Promovate

Peste 3.000 de artişti străini şi români, în peste 80 de evenimente la Bucureşti şi în alte şapte oraşe din ţară, inclusiv Ploiești, numeroase concerte la care biletele sunt încă disponibile şi 37 de lucrări de George Enescu în interpretări de top, în Festivalul ”George Enescu”, ce va avea loc în perioada 2 – 24 septembrie.

Tema celei de-a 23-a ediţie a Festivalului ”George Enescu” este lumina.

Cu un nou directorat – Zubin Mehta, preşedinte onorific, şi Vladimir Jurowski, director artistic – festivalul pune într-o nouă lumină muzica şi creaţia lui George Enescu, muzica clasică şi muzica contemporană.

Ca parte a acestui demers, festivalul va valorifica noi moduri de expresie a muzicii şi a creativităţii artistice, prin tehnologie, prezentând lucrări cunoscute într-o nouă abordare, şi va oferi publicului posibilitatea să se bucure de un număr record de lucrări semnate de George Enescu (37) – două dintre acestea fiind în premieră în festival.

Concertele care vor fi susţinute de Anne-Sophie Mutter, cea mai aclamată violonistă a momentului, Nikolai Lugansky, un pianist rus multi-premiat, şi orchestre de top ale lumii, se numără printre evenimentele la care biletele sunt încă disponibile.

Anne-Sophie Mutter revine pe scena Festivalului ”Enescu” şi va concerta la Sala Palatului, pe 8 septembrie, alături de Pittsburgh Symphony Orchestra. Considerată o vedetă a muzicii clasice, violonista şi-a făcut debutul în lumea muzicală în anul 1976, sub bagheta legendarului Herbert von Karajan. La ediţia 2017 a festivalului, Anne-Sophie Mutter va interpreta ”Concertul în la minor pentru vioară” de Dvorak.

Pianistul rus Nikolai Lugansky, laureat al celebrei competiţii Ceaikovski, vine în premieră la Festivalul ”Enescu” alături de Orchestra Naţională a Rusiei. Concertul va avea loc pe 4 septembrie, la Sala Palatului. În deschiderea serii va fi interpretată şi o lucrare de George Enescu: poemul simfonic Isis.

Dirijorul italian Antonio Pappano va aduce în festival o nouă interpretare a ”Simfoniei Nr.3 cu Cor”, de George Enescu. Considerată o rugă pentru pace compusă de Enescu după cel de-Al Doilea Război Mondial, simfonia va fi interpretată de Orchestra E Coro dell’Accademia Nazionale di Santa Cecilia pe 21 septembrie, la Sala Palatului. Pappano s-a hotărât să abordeze această lucrare enesciană după ce a ascultat-o la Londra, sub bagheta lui Vladimir Jurowski.

Zubin Mehta şi Israel Philharmonic Orchestra vor susţine două concerte la ediţia din acest an a festivalului. Mai sunt bilete disponibile doar pentru concertul din data de 17 septembrie, de la Sala Palatului, când solist va fi violonistul Leonidas Kavakos.

În ceea ce a devenit deja o tradiţie, celebra Royal Concertgebouw Amsterdam Orchestra va încheia Festivalul ”George Enescu” 2017 cu două concerte, care vor fi susţinute pe 23 şi pe 24 septembrie.

În seara de 24 septembrie, concertul susţinut de Royal Concertgebouw Amsterdam îl va avea ca solist pe unul dintre cei mai aclamaţi violonişti români în plan internaţional – Liviu Prunaru – care este şi concert-maestru al Royal Concertgebouw Amsterdam. El va interpreta pe scena Sălii Palatului inclusiv ”Capriciul Român pentru vioară şi orchestră” de George Enescu.

Muzica clasică face pact cu noile tehnologii

Trei opere celebre, printre care şi ”Oedipe”, de George Enescu, vor avea proiecţii multimedia live, iar bilete sunt încă disponibile.

