut la 15 mai 1838, în localitatea Pitaru, județul Dâmbovița.

Potrivit “Mic Dicționar Enciclopedic”, Ed. Univers Enciclopedic 2005, Nicolae Grigorescu este principalul ctitor al picturii moderne române, pe care o îndreaptă pe făgașul deschis de grupul pictorilor de la Barbizon, urmat de cel al impresioniștilor (“Toamnă la Fontainebleau”, “Paznicul de la Chailly”, “Maternitate”).

Site-ul grigorescu.artmuseum.ro, al Muzeului Memorial “Nicolae Grigorescu” din Câmpina, o secție a Muzeului Județean de Artă Prahova “Ion Ionescu-Quintus”, notează că Grigorescu este primul dintre fondatorii picturii române moderne, urmat de Ion Andreescu și Ștefan Luchian, devenit un simbol pentru tinerele generații de artiști care, în primele decenii ale secolului al XX-lea, căutau să identifice și să aducă la lumină valorile profund definitorii ale spiritualității românești.

A fost al șaselea copil al lui Ion și al Ruxandrei Grigorescu. În 1843, când îi moare tatăl, familia se mută la București, în Mahalaua Cărămidarilor, în casa unei mătuși.

Lucrează ca ucenic (1848-1850) în atelierul miniaturistului și pictorului de biserici ceh Anton Chladek (1794-1882), execută icoane pentru biserica din Băicoi (județul Prahova) și Mănăstirea Căldărușani. În 1856, realizează compoziția istorică “Mihai scăpând stindardul”, pe care o prezintă domnitorului Barbu Știrbei, împreună cu o petiție prin care solicită un ajutor financiar pentru studii.

Pentru sfiosul şi delicatul „Nicu” (aşa semna iconiţele), norocul s-a numit tabloul istoric „Mihai scăpând stindardul”, pus în vitrina unui zugrav, într-o mahala a Bucureştiului. Tabloul a fost văzut de beizadeaua Mitică-Ghica. I-a plăcut şi a ajuns cu „Nicu” la domnitorul Barbu Ştirbei, care i-a dat o sută de galbeni pe el. Dar pasul pentru cariera tânărului atât de modest şi talentat a fost uriaş. I se comandă lucrări la biserici şi toţi meşterii vor că Nicu să creeze chipurile sfinţilor, că „le face dumnezeieşte”. Toţi stareţii îl iubesc pe zugravul-minune şi ajunge la Agapia, în Moldova.

Dar faima sosea înaintea lui. Pentru trei ani, Grigorescu uită de gândul Parisului (unde voise să plece, dar fusese respins din lipsa de studii) şi lucrează frenetic la biserica Sfinţii Voievozi. Spre 1861, la finalul superbului capitol Agapia, i se spune „sfântul Nicu”, nu „meşterul Nicu”.

În anii 1856-1857, pictează biserica nouă a Mănăstirii Zamfira (județul Prahova), apoi, până în anul 1861, biserica Mănăstirii Agapia. La intervenția lui Mihail Kogălniceanu, care îi apreciază calitatea picturii, primește o bursă pentru a studia la Paris.

„Toată noaptea visam numai îngeri şi scene religioase. Erau zile când tot ce făceam mi se părea trist, fără viaţă, fără armonie; şi atunci îmi venea să las totul baltă şi să plec în lume. Intra o rază de soare şi deodată se lumina şi biserica şi sufletul meu. Pe atunci noi n-avem niciun fel de orientare în artă. Era o carte veche, cu slove chirilice, care ne da reţete de la Muntele Athos pentru prepararea culorilor şi câteva lămuriri despre vârsta, îmbrăcămintea, viaţa şi însuşirile fiecărui sfânt”.

Mănăstirea Zamfira, singura din județul Prahova, care mai păstrează pictura originală realizată de Nicolae Grigorescu. Mănăstirea este situată la jumătatea drumului dintre Ploiești și Vălenii de Munte, pe teritoriul comunei Lipănești, în satul Zamfira

Potrivit grigorescu.artmuseum.ro, în 1861, tânărul Grigorescu pleacă la Paris, unde intră la Școala de Belle-Arte, frecventând atelierul lui Sébastien Cornu (1804-1870), unde este coleg cu Auguste Renoir (1841-1919). Conștient de propriile-i lacune în formația artistică, va studia în primul rând desenul și compoziția. Părăsește însă curând acest atelier și, atras de concepțiile artistice ale Școlii de la Barbizon, se stabilește în această localitate, desăvârșindu-și educația picturală prin asimilarea experienței unor artiști ca Jean-François Millet (1814-1875), Camille Corot (1796-1875), Gustave Courbet (1819-1877) și Théodore Rousseau (1812-1867). Influențat de acest mediu artistic, Grigorescu este preocupat de însușirea unor modalități novatoare de expresie artistică, în atmosfera cultului pentru pictura “en plein air”, ce pregătește apropiata afirmare a impresioniștilor, menționează site-ul citat.

Participă la Expoziția Universală de la Paris din 1867 cu șapte lucrări, expune la Salonul parizian din 1868 tabloul “Țigăncușă”, revine de câteva ori în țară și, începând din 1870, participă la Expozițiile artiștilor în viață și la cele organizate de Societatea Amicilor Belle-lor-Arte. În anii 1873-1874, face călătorii de studii în Italia (Roma, Neapole, Pompei), Grecia și la Viena.

În 1877, este chemat să însoțească armata română în calitate de “pictor de front”, realizând la fața locului, în luptele de la Grivița și Rahova, desene și schițe ce vor sta la baza unor compoziții.

Din 1879 până în 1890 lucrează îndeosebi în Franța, fie în Bretania, la Vitré, fie în atelierul său din Paris. Revenit în țară, deschide mai multe expoziții personale la Ateneul Român, între anii 1891 și 1904. Din 1890, se stabilește în țară și se dedică preponderent subiectelor rustice, într-o nesfârșită variație a motivului, pictează portrete de țărănci, care cu boi pe drumuri prăfuite de țară și numeroase peisaje cu specific românesc.

Construiește, la Câmpina, o casă, devenită apoi muzeu, potrivit site-ului art-zone.ro. Își trăiește în această casă ultimii ani de viață, 1904-1907, aici găsindu-se și ultimul său atelier, notează grigorescu.artmuseum.ro. S-a retras la Câmpina împreună cu toată familia: soția sa, Maria Danciu, și fiul său, Gheorghe Grigorescu. A ales acest oraș pentru aerul său patriarhal și, mai ales, pentru împrejurimile de o inegalabilă frumusețe: malurile Prahovei, înconjurate de dealuri acoperite de o vegetație specifică, albastrul fără sfârșit al cerului, elemente pe care le întâlnim adesea în operele sale din această perioadă.

Casa, construită chiar de artist, a ars în timpul Primului Război Mondial deoarece, din nefericire, aici fusese stabilit Cartierul General German pentru întreaga zonă, iar, spre finalul războiului, un mare incendiu a distrus-o în întregime. O parte din obiecte, în special cele de la parter, au putut fi salvate, ceea ce a făcut posibilă reconstituirea casei artistului (atelierul, sufrageria, biblioteca) în perioada 1954-1955, Muzeul Memorial fiind deschis în 1957.

Tablourile expuse provin din patrimoniul inițial al casei memoriale a artistului sau sunt împrumutate din colecțiile Muzeului de Artă din Ploiești, ca și din acelea ale Muzeului Național de Artă al României. Reconstrucția s-a desfășurat sub directa îndrumare a fiului artistului, fotografiile din timpul vieții lui Nicolae Grigorescu fiind de mare ajutor. Planurile de reconstrucție au fost realizate de arhitectul câmpinean Popișteanu, iar Nae Goage, sculptor amator și, vreme de mai mulți ani, ucenic al artistului, a contribuit, alături de Gheorghe Grigorescu, fiul pictorului, la refacerea cât mai fidelă a clădirii.

Micul Dicționar Enciclopedic scrie că Grigorescu a revoluționat mijloacele de exprimare plastică ale picturii românești, promovate de pictura academică, cu cele mai libere, mai spontane, în tușe aparente și puternic vibrate, conforme viziunii moderne (“Pe malul Siretului”, “Fete torcând la poartă”, “Iarmaroc”). Are o prodigioasă activitate de pictor de icoane și biserici, lăsând să transpară în detaliile unor ample compoziții religioase vocația sa de peisagist (bisericile de la Băicoi, Mărginenii de Jos, Zamfira, Puchenii Mari și Agapia). Pictează scene din viața rurală, figuri și portrete de țărani într-o viziune idilică, evrei din târgurile moldovenești de odinioară, precum și numeroase portrete reprezentative pentru societatea românească a epocii (“Mocanul”, “Ciobănaș”, “Țărancă cu maramă”, “Evreul cu gâscă”, “Marele Ban Herescu-Năsturel”, “Portret de femeie”, “Autoportret”). Urmând în 1877 armatele românești pe front, Grigorescu a lăsat în schițe, desene, acuarele și tablouri, de un pronunțat dinamism, o mărturie impresionantă asupra Războiului de independență (“Atacul de la Smârdan”, “Convoi de prizonieri”, “Sentinela”). După 1880, elementele de factură impresionistă ale picturii sale se accentuează, imaginile câștigând în luminozitate și atmosferă, fără însă acea caracteristică disoluție a formelor, proprie impresionismului, ci păstrându-le construcția (“Pescăriță la Granville”, “Bătrână la Brolle”, “Car cu boi pe înserat”). În ultimii 10-12 ani de viață, pictura lui Grigorescu este marcată de prevalența tonului foarte deschis al luminii, față de intensitatea pigmentară a culorii (“Car cu boi la Orații”, “Întoarcerea de la bâlci”).

În 1899, este ales membru al Academiei Române, fiind primul artist plastic căruia i se face această onoare.

Se stinge din viață la 21 iulie 1907, la Câmpina.

C.A.

„Ce să fac, părinte, că eu, când le văd așa dezbrăcate și cu picioarele așa frumoase… Să umblu cu ochii închiși pe stradă?”. „Nu, taică, nu, că ai să cazi în canalizare și ai să-ți rupi gâtul… Să te uiți și să zici: „Doamne, dacă picioarele ei sunt așa de frumoase, dar Tu, Care le-ai făcut, cum trebuie să fii?”

