Promovate

Joi, pe 6 iulie, începe ce de-a 21-a ediția Gărâna Jazz Festival. Departe de agitația orașului, la capătul unui drum cu priveliști memorabile, Gărâna păstrează neatinse răcoarea Munților Banatului și nopțile cu jazz care urmează să se dezlănțuite în curând.

Pe lângă cele 18 trupe care vor urca pe scena de la Poiana Lupului si din Biserica Catolică Văliug, vizitatorii se vor putea bucura, pe parcursul festivalului, de trasee montane, cinema sub cerul liber, spectacole de teatru, clase de Yoga, târguri și multe alte activități incluse în program.

De joi până sâmbătă, după terminarea concertelor, Poiana Lupului devine cinema și gazda unui program special de scurtmetraje oferite de Institutul Francez. O serie de comedii, drame tragi-comice și animații scurte vor aduce la viață povești din prezent și personaje din cele mai diverse. Tot în zona de cinema, gărânezii vor viziona în premieră scurtmetrajul fotografului român Andrei Becheru, „Nature laughs as Time Slips”, inspirat de albumul cu același nume al muzicianului american Tor Lundval.
Trupa de teatru AUĂLEU, cunoscută pentru reprezentațiile ”mobile” din orașe, sate și chiar de peste ocean, va fi prezentă în fiecare seară la festival cu momente de spectacol aducătoare de inspirație, întrebări și răspunsuri.

Scriitorii timișoreni Nicolae Strâmbeanu, Brândușa Armanca, Daniel Vighi și Viorel Marineasa îți vor lansa cele mai noi apariții editoriale în cadrul festivalului, iar spectatorii pasionați de jazz românesc pot participa la lansarea celor mai noi albume semnate de muzicienii Marius Preda și Mircea Tiberian.
De sâmbătă până duminică, Poiana Lupului de lângă Gărâna va găzdui a doua ediție a Târgului Național al Colecționarilor de Discuri, un eveniment menit să aducă la un loc pasionații de viniluri și muzică bună. Natura sălbatică din Semenic e spațiul perfect pentru meditație și relaxare, așa că diminețile de festival vor începe cu clase de Yoga ținute de ”Mișcarea de Piatră”, începând de la ora 09.00, în satul Văliug, stațiunea Crivaia, pe pontonul Hotelului Aquaris.
Pe lângă experiența muzicală care reunește artiști din cei mai prestigioși, sunete și instrumente din toate colțurile lumii, Gărâna Jazz Festival rămâne o experiență unică prin împrejurimile și patrimoniul natural al Munților Semenic. Satul Brebu Nou, Lacul 3 Ape, Cheile Carașului și Peștera Comarnic, Lacul Gozna din satul Văliug sau Platoul Semenic sunt câteva puncte turistice care n-ar trebuie ratate pe parcursul mini-vacanței din Gărâna.

Cei pasionați de biking montan se pot bucura de cel puțin 10 trasee cu bicicleta pe lângă păduri, lacuri și priveliști spectaculoase, cu plecare din Brebu Nou sau Lacul Gozna, detaliate pe larg pe blogul festivalului.

Bunătățile culinare ale zonei includ păstrăvăria din Crivaia, vestitul gulaș al Hanului ”La Răscruce” ori ștrudelul cu vișine de la Pensiunea Gasthof Tirol, salatele cu bureți de fag și multe altele, care vor fi descoperite la fața locului.
Gărâna Jazz Festival are loc între 6 și 9 iulie în Munții Semenic, județul Caraș-Severin, cu un line-up ce cuprinde 18 trupe: Tonbruket (Suedia), David Torn – Sun of Goldfinger (USA), Wolfgang Muthspiel Quintet (Austria), Sebastian Spanache Trio (România), Raul Kusak (România), Melt Trio (Germania), Hà Nôi (Vietnam, Franța), Vasil Hadžimanov Band (Serbia), Thy Veils (România), Mircea Tiberian & Marta Hristea – Magellan (România), Bill Frisell Trio w/Tony Scherr & Kenny Wollesen (USA), Omar Sosa Quarteto Afrocubano, Håkon Kornstad Quartet (Norvegia), Marius Preda Quartet (România, Italy, Kingdom of the Netherlands, Arcuș Trio (România), Enrico Rava – Tomasz Stańko Quintet (Italia, Polania), John Scofield Überjam Band (USA) și Bobo Stenson Trio (Suedia).
Programul complet Gărâna Jazz Festival precum și informații despre transport, locație și cazare sunt disponibile pe www.garana-jazz.ro.
Biletele pot fi achiziționate online, în avans prin BiletMaster.ro, MyTicket și Bilete.ro, online sau din rețeaua magazinelor partenere, la prețul de 300 de lei în varianta de abonament pentru patru zile de concerte sau 85 de lei în varianta de bilet pentru o singură seară de festival.

Festivalul Internațional de Jazz Gărâna este organizat de Fundația Culturală Jazz Banat, membră a European Jazz Network.

În ultimii 20 de ani, peste 100.000 de spectatori și numeroși artiști cu renume internațional au împărtășit experiența jazz-ului de avangardă ascultată sub cerul liber în micul sat din inima Banatului. Au cântat la Gărâna: Eberhard Weber, Jan Garbarek, Mike Stern, Tom Harrell, Charles Lloyd, Jean-Luc Ponty, Stanley Jordan, John Abercrombie, Miroslav Vitous, Zakir Hussain, Magnus Ostrom, Bugge Wesseltoft, Lars Danielsson, Avishay Cohen, Nils Petter Molvaer, Jack Dejohnette, Kimmo Pohjonen și mulți alții. Detalii pe www.garana-jazz.ro.

O.C.

Festivalul Internațional „Zona Nouă” (ediția a III-a) aniversează în acest an 10 ani de la Maratonul European de Poezie de la Sibiu cu o serie de lecturi și performance-uri ce vor avea loc fără întrerupere, vreme de 5 ore, cu pauze muzicale, și vor fi urmate de un after-party.

Guestlist: Kali Ágnes (România/Ungaria), Anna Axfors (Suedia); Crispin Best (Marea Britanie); Yevgenyi Breyger (Germania); Teona Galgoțiu (România); Gaia Ginevra Giorgi (Italia); Benji Horváth (România/Ungaria); Elena Medel (Spania); Florentin Popa (România); Uroš Prah (Slovenia); Kinga Tóth (Ungaria); Sînziana Șipoș (România); Alex Văsieș (România); JL Williams (SUA/Marea Britanie).

Eveniment organizat de Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, parte a proiectului Sibiu – Capitală Universitară Europeană.

F.S.

La 20 iulie 1927, Principele Mihai devenea Rege al României, după decesul bunicului său, Regele Ferdinand, în aceeași zi. La 20 iulie 2017, toată suflarea română, de la Tisa și până dincolo de Nistru, dar și din Diaspora, va celebra acest moment istoric!

Principele Carol (tatăl Regelui Mihai) renunţă la prerogativele de moştenitor al coroanei, astfel că se ajunge la situaţia în care ţara este condusă de un rege copil.

Viaţa privată a lui Carol, escapadele acestuia au primat faţă de îndatoririle sale ca moştenitor al coroanei. După câteva aventuri, căsătorit fiind cu principesa Elena, Carol are o legătură care devine notorie cu Elena Lupescu, plecând cu aceasta în străinătate.

De la Veneţia, principele a trimis, pe 12 decembrie 1925, o scrisoare tatălui său, prin care îl anunţa că renunţă la calitatea de moştenitor al Coroanei.
Cu toate insistenţele, Carol nu renunţă la decizia sa, astfel că Regele Ferdinand convoacă la Sinaia un Consiliu de Coroană, pe 30 decembrie 1925. El le cere participanţilor să ia cunoştinţă de cererea lui Carol şi, cât de repede, să ia măsurile legale pentru recunoaşterea Principelui Mihai ca principe moştenitor al României.

Consiliul de Coroană ia act de cererea Regelui Ferdinand, demarând apoi procedurile legale pentru punerea acesteia în aplicare.
În ziua de 4 ianuarie 1926, Adunarea Naţională Constituantă a adoptat legile prin care se accepta renunţarea lui Carol, se modifica Statutul Casei Regale, Principele Mihai era proclamat moştenitorul tronului şi se constituia o Regenţă care să exercite prerogativele suveranului, în cazul că acesta ar ajunge pe tron înainte de vârsta majoratului.

Regenţa era consituită din trei membri: Miron Cristea, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Gheorghe Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Principele Nicolae (unchiul lui Mihai), care era preşedintele Regenţei. Noua instituţie intră în vigoare după decesul regelui Ferdinand I, pe 20 iulie 1927.
La 20 iulie 1927, Mihai pleacă de la Sinaia spre Bucureşti, împreună cu mama sa. În capitală este întâmpinat de prim-ministrul Ion C. Brătianu. Membrii Regenţei depun jurământul în faţa parlamentului, iar in toate garnizoanele din ţară îi jură credinţă noului Rege: “Jur credinţă Majestăţii Sale regelui Mihai I. Jur de a păzi Constituţiunea şi legile poporului român, de a menţine drepturile lui naţionale şi integritatea teritoriului”.
Astfel, Mihai devine rege al României la vârsta de nici şase ani. Prima domnie a micului Rege Mihai I va dura până în iunie 1930, când ajunge pe tron Regele Carol al II-lea (tatăl său). Regina-mamă a plecat în exil, iar Regele Mihai a rămas în grija tatălui Său. Mihai I a primit titlul de Mare Voievod de Alba Iulia.

Mihai I de Hohenzollern-Sigmaringen (n. 25 octombrie 1921, Sinaia), rege al României, membru de onoare al Academiei Române din 19 decembrie 2007. Fiu al lui Carol al II-lea, Mihai este ultimul rege al României. Nepotul Regelui Ferdinand I şi al Reginei Maria.

Prima dată a urcat pe tron la vârsta de numai şase ani, pe 20 iulie 1927, deoarece tatăl său renunţase la prerogativele de moştenitor al Coroanei. Fiind minor, atribuţiile regelui au fost exercitate de o Regenţă. Treptat, această instituţie şi-a pierdut din autoritate, iar Carol al II-lea a profitat de divergenţele existente între formaţiunile politice şi pe 8 iunie 1930 a fost restaurat pe tronul României. Acest act a îmbrăcat forma unei lovituri de stat deoarece Constituţia prevedea clar că regele domneşte până la moarte sau până la abdicare, iar regele Mihai era în viaţă şi nici nu abdicase.