”Oedipe”, considerată cea mai amplă şi mai de succes lucrare a compozitorului George Enescu va deschide în premieră ediţia 2017 a festivalului, la Sala Palatului, pe 2 septembrie.

La pupitrul London Philharmonic Orchestra se va afla dirijorul Vladimir Jurowski.

Este pentru prima dată când o lucrare enesciană de o asemenea importanţă va deschide festivalul, iar opera în concert va avea proiecţii multimedia live – direcţia multimedia fiind asigurată de Carmen Lidia Vidu.

Celelalte două opere în concert care vor avea proiecţii multimedia live sunt ”Mathis der Maler”, director multimedia Carmen Lidia Vidu – pe 13 septembrie, la Sala Palatului, sub bagheta dirijorului Lawrence Foster -, şi ”Damnaţiunea lui Faust”, pe 20 septembrie, cu John Nelson la pupitru şi avându-l ca director multimedia pe regizorul Petrikă Ionescu.

37 de lucrări de George Enescu în interpretări de top

Printre concertele la care sunt bilete disponibile se numără şi câteva care au lucrări de George Enescu în program.

Pianistul Kirill Gerstein va interpreta pe 15 septembrie, de la ora 22.30, la Ateneul Român, în cadrul seriei ”Concertele de la Miezul nopţii”, ”Sonata I pentru pian în fa diez minor op.24” de George Enescu.

Pe 20 septembrie, la Ateneul Româna, ansamblul Les Dissonances va interpreta ”Suita nr. 1 pentru orchestră în Do major op. 9” (1903) de George Enescu. Din programul după-amiezii mai fac parte şi lucrări de Sibelius şi de Bartok.

Muzica contemporană, vedeta festivalului

La ediţia 2017, Festivalul ”Enescu” aduce o serie de concerte la Sala Radio, dedicată exclusiv muzicii contemporane – Muzica Secolului XXI. Treizeci dintre cei mai influenţi compozitori contemporani vor veni în premieră la Bucureşti pentru a discuta cu publicul despre muzica lumii în care trăim.

Publicul poate asculta lucrările compozitorilor contemporani în concertele din această serie, la Sala Radio, şi să se întâlnească cu unii dintre compozitori la Forumul Internaţional al Compozitorilor, unde accesul va fi liber.

Mai mult, unii dintre compozitori vor fi prezenţi chiar pe scenă, cum va fi cazul lui Zygmunt Krauze, în vârstă de 79 de ani, care îşi va interpreta ca solist propriul concert pentru pian.

De asemenea, compozitorul Magnus Lindberg va fi prezent în sala de concert când Orchestra Filarmonicii Moldova din Iaşi sub bagheta dirijorului Adrian Petrescu îi va interpreta lucrarea ”Era”.

Printre invitaţi se numără compozitorul Eliot Goldenthal, laureat al premiului Oscar pentru cea mai bună coloană sonoră pentru filmul ”Frida”, cu Salma Hayek.

Biletele individuale pentru Festivalul Enescu 2017 s-au pus în vânzare joi dimineaţa, de la ora 10, online pe site-ul eventim.ro, precum şi în reţeaua Eventim din ţară şi din străinătate. Printre evenimentele pentru care s-au epuizat biletele într-un timp record se numără trei concerte din cadrul seriei Mari Orchestre ale Lumii, 11 concerte din cadrul seriei Recitaluri şi Concerte Camerale şi trei concerte din cadrul seriei Concertele de la Miezul Nopţii.

P.M.

Trei persoane care sunt angajați ai Castelului Cantacuzino din stațiunea prahoveană Bușteni au fost transportate, sâmbătă seară, la spital după ce au suferit arsuri produse de un lichid fierbinte în timpul organizării unui eveniment, în cauză fiind deschis un dosar penal.