D`apoi, la privire ne-a dat părintele Cleopa leac. Că zicea un student de la ASCOR: „Ce să fac, părinte, că eu, când le văd așa dezbrăcate și cu picioarele așa frumoase… Să umblu cu ochii închiși pe stradă?”. „Nu, taică, nu, că ai să cazi în canalizare și ai să-ți rupi gâtul… Să te uiți și să zici: „Doamne, dacă picioarele ei sunt așa de frumoase, dar Tu, Care le-ai făcut, cum trebuie să fii?”.

Omule, când ai înălțat gândul la Dumnezeu se rezolvă problema! E frumoasă, bat-o vina, e dezbrăcată, dar eu sunt omul lui Dumnezeu și vreau o soție mai învelită, mai ascunsă, care să se păstreze pentru mine și să nu facă prea mult probe înainte! Eu nu cred că vreun mire poate să fie fericit cu o mireasă campioană la căsătoriile de probă! Ce-ai simți dacă mireasa ta ți-ar spune în noaptea nunții: „Iubitule, ești cel mai bun. Am probat 215 și ești cel mai bun dintre ei!”. Eu nu cred că există asemenea performanțe, cu proba asta care se propune acum, dar la asta ajungem dacă nu înțelegem gravitatea păcatului curviei care poate fi făcut și cu gândul, cu imaginația!

Să ne uităm mult la icoane și să ne gândim la Dumnezeu. Fetele să se uite în ochii Maicii Domnului, nu în oglindă. Dacă te uiți în oglindă, ți se pare că arăți bine. Uită-te la Maica Domnului: „Maica Domnului, îți place buricul meu?”. Și dacă Maica Domnului zice: „Da, fetița mea, du-te cu el dezvelit la școală și la biserică!”, atunci du-te… Dacă nu, pune-ți haina pe tine, că habar nu ai câte păcate faci cu acest buric gol al tău. Nu știi ce fac cei pe care îi ispitești cu trupul tău în gândul lor! Și te mai crezi și fată cuminte!

Iar cu impulsurile, primul lucru pe care trebuie să-l facem este să recunoaștem că le avem. Maică, așa ne-a făcut Dumnezeu, așa e firea omului după cădere și nu se schimbă până nu devenim sfinți. Toți avem, din naștere, impulsuri de-astea, de la găină până la om… E impulsul vieții care ne cheamă, ne trage să nu-i oprim cursul. Că ar rămâne pământul fără viață. Avem aceleași impulsuri ca și animalele, dar avem putere și chemare să le folosim ca oameni. Dacă nu știm să fim oameni, ne vom lăsa trăiți de ele ca și dobitoacele. Când apare impulsul, să zici: Stai, că eu sunt om, la mine alta e rânduiala!

M-a întrebat un tânăr, mă iertați părinților, într-o școală: „Așa-i că e plăcut să faci sex în grup?”. Și i-am răspuns: „Măi, copile, drept să-ți spun, nu știu. Dar cred că e plăcut, de vreme ce vedem prin spațiile verzi agitându-se toți câinii din cartier în jurul câte unei cățelușe aflate în călduri… Numai că la oameni e altă rânduială, nu ?”. Apoi, să vă învăț și pe dumneavoastră ce l-am învățat pe el: nimeni nu poate face sex. Sexul e făcut de Doamne-Doamne, te-ai născut cu el și e pus în păstrare acolo în chiloței, lucru sfințit, măi, copile. Prin el te-ai născut pe această lume. Dacă semincioara aia nu nimerea cealaltă semincioară nu erai tu, ci era altul și nu te bucurai acum de tine! Acela e organul omenesc prin care lucrează Dumnezeu cu omul ca să aducă acum și aici oameni noi pe lume. Dumnezeu l-a făcut pe om creator, ca El împreună cu omul să aducă pe lume oameni noi. Mai ales împreună cu femeia. Ce minune. Că și bărbatul contribuie acolo, sigur, însămânțează, pe urmă ară de jur-împrejur, închide poarta, păzește pe afară. Dar femeia se lasă mâncată de omul cel nou. Fiul o mănâncă pe dinăuntru, după aceea o mănâncă pe dinafară, pe urmă îi mănâncă zilele… Apoi, se mai și însoară cu o penticostală, îi mănâncă viața toată… E greu tare, dar asta e, ne dăm spre mâncare pe noi înșine, ca celălalt să aibă viață. Și toată asta pornește de acolo. Și suntem responsabili. Ce ai făcut cu sămânța ta? Nu vedeți în unele biserici, pe iconostase, în arborele lui Iesei cum a crescut ca om din coapsele lui Iesei? Uitați-vă de unde și-a luat firea omenească! Aveți grijă! Este lucrul lui Dumnezeu acolo și trebuie păstrat cu grijă. Răspundem pentru tot ce și cum facem. Nu ne jucăm cu focul.

Apoi, impulsurile acestea sunt animalice, sunt în noi pentru că noi suntem microcosmos. Avem toate fiarele și dobitoacele în noi, dar ca să le stăpânim și nu să ne lăsăm stăpâniți de ele. Nu vă uitați la cei care vă spun că e bine, că e firesc, că e sănătos. E firesc și sănătos pentru pisici să se lase conduse de aceste porniri, nu și pentru om. Noi suntem oameni, trebuie să le îmblânzim cum fac sfinții cu leii, să ne stea leul la picioare. Impulsurile acelea la un băiat de 17-18 ani și la o tânără sunt ca niște lei care pot să ne devoreze. Nu poți nici să-i dresezi, nu poți nici să-i închizi în grădini zoologice, poți numai să-i îmblânzești dacă tu te sfințești, te înduhovnicești. Și să accepți că ai impulsuri și să accepți că Dumnezeu știe că ai asta și că îți dă putere să le stăpânești. Și să nu-ți otrăvești sufletul cu privirea la lucruri nerușinate, pentru că ce vede ochiul se transmite la hipotalamus. Eu nu știu, iertați-mă, dacă sunt specialiști în sală, e un talamus de acesta pe acolo, care se ocupă cu ce e plăcut și ce e neplăcut. Și ăla nu judecă maică, ăla zice: „Hi, ce frumoasă e… a început nunta!”. Și repede trimite comenzi să primești hormonii și puterile de care ai nevoie ca să trăiești nunta. Și, dacă „mireasa” e on line sau pe hârtie, tu te perpelești în focul poftei până cazi în mocirla păcatului. Stai, ce să mai faci, n-ai încotro! Să nu te mai uiți, aia să faci! Să te păzești, să te aperi, să fii stăpân pe tine și, mai ales, să strigi la adevăratul tău Stăpân, Dumnezeu! Cum să faci să nu te uiți? Un părinte dădea un leac. Astăzi, când pornografia a crescut atât de mult și când nu putem să umblăm cu ochii închiși, că ne calcă tramvaiul, cădem în canalizare, să privim fără să judecăm și să ne ducem acasă să ne vindecăm privirea uitându-ne la icoane, privindu-L pe Cel prezent acolo și spunându-I toată neputința și durerea noastră. Nu vedeți ce foame de icoane s-a făcut în viața noastră? Cum ne umplem pereții? Înainte era o icoană în casă și eram bucuroși. Acum punem icoane peste tot. De ce? Ca să contracarăm această violență, această violență drăcească care vine peste noi.

Așadar, nu se face sex. Sexul ți l-a făcut Dumnezeu și tu îl folosești mai mult sau mai puțin după voia lui Dumnezeu, adică mai mult sau mai puțin adecvat. Și tu răspunzi de ce ai făcut cu mâna ta, ce ai făcut cu ochii tăi, ce-ai făcut cu piciorul tău, ce-ai făcut cu ce numești tu sex. Dumnezeu te întreabă ce ai făcut cu darurile Lui. Tot ce a făcut Dumnezeu e minunat! Urâtul e făcut de noi. Noi nu putem face decât să ne bucurăm mulțumind de darul vieții și al creației, sau să profanăm totul mutilându-ne pe noi înșine pentru vecie! Să nu ne jucăm cu focul, pentru că ofertele răului sunt foarte mari, dar prețul, costul e boală și suferință acum, și moarte la capătul lor! Eu ascult atâtea suspine, atâția tineri, atâția copii care vor să scape de păcat, de păcatul masturbării, de păcatul pornografiei, și părinții lor nu știu nimic. E jale! Dar te poți ridica! Acum! Dumnezeu te-a făcut să stai drept, în picioare!

Doxologia

Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen, rege al României (1914-1927); nepot de frate al regelui Carol I, i-a succedat acestuia, în 1914, la tron; în 1916 a susţinut intrarea României în război de partea Antantei, împotriva Puterilor Centrale (fapt pentru care a fost numit, în ţară, Ferdinand cel Leal, dar a fost dezavuat de familia de Hohenzollern); de numele său se leagă şi Marea Unire de la 1 Decembrie 1918; la 15.X.1922 a fost încoronat, la Alba Iulia, ca rege al tuturor românilor; după înfăptuirea României Mari, a sprijinit toate iniţiativele menite să ducă la importante transformări în viaţa economică, social-politică şi culturală a ţării; membru de onoare al Academiei Române (1890); preşedinte de onoare şi protector al Academiei Române (1914-1927); a fost înmormântat în pronaosul Mănăstirii Curtea de Argeş (n. 1865).

Alteţa Sa Serenisimă Principele Ferdinand Victor Albert Meinrad de Hohenzollern-Sigmaringen a văzut lumina zilei la Sigmaringen, la 24 august 1865, fiu al Principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen (1835–1905), pretendent la Tronul Spaniei, şi al Infantei Antonia a Portugaliei, Principesă de Bragança şi de Saxa-Coburg-Gotha (1845–1913).

El a studiat la Școala Militară din Kassel, la Universitatea din Leipzig, la Universitatea din Bonn şi la Şcoala Superioară de Ştiinţe Politice şi Economice din Tübingen.

Principele Ferdinand a venit prima oară în România în anul 1881, la vârsta de 15 ani. A stat la Palatul Cotroceni, împreună cu tatăl lui, Leopold, și fratele lui mai mic, Carol. Cei trei au fost prezenți la ceremoniile Încoronării. Palatul Cotroceni, destinat în anul 1889 de Regele Carol I pentru a fi reședința Principelui Moștenitor, va fi casa lui Ferdinand și a Mariei până la sfârșitul vieții. Palatul Cotroceni este locul unde vor copilări Carol, Elisabeta, Mărioara, Nicolae, Ileana și Mircea, copiii cuplului princiar moștenitor.