A doua domnie a survenit într-un moment dramatic pentru România. După pierderile teritoriale din vara anului 1940, Carol al II-lea a abdicat, iar Mihai a redevenit rege al României. Având o vârstă fragedă de 19 ani, Mihai l-a învestit cu puteri depline în stat pe generalul Ion Antonescu, preşedintele Consiliului de Miniştri.

Pentru a elibera Basarabia şi nordul Bucovinei, generalul a angajat România în război de partea Puterilor Axei, armata română participând la campania din URSS.

După trei ani, Naţiunile Unite au întors soarta războiului în favoarea lor, iar armata română era într-o situaţie dezastruoasă. Antonescu a refuzat să semneze armistiţiul care prevedea condiţii foarte dezavantajoase pentru ţara noastră, însă clasa politică se temea că situaţia s-ar putea transforma într-o catastrofă.

Sprijinit de liderii principalelor partide, regele Mihai l-a demis şi arestat pe Ion Antonescu printr-o lovitură de palat în ziua de 23 august 1944.

România a semnat armistiţiul cu URSS, însă odată cu acest moment ţara noastră a fost inclusă definitiv în sfera de influenţă sovietică. De acest fapt a profitat Partidul Comunist Român, care în trei ani de zile a reuşit să acapareze întreaga putere de stat şi să elimine orice forţă de opoziţie faţă de noul regim. Pe 30 decembrie 1947, Mihai I a fost silit să abdice.

După 50 de ani de exil, lui Mihai i s-a redat cetăţenia română şi i s-a permis să revină definitv în ţară abia în 1997, în timpul mandatului preşedintelui Emil Constantinescu.

În prezent, familia regală se ocupă în special de reprezentarea externă a României şi a făcut lobby în cancelariile occidentale pentru aderarea ţării noastre la NATO şi Uniunea Europeană. Pe 30 decembrie 2007, Mihai a modificat Statutul Casei Regale, renunţând la legea salică de succesiune. Astfel, după moartea sa, principesa Margareta, fiica cea mare, va deveni şeful Casei Regale a României.

O succintă biografie a Majestăţii Sale Regele Mihai al României puteţi găsi în Laudatio pentru decernarea titlului academic de Doctor Honoris Causa Majestãţii Sale Regelui Mihai I al României.

A.L.

Principesa Moștenitoare Margareta, președintele Crucii Roșii Române, va găzdui, marți, la ora 12,00, în grădina Palatului Elisabeta, aniversarea a 141 de ani de activitate umanitară neîntreruptă a acestei organizații.

Potrivit unui comunicat transmis luni, cu această ocazie vor lua cuvântul Alteța Sa Regală și directorul Crucii Roșii Române, Ioan Silviu Lefter.

La eveniment vor lua parte reprezentanți ai tuturor filialelor din țară și din București, sute de voluntari, membri ai corpului diplomatic, ai administrației prezidențiale, ai instituțiilor statului și ai societății civile, parteneri și prieteni ai Crucii Roșii.

“Crucea Roșie Română a continuat și în 2017 la creșterea capacității de reziliență, procesul de perfecționare a personalului și voluntarilor precum și implementarea sutelor de programe și campanii de educație în comunitățile locale adaptate nevoilor acestora. Mii de oameni aflați în situații sociale dificile cauzate de situația economică sau de dezastre au primit sprijin major din partea membrilor celor 47 de filiale ale Crucii Roșii, care lucrează cu responsabilitate și dăruire”, se precizează în comunicat.

Înființată în 4 iulie 1876, Societatea Națională de Cruce Roșie din România este o organizație umanitară membră a Mișcării Internaționale de Cruce Roșie și Semilună Roșie, auxiliară autorității publice și abilitată prin lege să asigure asistență umanitară în caz de dezastre și să vină în sprijinul persoanelor vulnerabile, serviciile fiind acordate voluntar, imparțial și neutru.

Semnatarii actului de înființare al Crucii Roșii Române au fost Prințul Dimitrie Ghica, Nicolae Cretzulescu, George Gr. Cantacuzino, Gr. G. Cantacuzino, C.A. Rosetti, Ion Ghica, Dimitrie Sturza si Carol Davila. Nume sonore ale istoriei și culturii române — Regina Maria, Regina Elena, Regina Ana, George Enescu, Grigoraș Dinicu, Cella Delavrancea — au contribuit cu spiritul lor umanitar la alinarea suferințelor celor mai vulnerabile persoane.

În prezent, organizația contribuie, prin programele desfășurate, la prevenirea și alinarea suferinței sub toate formele, protejează sănătatea și viața, promovează respectul față de demnitatea umană, fără nicio discriminare bazată pe naționalitate, rasă, sex, religie, vârstă, apartenență socială sau politică.

Crucea Roșie Română este prezentă la nivel național, cu reprezentanțe la fiecare nivel teritorial, cu 47 de filiale, 713 subfiliale și 503 comisii. 5.687 de voluntari se implică activ în activitățile Crucii Roșii Române.

La 15 mai 2015, Principesa Moștenitoare Margareta a României a fost aleasă președinte al Societății Naționale de Cruce Roșie, continuând o tradiție a Familiei Regale începută de Regina Maria.

C.R.

Casa de Cultură „Ion Luca Caragiale” a Municipiului Ploieşti organizează, în perioada 4-15 iulie 2017, cea de-a XI-a ediţie a Taberei Internaţionale de Creaţie Plastică „Dan Platon”. Evenimentul se va desfășura, anul acesta, în municipiul Ploiești, pentru a marca împlinirea a 420 de ani de la ridicarea localității de la rangul de sat la cel de târg domnesc de către domnitorul Mihai Viteazul.

Deschiderea oficială a Taberei Internaționale de Creație Plastică „Dan Platon” va avea loc marți, 4 iulie 2017, de la ora 17.00, la Hotel Central Ploiești, Sala Beta, etaj 3.

La această manifestare culturală vor participa 10 artişti plastici din ţară şi din străinătate, după cum urmează: • Ovidiu Paștina – Ploieşti, România • Florin Șuțu – Ploieşti, România • Ion Radu – Brăila, România • Corneliu Drăgan – Târgoviște, România • Florin Ferendino – Constanța, România • Petre Chirea – București, România • Iurie Matei – Republica Moldova • Marina Șendrea – Republica Moldova • Janusz Poplawski – Polonia • Aimilia Meletiou – Grecia.

Pe parcursul celor zece ediţii anterioare ale taberei au fost implicaţi în proiect 97 de artiști plastici, din România, Polonia, Bulgaria, Serbia, Anglia, Republica Moldova, Germania.

În urma activității de creație artistică au rezultat lucrări de artă plastică şi sculptură care constituie patrimoniul pentru realizarea unei pinacoteci a Municipiului Ploiești.

EUROPAfest Summer Edition organizat de jmEvents și Jeunesses & Dinu Lipatti, în parteneriat cu Primăria Sinaia, Castelul Peleș și Hotel Mara invită publicul larg să lase departe agitația orașelor și să intre în atmosfera magică creată la Sinaia. Ediția de vară a Festivalului Internațional EUROPAfest este un eveniment complex, incluzând 5 concerte destinate publicului larg și 100 de master-classes pentru tineri muzicieni.

Artiști din Marea Britanie, SUA, Italia, Portugalia, Singapore, Turcia, Africa de Sud, Islanda, Suedia, Polonia, India și România vor fermeca audiența, oferind emoție si clipe de visare pe note de W.A. Mozart, C. Saint-Saens, N. Paganini, J. S. Bach, A. Vivaldi, J. Haydn, J. Sibelius,  dar și George Enescu, Petru Stoianov sau Doina Rotaru. Concertele vor transforma o seară de vară obișnuită într-una de poveste.

Pe lângă concerte, EUROPAfest Summer Edition include ediția a 6-a a Summer Music Academy Sinaia, un program de studii muzicale avansate și performanță. Între profesorii acestei ediții se află Remus Azoiței / UK, unul dintre cei mai apreciați violoniști ai timpurilor noastre, activând în prezent în elita muzicii londoneze, Profesor la Royal Academy of Music în Londra, Irina Mureșanu / SUA, artist plurivalent – violonist, dirijor, profesor, cu numeroase concerte la activ, care a câștigat inimile audienței și ale criticilor prin evoluțiile sale pline de emoție, eleganță și sensibilitate. Este profesor de vioară și muzică de cameră la Conservatorul din Boston, precum și la Universitatea Maryland, Washington D.C.

Festivalul se desfășoară în perioada 13-26 iulie, după următorul program:

14 iulie | 19:00 | Concert “Opening EUROPAfest Academy” – Sala King’s Valley, Hotel Mara
19 iulie | 19:00 | Concert in the Park – Casino Sinaia, Parcul Central “Dimitrie Ghica”
20 iulie | 19:00 | Concert “Summer Concert at Castle” – Castelul Peleș
22 iulie | 19:00 | Concert “Summer Magic Dream” – Castelul Peleș
23 iulie | 19:00 | Concert “Gala EUROPAfest Summer Edition” – Castelul Peleș
13 – 25 iulie | Summer Music Academy Sinaia

Din anul 2005 festivalul EUROPAfest are loc sub Înaltul Patronaj al Casei Regale, fiind primul eveniment muzical din România care s-a bucurat de această onoare.

De mai bine de 25 de ani, sub tutela jmEvents, publicul consumator de muzica bună este invitat să se bucure de evenimente de calitate. Luigi Gageos, directorul EUROPAfest Summer Edition ne-a declarat “Vara dorim să evadăm din orașele mari, să ne bucurăm de natură, de vacanță și de câteva clipe de magie. Am găsit la Sinaia cadrul perfect, locurile de basm prind viață pe acorduri muzicale, invitând publicul larg la seri de răsfăț”.

C.S.

În satul Zăbala, din comuna cu același nume din județul Covasna, localitate aflată în Depresiunea Târgu Secuiesc, va avea loc, anul acesta, în zilele de 16-17 iulie, o mare sărbătoare românească, intitulată „Sintilia Zăbălenilor”, aflată acum la cea de a VIII-a ediție.
La această sărbătoare „tricoloră” vin, în fiecare an, sute de „daci liberi” (cum se autointitulează ei), din toate colțurile țării, inclusiv din Basarabia și Bucovina de Nord.