Potrivit datelor furnizate de purtătorul de cuvânt al Serviciului Județean de Ambulanță Prahova, George Duță, echipajele medicale au interveni la Castelul Cantacuzino pentru a prelua trei persoane care prezentau arsură produsă de un lichid fierbinte, acestea fiind angajați ai obiectivului.

Cei trei au răni pe mâini și picioare, victimele fiind doi bărbați de 48, respectiv 21 de ani și o femeie de 28 de ani.

Purtătorul de cuvânt al Inspectoratului Județean de Poliție Prahova, Marian Popescu, a declarat, pentru AGERPRES, că cei trei s-au accidentat în timp ce transportau apă fierbinte pentru un dispozitiv cu abur, în contextul desfășurării unui eveniment.

În cauză a fost deschis un dosar de cercetare penală, Inspectoratul Teritorial de Muncă Prahova urmând, de asemenea, să facă verificări, a precizat sursa citată.

Părintele Nicolae Steinhardt (Nicu-Aurelian Steinhardt: numele la naștere) este autorul volumului “Jurnalul fericirii” – “una din primele zece cărți ale deceniului de după 1989. Prin ea, Steinhardt a intrat în programa școlară și în atenția facultăților de litere”, notează “Dicționarul scriitorilor români”, 2002.

“Suprarealismul e de la Paris, delirul o fi bun la Zurich, la cafenea. Aici nu-i acolo. Aici se oprește trenu-n gară, nu gara la tren. Aici e țara lui Ion, a Fanarioților și a lui Soarbe-Zeamă, aici Vlad Țepeș i-a tras pe solii turci în țeapă, nu le-a spus ‘trageți întâi dumneavoastră, domnilor englezi’, iar Petrache Carp i-a arătat lui Vodă Carol că porumbul se mănâncă cu mâna, aici e pe viață și pe moarte, aici nu e decor sofisticat și suprem de nebunatic, nu-s draperii și delicii, nu-i paradis ori iad artificial, aici e ca la dugheană, ca la tejghea, ca la obor; ca la proces de clironomie; nu-i cu giuvaericale, e cu pietre, cu bolovani (și dintr-odată gândul mă poartă spre Brâncuși, țăran hotărât care-și cioplește materialul cu gesturi mari de cosaș). Aici e scăldătoarea Vitezda: te arunci ori ba. Aici, acum, acum, acum. Aici te declari băiete, aici, pe loc, alegi” — “Jurnalul fericirii”.

S-a născut la 29 iulie 1912, în comuna Pantelimon de lângă București, fiul lui Oscar Steinhardt, inginer, și al Antoanetei (născută Neuman). Clasele primare le-a urmat în particular și la școala “Clemența” din București (1918-1922), iar liceul la “Spiru Haret” (1922-1929).

De origine evreiască, s-a convertit la religia creștină ortodoxă în închisoarea de la Jilava, și-a luat numele de fratele Nicolae, și s-a călugărit după punerea sa în libertate.

Părintele Nicolae Steinhardt a lăsat și o scurtă autobiografie, iar, potrivit propriilor sale note, la liceu a fost singurul dintre elevii de confesiune mozaică înscris la cursurile de religie creștină (http://www.crestinortodox.ro).

Licențiat al Facultății de Drept a Universității din București (1934), tot aici și-a luat și doctoratul, în 1936. După aceea, până la izbucnirea războiului a continuat studiile la Paris și în Anglia.

A fost avocat în Baroul Ilfov (1934-1948), funcționar la diverse întreprinderi și instituții (1949-1959), muncitor necalificat (1964-1969). În ianuarie 1960 a fost arestat.

Despre împrejurările care au dus la arestare, Nicolae Steinhardt spunea în notele sale că s-a împăcat greu cu regimul introdus în 1947. A suferit alături de atâția alții, a fost dat afară din casă și barou și a dus-o foarte greu din punct de vedere material și sufletesc.