La 14 noiembrie 1886, Principele Ferdinand este încorporat sublocotenent în Armata României, în cadrul Regimentului 3 linie (infanterie). A fost ofițer al Armatei Române timp de 38 de ani, trecând în patru decenii de la gradul de sublocotenent la cel de mareșal.

Ferdinand devine oficial Principele de Coroană al României în noiembrie 1888, la 23 de ani. Ferdinand rămâne Principe Moștenitor timp de 26 de ani și arată o extraordinară loialitate Regelui Carol I, pregătindu-se discret, măsurat și temeinic pentru a prelua pe creștet Coroana de Oțel a României.

Principele Ferdinand sosește oficial în România, la 19 aprilie 1889, în uniformă de sublocotenent, și este primit la Gara de Nord de Regele Carol I și de Regina Elisabeta. La 10 mai 1891, la jubileul domniei unchiului său, Ferdinand este avansat la gradul de căpitan.

Regele Carol I face o vizită în noiembrie 1892 la Londra și Windsor, în care cere Reginei Victoria mâna Principesei Maria de Edinburgh pentru nepotul lui, Ferdinand. Carol I primește cu acea ocazie Ordinul Jartierei.

Ferdinand s-a căsătorit la Sigmaringen, în ziua de 10 ianuarie 1893, cu Principesa Maria a Marii Britanii şi Irlandei, Principesă de Edinburg și Principesă de Saxa-Coburg-Gotha.

În 1896, Principii Moștenitori Ferdinand și Maria reprezintă Familia Regală română la încoronarea Țarului Nicolae al II-lea.

Ferdinand I a urcat pe Tron la 28 septembrie/ 11 octombrie 1914 şi a domnit timp de 13 ani, până în ziua morții, 20 iulie 1927. Loialitatea sa față de țară, tăria convingerilor sale și felul ireproșabil în care servește Națiunea și Coroana îi aduc numele de ,,Ferdinand cel Loial”. Domnia Regelui Ferdinand a fost marcată de două evenimente majore în istoria ţării: Primul Război Mondial şi Marea Unire ce a urmat războiului.

Ferdinand I a fost un distins militar. Înainte de venirea în România, el a fost sublocotenent în Regimentul I al gărzii regale din Potsdam. În anul 1913, Principele Moștenitor Ferdinand a condus armata română în campania din Bulgaria.

După doi ani de neutralitate, în urma deciziei din 14/27 august 1916 a Consiliului de Coroană, prezidat de Rege, România a intrat în război, la 14/27 august, alături de Antanta (Franţa, Marea Britanie, Rusia, Italia). Regele Ferdinand va fi numit „cel Loial“ pentru că, deşi născut german şi rudă apropiată a Împăratului Germaniei, a aşezat interesul României mai presus de legătura lui de sânge şi a luptat împotriva ţării lui de origine. Profund religios, sensibil şi cu un înalt simţ moral, Regele a luat această hotărâre printr-un mare sacrificiu personal, respectându-şi astfel promisiunea de a fi „un bun român“, făcută în jurământul depus în faţa Parlamentului, la întronare. În preziua Consiliului de Coroană decisiv, Regele îi spunea lui Titu Maiorescu, om politic conservator filogerman, care încerca să îl convingă să nu aleagă alianţa cu Antanta: „După lupte teribile care s-au dat în mine, sacrific totul pentru binele patriei.“28

Un sacrificiu regal, care a făcut-o pe Martha Bibescu să îl asemuiască pe Rege cu Sfântul Meinrad, pustnic născut în familia de Hohenzollern şi ucis pe la anul 861. Regele Ferdinand nu şi-a sacrificat pentru România numai familia, ci şi credinţa: din cauză că nu îşi botezase copiii în rit catolic, a fost excomunicat de Papă29, lucru dureros pentru un catolic fervent ca el, care interiorizase perfect deviza familiei sale: Nihil sine Deo („Nimic fără Dumnezeu“). Același lucru urma să se întâmple în anul 1948 cu Regina Ana, excomunicată de Papă pentru că Regele Mihai I a refuzat să-și boteze copii în rit catolic. Dar, aşa cum spunea Eugen Wolbe: „Regii României se trag dintr-un neam princiar pentru care a aduce sacrificii unor valori ideale a însemnat, de când se ştiu ei, ceva ce se înţelege de la sine.“30

Începutul războiului nu a fost favorabil României, care a pierdut sudul ţării şi Capitala. Familia Regală şi autorităţile statului au fost nevoite să se refugieze la Iaşi, Regele Ferdinand rămânând garanţia independenţei ţării şi sprijinul moral al soldaţilor şi al populaţiei civile afectate de înfrângere, epidemii şi foamete. În pragul dezastrului militar, renegat de familia sa din Germania şi confruntat cu moartea propriului copil, Mircea, în 1916, Regele Ferdinand nu şi-a pierdut credinţa în forţa de redresare a naţiunii sale. În Iaşii refugiului a fost creată Fundaţia „Regele Ferdinand I“.

Sprijinul misiunii militare franceze conduse de generalul Berthelot a dus la refacerea armatei române, care şi-a demonstrat eroismul, sub comanda generalilor Alexandru Averescu şi Eremia Grigorescu, în bătăliile de la Mărăşti (11/24 iulie – 19 iulie/1 august 1917) Mărăşeşti (24 iulie/6 august – 21 august/3 septembrie 1917) şi Oituz (26 iulie/8 august – 9/22 august 1917). Regele nu a ratificat pacea separată cu Puterile Centrale (semnată la 24 aprilie/7 mai 1918), soluţie la care apelase guvernul de la Bucureşti din cauza pierderii sprijinului Rusiei, ce intrase în nefasta zodie a revoluţiilor. Mersul războiului a schimbat însă soarta României, aducându-i victoria şi alipirea provinciilor istorice aflate în afara Statului român. Regele rămăsese, pe tot parcursul războiului, alături de armata sa, prin desele vizite pe front şi repetatele încurajări şi promisiuni în legătură cu schimbările majore care aveau să fie înfăptuite, după încheierea conflictului. La 13 august 1917, într-o proclamaţie adresată armatei şi poporului, Regele spunea: „Oricât am suferi, trebuie să urmăm soarta şi să asigurăm menirea neamului nostru.“31 Încă de la 26 septembrie/ 9 octombrie 1916, Regele instituise cel mai înalt ordin militar de război din România, Ordinul „Mihai Viteazul“.

După război, Ferdinand I, supranumit şi „Întregitorul“, a văzut împlinirea visului românilor, prin Unirea succesivă a Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Ţara. În urma prăbuşirii Imperiului ţarist, Sfatul Țării de la Chişinău a votat, la 27 martie/9 aprilie 1918, cu 86 de voturi pentru, 3 contra şi 36 de abţineri, alipirea Basarabiei la România, act confirmat prin Decretul Regal din 10 aprilie 1918. Se împlinea astfel dorinţa patrioţilor români din Basarabia, reprezentaţi de figuri ca Pantelimon Halippa, Ion Pelivan sau Ion Inculeţ. La 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei, din Cernăuţi, vota alipirea Bucovinei la România, act confirmat de Regele Ferdinand, prin Decretul Regal din 19 decembrie 1918; printre fruntaşii unionişti din Bucovina s-au aflat: Iancu, cavaler de Flondor, Sextil Puşcariu, Dionisie Bejan, Ion Nistor. Adunarea Naţională de la Alba Iulia, la care au participat 1.228 de delegaţi şi au asistat peste 100 000 de români, a exprimat vocea naţiunii. La 18 noiembrie/1 decembrie 1918, se hotăra Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului cu Ţara, act confirmat de Rege, prin Decretul Regal de la 13 decembrie 1918. Printre personalităţile care au lucrat pentru Unirea Transilvaniei cu Ţara s-au numărat Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Gh. Pop de Băseşti, Vasile Goldiş, Ştefan Cicio Pop, Ion Flueraş, Theodor Mihali și Aurel Vlad. Toate cele trei alipiri au fost ratificate de Parlamentul României, la 31 decembrie 191932.

La Versailles, pe data de 28 iunie 1919, România semna Tratatul de Pace cu Germania. Au urmat tratatele cu Austria (Saint Germain-en-Laye, 10 decembrie 1919), Bulgaria (Neuilly-sur-Seine, 27 noiembrie 1919), Ungaria (Trianon, 4 iunie 1920) şi Turcia (Lausanne, 24 iulie 1923). După Conferinţa de Pace de la Paris, România Mare beneficia de recunoaşterea majorităţii statelor lumii.

La 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, Ferdinand I a fost încoronat Rege al tuturor românilor, alături de Regina Maria. În timpul slujbei oficiate de Patriarhul Miron Cristea au fost sfinţite coroanele (vechea Coroană de Oţel a Regelui Carol I, pentru Ferdinand, şi o coroană nouă, din aur, pentru Maria) şi binecuvântaţi Suveranii. Afară, Regelui şi Reginei li s-au aşezat pe umeri purpura şi hermina, iar pe creştet, coroanele. Încoronarea a fost urmată de 101 salve de tun şi de ovaţiile asistenţei. În discursul său, Regele Ferdinand a spus:

Punând pe capul meu, într-această străveche cetate a Daciei romane, coroana de oţel de la Plevna, pe care noi şi glorioasele lupte au făcut-o pe veci coroana României Mari, mă închin cu evlavie memoriei celor care, în toate vremurile şi de pretutindeni, prin credinţa lor, prin munca şi prin jertfa lor, au asigurat unitatea naţională, şi salut cu dragoste pe cei care au proclamat-o într-un glas şi o simţire, de la Tisa până la Nistru şi până la Mare.

Domnia Regelui Ferdinand a adus consolidarea rapidă a ţării, prin unificarea administrativă, proclamarea sufragiului universal, egal, direct şi secret (până atunci se votase pe baza colegiilor cenzitare, aşadar în funcţie de avere) şi reforma agrară din 1921. Legea pentru reforma agrară, din 17 iulie 1921, prevedea exproprierea marilor moşii şi împroprietărirea combatanţilor din Marele Război, a invalizilor, văduvelor şi orfanilor de război şi a ţăranilor fără pământ. În urma acestei reforme radicale, mica proprietate agricolă a devenit predominantă în România. Nu trebuie uitat că această reformă a fost promisă de Rege soldaţilor în timpul războiului, ea putând fi aplicată datorită votului unui Parlament dominat de marii proprietari funciari. Caz unic în istorie, o reformă agrară de o asemenea amploare a fost făcută de înşişi proprietarii terenurilor33.