Este o sărbătoare a ciobanilor care are loc în preajma datei când îl comemorăm pe Sfântul Mare Proroc Ilie, Tesviteanu, (de aici și termenul Sintilie) fiind hramul bisericii din localitate. Va fi o zi cu tradiții populare, muzică, joc și voie bună.
Ca în fiecare an, evenimentul începe încă de dimineaţă la Biserica din Zăbala, care poartă Hramul Sfântului Ilie. În jurul orei 11.30, acţiunea se mută înspre Poiana Sintiliei, unde se va derula un program artistic şi vor avea loc multe activităţi tradiţional româneşti. Sub coordonarea organizatorilor de la Asociaţia Cultural Creştină „Căciula” din Zăbala, sărbătoarea se anunţă a fi una de neuitat, care aduce în inimile participanţilor viaţa simplă a românilor de altădată.

„Sintilia Zăbălenilor” îşi propune să readucă în conştiinţa zăbălenilor, dar nu numai, obiceiurile din trecut, când ciobanii coborau din munte şi ajungeau în Poiana Sintiliei pentru a-şi cunoaşte mândrele şi viitoarele soţii. „Noi vrem să păstrăm tradiţia. Oamenii care vin aici vor putea găsi o sărbătoare exact cum se făcea pe vremuri. O să aducem oi, care vor fi mulse, vom face caş, urdă şi alte produse tradiţionale. Evenimentul nu va fi un bâlci, iar singurele produse care se vor vinde aici sunt cele tradiţionale, locale, făcute de producătorii locali”, declara reprezentantul Asociaţiei Cultural Creştine „Căciula” din Zăbala, Liviu Boc.

Programul organizatorilor mai spune că după ce se va încheia slujba de la Biserica „Sfântul Ilie” din Zăbala, va avea loc parada costumelor populare. Procesiunea va avea trei opriri, momente în care se vor juca sârba, brâul şi chindia, dansuri tradiţionale româneşti. Parada va avea destinaţia finală în Poiana Sintiliei, unde învăţătorul satului, preotul şi primarul vor da startul programelor artistice. Mai mult, organizatorii aduc în faţa celor prezenţi şi jocuri tradiţionale de nuntă, printre care şi cerutul miresei. Evenimentul se va încheia după lăsarea serii, cu un bal specific românesc.

„Veniți să vedeți flăcăi români pe cai nărăvași și fete zâne ce se prind în hore-amețitoare, costume populare autentice, berbeci la proțap, brânză bună și țuică faină să gustați! Cântece românești să ascultați, în sârbe vechi să vă prindeți, și steagurile tricolore ce sunt în vârfuri de brazi să salutați! Sintilia din Zăbala este organizată an de an de Asociația Cultural Creştină „Căciula” din Zăbala. Este un obicei vechi al satului transmis din generație în generație de români! Doamne ajută, zăbălenii vă așteaptă cu mare drag. Cei ce vin de departe se pot caza și în stațiunea Covasna, aflată foarte aproape”,scria, pe pagina lui de Facebook, susţinătorul şi promotorul evenimentului, medicul Mihai Tîrnoveanu.

Deşi a fost înfiinţată cu ani buni în urmă, Asociația Cultural Creștină „Căciula” din Zăbala are personalitate juridică din iunie 2015. Aceasta a fost înființată de comunitatea românească din Zăbala având ca scop, printre altele, păstrarea și revigorarea tradițiilor strămoșești, populare, laice și religioase, după cum arată pagina oficială de Facebook.

Atențiune, atențiune!
Mare sărbătoare se anunță în Poiana Sintiliei!
Vă așteptăm cu drag să încingem o horă așa cum o făceau moșii și strămoșii noștri. De la hăl cu barba sură pân la hăl mai mititel!
Semnează, Noi Căciularii din Zăbala!

A.N.

Începută ca o curiozitate, atracţia faţă de imaginea filmată va deveni o constantă a societăţii moderne şi o parte a universului cultural şi cotidian. Dacă ar fi să comparăm cu ceva apariţia cinematografului, invenţia lui Gutenberg ar fi, probabil, cel mai potrivit termen de referinţă;căci aşa cum cartea a adus informaţiile mai aproape de fiecare individ în parte, tot aşa, pelicula ne-a apropiat de imaginile în mişcare.

Dezvoltarea de o manieră explozivă a filmului, cu tot ce presupune acesta – de la săli de proiecţie la noi invenţii tehnice, la curente artistice, la propagandă, ba chiar la lărgirea universului imaginar a fiecărui individ în parte – este un fenomen comparabil probabil doar cu revoluţia informatică. Totuşi, agresivitatea şi repeziciunea ce îi caracterizează creşterea fac în aşa fel încât filme, procede artistice sau tehnice să treacă neobservate. Se ajunge ca la un moment dat să nu mai poţi privi înapoi.

Cele trei momente în care filmele au fost luate drept maculatură, şi, deci, distruse

Apariţia cinematecilor, a filmotecilor, a videotecilor şi a arhivelor particulare, regionale sau naţionale de film, au stat atât sub semnul pasiunii pentru film, pe care personaje asemeni lui Henri Langlois au dezvoltat-o, cât şi a elementelor care fac din film o artă supusă curiozităţii şi efemerului:dubla dimensiune a cinematografului industrie şi artă;demodarea rapidă;uzarea rapidă a suportului pe care este imprimat (cea mai mare categorie a filmelor „vechi” au fost imprimate pe peliculă);tratarea imaginii filmate drept consumabil.

Putem identifica, astfel, cel puţin trei momente în care filmele au fost luate drept maculatură:în anii ’20 s-a operat prima dată spălarea sau arderea a tot ce se făcea înainte de război, din cauza cerinţelor, a evoluţiei tehnicii etc. pierzându-se cam 90% din producţia antebelică, apoi, în anii ’30, se produce o mutaţie similară, când filmul mut este înlocuit cu cel sonor, iar în anii ’50 înlocuirea peliculei de nitrat cu cea de acetat a dus la distrugerea unor filme sau măcar la condamnarea altora la uitare şi deteriorare[1]. Şi aceasta fără să mai socotim acţiunile barbare îndreptate asupra unor pelicule doar pentru că ele nu se potriveau cu regimul pe care unele ţări l-au adoptat la un moment dat.

Cum şi de ce au apărut arhivele de film? Scurtă privire istorică

Scopul cinematecilor şi al arhivelor de film este acela de a colecta, a proteja şi a încuraja proiecţia filmelor, ca documente /mărturii istorice şi ca piese de artă a ceea ce este reprezentativ pentru istoria filmului. Pentru acest motiv şi pentru crearea unor relaţii între arhivele existente a fost înfiinţat International Federation of Film Archive (Federaţia Internaţională a Arhivelor de Film sau FIAF), în Franţa, la Paris, în 1938[2]. Obiectivele pricipale pe care FIAF, arhivele, filmotecile şi cinematecile membre şi le propun sunt:colectarea şi prezervarea filmelor, ca piese de artă şi ca documente istorice;colectarea şi păstrarea documentaţiei şi a materialelor anexe a celor de mai sus;organizarea de proiecţii şi vizionări de film, folosind copii special făcute în acest scop;crearea posibilităţii de a consulta materialului şi documentaţia aferente, dezvoltând acţiuni non-profit (…) în scop educaţional şi artistic. În plus, FIAF îşi propune şi medierea relaţiilor de cooperare între membrii afiliaţi[3].

Arhiva improvizată în baie de Henri Langlois sau cum să faci să nu se piardă filme preţioase

Prin 1973, într-un articol de presă care prezenta starea Cinematecii bucureştene, criticul de film Bujor Tudor Rîpeanu punea accent pe dimensiunea educativă a acestei instituţii:„înţelegem prin cinematecă un cinematograf în care o arhivă de filme prezintă în proiecţii non-comerciale, în scopuri culturale şi educative, filme din propria colecţie”[4].

Dezbaterea cu privire la principalul rol al arhivelor de film este una destul de veche şi apare încă de la începuturile cinematografului de arhivă. Înfiinţarea cinematecilor, cu funcţia declarată de a lupta pentru protejarea operelor cinematografice de la distrugere, se petrece după a doua jumătate a perioadei interbelice. Iniţial, ea se constituie sub forma unor biblioteci de film. Prima de acest gen a fost înfiinţată la Stockholm, în 1933, apoi a luat fiinţă Reichs film Archiv (1934). În 1935 apare departamentul de film al Muzeului de artă modernă din New York şi National Film Library în Londra. În aceeaşi perioadă se naşte, sub îndrumarea lui Henri Langlois, circul cinematografic[5], pentru ca un an mai târziu să ia fiinţă Cinematheque Francaise.

Henri Langlois este un personaj definitoriu nu doar în formarea cinematecii franceze, ci şi în definirea rolului pe care aceasta urma să îl aibă în viitor. Pasionat de film, Langlois a început crearea arhivei de film ce a stat la baza Cinematheque Francaise în propria baie. Pentru că la începuturile cinematografiei materialul folosit pentru realizarea peliculelor era uşor inflamabil (conţinea nitrat), un loc răcoros şi umed putea ţine sub control rolele de film ce altfel s-ar fi transformat într-o bombă. Totuşi, acest mediu favoriza rapida deteriorare a lor.

Henri Langlois este primul care accentuează rolul cultural al proiecţiilor de film. El susţine cu tărie că păstrarea filmelor este bună, dar fără o vizionare a acestora de către spectatori, ele sunt departe de menirea pentru care au fost create. Prin punerea bazelor FIAF, Langlois a încercat să facă trecerea firească a filmelor de la exploatarea lor comercială la biblioteca de film. Deşi orice arhivă are, în fond, un scop cultural, Langlois amintea de o dilemă cu care orice instituţie de acest gen se confruntă:„… aceea de a fi prinsă între gustul publicului şi nevoia de a modela acest gust.”[6]

Apariţia şi funcţionarea bibliotecilor de film şi a cinematografelor de arhivă au avut rolul declarat de a aşeza şi de a argumenta în favoarea statului de artă al filmului. Selective şi tăcute, acestea preiau atât de sclipitoarele filme, aşezându-le în cicluri, gale şi medalioane, spre a nu fi date uitării.