În anul 1959, grupul de prieteni pe care îl avea de câțiva ani a început să fie arestat, și Nicolae Steinhardt a fost chemat la Securitate, cerându-i-se să fie martor al acuzării și punându-i-se în vedere că, dacă refuză, va fi arestat și implicat în “lotul intelectualilor mistico-legionar”.

Îndemnat cu putere de tatăl său, chiar certat pentru așa zisa sa nehotărâre, a refuzat să fie martor al acuzării; a fost arestat și judecat în cadrul “lotului mistico-legionar Constantin Noica — Constantin Pillat” și condamnat la 12 ani muncă silnică pentru crimă de uneltire împotriva orânduirii sociale a statului.

A fost eliberat în anul 1964, după peregrinări prin închisorile Jilava și Gherla. La 15 martie 1960 a fost botezat creștin ortodox în camera 18, de la Jilava, de către ieromonahul basarabean Mina Dobzeu. Părintele Mina a ținut să dea botezului acestuia un caracter ecumenic și i-a poftit la mica ceremonie clandestină pe cei doi preoți greco-catolici, aflați în celulă, spune părintele Nicolae.

Două decenii mai târziu, în 1980, a primit haina monahală, fiind călugărit de arhiepiscopul Teofil Herineanu. Își va petrece ultimii nouă ani la Mănăstirea de la Rohia, din Maramureș, unde a avut ascultarea de bibliotecar.

Debutul său a avut loc în “Revista burgheză” (1934). A colaborat cu articole și eseuri la “Revista Fundațiilor Regale”, “Universul literar”, “Victoria”, “Libertatea”, “Tribuna poporului”, “Secolul 20”, “Convorbiri literare”, “Viața Românească”, “Revista de istorie și teorie literară”, “Ethos” (Paris) etc. Debutul editorial a avut loc în 1934, cu volumul “In genul… tinerilor”, semnat cu pseud. Anthistius. Autor al mai multor volume de eseuri: “Între viață și cărți” (1976), “Incertitudini literare” (1980), “Geo Bogza, un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnității, Exuberanței și Patetismului” (1982), “Critică la persoana întîi” (1983), “Escale în timp și spațiu sau Dincoace și dincolo de texte” (1987), “Prin alții spre sine” (1988). A tradus din Alain, Anderson, Barlow, Kipling ș.a. A primit Premiul de critică al Asociației Scriitorilor din București pe 1980.

“A scris despre literatură, artă, morală, istorie și religie; despre scriitorii vechi și noi, români sau străini; era competent în teologie, deși fără studii speciale, ca și în teatru și muzică. Informația lui Steinhardt este uriașă. El pare a ști totul despre toate. O memorie excepțională îi furnizează, în orice clipă, ori de câte ori are nevoie, datele necesare și îi permite să facă orice conexiune dorește (…) Stilistic, Steinhardt este volubil până la contagiune, stăpân pe o limbă română foarte personală, în care arhaismele fac casă bună cu neologismele sau cuvintele cele mai recente, iar topica mlădiază fraza după reguli numai de el știute. O limbă ‘înțeleaptă’, îți vine să spui, cu un eminescianism, chiar dacă nu numaidecât și veche, după cum arătam. Cultura acestei limbi este la fel de frapantă ca și cultura, în general, a eseistului”, arată “Dicționarul scriitorilor români”, 2002.

Părintele Nicolae Steinhardt s-a stins din viață la 30 martie 1989. După moartea sa, chilia în care a viețuit ca monah a fost amenajată ca un mic muzeu, în care se păstrează lucrurile sale personale: manuscrise, cărți, icoane, tablouri, precum și mobilierul.

În anii din urmă, din inițiativa episcopului Maramureșului și Sătmarului, Justin Sigheteanul, Mănăstirea Rohia a alcătuit un grup de specialiști format din: Virgil Bulat, George Ardeleanu, Florian Roatiș, Ștefan Iloaie și Macarie Motogna care să lucreze la editarea operei integrale Nicolae Steinhardt.

M.Z.C.