În iunie 1925 era votată legea pentru unificare administrativă. Punerea împreună a unor provincii cu sisteme administrative şi cu mentalităţi atât de diverse a fost un proces complicat, iar rapiditatea cu care România a atins omogenitate administrativă, la doar câţiva ani de la Marea Unire, reprezintă o performanţă notabilă.

Cea mai importantă operă legislativă din timpul domniei Regelui Ferdinand rămâne noua Constituţie, publicată în Monitorul oficial la 29 martie 1923 şi care înlocuia vechiul act fundamental de la 1866, oferind României stabilitate și un remarcabil cadrul legislativ de dezvoltare.

În domeniul politicii externe, obţinerea recunoaşterii României Mari a fost o izbândă istorică. După război, diplomaţii români au lucrat pentru crearea unei reţele de alianţe regionale care să aducă stabilitatea în Europa centrală şi sud-estică: Mica Înţelegere formată din România, Cehoslovacia şi Iugoslavia (1921) şi Înţelegerea Balcanică formată din România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia (1934). Deloc neglijabil este rolul României în stăvilirea bolşevizării acestei părţi a Europei, prin înlăturarea de la putere a regimului Béla Kun de la Budapesta (în 1919, România răspundea atacurilor maghiare şi ocupa Budapesta, la 4 august; retragerea a avut loc începând cu 16 noiembrie). Un pas important în formarea sau întărirea legăturilor Regatului României cu lumea a fost trimiterea Principelui Moștenitor Carol, în anul 1920, într-un turneul mondial care a durat șapte luni și în timpul căruia moștenitorul Tronului a făcut înconjurul globului. O carte despre această remarcabilă izbândă diplomatică românească a apărut anul acesta, la Editura Corint.

În timpul domniei Regelui Ferdinand, viaţa politică românească a fost dominată de Partidul Naţional Liberal, al cărui şef necontestat, Ion I.C. Brătianu, a fost cel mai apropiat colaborator al Regelui şi unul dintre artizanii Marii Uniri. După alipirea Transilvaniei, PNL avea să fie concurat de Partidul Poporului al mareşalului Averescu şi de Partidul Naţional Ţărănesc, moştenitorul Partidului Naţional din Transilvania.

În literatură s-au remarcat, în această perioadă, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Ionel Teodoreanu, Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Ion Barbu, George Bacovia și Mateiu Caragiale și Al. Philippide. Lumea culturală românească a fost animată de dezbaterea dintre „modernişti“, care pledau pentru necesitatea continuării drumului României conform modelelor oferite de Occident (adepţi ai acestui curent au fost Eugen Lovinescu, Ştefan Zeletin sau Garabet Ibrăileanu), şi „tradiţionalişti“, care puneau accent pe necesitatea conservării şi dezvoltării specificului românesc (printre promotori, Nichifor Crainic şi Lucian Blaga)34.

Pecetea Regelui era expresia statalităţii, a identităţii naţionale. Unirea a fost o alăturare de populaţii cu aceeaşi identitate, o sublimă punere laolaltă culturală, de conştiinţe şi de voinţă. Totuşi, evenimentul nu ar fi avut împlinire statală fără parafa şi existenţa instituţiei Coroanei. Şeful statului era, în modelul acela de cârmuire, un om în care se încarnau identitatea şi statalitatea. În acest sens, istoria modernă a României a oferit Europei doi lideri model: Carol I şi Ferdinand I. De fapt, se poate spune şi contrariul: Europa a fost cea care i-a dăruit, pe cei doi, României.

Fiecare ţară europeană a primit Unirea în conformitate cu interesele proprii. Casele Regale europene au avut întotdeauna legături indisolubile, dar interesul ţării lor a primat mereu. În deciziile de după 1918, o importanţă majoră au avut cancelariile prezidenţiale sau Guvernamentale. Vizitele Reginei Maria la Prim-ministrul francez Georges Clémenceau şi la Președintele Republicii franceze Raymond Poincaré sunt un exemplu edificator. Paradoxal, izbânzile politice și diplomatice ale Reginei Maria (cea din Franța anului 1919 și cea din Statele Unite în 1926) veneau într-o epocă în care Coroanele europene, mai ales cele imperiale, începuseră să cadă.

Performanţa politică a Marii Uniri a fost posibilă prin manifestarea, la momentul potrivit, a unor virtuţi publice de care avem exact aceeaşi nevoie şi în prezent. În anul 1918, România, în afara fericirii istorice de a se vedea întregită, a avut de făcut faţă unor realităţi dramatice: în război murise o zecime din populaţia ţării (mai ales bărbaţi tineri), pe teritoriul naţional funcţionau patru sisteme administrative și juridice, patru monede diferite şi patru sisteme diferite de învăţământ. Cu toate acestea, în numai zece-cincisprezece ani, România a ajuns din urmă Belgia şi Elveţia. A fost un moment de inspiraţie şi de concentrare a energiilor, binefăcător şi productiv.

De patriotism, viziune, modele, spirit de răspundere și de personalități respectabile în viața publică avem exact aceeași nevoie și astăzi, în anul 2016, când sărbătorim 150 de ani de la crearea Dinastiei Regale române.

Deşi discret şi reţinut, Ferdinand I a acceptat să reprezinte personal România în câteva vizite europene. Regele şi Regina au vizitat Polonia în iunie 1923, iar în anul 1924 suveranii au efectuat patru vizite oficiale în Europa Occidentală: Franţa în luna aprilie, Elveţia în luna mai (au fost primii monarhi care au vizitat sediul proaspăt înfiinţatei Ligi a Naţiunilor de la Geneva), apoi Belgia şi Marea Britanie.

Una dintre marile dureri ale Regelui a fost incapacitatea fiului său cel mare, Principele Carol, de a pune interesele naţionale şi dinastice deasupra pasiunilor. În cele din urmă, Ferdinand l-a desemnat ca urmaş la Tronul României pe nepotul său, Mihai. Într-o scrisoare trimisă, la 15 iulie 1927, preşedintelui Consiliului de Miniştri, Regele îşi exprima ultima  dorinţă: aceea ca Mihai să-i urmeze la Tron, ajutat de Principele Nicolae, ca Regent. Ferdinand îl ruga pe fiul său cel mare, Carol, să respecte situaţia creată prin însăşi renunţarea lui la drepturile dinastice.

Regele Ferdinand a fost un pasionat botanist, iar analizele sale pertinente îi surprindeau chiar şi pe specialiştii în domeniu. A avut o vastă cultură și nu făcea caz de ceea ce ştia, dintr-o delicateţe ieşită din comun. Cunoştea mai multe limbi, printre care greaca veche şi ebraica. Învăţase şi limba română, încă din timpul studenţiei. Îi plăcea mult să călătorească şi să vâneze. Îl preocupau heraldica, numismatica și filatelia. Nu agrea protocolul şi prefera discuţiile pe teme de istorie, biologie sau filologie. A fost Protector şi preşedinte de onoare al Academiei Române, iar în 1905 a fost ales preşedinte al Societăţii de Turism Român35.

Regele Ferdinand I moare, după o lungă suferinţă, în ziua de 20 iulie 1927, la ora două şi cincisprezece minute, la Sinaia, în vârstă de aproape şaizeci şi doi de ani, cu Regina Maria şi patru dintre copii alături36. Câteva decenii mai târziu, în aceeaşi zi a anului 1983, avea loc căsătoria civilă a Principesei Elena, fiica Regelui Mihai, cu Robin Leslie Medforth-Mills. Funeraliile naţionale ale Regelui Ferdinand au fost un eveniment la care au participat zeci de mii de români. Ei şi-au arătat, astfel, iubirea şi recunoştinţa pentru suveranul lor „cel Loial“. Ferdinand I este înmormântat la Curtea de Argeş, alături de unchiul şi mătuşa lui. La serviciul religios de la Curtea de Argeş au participat, în ziua de 24 iulie 1927, 40 000 de oameni. La puţin timp după suveranul pe care îl slujise cu credinţă avea să se stingă şi Ion I.C. Brătianu, unul dintre cei mai importanţi oameni de stat din istoria României.

În 1914, la venirea pe Tron a Regelui Ferdinand, România avea 7.7 milioane de locuitori şi un teritoriu de 137 000 km2. La moartea lui, ţara număra 17.1 milioane de locuitori şi se întindea pe 295 049 km2. Paradoxurile istoriei şi Providenţa au decis ca acest principe discret şi cultivat să înfrunte un război mondial, să facă alegeri dureroase, să treacă prin boli grele şi chiar prin atentate puse la cale de bolşevici. Tot Providenţa a vrut însă ca Regele Ferdinand să-şi întRegească ţara şi să fie încoronat Rege al tuturor românilor. În Oameni care au fost, Nicolae Iorga scria: „Cel mai mare moment din istoria noastră va rămâne legat de numele lui“.

Regele Ferdinand a avut singura măreţie care rezistă vremurilor: cea dată de bunătate și de profunzime.

În ceea ce ne privește pe noi, autorii volumului, prima calitate a Regelui Ferdinand I care ne impresionează este devotamentul său fără limite față de Regele Carol. Principele Ferdinand avea 15 ani atunci când unchiul său i-a spus că dorește să-i pună pe umeri o mare răspundere. Fără prea multe cuvinte, Ferdinand și-a urmat cu sfințenie unchiul și Suveranul, consacrând fiecare zi a vieții lui, până la capăt, României și legământului făcut Regelui său. Carol I nu a avut vreodată un soldat mai credincios decât Ferdinand. Respectuos, pătruns de admirație și devotament, născut pentru a servi Coroana, Ferdinand nu a fost doar un Rege-model, ci și un principe moștenitor-model. O astfel de fidelitate față de Rege am întâlnit-o, în familia noastră, doar la Regina Ana.

La 24 august, anul trecut, am aniversat în țară 150 de ani de la nașterea Regelui Ferdinand al României. Tinerii români de astăzi au în al doilea Rege al dinastiei noastre un model de modestie, curaj, spirit de răspundere, devotament și delicatețe sufletească.