Dilema denumirilor…

Denumirile viitoarelor biblioteci de filmeau pus oarece probleme, explicabile din cauza imposibilităţii găsirii unui corespondent exact pentru instituţia care păstrează şi difuzează în scop cultural educativ producţii cinematografice vechi. Urmând modelul francez, a existat o tendinţă a spaţiului latinofon şi slav de a denumi instituţia după modelul lui Henri Langlois, accentuând cumva elementul de difuzare a filmelor:Cinemateca Portuguesa, Cinemateca Uruguaya, Cinemateca Brasileira, Fundacion Cinemateca Boliviana, Cinemateca de Cuba, Cinecittà (Italia), Jugoslavenska Kinoteka, Kinoteka na Makedonija, Slovenska Kinoteka, Kinoteka (Warszawa – Varşovia, Polonia) etc.

Pentru spaţiul anglo-saxon s-a preferat o denumire mai tehnică a arhivei de film, titulatură care favorizează aspectul de prezervare a filmelor (pe lângă acestea funcţiona şi un cinematograf):Filmarchiv Austria, Bundesarchiv – Filmarchiv Berlin (Departament de Film în Arhiva Naţională), National Film and Sound Archive (Australia), National Film and Television Archive (Marea Britanie), National Film Archive of India, Film Archive (Noua Zeelandă) etc. Aceeaşi denumire e adoptată şi de alte ţări:National Film Archive (Grecia), Film Arşivi (Turcia) The Finnish Film Archive (Finlanda), Korean Film Archive etc.

…şi soluţia românească:la noi ca la nimeni, două titulaturi pentru aceeaşi instituţie

La noi, ca în multe cazuri, s-a preferat o soluţie mai complicată, de vreme ce şi Arhivă Naţională de Film (înfiinţată în 1957) şi Cinemateca (născită în 1962). Deşi în mod normal sunt două titulaturi care definesc una şi aceeaşi instituţie în spaţiul românesc, Arhiva Naţională are ca atribuţiuni păstrarea filmelor, iar Cinemateca este doar cinematograful în care se difuzează filmele de arhivă. Pentru cine cunoaşte pe deplin termenii, folosirea ambilor, în maniera românească, naşte confuzii. Mai mult chiar:la noi, Cinemateca nu deţine niciun film. Programele difuzate aici sunt editate de către documentarişti şi redactori din Arhiva de Film, iar Cinemateca e doar o secţie din cadrul ei.

Dacă în memoria colectivă Cinemateca a fost totuşi identificată cu o sală de cinematograf, trebuie precizat faptul că nici măcar aceasta nu a aparţinut Arhivei. În concluzie, denumirea de Cinematecă nu a fost dată nici măcar sălii în care se desfăşurau proiecţiile de film;aceasta, pe motiv că Arhiva Naţională de Film nu avea dreptul legal să aibă în patrimoniu o sală de cinematograf. În fond, la noi, Cinemateca desemnează acţiunea, intitulată la început „Seara prietenilor filmului”, de a proiecta nişte filme în diverse locuri din Bucureşti. Altfel spus, Cinemateca a fost şi este încă doar un nume publicitar al Arhivei Naţionale de Film (ANF).

Exploziile din strada Masaryk şi crearea Arhivei Naţionale de Filme, cu un intermezzo la Jilava

Un lucru e cert:apariţia Arhivei Naţionale de Film nu a fost o prioritate în România. Instituţia a fost creată cu un scop, nu neapărat cultural, ci mai degrabă restrictiv:pentru a controla acest mijloc de propagare a diverselor informaţii despre lumea aflată dincolo de Cortina de Fier. Totuşi, apariţia şi funcţionarea cinematografului de arhivă denotă o dragoste de film. Câteva întrebări rămân totuşi:cum s-a născut această arhivă de filme şi de ce?

Autorităţile conduse de Gheorghe Gheorghiu-Dej aveau destul de multe lucruri de făcut pe la jumătatea anilor ’50 în ceea ce priveşte îndreptarea societăţii româneşti pe calea cea dreaptă a comunismului;însă, pe o vară caniculară, o parte dintre peliculele de nitrat adunate în procesul de naţionalizare în clădirea Romfilm, din strada Thomas Masaryk, s-au autoaprins şi au explodat. De teamă ca acest lucru să nu se repete s-a decis mutarea rolelor rămase la Jilava, în fostul sediul al bateriei XIII-XIV din Primul Război Mondial. Ulterior s-a decis şi înfiinţarea, în 4 iulie 1957, a Arhivei Naţionale de Film, instituţie aflată în subordonarea Ministerului Învăţământului şi Culturii. Nici nu se punea problema de a se crea un cinematograf de arhivă. Singurele atribuţiuni erau de colectare şi arhivare a filmelor[7].

Încercare de recuperare:„Seara prietenilor filmului” şi oamenii din spatele Cinematecii

Au intrat în colecţia Arhivei filmele naţionalizate în 1948 şi cele aflate în difuzare în acel moment. La întemeiere, arhiva deţinea 128 de filme de lung metraj şi 20.000 de bobine de filme neidentificate. Ulterior, prin aplicarea Legii depozitului legal (pentru filmele produse şi difuzate în România), în 1987, colecţia de filme a ajuns să conţină 280.000 de bobine, dintre care peste 7.500 de filme de lung metraj[8]. Ideea de bibliotecă de film s-a dovedit a fi mai degrabă una secundară. Ca urmare a procesului de naţionalizare şi de eliminare a unei importante părţi din intelectualitatea românească, „noii stăpâni” s-au văzut în situaţia de a avea o cantitate considerabilă de filme, multe materiale fiind fragmentare, şi au considerat utilă menţinerea unui control asupra domeniului filmului.

Cinemateca română a luat fiinţă în 1962, la doi ani după ce Arhiva Naţională de Film a aderat la FIAF. Principalii artizani ai naşterii Cinematecii au fost Dumitru Fernoagă, directorul Arhivei Naţionale de Film, celebrul cineast Ion Popescu Gopo şi jurnalistul şi criticul de film Tudor Caranfil. Alături de ei mai sunt două nume de care se legă destinele şi istoria Cinematecii bucureştene pentru următorii 30 de ani:Mihai Tolu (redactor-şef) şi Aura Puran (şef de birou). Ultimii doi, mai puţini cunoscuţi marelui public, s-au aflat – împreună cu echipa pe care au condus-o – în spatele fenomenului pe care l-a reprezentat Cinemateca vreme de câteva decenii.

La 24 februarie 1962, sub numele sugestiv „Seara prietenilor filmului”, Cinemateca şi-a început activitatea[9]. Sala care a găzduit acest eveniment a fost cea a cinematografului I.C. Frimu, iar programul a fost dedicat în exclusivitate producţiilor lui Ion Popescu Gopo. Proiecţiile au continuat sub denumirea de „Serile prietenilor filmului” şi s-au desfăşurat sporadic în incinta sălii Vasile Alexandri a Teatrului „Ion Creangă” până în iunie 1963. Un alt sediu al Cinematecii în perioada sa itinerantă a fost sala de la Cinematograful Carpaţi, de pe Bulevardul Magheru. Abia în 1965, Cinemateca se stabilizează, primind sala Union cu o capacitate totală de 250 locuri[10]. Singura modificare majoră se produce în 1982, când sala Union este închisă, iar cinematograful de arhivă se mută pe strada Eforie, sală a cărei capacitate maximă era de 420 de locuri.

Interpretări ale regulementelor, după cum convenea nomenclaturii de partid

Aderarea la Federaţia Internaţională a Arhivelor de Film a dus la posibilitatea îmbogăţirii colecţiilor impunând, în acelaşi timp, şi apariţia unei săli de proiecţie. În una dintre lucrările de perfecţionare realizate în cadrul ANF, Mihai Tolu, responsabilul principal al programului Cinematecii, explică pe scurt regulamentul de funcţionare al acesteia conform cu normele internaţionale:„Funcţionarea cinematografelor de arhivă fiind reglementată de FIAF era necesar ca proiecţiile Arhivei să aibă loc într-o sală proprie aflată sub controlul ei direct. Apoi vizionările trebuie să aibă caracter necomercial, garantat de un număr limitat de spectacole cu acelaşi film. Accesul în sală era permis numai pe bază de abonamente, iar prezentarea trebuie făcută cu respectarea drepturilor de copyright”[11].

Întrucât normele Federaţiei Internaţionale a Arhivelor de Film stipulau încurajarea proiecţiilor cu caracter educativ, dar nu în scop comercial, Cinemateca a fost concepută să utilizeze doar o singură sală, iar intrarea să se facă pe bază de abonamente. În plus decretul nr.353/1957, în baza căruia funcţiona Arhiva de Film, avea multe lacune faţă regulamentele FIAF. Când apăreau diverse probleme, interpretările se făceau după cum convenea nomenclaturii de la Bucureşti. Au apărut nişte mici modificări prin decretul 472 din 20 decembrie 1971, când FIAF a solicitat revizuirea regulamentelor de funcţionare din 1957. În niciun caz, însă, o extindere a ANF pe segmentul de difuzare de film nu era posibilă fără un terţ, care avea dreptul să exploateze comercial filmele.

Cinemateca, aproape de colaps

Deoarece existau cheltuieli de publicare a caietului-program, de întreţinere a sălilor etc. de la început, ANF a fost considerat un fel de partener al acestor acţiuni, nu un proprietar care desfăşoară o acţiune. Din acest motiv au existat o sumă de parteneri sau „tovarăşi de drum, care ne luau banii şi ne lăsau datoriile”, după cum îi numeşte fostul redactor-şef adjunct, Aura Puran. Printre aceştia, de-a lungul vremii, s-au numărat:Asociaţia Cineaştilor din România (ACIN – devenită Uniunea Cineaştilor – n.r.) din 1963 până în anii 1974-1975;ulterior, după o perioadă când ANF a încercat preluarea Cinematecii în regie proprie, partener de drum a devenit Întreprinderea Cinematografică a Municipiului Bucureşti (ICMB).

În anul 1973, la momentul aniversării unui deceniu de funcţionare, Cinemateca se afla aproape de închidere. Articolele din revista „Cinema” şi nu numai se întreceau în a prezenta dificultăţile cu care se confrunta cinematograful de arhivă din Bucureşti. Spre exemplu, într-un articol din ianuarie 1973 se relata că programul era afişat „scris de mână” şi fără ca numele regizorilor să fi fost trecute în dreptul filmelor. Această hârtie era lipită într-un colţ al uşii de la intrare, în fiecare sâmbăta, conţinând repertoriul pentru toată săptămâna. „Nici vorbă să citim în presă cum se obişnuia pe vremuri (acum 7-8 ani) programul anticipat! Nici vorbă să putem conta pe un bilet sigur, cum era pe vremea abonamentelor”[12].