O selecție de 16 scurtmetraje din toate colțurile lumii vor fi prezentate, începând de joi, în șapte orașe din țară, în cadrul celei de-a patra ediții a Caravanei Filmelor NexT, a informat un comunicat al organizatorilor.

Programul caravanei, care se desfășoară în perioada 27 iulie — 23 august, va cuprinde orașele Baia Mare (27 — 29 iulie), Cluj-Napoca (31 iulie, 1 și 2 august), Vatra Dornei (4 — 6 august), Oradea (8 — 10 august), Sinaia (12 — 14 august), Brașov (17 — 19 august), Arad (21 — 23 august).

Filmele care vor fi prezentate au fost reunite în trei programe speciale: Scurtmetraje românești de la NexT (cinci scurtmetraje), Seară de Oscar (cinci scurtmetraje) și Best of NexT 2017 (șase scurtmetraje).

În cadrul programului de Scurtmetraje românești de la NexT vor fi aduse în fața spectatorilor cele mai aplaudate scurtmetraje românești de la ediția din 2017 a festivalului: întâmplări de familie rupte din viață și povești de dragoste cu întorsături neașteptate, spuse pe scurt, cu multă imaginație, iar programul Seară de Oscar va prezenta cele cinci scurtmetraje de ficțiune nominalizate la Premiile Academiei Americane de Film în 2017.

Best of NexT 2017, o retrospectivă cu cele mai ele mai iubite filme de la NexT 2017, va prezenta comedii, animații, călătorii în spațiul cosmic sau pe tărâmuri magice, filme de groază și filme ca-n viață, toate scurte, cât să guști în două ore din tot ce are cinematograful mai bun de oferit.

Cea de-a patra ediție a evenimentului continuă misiunea Caravanei de a aduce filmele NexT în fața unui public nou, în afara Bucureștiului, în orașe unde posibilitățile de vizionare a filmelor de scurtmetraj sunt reduse, iar alternativele de vizionare a filmelor în aer liber sunt puține sau inexistente. Evenimentul este dedicat întregii familii și este creat sub conceptul de picnic și cinema sub clar de lună.

Intrarea la toate proiecțiile este liberă.

Caravana Filmelor NexT este un proiect organizat de Societatea Culturală NexT, finanțat de Administrația Fondului Cultural Național, Centrul Național al Cinematografiei, Primăria Municipiului Brașov, Primăria Municipiului Vatra Dornei.

A.P.

Simpozionul Internațional de Artă Contemporană intitulat “Culori la Cota 1107”, care are menirea de a introduce Predealul pe lista obiectivelor turismului cultural, se desfășoară în perioada 28 iulie-7 august, informează într-un comunicat de presă transmis de Centrul Național de Informare și Promovare Turistică Predeal.

“Obiectivul principal aflat în vizorul echipei internaționale de pictori va fi Mănăstirea Sf. Nicolae din Predeal. Timp de 10 zile pictori din Italia, Bulgaria, Ucraina, România, Republica Moldova, Slovenia, vor explora trasee culturale din zonă și vor picta secvențe din peisajul orașului stațiune Predeal. În timpul simpozionului va avea loc și o conferință dedicată obiectivelor Patrimoniului Mondial UNESCO din Transilvania, cât și importanței promovării obiectivelor culturale de interes național sau regional. Evenimentul va avea și o zi dedicată exclusiv studierii picturii Mănăstirii Sf. Nicolae din Predeal și publicării unui material dedicat acest monument istoric”, se arată în comunicat.

În timpul simpozionului, copiii din Predeal vor avea acces gratuit la un atelier deschis pe întreaga perioadă a evenimentului, în fiecare zi cursul fiind ținut de un pictor din cele șase țări participante.

Expoziția dedicată peisajelor din orașul Predeal și Mănăstirii Sf. Nicolae va călători prin țările de origine ale participanților, promovând astfel Predealul, potrivit sursei citate.