De numele Regelui Ferdinand I al României se va lega, întotdeauna, conştiinţa datoriei împlinite:

Când am luat moştenirea întemeietorului României moderne, am făgăduit înaintea reprezentanţilor naţiunii că voi fi un bun român; cred că m-am ţinut de cuvânt. Grele au fost timpurile, mari au fost jertfele, dar strălucită a fost răsplata; şi astăzi pot spune, cu fruntea senină: faţă de Dumnezeu şi faţă de poporul meu, am conştiinţa curată.37

Fragment din cartea “Susține cu a ta mână Coroana Română”

C.R.

Cunoscut ca fiind un mare făcător de minuni şi aducător de ploi în vreme secetoasă, Sfântul Ilie Tesviteanul, este sărbătorit în data de 20 iulie în fiecare an.

Sfântul şi marele proroc Ilie a primit de la Dumnezeu darul de a deschide şi închide Cerurile.

Se spune că a fost ridicat la Cer în vârtej de vânt, într-un car de foc, tras de cai scăpărători, în timp ce mergea alături de Elisei, ucenicul său. Ilie, care în limba română înseamnă „Al cărui Dumnezeu el este” a fost un proroc evreu menţionat în A treia carte a regilor din Vechiul Testament.

Tradiţia spune că, din porunca lui Dumnezeu, prorocul a părăsit ţinutul lui Israel îmbrăcat în piele de viţel şi s-a dus la râul aflat dincolo de Iordan, unde a stat în casa unei văduve sărace care a primit plata ospitalităţii sale prin faptul că pe toată perioada secetei covata cu făină şi ulei nu i s-a mai golit.

După câteva zile de şedere în casa acestei văduve, fiul acesteia a murit, iar femeia în durerea ei l-a acuzat pe Sfântul Ilie că ar fi adus necazul asupra casei sale. Sfântul Ilie l-a luat pe copil şi după ce suflă de trei ori asupra lui, tânărul a revenit la viaţă, Sfântul profeţind prin acest lucru învierea morţilor.

Tradiţii şi obiceiuri din popor

În popor se crede că nu este voie să se mănânce mere până în ziua de Sfântul Ilie. De asemenea, nu este permis ca aceste fructe să se lovească unul de altul, întrucât ar chema astfel grindina care ar distruge plantaţiile. De Sfântul Ilie, oamenii obişnuiesc să ducă merele la biserică pentru a fi sfinţite, crezându-se că în acest fel ele vor deveni „mere de aur”pe lumea cealaltă.

O credinţă populară de Sfântul Ilie spune că, pentru ca sufletele copiilor morţi să se veselească, trebuie ca femeile să cheme copii străini şi să-i aşeze sub un măr pe care mai apoi să-l scuture şi să dea de pomană fructele căzute, conform crestinortodox.ro.

Alte superstiţii de Sfântul Ilie spun că, în această zi, se culeg plantele de leac, se recoltează mierea şi nu se lucrează. De altfel, oamenii credeau că Sfântul Ilie aduce ploaia, furtunile şi grindina.

C.S.

A greși e omenește, iar de eroare nu sunt scutite nici măcar geniile. Artiști desăvârșiți, care au lăsat moștenire opere de artă inestimabile, au strecurat mici defecte în creațiile lor. Dacă le-au făcut intenționat sau pur și simplu nu au fost atenți, nu vom ști niciodată.

Iată, deci, șapte opere de artă celebre care ascund defecte aproape de neobservat. Desigur, faptul că autorii lor au făcut câteva mici greșeli nu are cum să știrbească valoarea creațiilor lor.

1. David, de Michelangelo

Când vizitezi Florența, nu trebuie să ratezi statuia lui David, creată de artistul renascentist Michelangelo. Această operă de artă celebră, care-l înfățișească pe eroul biblic, a fost sculptată dintr-un singur bloc de marmură de Carrara.

De obicei, sculpturile lui Michelangelo sunt deosebit de fidele anatomiei umane. Și totuși, David are un mic defect: există un mușchi lipsă între coloana vertebrală și omoplatul drept.

Din câte se pare, sculptorul n-a reușit să redea acest mușchi din cauza unui defect al blocului de marmură.

2. Le bar aux Folies-Bergere, de Edouard Manet

Dacă te uiți mai atent în oglindă, vei observa că reflecția pictată de Manet nu este conformă cu realitatea. Sticlele de pe tejghea sunt au o altă poziție, iar barmanița pare să se uite în altă direcție.

Așa cum se întâmplă de obicei cu operele de artă celebre, experții nu se pot pune de acord dacă Manet a făcut această „greșeală” intenționat sau nu.

3. Rondul de noapte, de Rembrandt

Această pictură este plină de enigme nerezolvate. Una dintre controverse se învârte în jurul mănușilor căpitanului Frans Banning Cocq. Mai precis, bărbatul din tablou are mâna dreaptă înmănușată și tot în aceeași mână ține o altă mănușă pentru mâna dreaptă.

Mulți istorici ai artei cred că, prin această eroare voită, Rembrandt a dorit să dea o latură jucăușă operei sale. Alții cred că mănușa este de fapt pentru mâna stângă, iar căpitanul o ține de degetul inelar, cu degetul mare îndreptat spre privitor.

4. Opere de artă celebre – Moise, de Michelangelo

Statuia care-l înfățișează pe Moise este absolut impresionantă. Personajul biblic măsoară aproape 2.5 metri așezat, are brațe enorme și musculoase și o privire concentrată. Sub unul dintre brațe poartă tăblițele cu cele zece porunci, pe care tocmai le-a primit de la Dumnezeu pe Muntele Sinai.

Pe lângă toate acestea, sculptura conține și un element ieșit din comun: pe fruntea lui Moise se află două coarne. De ce i-a făcut Michelangelo coarne lui Moise? Este posibil ca totul să fi pornit de la traducerea greșită a unui cuvânt din ebraică.

Într-un text biblic, este descrisă imaginea lui Moise cu raze de lumină ieșindu-i din cap. În limba ebraică, karnayim înseamnă și „raze”, și „coarne”. Probabil bazându-se pe traducerea greșită, Michelangelo a creat un personaj biblic cu coarne.

5. Cina din Emmaus, de Caravaggio

Caravaggio a lăsat în urmă multe opere de artă celebre. Printre ele se numără și Cina din Emmaus, o pictură care conține două greșeli curioase. În primul rând, coșul cu fructe stă pe masă într-o poziție bizară. Deși stă doar pe jumătate pe masă, misteriosul coș nu cade la pământ.

Simpozionul internaţional de sculptură monumentală de la Caransebeş, cel mai mare din Banat, ajuns la a XIV-a ediţie, s-a încheiat sâmbătă. La această ediţie au participat 11 artişti, pe lângă sculptori români, fiind prezenţi artişti din Argentina, Cuba, Italia, Spania, Germania, Ucraina, Costa Rica, Polonia şi Bulgaria.

“Prin simpozionul care va fi organizat între 15 iunie şi 15 iulie, municipiul Caransebeş se va înnobila cu alte 11 sculpturi care vor fi amplasate în parcul intercultural al artei moderne din zona Valea Cenchii. Va fi o înfrăţire şi o inspiraţie bună acest simpozion. Sunt extrem de importante, atât recunoaşterea, cât şi conştientizarea diferenţelor şi identităţilor dintre culturi, încercând să se realizeze o îmbogăţire a dialogului intercultural prin sculptură”, a declarat directorul Casei de Cultură “George Suru” din Caransebeş, Ion Cojocariu, unul dintre organizatorii manifestării.

„Este pentru al treilea an consecutiv şi ultimul când se lucrează în andezit, o rocă dură adusă de la Sângeorz Băi. În acest fel, vor fi 33 de monumente din andezit, care se adaugă celor 33 executate în lemn de-a lungul celorlalte ediţii şi 33 în marmură, la fel ca şi anii Mântuitorului”, a subliniat coordonatorul acţiunii, maestrul Eugen Petri. (Foto)

„De anul viitor va începe un ciclu nou de sculpturi în travertin, o rocă de culoare brun roşie, o piatră care, prin şlefuire, conferă un luciu aparte monumentului”, spune artistul.

În opinia organizatorilor, simpozionul de sculptură monumentală reprezintă o oportunitate de cunoaştere a culturii diferitelor ţări şi o încercare de înţelegere reciprocă.

Sculptorul Eugen Petri, directorul artistic al Simpozionului Internaţional de Sculptură din Caransebeş, a anunţat artiştii care au fost selectaţi să participe, anul acesta, la cea de-a 15 ediţie a simpozionului de sculptură monumentală, care a avut loc în perioada iunie-iulie a.c.

Artiştii selectaţi:

1.Tanya Preminger – ISRAEL
2. Jing Chu – CHINA
3. Roland Hoft – GERMANIA
4. Florin Vâlceanu – ROMÂNIA
5. Ahmad Solimani – IRAN
6. Gao Meng – CHINA
7. Raju Pithacote – NEPAL
8. Jorg Van Daele – BELGIA
9. Zigmunds Bielis – LITUANIA
10. Laura Marcos – ARGENTINA
11. Eugen Petri – ROMÂNIA

“Şi ediţia de anul acesta a fost onorată de participarea a unui număr de 10 artişti profesioniști, de talie internaţională, cu multiple prezențe la simpozioanele tematice în toată lumea, toţi aceştia fiind selectaţi în urma unui concurs la care au aplicat 150 de participanţi. Le place aici, condițiile sunt foarte bune, iar atmosfera este una deosebit de prietenoasă. Lucrarea mea se numește Centenar și semnifică perfecțiunea cifrei 10 precum și unirea dintre primordial și zero”, a declarat coordonatorul evenimentului,  Eugen Petri. 

V.R.

În perioada 8-9 septembrie 2017, la Ploiești, va avea loc cea de-a IV-a ediție a FESTIVALULUI CONCURS-NAȚIONAL DE FOLCLOR „CUNUNA DE CÂNTEC ROMÂNESC”. Scopul esențial al acestei manifestări culturale îl reprezintă promovarea tinerelor talente interpretative în domeniul cântecului popular românesc, în strânsă corelare cu valorificarea scenică a celor mai autentice și valoroase piese de port popular, specifice zonei folclorice reprezentate.

Valoarea interpretării este indispensabil legată de autenticitatea, varietatea și calitățile artistico-educative ale repertoriului.