Problema organizării a fost rezolvată chiar în cursul anilor următori, când parteneriatul cu ACIN a fost dizolvat, iar în locul acestui partener, pentru colectarea baniilor proveniţi din încasări a fost numită Întreprinderea Cinematografică a Municipiului Bucureşti;aceasta, în limita veniturilor obţinute din abonamente şi bilete, permitea posibilitatea tipăririi programelor şi, eventual, a unor afişe.

Oferta Cinematecii:de la două filme lunar la 60, din 1973

Dincolo de toate schimbările şi modificările interne survenite de-a lungul vremii, ceea ce a atras publicul la Cinematecă au fost oferta şi programul prezentat. Aceasta, în cei 30 de ani de comunism pe care îi urmărim, a crescut continuu, dar lucrurile s-au păstrat la un nivel peste medie din punct de vedere al calităţii.

Există multe variaţii care au influenţat punctual anumite perioade din istoria Cinematecii, dar tendinţa a fost de creştere a numărului de filme care puteau fi vizionate aici. Dacă la început, în 1963, se difuzau doar două filme lunar, în 1967 numărul lor ajunsese la 15, iar din 1973 cifra nu a mai scăzut sub 60 de filme lunar. Orele de proiecţie sunt şi ele semnificative în această discuţie cantitativă:dacă pentru cele 45 de proiecţii lunare ale celor două filme care rulau în cadrul „Serii prietenilor filmului”, în 1963, se alocau în medie câte 3 ore zilnic, spre sfârşitul perioadei, Cinemateca avea circa 12-14 ore de proiecţii în fiecare zi. Cifrele din 1988 arată că un film avea în medie cam 2-3 proiecţii şi erau 66 de filme difuzate în 173 de proiecţii lunar.

Toată această ofertă a Cinematecii a trebuit sistematizată şi ulterior prezentată de aşa manieră încât publicul să revină. În fond, publicul nu avea acces la Arhiva de Film decât prin intermediul programelor care erau concepute de redactorii care lucrau aici.

Pe de altă parte, oferta Cinematecii a fost nevoită să ţină cont întotdeauna de convenţiile internaţionale stabilite de FIAF. Potrivit acestora, o arhivă de filme nu are dreptul să prezinte filme a căror licenţă de exploatare a expirat decât de două ori pe stagiune şi numai la un singur cinematograf cu rol educativ şi necomercial – cinematograf aflat în proprietatea arhivei respective[13]. Totuşi, prin intermediul aceleiaşi instituţii şi a legăturilor cu celelalte arhive de film, patrimoniul filmografic s-a îmbogăţit de la an la an. În dese rânduri Cinemateca putea include în ciclurile sale aproape toate creaţiile unui cineast, dispunând de pelicule pe care regimul nu le cumpăra pentru a fi date în cinematografie – pentru că nu rentau din punct de vedere financiar sau pentru că aveau probleme ideologice.

Cicluri de film, medalioane, retrospective, gale şi matinee

Împărţirea programului Cinematecii a fost făcută în mai multe categorii de teme:cicluri, medalioane, retrospective, gale, matinee, reluări şi completări. Există o serie de diferenţe între aceste tipuri de teme, bazate pe nivelul de culturalizare propus de Cinematecă. Aşadar, un ciclu de filmeste o structură compozită, incluzând filme ale mai multor cineaşti şi având o tematică laxă, generală. De obicei, este şi cea mai mare formă de încadrare a filmelor din cuprinsul programului. Ciclurile se puteau întinde doar pe perioada cuprinsă într-un caiet-program, după cum puteau de asemenea să o depăşească. Se cunosc cicluri „cu tradiţie”, care se întind pe durata unui an de zile sau chiar se regăsesc stagiune de stagiune. Exemplu concret:ciclul (celebru de-acum) „La cererea abonaţilor cinematecii”, a cărui existenţă a început undeva prin 1975 şi care se regăseşte şi astăzi în program.

Medalionul cinematograficse referă la activitatea unui singur regizor, actor sau scenarist, prezentând producţii cinematografice realizate de acesta. Este tema cea mai restrânsă pe care a propus-o Cinemateca. Conţine filme relativ puţine ca număr, cele mai importante. Spre exemplu medalionul Peter O’Toolea cuprins următoarele opt filme:„Ombre Bianche-Umbre Albe” (1959), „Becket” (1964), „The Night of the Generals-Noaptea Generalilor” (1967), „How to steal a million-Cum să furi un milion” (1967), „Lion in the winter-Leul Iarna” (1968), „Goodbye, Mr. Chips-Adio, Domnule Chips” (1969), „Murphy’s War-Războiul lui Murphy” (1971), „Man of La Mancha-Omul din La Mancha” (1972)[14].

Conţinutul tematic al retrospectiveiface referire la activitatea unei şcoli cinematografice, a unei cinematografii locale etc. Pot să fie filme diferite ca gen, regizor, distribuţie, ţară de producţie chiar, cu respectarea limitei stabilite. În această categorie pot fi incluse şi omagierile mai multor cineaşti:Retrospectiva filmului australian:1896-1956[15]sau Omagiu unor autori şi actori dispăruţi 1987[16].

Termenul de galăinclude prezentări de film legate de un eveniment anume. Cantitativ, acestea sunt destul de reduse, adesea doar la una-două proiecţii. În perioada de care ne ocupăm cele mai multe gale au avut caracter propagandistic:a se vedea, de pildă, Gala Cinematecii dedicată aniversării a 35 de ani de la proclamarea republicii[17].

Matineele, aşa cum le spune şi numele, sunt programe de dimineaţa, la care, de obicei, se proiectează filme pentru copii sau programe de scurt metraje. Acestea apar în program prin 1966 şi dispar definitiv cu stagiunea 1973-1974. De exemplu, în stagiunea 1967-1968 figurează la capitolul matinee duminicale Scurt metraje japonezepentru data de 26 Mai, iar pentru săptămâna următoare, în 2 iunie, Simfonia Brigăzilor[18].

Alte forme de prezentare de scurt metraje au fost completările şi spectacolele de rezervă. Reluările filmelor în acelaşi an se puteau face în luna septembrie, dar din programul stagiunii trecute. Între toate aceste forme de prezentare a materialelor din arhivă, ciclurileaveau cea mai mare pondere;era mai uşor să construieşti un repertoriu într-o temă mai vastă decât să te restrângi doar la filmele unui autor sau actor.

Cenzura şi mitul filmelor interzise

Caietul-program al Cinematecii era conceput de un număr mic de oameni:Mihai Tolu, responsabilul principal al comitetului de redacţie, Aura Puran şi directorul arhivei, la care, pentru o perioadă, s-au mai adăugat şi diverşi membri consultanţi. Aceştia trebuiau să convingă permanet două segmente diametral opuse:cinefilii şi cenzura. Ideea că la cinematograful de arhivă se proiectau filme „cu probleme”, unele chiar cu anumite restricţii, are un miez de adevăr, însă exagerarea a dus la construirea unui mit, ajungându-se să se creadă că la Cinemateca au rulat filme interzise de regim.

Toate filmele treceau prin cenzură. Totuşi, responsabilii cu programul aveau şi ei o regulă:filmul nu se taie;fie intră integral, fie deloc. Pe de altă parte, măsura cu care cenzorii cântăreau cele 2-3 proiecţii ale Cinematecii era diferită de proiecţiile din reţeaua România Film. Pentru cei maxim 1.000 de spectatori se aproba un ciclu dedicat regizorului polonez Andrei Wajda, în care cap de afiş putea fi „Cenuşă şi diamant”, un film interzis în anumite perioade. Dincolo de subiecte tabu precum nazismul sau filme al căror conţinut era îndreptat împotriva comunismului, exista o plajă foarte largă de pelicule aprobate cu relativă uşurinţă. Moralitatea puritană era mai nuanţată aici, însă şi aşa existau unele sperietori precum „filme cu homosexuali sau curve”. Totuşi, deşi calitatea filmelor era net superioară celor difuzate în reţeua de cinematografe, cultura cinematografică solidă în România „Epocii de aur” a fost un bun de „lux”, din cauza restricţiilor de spaţiu şi a eforturilor mari la care se supunea un spectator pentru a putea viziona un film.

„Găseam uneori acea bucată de istorie sau mai degrabă de realitate pe care părinţii mei mi-o povesteau”

Ce căutau oamenii la Cinematecă şi la ce erau ei receptivi? Cel mai bine descrie situaţia un fost spectator al Cinematecii din anii comunismului:erau atenţi „La tot! De la vestimentaţia actorilor, pe care la noi nici măcar în vitrine nu o puteai admira, la diversitatea de lucruri şi obiecte care nouă ne lipseau. Nu că nu le-am fi avut deloc, căci într-o perioadă găseai, dar ce ne lipsea era acel altceva decât ideologia politică prezentă peste tot. Găseam uneori acea bucată de istorie sau mai degrabă de realitate pe care părinţii mei mi-o povesteau şi care acum lipsea cu desăvârşire”.

Să asişti, noaptea, la coada din faţa Cinematecii, aşteptând deschiderea ghişeului, la poveşti despre filme interesante, să citeşti scurtele citate dintr-un caiet-program împrumutat de la un vecin de suferinţă – acesta era „luxul” pe care autorităţile comuniste îl ofereau publicului cinefil din România acelor vremuri. Cei care frecventau Cinemateca, studenţi, oameni în vârstă, absolvenţi de studii superioare, dar şi celelalte categorii sociale, aveau două lucru în comun:pasiunea pentru film şi dorinţa de a avea acces şi la un alt tip de cultură şi de mesaj. Informarea, care e azi la îndemâna oricui (şi care a devenit agresivă prin intermediul publicităţii), era posibilă doar prin lecturarea materialului prezentat în citatele caietelor-program, prin achiziţionarea şi lecturarea celor două reviste de specialitate[19]şi prin intermediul celor care povesteau, popularizând, la coadă, informaţia despre un film sau altul. Ascunderea deliberată a acestei instituţii, care se bucura doar de o scurtă menţionare zilnică în „Scînteia”, la rubrica Cinema, precum şi imposibilitatea de a obţine un abonament, chiar dacă preţul său nu constituia o problemă (25-30 de lei), limita şi mai mult rândurile celor care şi-ar fi dorit să ajungă să vadă un film la Cinematecă. Dar, dincolo de statistici, date, documente, stau nenumărate poveşti de viaţă – ale celor care s-au aflat la coadă, să cumpere bilete, şi ale celor care pregăteau fiecare proiecţie în parte. Iar noi vă prezentăm, în cele ce urmează, câte o poveste din fiecare categorie. „Vizionare plăcută”.