Astăzi, este ziua de naștere a colegului nostru Mihai (Miki) Vieru. Asociația culturală 24 PH Arte, Cenaclul I.L. Caragiale și redacția îi urează în cor „La Mulți Ani!” cu multe împliniri pe plan personal, profesional și artistic!

Miki Vieru – Poet, eseist. Asistent universitar.

Data naşterii: 27 iulie 1974.

Studii: 1993-1997 Facultatea de Litere şi Ştiinţe din cadrul Universităţii de Petrol şi Gaze, Ploieşti, secţia Română Engleză; 1995-1999 Facultatea de Litere şi Ştiinţe, din cadrul aceleiaşi universităţi, secţia Engleză – Franceză; 1998 – The Advanced English Language and Literature course, Saint Andrews University, Scotland; 2003-2005 masterat în Civilizaţie europeană, Universitatea Oradea; 2006-2009 doctorand pe literatura română contemporană, Ion Stratan. Perimetre de exprimare ale generaţiei 80. Lirica lui Ion Stratan; 2010 – dr în literatură română contemporană. Activitatea: 1998-1999 profesor la Liceul Al. I. Cuza, Ploiesti; 2002-2006 preparator titular la catedra de actorie a Facultăţii de Muzică, Universitatea Oradea; 2002 – martie 2003 asistent de producţie TVS.

Debut cu poezie în „Suplimentul cultural al Informaţiei de Prahova”, octombrie 2000. Colaborează la revistele: „Familia”, „Tomis”, „Vatra”, „Tribuna”, „Feedback”. Din 2006 prezent în revista literară virtuală „Tiuk” (www.tiuk.reea.net) cronică de întâmpinare, poeme, anchete literare. Membru al Uniunii Scriitorilor din 2013.

CĂRŢI PUBLICATE: Thermidor@Ketamidor, Editura Bibliotecii Judeţene „Gh. Şincai” Oradea, Editura Revistei Familia, 2003 Gheorghe Mocuţa, Literatura vestului apropiat. Dicţionar biobibliografic al membrilor Uniunii Scriitorilor din România, filiala Arad Uniunea ScriitoriloArraddin România – filiala Acasă Membrii filialei Galerie foto 7/27/2017 Vieru http://www.uniuneascriitorilorarad.ro/usr/57_Vieru.htm 2/6 Leul greu, Editura Brumar, Timişoara, 2005 Hai Ku Miki, Editura Brumar, 2007 Shinobi, Editura Brumar, 2008 Aer în iarbă, Editura Casa de Pariuri Literare, 2012

LUCRĂRI COLECTIVE: Boema delirului lucid, Colocviul Tinerilor Scriitori, 2006 (volum colectiv) Literatura tânără, ShiNoBi, Colocviul Tinerilor Scriitori, editia a II-a, Cluj, 2007

LUCRĂRI UNIVERSITARE: – 1999 „John Fowles – The Pastiche” – 1997 „Puncte manieriste de reper in peisajul literaturii occidentale – 1996 „Marivaux – comme interface du roman post- modernist” – 1995 „Rituri şamanice în Oltenia” – 1995 „Unirea tuturor registrelor simbolului şarpelui”; – 1994 Etnologie, mitologie si folclor „Mandala – Ingeri Simetrici”; (Lucrări susţinute pe parcursul studiilor universitare şi prezentate la Radio România Cultural, 1994-1995)

Simbol definitoriu  al statului român, imnul reprezintă, alături de sigiliu, stemă și drapel, sinteza valorilor și idealurilor naționale.