Concursul este destinat interpreților cu vârsta minimă de 15 ani și maximă de 30 de ani, cu evidente calități interpretative, cu un repertoriu corespunzător cerințelor stipulate mai sus, cu o ținută scenică adecvată și o vestimentație specifică zonei folclorice reprezentate.

Nu sunt admiși în concurs interpreți vocali profesioniști ori angajați ai instituțiilor de spectacole. Prestația interpreților în concurs nu va depăși 5 minute.

Înscrierile se fac până la data de 23 august 2017, prin transmiterea următoarelor materiale:

• fișa de înscriere;
• partiturile pieselor ce vor fi interpretate în concurs : 1) o doină sau baladă; 2) o piesă cu acompaniament instrumental; 3) o piesă de rezervă încadrabilă la punctul 2.
• elevii sau studenții vor trimite o copie după carnetul de elev sau student, vizat la zi; în cazul nepredării acestora organizatorilor festivalului, la calculul premiilor se va reține și vira impozitul aferent premiilor câștigate.

Materialele trimise nu se returnează.

Concurenții selectați vor sosi la Ploiești, vineri, 8 septembrie 2017, până la ora 12, la sediul Casei de Cultură „Ion Luca Caragiale” din Ploiești, Piața Eroilor nr. 1 A. Persoană de contact: Grama Gheorghe, telefon — 0725893136.

În după-amiaza zilei de vineri, la ora 15.00, concurenții se vor întâlni cu Orchestra Festivalului (Orchestra de Folclor „Flacăra Prahovei” a Filarmonicii „Paul Constantinescu” din Ploiești) și vor trece în revistă piesele repertoriale.

Concursul se va desfășura sâmbătă, 9 septembrie 2017, începând cu ora 15.00, în Sala de concerte „Ion Baciu” a Filarmonicii „Paul Constantinescu” din Ploiești, str. Anton Pann, nr. 5, iar Gala laureaților , în aceeași locație și în aceeași zi, în jurul orei 18.00.

Juriul va atribui diplome și urmatoarele premii:

Marele premiu—1.500 lei și Trofeul festivalului

Premiul I — 1.000 lei

Premiul II — 700 lei

Premiul III — 500 lei

Premiul de autenticitate — 300 lei

Premiul special al juriului — 200 lei

3 Mențiuni a 100 lei fiecare

Juriul își rezervă dreptul de a redistribui premiile în cadrul aceleiași sume globale, dacă realitatea o impune. De asemenea, poate să acorde noi premii, în obiecte sau bani, pe baza ofertelor venite din partea unor persoane fizice sau juridice. Deciziile juriului sunt inatacabile.

Câștigătorul locului I de la ediția precedentă va fi invitat să susțină un recital în cadrul actualei ediții contra unui onorariu negociat.

Proceduri finale:

Organizatorii asigura, pentru fiecare concurent, (inclusiv pentru invitatul in recital si un reprezentant al Casei de Cultura I.L. Caragiale Ploiesti) cazare și masa pe parcursul desfașurarii concursului (vineri — prânz și cina, sâmbata — mic dejun, prânz, masa festiva). La masa festiva vor participa in calitate de invitati membri ai juriului, reprezentati ai presei, ai sponsorilor, organizatori, etc. Pentru concurenții care nu au posibilitatea de a pleca sâmbata, dupa terminarea concursului, organizatorii asigura cazare (sâmbata) și mic dejun duminica. Pentru însoțitori cazarea va fi asigurată contra cost direct prestatorului de servicii.

Pentru buna desfășurare a evenimentului un reprezentant al Casei de Cultura ‘I.L. Caragiale’ a Municipiului Ploiesti va însoti în permanență grupul de concurenți pe toată perioada concursului.

Cheltuielile de transport din localitatea din care provin până la Ploiești și retur revin participanților sau instituțiilor pe care le reprezintă.

Organizatorii au dreptul de a dispune de materialele înregistrate pe parcursul manifestării, în scopul conservării și promovării lor culturale. În acest sens își propun să editeze și o culegere, alcătuită din cântece autentice, mai puțin sau deloc cunoscute pe plan național, prezentate de către concurenți în cadrul festivalului de la Ploiești.

Director, Ing. Luminița Avram

Începând de astăzi și până duminică, pe Bulevardul Castanilor se desfășoară primul Festivalul Medieval, intitulat “Ploiești Târg Domnesc”. Publicul poate urmări, în cele trei zile ale evenimentului, o paradă a costumelor medievale, demonstrații de tehnici de luptă, programe de reconstrucție istorică, dar și concerte ale unor trupe cunoscute.

Anul acesta se împlinesc 420 de ani de atestare istorică a oraşului Ploieşti, iar municipalitatea s-a gândit să puncteze acest moment printr-o manifestare cultural-educativă, dar şi divertisment. 

Iată programul festivalului:

Vineri 14 iulie:
12.00 – Instalarea taberelor medievale – activităţi medievale (dansuri, lupte); 17.00 – Deschiderea Festivalului – Vernisajul expoziției Taberei de Creație plastică “Dan Platon” cu tema – 420 de ani Ploieşti Târg Domnesc; 18.00-18.30 – Parada medieval; 18.30 – 19.20 – Dansuri Medievale – Paladini de Terra Medies; 19.20 – 20.00 – Program susținut de Grupul de reconstrucţie istorică Terra Ultrasilvana: tir cu arcul, demonstrație și program interactiv cu public, demonstrații ale unor tehnici de duel după maeștrii medievali Liechtenauer, Dobringer, Mayer; 20.00 – 21.00 – Concert de muzică medievală şi tradiţională cu grupul TRUVERII – “Peregrinatio 2 – Muzicanţii călători în timp” – muzică din Europa secolelor XIII-XVIII; 21.00 – Concerte susținute de Hara și Spitalul de Urgenţă.

Sâmbătă 15 iulie:
10.00 – Deschiderea taberelor medieval; 10.30 – Şcoală de instrucţie – Paladini de Terra Medies; 11.30 – 12.00 – Program susținut de Grupul de reconstrucţie istorică Terra Ultrasilvana: tir cu arcul, demonstrație și program interactiv cu public, demonstrații ale unor tehnici de duel; 12.10 – 13.00 – Dansuri medievale – Paladini de Terra Medies; 15.00 -16.00 – Tir cu arcul, demonstrații ale unor tehnici de duel (Grupul de reconstrucţie istorică Terra Ultrasilvana); 16.00 – 17.00 – Prezentare de arme – Paladini de Terra Medies; 17.00 – 18.00 – Activităţi medievale la tabere; 18.00 – 19.00 – Program Grupul de reconstrucţie istorică Terra Ultrasilvana – tir cu arcul, demonstrații de tehnici de duel; 19.00 – 20.00 – Program interactiv cu publicul – Paladini de Terra Medies; 20.00 – 21.00 – Concert de muzică medieval şi tradiţională cu grupul TRUVERII; 21.00 – Concert susținut de trupele Bere Gratis și Vama.

Duminică 16 iulie:
10.00 – Deschiderea taberelor medieval; 10.00 – 11.20 – Tir cu arcul, demonstrații de tehnici de duel (grupul Terra Ultrasilvana); 11.00 -12.00 – Turnir WesternDream; 11.30 – 12.30 – școala de instrucție cu pedepse medieval; 12.30 – 13.00 – Tir cu arcul, demonstrații de tehnici de duel (grupul Terra Ultrasilvana); 15.00 – 16.00 – scenetă istorică susținută de Grupul de reconstrucţie istorică Terra Ultrasilvana şi Paladini de Terra Medies; 16.30 – 17.30 – școala de dansuri, program interactiv cu publicul – Paladini de Terra Medies; 17.30 – 18.30 – Prezentare arme + full contact – Paladini de Terra Medies; 18.30 – 19.30 – Tir cu arcul, demonstrații de tehnici de duel (grupul Terra Ultrasilvana); 19.30 – 20.00 Activități în tabere medievale; 19.00 – Concert de muzică medievală şi tradiţională cu grupul TRUVERII; 20.00 – Concert susținut de trupele Vunk și Zdob şi Zdup.

O ceremonie aniversară a avut loc, miercuri, la Castelul Peleș din Sinaia, cu ocazia împlinirii a 90 de ani de la proclamarea lui Mihai I ca rege al României, evenimentul fiind catalogat de principele Radu drept un “precedent în istoria lumii”.

La 20 iulie 1927, la Domeniul Regal Sinaia se stingea din viață Regele Ferdinand Întregitorul. În acea zi, îi succeda în poziția de Cap al Statului nepotul său, Regele Mihai I, în vârstă de cinci ani.

Custodele Coroanei române, Alteța Sa Regală Principesa Moștenitoare, a invitat la acest moment solemn și plin de însemnătate reprezentanți ai instituțiilor statului, ai Armatei, Bisericii și Academiei, precum și personalități din societatea civilă.

La ceremonia care s-a desfășurat în Holul de Onoare al Castelului Peleș au fost prezenți principesa moștenitoare Margareta, custode al coroanei și principele Radu, manifestarea fiind deschisă prin intonarea imnului regal.

Principele Radu a ținut un discurs adresat principesei Margareta, custodele coroanei române, în care a arătat că regele Mihai este, probabil, “singurul om destinat să devină șef de stat care a reușit performanța de a trăi 90 de ani după ziua propriei încoronări”.

“Astăzi găzduiți un eveniment ce cred că nu are precedent în istoria lumii. Probabil că Majestatea Sa regele nostru este singurul om destinat să devină șef de stat care a reușit performanța de a trăi 90 de ani după ziua propriei încoronări. (…) Niciodată Holul de Onoare nu a găzduit un astfel de eveniment desenat astfel și cu acest fel de conținut. (…) Atunci când a succedat bunicului său la vârsta de 5 ani, nimeni de pe această lume nu își putea imagina că un copil poate duce în spate soarta unui stat, mai ales într-un secol atât de greu și mai ales într-o parte de lume atât de încercată. (…) Avea forță acest copil de 5 ani și ea stătea în faptul că existența lui, chiar inocentă, de zi cu zi, garanta că România rămâne în continuare un stat suveran condus de o monarhie constituțională. (…) El (regele—n.r.) a reușit aproape să își depășească și propriul destin, dacă acest lucru este posibil, și să ajungă o vârstă atât de avansată, încât, răpus de boli și slăbit de ani, să trebuiască să își transfere prezența și autoritatea succesorului pur și simplu din cauză că, fizic vorbind, el nu mai putea duce în spate o astfel de răspundere. Dar chiar și acest lucru făcându-l, la 1 martie 2016, regele a continuat să fie deasupra noastră și să stea, așa cum este și în această seară, atât de paradoxal, printre noi, deși fizic nu se află printre noi”, a spus principele Radu în discursul său, citat de Agerpres.