Marţi, 4 iulie, de la ora 19:00, Sala Eforie (Jean Georgescu) a Cinematecii Române din București (Str. Eforie nr. 2) găzduiește Gala „Arhiva Naţională de Filme, 60 de ani”.

Gala este prezentată de către actriţa Aida Economu şi este urmată de proiecţia, într-o nouă copie digitală, a unei capodopere a cinematografului românesc, LA MOARA CU NOROC de Victor Iliu, lansată în anul în care a luat naştere Arhiva Naţională de Filme a României. Intrarea la eveniment este liberă, în limita locurilor disponibile.

Arhiva Naţională de Filme – Cinemateca Română (ANF) a fost înfiinţată, ca Arhiva Naţională de Filme Cinematografice (ANFC), organism în subordinea Ministerului Învăţământului şi Culturii, pe 4 iulie 1957. Prin urmare, data de 4 iulie poate fi decretată Ziua Arhivei Naţionale de Filme a României.

La Gala „Arhiva Naţională de Filme, 60 de ani” participă angajaţi ANF mai vechi sau mai noi, precum şi prieteni care au fost aproape de această instituţie timp de mulţi ani sau chiar decenii. În cadrul Galei vor fi acordate Diplome de excelenţă criticilor care, prin îndelungata activitate în cadrul Arhivei Naţionale de Filme – Cinemateca Română, au contribuit la promovarea culturii cinematografice în România, precum şi Diplome de onoare celor mai vechi angajaţi ai ANF.

Actriţa de teatru şi film Aida Economu este cunoscută din producţii cinematografice recente precum MINTE-MĂ FRUMOS ÎN CENTRUL VECHI sau CHOSEN, din spectacole de la Teatrul Mic şi Teatrul Metropolis din Bucureşti sau Teatrul „Jean Bart” din Tulcea, precum şi ca prezentatoare a evenimentului cinematografic anual „Divan Film Festival”.

Detalii despre film:

LA MOARA CU NOROC
România, 1957, 110 min., alb-negru, subtitluri în engleză
Dramă, adaptare a nuvelei „Moara cu noroc” de Ioan Slavici
Regia: Victor Iliu
Cu: Constantin Codrescu, Geo Barton, Colea Răutu, Ioana Bulcă, Marietta Rareş, Sandu Sticlaru

„Filmul lui Iliu rămâne un punct de reper în istoria cinematografului nostru, nu atât pentru progresul profesional pe care îl aduce în ceea ce priveşte scenariul, calitatea imaginii, a benzii sonore, a nivelului interpretării actoriceşti, progres simţitor de altfel înregistrat în unanimitate de critica timpului, cât pentru o conştiinţă sporită a specificităţii cinematografice.” (George Littera, 1975)

R.E.

Aflat la cea de a treia ediție, Bucharest International Dance Film Festival (http://www.bidff.ro) organizează, în premieră, o competiție dedicată exclusiv filmelor de dans românești. Pe această cale, BIDFF invită regizori, coregrafi și artiști vizuali să își înscrie filmele de dans în competiție.
BIDFF are loc între 7 și 10 septembrie 2017 și aduce la București cele mai noi filme de dans din lume, o expoziție de artă vizuală, performance-uri, workshop-uri și conferințe.

Tema ediției din acest an este The Age of The Strange și pune sub semnul întrebării autenticitatea existenței cotidiene în contextul unei lumi nesigure.

BIDFF caută filme inovatoare, cu un mesaj câteodată transparent, câteodată codificat, provocând publicul la un schimb de informații despre viața socială, politică, emoții puternice, locuri neobișnuite, îmbinând limbajul corporal și cel cinematografic.

BIDFF promovează toate stilurile și esteticile de mișcare, selectând filme cu un concept puternic, a căror realizare cinematografică este într-un raport de interdependență cu tema aleasă și modalitățile de expunere. Pe această cale încurajăm experimentul artistic și inițiativele curajoase.

CERINȚE PENTRU ÎNSCRIERE
În competiție pot fi înscrise scurtmetraje de dans (ficțiune, documentar, animație).
Pentru ca un film să fie luat în considerare în Compeția Românească trebuie ca, fie regizorul, fie coregraful să aibă naționalitate română sau filmul să fie produs sau co-produs în România.
Sunt eligibile filmele de scurtmetraj produse după ianuarie 2015, cu o lungime maximă de 15 minute.
Calitatea fișierului video destinat proiecției din cadrul festivalului, în cazul selecției, trebuie să fie Full HD, rezoluție minimă 1920 x 1080.
Pot fi inscrise maxim 2 filme/participant (ambele vor fi luate în considerare).
Nu se acceptă filmări ale spectacolelor sau repetițiilor, filmele înscrise trebuind să fie creații cinematografice sau abordări specifice artei video cu caracter experimental.

FORMULAR DE ÎNSCRIERE

Pentru înscrierea filmelor vă rugăm să completați în engleză următorul formular: https://tinyurl.com/bidffrocompetition

TERMEN DE ÎNSCRIERE

Înscrierile se pot face până la data de 1 august 2017, ora 22:00.

Mai multe informații despre festival: http://www.bidff.ro

Comunicat de presă Centrul Național al Dansului

Capitala devine din această seară, pentru o lună, scena Festivalului Internaţional de Teatru de Stradă. Cea de-a IX-a ediţie a Festivalului Internaţional de Teatru de Stradă Bucureşti-B-Fit in the Street!, a debutat sâmbătă, de la ora 19:00, în Parcul Unirii, prezentând publicului, până pe 30 iulie, peste 40 de spectacole de teatru stradal şi acrobaţii performate de sute de artişti internaţionali.

Primăria Capitalei prin ARCUB organizează singurul festival internaţional de teatru de stradă din Bucureşti, care anul acesta devine cel mai mare eveniment de profil din ţară. Între 1-30 iulie, a noua ediţie a festivalului aduce la Bucureşti sute de artişti internaţionali şi peste 40 de spectacole din Franţa, Columbia, Italia, Germania, Olanda, Austria, Spania şi România.

Peste 40 de spectacole, susţinute de sute de artişti din mai multe ţări, vor fi prezentate în fiecare week-end, în locuri din Bucureşti preferate pentru petrecerea timpului liber, precum Piaţa George Enescu, Piaţa Revoluţiei, Calea Victoriei, Piaţa Universităţii, Piaţa Constituţiei, Parcul Unirii sau Centrul Istoric.

Personajele veneţiene de secol XVII de la Incanti Barocchi, costumele de fluture cu aripi enorme ale artiştilor Farfalle in Danza şi statura impunătoare a Mascotei stârnesc curiozitatea şi amuzamentul bucureştenilor şi turiştilor. Pe lângă personajele fantastice pe catalige, spectacolul Mistral ridică nivelul de adrenalină al publicului, cu o demonstraţie de acrobaţie a unui artist suficient de curajos să se urce la cinci metri înălţime, în vârful unui stâlp susţinut în poziţie verticală de patru cabluri ţinute chiar de voluntarii din public.

B.T.

Opera Brașov încheie stagiunea 2016-2017 cu un concert în Piața Sfatului, sâmbătă, de la ora 19.00, informează instituția de cultură într-un comunicat de presă.

În program sunt cuprinse arii și duete, terțete din opere și musical-uri, pagini de referință din istoria muzicii “care, cu siguranță, vor încânta publicul prezent”.

Printre acestea se află: “Bal mascat” de G.Verdi (următoarea premieră a Operei Brașov, programată a fi pusă în scenă în toamna acestui an), “Ernani”, “II Trovatore”, “Rigoletto” , lucrări ale aceluiași titan, “Carmen” de G. Bizet,”Lakme” de L.Delibes, “Don Pasquale” de G.Donizetti, “Voievodul Țiganilor” și “Liliacul” de J.Strauss, “Văduva Veselă” de Fr.Lehar, “Silvia” și “Contesa Martiza”, de E.Kalman, “West Side Story” de L.Bernstein, “Cats” de A.L Webber, dar și alte surprize, potrivit sursei citate.

Vor interpreta soliștii Operei Brașov: Nicoleta Chirilă, Aurelia Florian,Corina Klein, Valentina Mărgăraș, Ioana Mărgărit, Maria Petcu-Catrina, Anda Pop, Cristina Radu, Lăcrămioara Schuller, Asineta Răducan, Cristina Roșu, Liviu Iftene, Mihai Irimia, Alexandru Aghenie, Adrian Mărcan, Ștefan Schuller.

La pupitrul Orchestrei Operei Brașov este invitat să dirijeze maestrul Ciprian Teodorașcu (Opera Națională București), alături de Corul Operei Brașov, pregătit de Leonard Boga.

Intrarea la eveniment este liberă.

C.P.

1. Publicarea albumului “ROMANIA 100 – UN OMAGIU PLANETAR”
Albumul se va tipări în ediţii successive, funcţie de necesităţi şi funcţie de succesul proiectului.

2. Realizarea de evenimente culturale “ROMANIA 100 – UN OMAGIU PLANETAR” în toate Institutele Culturale Româneşti şi în toate Ambasadele României, care vor cuprinde expoziții de artă reprezentând marile personalitățI ale Neamului Românesc realizate de artiștii din acele țări, participanți la proiec. Simultan va fi lansat albumului “ROMANIA 100 – UN OMAGIU PLANETAR”, în prezenţa artiştilor participanţi la acest proiect din respectivele ţări.

3. Deschiderea la jumătatea anului 2018 a CELEI MAI MARI EXPOZIŢII DE ARTĂ DIN LUME, PREZENTATĂ ÎN AER LIBER, expoziţia “ROMANIA 100 – UN OMAGIU PLANETAR”. Vor fi expuse circa 10.000 de lucrări realizate de peste 1.500 de artişti din 142 de ţări. Expoziţia se va organiza în colaborare cu Direcţia de Cultură a primăriei Capitalei şi va cuprinde lucrări printate şi plastifiate prinse pe panouri amplasate într-una din marile pieţe ale capitalei.

4. Deschiderea unei mari expoziţii (400 – 500 lucrări) la Biblioteca Naţională Bucureşti (sau la un alt muzeu important din București), cu cele mai bune lucrări de artă din colecţia “ROMANIA 100 – UN OMAGIU PLANETAR”, care va rămâne deschisă în perioada 1 Decembrie 2017 – 1 Decembrie 2018. Vor fi preferate lucrările de pictură, acuarelă şi grafică cele mai valoroase, realizate de artişti profesionişti din toată lumea. Deschiderea expoziţiei se va face de Ziua Națională a României, pe 1.12.2017, simultan cu lansarea albumului “ROMANIA 100 – UN OMAGIU PLANETAR”.

5. Deschiderea de expoziţii în toate capitalele de județ și în marile oraşe, simultan cu lansarea albumului “ROMANIA 100 – UN OMAGIU PLANETAR”. Pentru expoziții vor fi preferate a fi expuse personalitățile locale care au constituit subiectul proiectului.

1 iulie 2017, ZIUA 97 (din 365) este dedicată lui Constantin Dobrogeanu-Gherea.

România omagiată, CU OCAZIA CENTENARULUI, de 1.500 de artiști din 142 de țări de pe toate continentele, într-un proiect cultural unic în istoria culturii mondiale: “ROMÂNIA 100 – UN OMAGIU PLANETAR”.

N.I.

Anul acesta se împlinesc o sută de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial. România a cedat presiunilor Antantei, în august 1916, astfel s-a pornit la luptă cu euforie, cu gândul la fraţii de dincolo de Carpaţi. Însă perdeaua de fum a euforiei naţionale s-a ridicat rapid, lăsând loc unei realităţi tragice: România lupta pe două fronturi, cu o armată echipată necorespunzător şi cu un sprijin extern precar. Pierderile au fost mari, statul a fost aproape de dispariţie, dar finalul războiului i-a adus României mai mult decât ceruse: împlinirea celui mai mare proiect de ţară, Unirea tuturor provinciilor româneşti.

Recunoașterea internațională a independenței de stat a României la Congresul de pace de la Berlin (1878) a consfințit rolul de actor modern, de sine stătător al statului român în această parte a continentului.

Datorită poziției geostrategice, cu trei mari puteri în imediata apropiere (Imperiul Otoman, Imperiul Austro-Ungar și Imperiul Țarist), care nutreau interese diferite în sud-estul continentului european, guvernul român a înțeles necesitatea unor relații de alianță cu puteri europene.

În plan european, Germania se temea de o lovitură militară surpriză a Franței, după înfrângerea acesteia din urmă în conflictul din 1870-1871, care s-a încheiat cu Tratatul de la Frankfurt din 10 mai 1871. În acest sens, semnarea alianței germano-austriece (1879), completată în 30 mai 1882, la Viena, prin aderarea Italiei, în formatul cunoscut drept Tripla Alianță, a consfințit apariția, în fapt, a unui bloc de alianțe cu scop de apărare mutuală în cazul unui atac armat venit din partea unui stat terț.

Părțile semnatare se angajau să ofere ajutor militar în cazul în care una dintre părți era atacată, potrivit versiunii electronice a Proiectului Avalon al Universității Yale. Tratatul semnat la Viena avea un caracter ”pur defensiv și prudent”, potrivit textului documentului. Austro-Ungaria viza controlul Balcanilor, Rusia dorea Strâmtorile, însă atât Berlinul cât și Viena percepeau Rusia ca fiind o putere continentală de care trebuiau să țină cont în exercitarea intereselor lor.

Cancelarul Otto von Bismarck a fost cel care a luat inițiativa demarării negocierilor pentru implicarea României în sistemul de angajamente al Triplei Alianțe, pentru a nu lăsa Rusia să își sporească influența în Balcani, mai ales după ce țarul rus se retrăsese, în 1878, din Liga celor Trei Împărați (1873) și din care mai făcea parte împăratul austro-ungar. La câțiva ani după semnarea tratatului de la Viena pentru constituirea Triplei Alianțe, Otto von Bismarck poartă negocieri secrete cu Rusia și la 18 iunie 1887 semnează Tratatul de Reasigurare prin care cele ”două părți contractante își declară neutralitatea una față de alta în cazul în care ar fi atacate de o parte terță”. Prin tratat, Germania recunoștea ”drepturile istorice obținute de Rusia în Peninsula Balcanică și, conform protocolului adițional secret semnat, dreptul acesteia asupra apărării Mării Negre pentru protejarea intereselor sale naționale”.

În contextul configurării alianțelor la nivel european, premierul român Ion C. Brătianu a avut întâlniri cu ministrul de externe austriac Gustav von Kalnoky și cu Otto von Bismarck, în august — septembrie 1883, prilej cu care a discutat pe marginea textului de bază al tratatului pe care România avea să îl semneze cu Germania și Austro-Ungaria. În urma definitivării detaliilor tratatului, la 18/30 octombrie 1883, miniștrii de externe D. A. Sturdza și Gustav von Kalnoky au semnat, la Viena, tratatul secret prin care România și Austro-Ungaria se angajau sa-și ofere ajutor în cazul unui atac neprovocat. Documentul era compus dintr-un preambul și șapte articole, potrivit volumului ”Texte și Documente privind Istoria Modernă a Românilor 1774-1918” (2011). Articolul 2 stipula de asemenea: ”dacă România va fi atacată fără ca din partea ei să fi existat vreo provocare, Austro-Ungaria va trebui să-i acorde în timp util ajutor și asistență împotriva agresorului. Dacă Austro-Ungaria ar fi atacată în aceleași împrejurări în vreuna din zonele statelor limitrofe României, va fi de îndată casus foederis pentru România”. Articolul 5 prevedea ca tratatul ”să rămână în vigoare timp de cinci ani”, ”iar dacă niciuna dintre părți nu îl va denunța cu un an înainte de expirarea lui sau dacă niciuna din înaltele părți contractante nu va cere revizuirea lui, el va fi considerat ca prelungit pentru încă trei ani”. Germania a aderat la tratat la 18/30 octombrie.

Prima reînnoire a tratatului a fost în 1892, apoi prin protocolul semnat la Sinaia la 30 septembrie 1896 și ulterior prin tratatul semnat la București la 17 aprilie 1902. Ulterior la 5 februarie 1913, la București, a fost semnată Alianța dintre Austro-Ungaria și România, ce reconfirma și reînnoia tratatul din 1892. În conformitate cu Articolul 1 din tratat, ”Înaltele Părți Contractante își făgăduiesc pace și prietenie și nu vor intra în nicio alianță sau legământ îndreptate contra vreunuia din Statele lor”. Caracterul defensiv al tratatului era stipulat în Articolul 2, conform căruia: ”Dacă România, fără nicio provocare din parte-i, ar fi atacată, Austro-Ungaria e ținută să-i dea ajutor și sprijin în timp potrivit, contra agresorului. Dacă Austro-Ungaria ar fi atacată în aceleași împrejurări într-una din părțile ținuturilor sale vecine cu România, casus foederis se va ivi de îndată pentru aceasta din urmă”. Prevederile alianței celor două state rămâneau în vigoare până la 8 iulie 1920, potrivit Articolului 7, iar dacă nu era denunțat de una dintre părți înainte de data respectivă putea fi prelungit pentru un termen de șase ani și așa mai departe, potrivit volumului ”România în Relațiile Internaționale 1916-1918” (Demiurg, 2008).

În replică la constituirea Triplei Alianțe, celelalte două mari puteri continentale Rusia și Franța au semnat la 18 august 1892 convenția militară de alianță, care stabilea încă din preambul potențialul inamic, respectiv ”forțele Triplei Alianțe”, conform preambulului convenției, potrivit versiunii electronice a documentului, disponibil la http://avalon.law.yale.edu.

De asemenea, cele două state semnatare mergeau mai departe, stipulând precis natura ajutorului militar pe care și-l ofereau una alteia în cazul apărării față de un atac al Germaniei, respectiv Franța se angaja să furnizeze 1.300.000 de soldați, iar Rusia circa 700.000-800.000 de militari. Convenția avea șapte puncte, iar cel de-al șaselea punct specifica faptul că ”prezenta convenție este în vigoare atât timp cât există Tripla Alianță”. Treptat, acestui al doilea bloc de state, se vor alătura Marea Britanie, în 8 aprilie 1904, ca urmare a semnării înțelegerii anglo-franceze, cunoscute și ca Antanta Cordială, și ulterior a acordului anglo-rus, din 31 august 1907.

Asasinarea, la 15/28 iunie 1914, la Sarajevo, a prințului moștenitor al Austro-Ungariei, Franz Ferdinand, și a soției sale, Sofia, de către Gavrilo Princip, a fost pretextul declanșării Primului Război Mondial, la care au participat 33 de state, cu o populație de peste 1 miliard de locuitori. Amploarea acestei prime conflagrații mondiale din istoria umanității este dată de bilanțul înregistrat de circa 10 milioane de morți și 20 de milioane de răniți, pagubele materiale fiind evaluate la peste 278 miliarde de dolari, precum și de urmările conflictului, dintre care amintim retrasarea granițelor naționale, mai ales pe continentul european, și destrămarea imperiilor austro-ungar, german, otoman și rus, conform volumului ”Istoria României în date” (2003).

Austro-Ungaria a declarat război Serbiei, la 15/28 iulie 1914, beneficiind de asigurările Germaniei că va interveni în cazul în care Rusia se va implica militar în favoarea Belgradului. La 19 iulie/1 august, Germania a declarat război Rusiei, care s-a aliat Serbiei.

Atașatul militar al Austro-Ungariei la București maiorul Randa transmitea la 6 iulie 1914 un raport către feldmareșalul Conrad von Hotzendorf în care-l înștiința asupra șanselor slabe privind o eventuală cooperare militară cu România. ”În ceea ce privește politica externă, aici, (…), rolul preferat este cel de mireasă curtată și, mai ales, de mare putere. (…) După părerea mea, dacă nu intervine ceva deosebit, România va continua, în planul politicii, să alerge după doi iepuri atât timp cât acest lucru va fi posibil; o astfel de politică este, de altfel, foarte comodă, întrucât în cazul unei complicări a situației politice, aderarea, la timpul oportun, la forța cea mai puternică poate aduce avantaje sigure”, aprecia atașatul militar imperial-regal de la București, potrivit volumului ”România în Timpul Primului Război Mondial” (Editura Militară, 1996).