Programul a inclus, de asemenea, o rugăciune oficiată de episcopul Varlaam, urmată de citirea de către o elevă a Școlii gimnaziale “Principesa Margareta” din București a unui fragment din eseul “Regele meu”, scris în octombrie 2011 de Theodor Brașoveanu, doctor în fizică, absolvent al Universității Princeton.

Orchestra militară a interpretat, în încheiere, trei lucrări muzicale.

Anterior acestei ceremonii, în Sala de Muzică a castelului a fost lansată cartea-album “Povestea Castelului Peleș”, scrisă de principele Radu.

Au venit americanii! De data asta cu gânduri bune și armament pur demonstrativ. La aproape 74 de ani de la celebra operațiune „Tidal wave” îndreptată împotriva Ploieștiului, românii și americanii au făcut, în centrul municipiului Ploiești, o demonstrație de prietenie și colaborare de care cel mai mult s-au bucurat zeci de copii.

Operațiunea Tidal Wave a fost un bombardament aerian al Statelor Unite asupra rafinăriilor germane de la Ploiești. la data de 1 august 1943. În respectiva misiune au zburat 177 bombardiere grele B-24 Liberator pornind de la Benghazi, Libia, care au atacat rafinăriile de la altitudine joasă cu pierderea a 53 de avioane, 44 în fața anti-aerienei române și germane, 440 de soldați americani au fost uciși în luptă, iar 220 au fost capturați.

Rezultatul bombardamentului a fost „nicio reducere a producției de petrol înregistrată”, deci, misiunea a eșuat. Cinci piloți au primit Medalia de Onoare, trei postum, cele mai multe medalii decernate, vreodată, pentru o singură misiune de către Forțele Aeriene Americane.

Aceasta misiune a fost cea mai mare pierdere înregistrată în istorie de către aviația Statelor Unite ale Americii într-o singură misiune și una dintre cele mai costisitoare misiuni din istoria aviației Statelor Unite ale Americii. „Valul Nimicitor” s-a transformat în „Duminica Neagră”, iar Ploieștiul devenea cunoscut între aviatorii americani drept „cimitirul bombardierelor”.

În vara anului 1943, Înaltul Comandament al Statelor Unite ale Americii a desemnat „44 / Forty fourth/ Bombardament Group”, sub comanda Generalului Leon W. Johnson, să organizeze și să îndeplinească distrugerea rafinăriilor din Ploiești.

Zona din Ploiești a fost filmată în prealabil de avioane de spionaj, iar obiectivele care urmau să fie distruse erau marcate, țintele fiind nouă rafinării.

În urma marilor pierderi suferite în bombardarea Germaniei, majoritatea piloților erau demoralizați și, pentru a-i motiva, armata l-a trimis special din Hollywood pe Tex McCrary.

Astfel, Tex McCrary a zburat în mod special și a realizat un „show” pentru relaxarea piloților ce urmau să plece în misiunea respectivă. S-a prezentat și un film care începea cu o femeie goală, iar Tex anunța că vor avea de a face cu o țintă asemenea unei fecioare virgine, deoarece Ploieștiul nu a fost bombardat niciodată.

Alte zvonuri includeau și faptul că apărarea antiaeriană română nu este în cea mai bună formă, dat fiind lunga campanie din Rusia. Se dădea și exemplul unui aeroport din Italia, unde, în timpul unui raid, adăposturile erau pline de servanții tunurilor antiaeriene, astfel încât populația nu avea unde să se mai adăpostească. Pe film apărarea arăta bine, dar se menționa să nu se uite faptul că piesele de artilerie antiaeriană erau manevrate de români sătui de război.

Astăzi, la aproape 74 de ani de ani de la acel eveniment, românii și americanii nu mai sunt tabere beligerante, ci o tabără comună, bazată pe prietenie și colaborare, dovadă în acest sens fiind și activitățile desfășurate, miercuri, la Ploiești, în cadrul exercițiului Saber Guardian 2017 (SG17).

„Este vorba despre o expunere statică de tehnică militară mixtă româno-americană, care are loc în cadrul Marșului Cavaleriei, ce se execută în cadrul exercițiului Saber Guardian de către forțe armate americane. (…) Această expunere dorește să reflecte buna cooperare dintre forțele armate americane și forțele aliate printre care ne aflăm și noi”, a declarat locotenent Cristina Șaramet, ofițer relațiile publice din cadrul Bazei 2 logistică Valahia.

„Ploieștiul este un oraș frumos, foarte primitor, și ne bucurăm foarte mult să fim aici. Suntem aici ca să susținem programul Saber Guardian 2017, care este un exercițiu militar ce implică 25.000 de soldați din 23 de țări, într-o cooperare militară amplă. Trecând prin Ungaria, România, Bulgaria, am lucrat cu partenerii noștri europeni pentru a îmbunătăți modul în care conlucrăm pentru a ne asigura că susținem o apărare puternică a Europei”, a declarat cpt. Ryan Nelson.

„SG17 va începe cu activităţi de relaţionare ale militarilor români şi americani cu autorităţile şi comunităţile locale, în perioada 11-14 iulie, în garnizoane aflate pe itinerariile de deplasare către poligoanele şi raioanele de dislocare. Ei fac parte din Regimentul 2 Cavalerie din Statele Unite ale Americii şi din Brigăzile Multinaţională Sud-Est din Craiova şi 2 Vânători de Munte din Braşov. Militarii vor organiza expoziţii de tehnică sau ceremonii militare în localităţile Arad şi Sinaia (11 iulie), Ploieşti (12 iulie), Sibiu (13 iulie) şi Râmnicu Vâlcea şi Slobozia (14 iulie)”, anunţă Ministerul Apărării Naţionale.

Exercițiul Saber Guardian se organizează anual, începând cu 2013, fiind găzduit, până în prezent, prin rotație, de Bulgaria, România și Ucraina.

Pe teritoriul României, SG17 se desfăşoară în peste 20 de poligoane şi raioane de dislocare, inclusiv Marea Neagră. Printre locaţii se numără Centrul Naţional de Instruire Întrunită (CNII) „Getica” Cincu, Borduşani, Mihail Kogălniceanu, Vâlcea, Capu Midia sau Câmpia Turzii.

În total, în regiunea Mării Negre se vor desfăşura, în acest an, 18 exerciţii internaţionale, la care vor participa aproximativ 40.000 de militari, SG17 fiind cel mai mare şi mai complex dintre acestea.

https://www.facebook.com/plugins/video.php?href=https%3A%2F%2Fwww.facebook.com%2FForteleTerestre%2Fvideos%2F1380587961978797%2F&show_text=0&width=490

Principalele exercitii militare din cadrul Saber Guardian 2017:

11 July: Opening Ceremony (Saber Guardian 17) – Novo Selo Training Area, BGR
12 July: Special Operations Forces Demo (Black Swan 17) – Szolnok, HUN
13 July: Fire Support Coordination Exercise (GS17) – Cincu Joint Nat’l Training Ctr, ROU
14 July: Engineer Capabilities Demo (Resolute Castle 17) – CJNTC, ROU
15 July: Combined Arms Live Fire Exercise (GS17) – CJNTC, ROU
15 July: Field Training & Live Fire Exercise (Peace Sentinel 17) – Koren, Bulgaria
16 July: River Crossing (SG17) – Bordusani, ROU
16 July: Mass Casualty Exercise (SG17) – Mihail Kogalniceanu, ROU
16 July: Night River Crossing (SG17) – Valcea, ROU
17 July: Engineer Ribbon Cutting (RC17) – MK, ROU
18 July: Airborne loading operations (Swift Response 17) – Papa Air Base, HUN
18 July: Airborne operations (SR17) – Bezmer, BGR
18 July: Air Defense Artillery Live Fire (Shabla 17) – Shabla, BGR
19 July: Air Defense Artillery Live Fire (SG17) – Capu Midia, ROU
19 July: Aerial Delivery of Stryker Vehicles (SR17) – Bezmer, BGR
20 July: Live Fire Exercise / Closing Ceremony (SG17) – NSTA, BGR
20 July: Live Fire Exercise (Brave Warrior 17) – Varpalota, HUN
21 July: Airborne Loading Operations (SR17) – Papa Air Base, HUN
21 July: Airborne Operations (SR17) – Campia Turzii, ROU
22 July: Air Defense Digital Demonstration (Tobruq Legacy 17) – MK, ROU
22 July: Air Assault Operations (SR17) – NSTA, BGR
23 July: Port Operations (Dragoon Guardian 17) – Burgas, BGR

Info: În acele vremuri, teritoriul României devenise un mare producător de petrol, dar şi un important procesator, încă de la începutul secolului XX, iar Ploieştiul constituia piesa de rezistenţă a acestui domeniu industrial. În 1938, România era singura ţară din Europa exportatoare de petrol, cu o producţie de aproximativ şase milioane tone pe an. Toată industria de prelucrare românească, printre cele mai dezvoltate din lume, avea 28 de rafinării şi o capacitate de rafinare de 10 -12 milioane tone. Producţia de petrol a României se ridica, în timpul războiului, la şase milioane de tone anual, adică 35% din totalul producţiei de combustibil al celui de-al treilea Reich şi 70% din totalul producţiei de petrol brut. Tocmai de acea, încă din 1940, în zona Ploieştiului şi pe Valea Prahovei, 70.000 de militari germani au fost cantonaţi pentru protejarea câmpurilor de extrecţie şi uzinelor. Fără producţia de petrol a României de 500.000 tone lunar, Europa germană ar fi rămas cu numai 900.000 tone lunar, să confrunte un consum total de peste 1,4 milioane de tone. Practic, lipsa combustibilului ar fi transformat Wehrmachtul într-o armată de infanterişti.