Câteva zile mai târziu, la 10 iulie 1914, atașatul militar al Austro-Ungariei la București expedia, de la Sinaia, un nou raport care avea să ajungă la Viena 17 iulie 1914 și care explica discuția avută cu regele Carol I și poziția acestuia față de atentatul de la Sarajevo. ”Explicațiile regelui (Carol I — n.red.) permit concluzia că acesta dorește o soluționare pașnică a conflictului dintre Austro-Ungaria și Serbia. În timpul convorbirii, regele a evitat să răspundă la întrebarea, vizibil neplăcută pentru el, ce se referea la poziția României în cazul unei complicații. Majestății Sale i-a scăpat afirmația că (…) asasinarea moștenitorului Tronului aduce Monarhiei un viitor complet sumbru, ceea ce constituie motivul unui profund pesimism. (…) Asasinatul de la Sarajevo l-a pus pe regele Carol într-o situație din cele mai penibile. Pe de o parte, el era legat de Germania și Austro-Ungaria prin obligații de tratat, iar pe de altă parte dezvoltă relații de parteneriat politic cu Serbia. Brutala acțiune de provocare comisă de partea sârbă la adresa Austro-Ungariei l-a surprins într-un mod foarte neplăcut”, potrivit sursei menționate anterior.

Regele Carol I (domnitor 1866-1881; rege 1881-1914) a primit, la 18/31 iulie 1914, un mesaj din partea împăratului Germaniei, Wilhelm al II-lea, prin care îi cerea ca România să intre în Război de partea Puterilor Centrale. Germania promitea guvernului de la București, Basarabia, sudul Bucovinei (Suceava și Rădăuți) și anumite concesii pentru românii din Transilvania. În data de 16 septembrie 1914, Wilhelm al II-lea explica împăratului austro-ungar Franz Josef necesitatea implicării României alături de Puterile Centrale în operațiunile militare, potrivit volumului ”România în Relațiile Internaționale 1916-1918” (2008).

La 17/30 iulie 1914, reprezentanții guvernelor Antantei transmiteau guvernului român acordul țărilor lor privind unirea Transilvaniei cu România, în schimbul participării armatei române la război împotriva Puterilor Centrale, conform volumului ”O Istorie Sinceră a Poporului Român” (ediția a IV-a, 2008).

În cadrul Consiliului de Miniștri pentru Afaceri Comune, desfășurat la Viena, la 29 iulie 1914, a fost primit raportul ministrului plenipotențiar imperial-regal de la București, contele Ottokar von Czernin, în care acesta făcea referire la convorbirea avută cu regele Carol și ”din care a reieșit că, indiferent de situație, România își va menține neutralitatea față de Tripla Alianță, excluzând eventualitatea cooperării armatei române în baza tratatului respectiv”, conform documentului citat în volumul ”România în Timpul Primului Război Mondial”. Aproape zilnic erau transmise de la Viena telegrame către legația diplomatică austro-ungară din București și către guvernul român prin care se exercitau presiuni pentru intrarea României în război de partea Triplei Alianțe în schimbul ”promisiunii de alipire a Basarabiei și chiar a județului sârbesc Negotin”.

La 1 august 1914, contele Czernin transmitea o telegramă de la Sinaia în care informa Viena: ”Brătianu dă asigurări privind respectarea principiilor neutralității stricte. (…) Brătianu a dat din nou expresie celor mai solemne asigurări cu privire la respectarea fermă a neutralității necondiționate a României.” Guvernele Germaniei și Austro-Ungariei transmiteau guvernului de la București mesaje prin care cereau ca România să intre în război de partea Puterilor Centrale.

În ciuda presiunilor externe transmise de guvernele celor două blocuri antagonice guvernului României de a se implica în operațiunile militare, Consiliul de Coroană de la Sinaia din 21 iulie/3 august 1914 avea să hotărască starea de neutralitate a României. Cu acel prilej, Ion I. C. Brătianu spunea: ”Noi cerem ca România să rămână neutră. Tratatul nu ne obligă, dar chiar ne-ar obliga, România nu poate admite ca aliații săi să dispună de soarta ei, fără ca măcar să-și fi dat osteneala de a ne vesti. (…) Să rămânem neutri. După toate prevederile, războiu va fi probabil lung. Vom mai avea deci prilejul să ne spunem cuvântul”, potrivit volumului ”Texte și Documente privind Istoria Modernă a Românilor. 1774-1918”.

Aproximativ 90 de litografii dedicate circului, realizate de pictori renumiți precum Marc Chagall, Toulouse-Lautrec, Pablo Picasso, Henri Matisse și Camille Hilaire vor fi expuse începând din 30 iunie în Galeria de Artă a Castelului Cantacuzino din Bușteni, în timp ce în grădina muzeului vizitatorii se vor putea întâlni cu jongleri, clovni și prințese.

Expoziția “Cirque d’Art”, care se va încheia pe 15 noiembrie, îi aduce în prim-plan pe pictorii francezi Marc Chagall, Henri de Toulouse-Lautrec și Camille Hilaire, artiști ce au fost fascinați de lumea circului și care au dedicat o serie de lucrări acestei forme de divertisment. De asemenea, simezele galeriei vor găzdui lucrări ale pictorului spaniol Pablo Picasso și ale artistului Henri Matisse.

“Absolut toată lumea a mers măcar o dată la circ. De ce? Pentru că circul este fascinant. Show-uri uimitoare, lumini colorate, acrobații îndrăznețe, adrenalină, costume pline de farmec și emoții. Logic că această lume i-a captivat pe unii dintre cei mai renumiți pictori, precum Henri de Toulouse-Lautrec, Marc Chagall, Camille Hilaire și Henri Matisse, care și-au expus atracția pentru circ pictând momente uimitoare din mijlocul arenei”, a declarat Kurt Neuschitzer, CEO al Zamora-Estate, companie ce deține Castelul Cantacuzino.

Circul, “o artă veche de peste două milenii”, le-a oferit pictorilor inspirație, iar în prima parte a expoziției vizitatorii vor putea admira lucrările a peste 17 artiști, precum Jean Cocteau, Hermann Paul, Luc-Albert Moreau și Georges Rouault.

O lume fascinantă le este dezvăluită iubitorilor de artă și de colecțiile semnate de Henri de Toulouse-Lautrec și Camille Hilaire. Lautrec a fost atras de călăreții de înaltă școală ce ating suprema măiestrie, pasiune ce se reflectă în numărul de litografii în care abordează această temă. Toulouse-Lautrec se arată la fel de pasionat și de numerele acrobaților, jongleurilor, echilibriștilor, ca și de primejdioasele voltije ale trapeziștilor.

Vizitatorii vor lua contact cu lumea strălucitoare a interpreților de circ și datorită lucrărilor artistului Marc Chagall, tema circului inspirând o mare parte dintre creațiile pictorului.

Fiecare weekend va aduce numeroase surprize pentru vizitatorii Castelului Cantacuzino, de la clovni, jongleri, prințese și multe alte elemente din universul circului pe care aceștia le vor putea descoperi pe domeniul muzeului.

Un alt element atractiv al expoziției este reprezentat de CIRCUS-THEK, un spațiu special amenajat în care vor fi proiectate documentare despre viața și operele pictorilor expuși în galeria de artă.

Expoziția este deschisă până pe 15 noiembrie, prețul de intrare fiind de 20 de lei.

Cantacuzino Castle Art Gallery a luat ființă în 2015, prima sa expoziție fiind dedicată pictorului spaniol Salvador Dali. Au urmat apoi lucrări grafice ale artiștilor Pablo Picasso, Marc Chagall, Vincent van Gogh și Henri Matisse. Cele cinci expoziții s-au bucurat de aprecierea publicului, fiind vizitate de peste 100.000 de persoane.

Castelul Cantacuzino a fost construit în 1911, la cererea prințului Gheorghe Grigore Cantacuzino, monumentul devenit istoric fiind la inaugurarea sa una dintre cele mai moderne construcții din Europa. În 2010, Castelul a fost deschis spre vizitare și de atunci a devenit una dintre cele mai importante atracții de pe Valea Prahovei.

M.P.

Unul dintre cele mai vechi ziare post decembriste din România, Evenimentul Zilei, a împlinit 25 de ani de la înfiinţare. Apariția „ziarului lui Cristoiu”, cu marea bulină roșie pe frontispiciu, a schimbat faţa presei româneşti nu numai de după decembrie 1989, dar și a presei moderne. Pentru că dincolo de cele mai tari știri despre ce se întâmpla în spatele ușilor închise de la Cotroceni, Palatul Victoria și restul instituțiilor guvernamentale, Evenimentul Zilei a pus faptul divers în paginile tuturor ziarelor.

Fondat în 1992 de Mihai Cârciog, Cornel Nistorescu și Ion Cristoiu, EVZ a revoluționat piața media din România, conform Wikipedia.

Primul număr din Evenimentul zilei a apărut pe 22 iunie 1992 în format broadsheet, producând un impact instantaneu pe piața cotidianelor.

Foarte repede, EVZ a ajuns la un tiraj de aproximativ 850.000 de exemplare. În 1993, ziarul a înregistrat și cea mai mare medie de exemplare vândute pe zi – în jur de 675.000 de bucăți.

În 1997, după despărțirea de Ion Cristoiu și după șocul provocat de câteva valuri succesive de plecări, noua redacție a fost preluată de Cornel Nistorescu (director) și Sorin Tapai (redactor-șef), iar ziarul s-a repoziționat editorial, renunțând treptat la abordările de tip popular si poziționându-se pe piața media ca un ziar quality.

Cumpărat în 1998 de trustul german de presă Gruner&Jahr, vândut apoi în 2003 către trustul elvețian Ringier, EVZ a fost preluat în februarie 2010 de omul de afaceri Bobby Păunescu, ale cărui investiții în zona media mai cuprind o televiziune (B1 TV), un săptămânal economic (Capital) și o serie de publicații locale.

Trecut de la formatul berliner la cel compact, EVZ mai păstrează puține legături cu ziarul inventat de Ion Cristoiu. Cea mai pregnantă moștenire rămâne brandul EVZ, probabil cel mai influent din media autohtonă postdecembristă.

Cu o producție editorială situată în zona premium, cotidianul se adresează unui public urban și educat. Ediția online a ziarului a cunoscut o dezvoltare accelerată în ultimii ani, fiind în prezent una dintre cele mai accesate pagini de internet din mass-media românească.

Pe 11 octombrie 2010, Evenimentul zilei a ajuns la 6.000 de numere.

E.B.