Oraşul este declarat de germani „Festung Ploieşti“, adică Fortăreaţa Ploieşti, deci se dorea a fi de neatens. Generalul de aviaţie Alfred Gerstenberg a pus la punct una dintre cele mai bune reţele de apărare antiaeriană din Europa, având la dispoziţie câteva sute de tunuri de 88 mm şi de 105 mm şi multe altele de calibre mai mici. Un centru de comandă al Luftwaffe avea în subordine trei flotile aeriene de intercepţie ce totalizau 52 de avioane de vânătoare Messerschmitt Bf 109, interceptoare de noapte Messerschmitt Bf 110 şi câteva zeci de aparate IAR 80. Gerstenberg conta şi pe avertizările trimise de punctele radar din Grecia şi Bulgaria.

Armata a 9-a Aeriană compusă din Grupurile 98 şi 376 de bombardament era parţial responsabilă de organizarea acestui raid în România. Toate bombardierele erau model B-24 Liberator. Colonelul Jacob E. Smart a planificat operaţiunea din aminitirea raidului din iunie 1942, când întâlnise puţine tiruri antiaeriene, aşa că a decis să atace pe timpul zilei, cu precauţia că zborul se va efectua la mică altitudine, pentru ca radarele să nu detecteze nimic. Bombardierele au fost echipate pentru această misiune cu rezervoare suplimentare cu capacitatea de 3.100 de galoane (13.900 litri) şi câte două tone de bombe fiecare. 178 de bombardiere cu 1.751 de militari au participat la una dintre cele mai importante acţiuni aeriene plănuite de americani. Avioanele urmau să decoleze de pe aerodromul din Bengazi (Libia).

Pe 1 august, aparatele au început decolarea de pe aerodrom, dar unul s-a stricat încă din primele clipe. Deasupra Adriaticii, un avion a plonjat inexplicabil în mare. Un altul s-a întors să caute suprevieţuitori şi nu s-a mai putut alătura formaţiei. Interdicţia de a comunica prin staţiile radio a constituit un handicap care i-a oprit să se informeze pentru o ceoziune rapidă. Echipajele altor 10 aparate au ales să se întoarcă din drum. Americanii au omis total că ar putea fi descoperiţi şi au folosit chiar staţiile radio pentru a se regrupa, deşi li se interzisese clar lucrul acesta. Germanii au aflat din timp de intrarea formaţiunilor inamice pe teritoriul lor. În zona oraşului Piteşti, avioanele au coborât la o altitudine de sub 100 m, dispărând de pe radiolocatoarele germane de la Otopeni. La întoarcere, unul dintre aviatorii americani povestea: „Am zburat atât de jos, încât atingeam căpiţele de fân. Acest lucru s-a întâmplat cu o oră înainte de a atinge obiectivele principale“. Ajungând fără incidente în dreptul Piteştiului, la 105 km de Ploieşti, un grup de aparate s-a îndreptat către Câmpina, în timp ce grosul forţelor trebuia să ţină cursul spre Ploieşti, însă a greşit drumul, ţintind de fapt Bucureştiul. Comandanţii grupurilor au folosit din nou comunicaţiile radio pentru a semnala eroarea, dar la Ploieşti îi aşteptau deja aviaţia română, aviaţia germană şi sistemul de artilerie antiaeriană.

Oraşul era apărat cu o centură interioară a aviaţiei de vânătoare a Misiunii Militare Aeriene Germane în România, apărarea antiaeriană a Ploieştiului alcătuită din numeroase centuri de foc (40 de baterii grele având fiecare 4 sau 6 tunuri de 88 mm, înconjurate de alte baterii mai uşoare manevrate de români sau germani plus două centuri de „baloane de baraj“), sute de tunuri cu tragere rapidă bine ascunse în tranşee, în apropierea podurilor, pe castelele de apă, pe clopotniţele bisericilor sau camuflate în târguri şi în căpiţele de fân şi elementul surpriză, un tren mobil cu artilerie antiaeriană.

Imediat cum americanii s-au apropiat de oraş, apărătorii au dat drumul la ceaţa artificială şi au ridicat baloanele. Pufnituri gri au început să apară cu zecile, apoi cu sutele în jurul fortăreţelor argintii. Proiectilele antiaerienei făceau primele victime. Avioanele de vânătoare conduse de aşi ai pilotajului românesc, dar şi maeştri germani, alergau printre masivele aeronave mitraliindu-le din toate direcţiile şi străduindu-se să stea cu soarele în spate. Din cauza zborului la mică înălţime, artileria grea de 105 nu prea a putut fi folosită, dar tunurile de 88, de 20 şi de calibre mai mici au făcut prăpăd, trimiţând la pământ 16 liberatoare. Alte bombardiere au reuşit să arunce bombe asupra rafinăriilor Columbia, Astra Română, Unirea Orion. Escadrila 93 americană pierduse deja jumătate din avioane deasupra Ploieştiului. Aviaţia română şi germană pierduse doau cinci aparate, iar alte 11 fuseseră avariate.

Raidul american asupra instalaţiilor petroliere a generat un peisaj apocaliptic. Au fost atinse rafinăriile de petrol Columbia, Vega, Orion, Astra –Română (cel mai important obiectiv, considerată unitatea cu cea mai mare capacitate de profil din Europa), Uzinele Concordia, Metalurgica, Depoul de Locomotive, Fabrica Creuzot a C.F.R. şi staţia C.F.R., toate din Ploieşti. De asemenea, au fost atacate cu bombe şi armamentul de bord rafinăria de petrol Steaua Română şi Uzina Electrică din Câmpina, rafinăria Creditul Minier. Pagube mari s-au produs şi în oraşul Ploieşti, unde 20 de case şi penitenciarul au fost incendiate de un avion care a căzut peste ele, ca şi cazărmile Regimentului 19 Artilerie şi 32 Dorobanţi. La Câmpina au fost distruse 50 de case de către bombe explozive şi incendiare, iar alte 150 au fost avariate. De asemenea, Uzina Electrică şi staţia de cale ferată Câmpiniţa au fost distruse. Mari pagube s-au înregistrat şi la staţia C.F.R. din Ploieşti, unde s-au distrus linii şi incendiat vagoane încărcate cu muniţie, liniile telefonice şi telegrafice fiind întrerupte. La fel, Depoul C.F.R. de locomotive, unde s-a înregistrat cel mai mare număr de victime. Cel mai greu lovite au fost rafinăriile Creditul Minier de la Brazi şi Columbia din Ploieşti, în care au fost pierdute capacităţile de producţie folosite în proporţie de 100%, Steaua Română din Câmpina, căreia i-au fost afectate 70% din capacităţile folosite pentru prelucrare şi Astra Română din Ploieşti, care a rămas cu jumătate din posibilităţile necesare unei producţii normale, toate acestea însumând pagube de peste 4.604.500.000 lei.

Preţul plătit de americani a fost mare: 600 de morţi, 263 de prizonieri, 42 de aparate de zbor doborâte numai pe teritoriul României. Doar 88 de avioane s-au mai întors la baza de decolare din Libia, dar numai 33 erau operaţaionale. 180 de americani au fost luaţi prizonieri de soldaţii români. Deşi propaganda americană s-a lăudat cu succesul raidului, ascunzând proporţiile dezastrului, adevărul a ieşit la iveală la scurt timp. În raportul oficial s-a menționat că nu s-a produs o reducere semnificativă a capacităților de producție astfel încît raidul a fost evaluat drept nesatisfăcător. Bombardamentul (privit ca raid unic, nu din mai multe valuri) este pentru americani cel mai costisitor din punct de vedere al pierderilor umane și materiale din întreaga istorie a forțelor aeriene. Pentru că şi Bucureştiul a fost bombardat de trei ori în cursul războiului, locuitorii Capitalei se rugau, în 1944, când vedau avioanele americane pe cer, să se ducă la Ploieşti, oraş care a rămas o ţintă pentru aliaţi până pe 23 august 1944.  

Sursa: Istorie pe scurt

Sfidînd canicula cotidiană, Cenaclul literar „I. l. Caragiale” Ploiești a organizat tradiționala reuniune bilunară în răcoroasele grădini ale Clubului Jazz Cafe. Nu au lipsit Ioan Vintilă Fintiș, Cati Enache, Livia Dimulescu, Mihaela Cătălina Popescu Taulet, Florin Manole, Ana Alice Neculea, Corneliu Leonida Chifu, Florin Oprea Sălceanu, Virgil Rădulescu, Sorin Vânătoru, Cătălin Apostol, Robert Aristotel Avrigeanu.

În cadrul reuniunii, Cati Enache  a prezentat auditoriului un frumos eseu din propria-i experiență pe o temă familială, dar și familiară pentru mulți, iar Mihaela Cătălina Popescu Taulet a recitat câteva poezii din creațiile sale care se vor concretiza, curând, într-un volum evidențiind starile sufletești și „accidentele” interioare asimilate unor matrițe destinale.

Au urmat Sorin Vânătoru care ne-a conectat la straturile metafizice ale existenței, iar Cătălin Apostol  a citit propriul reportaj, publicat în „Formula As”, relatând emoționat experiențele interiorizate ale unui om care nu mai percepe „bezna”, întru­cât este adâncit în propriul său întu­ne­ric.

Nu a lipsit sesiunea de autografe, Ioan Vintilă Fintiș („Catedrala de rouă”) și Florin Oprea Sălceanu („Sihastru”) dăruind volumele cu dedicații.

Evident, așa cum ne-am obișnuit, serata literar-artistică s-a încheiat cu dezbaterile pe marginea creațiilor prezentate, dar și a evenimentelor culturale recente.

Aşadar, o reuniune culturală bogată, de o mare diversitate a temelor abordate şi a emoţiilor trăite de participanţi acum, în plină vară.

Cenaclul literar „I. l. Caragiale” Ploiești 

Cenaclul „I.L. Caragiale Ploiești anunţă cu durere încetarea din viaţă a poetului Vladimir Deteșanu, membru al Uniunii Scriitorilor din România și al Cenaclului prahovean.

La nici 65 de ani, când încă mai avea multe de spus, Poetul  Vladimir Deteșanu a plecat dintre noi, dar va rămâne veșnic în gândurile și în inimile noastre.

Corpul neînsufleţit al poetului este depus la Capela Cimitirului Bolovani, înhumarea fiind joi, 13 iulie, la Cimitirul Bolovani.

Asociația Culturală „I.L. Caragiale” și redacția 24pharte.ro transmit Sincere Condoleanțe familiei poetului, pentru tragicul eveniment al trecerii în neființă a celui care a fost Vladimir Deteșanu!

Dumnezeu să-l odihnească şi să-l aibă în pază și să aline suferința familiei îndurerate și a celor apropiați!