Sărbătorită, în fiecare an pe 29 iulie, Ziua Imnului Național al României va fi celebrată de Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova, prin organizarea de matinee muzeale, în cadrul secțiilor sale din Ploiești și din județ, ce vor marca însemnătatea și solemnitatea sărbătorii:

Muzeul Memorial ‘Cezar Petrescu’ Bușteni, Str. Tudor Vladimirescu, nr. 1,

joi, 27 iulie, ora 11.00 — ‘Imnul Național—origine și semnificație;

Muzeul ‘Conacul Pană Filipescu’, comuna Filipeștii de Târg,

vineri, 28 iulie 2017—’Istoria și semnificația imnului’;

Muzeul Memorial ‘Paul Constantinescu’ Ploiești, Str. Nicolae Bălcescu, nr.15,

sâmbătă, 29 iulie 2017, ora 11.00—’Ziua Imnului Național’;

Muzeul ‘Casa Domnească’, comuna Brebu,

sâmbătă, 29 iulie 2017, ora 11.00—’Povestea Imnului’.

Ideea redobândirii demnităţii naţionale rămâne determinantă în cucerirea libertăţii şi unităţii naţionale, în numele unei descendente nobile şi al unui trecut eroic.

‘Deșteaptă-te, române!‘, simbol al unității Revoluției Române de la 1848, a devenit Imn Național, începând din anul 1990, iar prin Legea nr. 99 din 1998, data de 29 iulie a fost proclamată Zi a Imnului Național al României.

Versurile poemului ‘Un răsunet’, care-l au ca autor pe poetul și militantul pașoptist Andrei Mureșanu (1816-1863), au fost adaptate melodiei mobilizatoare compusă, probabil, de Anton Pann (1793-1854) și au răsunat pentru prima dată sub denumirea ‘Deșteaptă-te, române!’, în 1848, în șcheii Brașovului.

În perioada 1991-1994, ‘Deșteaptă-te, române!’ a fost și imnul național al Republicii Moldova, înlocuit fiind în 1994 cu ‘Limba noastră’. Simbol al conștiinței, unității și demnității naționale, al libertății și independenței, Imnul Național este jurământul responsabil al prezentului în fața trecutului eroic și al viitorului ce trebuie clădit.

Ideea unui imn naţional s-a născut încă din 1840  în Principatele Române, când era cântat mai ales la festivităţile oficiale unde apărea domnitorul ţării. În anul 1881, cu prilejul încoronării regelui Carol I, poetul Vasile Alecsandri a scris textul „Imnului regal român”. Imnul s-a cântat în mod oficial pentru prima dată în România în anul 1884, la încoronarea regelui Carol I.

Imnul regal a fost înlocuit în 1948 de “Zdrobite cătuşe”, apoi de ,,Te slăvim, Românie !”  şi de imnul comunist “Trei culori”. Acestuia i-a luat locul după Revoluţie “Deşteaptă-te, române !”.  Versurile şi aranjamentul îi aparţin lui Andrei Mureşanu, iar Anton Pann este creditat ca autor al muzicii imnului. Cu toate acestea, Gheorghe Ucenescu, un dascăl la primul gimnaziu românesc braşovean susţinea că el este autorul muzicii.

Imnul de stat al României este alcătuit din unsprezece strofe. La ocazii festive se interpretează strofele 1, 2, 4 şi 11.

Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani!
Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soarte,
La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani!

Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume
Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,
Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian!

Înalţă-ţi lata frunte şi caută-n giur de tine,
Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii;
Un glas ei mai aşteaptă şi sar ca lupi în stâne,
Bătrâni, bărbaţi, juni, tineri, din munţi şi din câmpii!

Priviţi, măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine,
Româna naţiune, ai voştri strănepoţi,
Cu braţele armate, cu focul vostru-n vine,
„Viaţă-n libertate ori moarte!” strigă toţi.

Pre voi vă nimiciră a pizmei răutate
Şi oarba neunire la Milcov şi Carpaţi!
Dar noi, pătrunşi la suflet de sfânta libertate,
Jurăm că vom da mâna, să fim pururea fraţi!

O mamă văduvită de la Mihai cel Mare
Pretinde de la fii-şi azi mână d-ajutori,
Şi blastămă cu lacrimi în ochi pe orişicare,
În astfel de pericol s-ar face vânzători!

De fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă,
Oricare s-ar retrage din gloriosul loc,
Când patria sau mama, cu inimă duioasă,
Va cere ca să trecem prin sabie şi foc!

N-ajunse iataganul barbarei semilune,
A cărui plăgi fatale şi azi le mai simţim;
Acum se vâră cnuta în vetrele străbune,
Dar martor ne e Domnul că vii nu o primim!

N-ajunse despotismul cu-ntreaga lui orbie,
Al cărui jug din seculi ca vitele-l purtăm ;
Acum se-ncearcă cruzii, în oarba lor trufie,
Să ne răpească limba, dar morţi numai o dăm!

Români din patru unghiuri, acum ori niciodată
Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri!
Strigaţi în lumea largă că Dunărea-i furată
Prin intrigă şi silă, viclene uneltiri!

Preoţi, cu cruce-n frunte! căci oastea e creştină,
Deviza-i libertate şi scopul ei preasfânt.
Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,
Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost’ pământ!

M.I.

Cenaclul literar „I. L. Caragiale” Ploiești nu a luat vacanță, continuând tradiția întâlnirilor bilunare la Clubul „Jazz Cafe” din municipiu, până când Filarmonica „Paul Constantinescu” își va relua stagiunea.

Astfel, luni, 24 iulie, într-o companie plăcută, reuniunea prezidată de Ioan Vintilă Fintiș și Florin Manole a fost un nou prilej de învățăminte literare, protagonistul întâlnirii fiind Robert Aristotel Avrigeanu.

Deschiderea evenimentului literar a fost făcută de Marian Zmaranda care, în stilul său caracteristic, a prezentat romanul lui Andrei Platonov, „Cevengur”, publicat la 60 de ani după scriere şi la mai bine de 30 după moartea autorului, un roman care va marca pentru totdeauna istoria literaturii.

Marian Zmaranda a precizat că volumul „Cevengur” a fost considerat de mulţi distopie, antiutopie, primind calificări dintre cele mai puţin stabile. De fapt, o mare problemă pentru receptarea acestui roman este dată de tendinţa de a-l cataloga. Totuși, rămâne unic, aparţine unui gen propriu şi respinge, pe rând, orice încercare de asemănare. Este povestea unor oameni singuri între oameni, drama naţiunii umane şi comedia erorilor de care nicio fiinţă de pe faţa pământului nu poate fi scutită. Oamenii mor cu multă simplitate şi se nasc în moduri dintre cele mai neînţelese, natura e încremenită – deşi soarele e, pentru o bună perioadă, singurul muncitor din zorii socialismului –, iar viaţa s-a mutat în idei. Din acest suflet de idei al unei omeniri bolnave îşi ţese Platonov povestea şi eroii, impresionând prin simplitatea cu care alcătuieşte din cuvinte simple vastul tablou al naturii umane, pe care autorul rus o pătrunde în cel mai personal mod cu putinţă. Poate tocmai de aceea, povestea acestor personaje îi va rămâne în minte veşnic vie, alături de puzderia de episoade tragi-comice care dau forţa firului epic al romanului. Concluzia finală fiind că această „cronică” a condiţiei umane, Cevengur, este istoria care schimbă suflete, stoarce lacrimi şi declanşează, în acelaşi timp, homerice hohote de râs.

Pentru prima dată în cadrul cenaclului nostru, Robert Aristotel Avrigeanu a lecturat „Matematica Spiritului”, un eseu despre filosofia spiritului omenesc, dintr-o perspectivă personală, din care cităm: „cum matematica are parametri ficși, dar în același timp ea a evoluat odată cu formele de expansiune a timpului,  pornind de la suma simpla 1+1 = 2 și ajungnd la ecuații și forme multiple de adunări, atingând în cele din urmă matematica pură”, tot la fel și „sufletul uman, odată cu evoluția și terminologia expansională a tendințelor moderne, s-a multiplicat în el însuși, căpătând unghiuri și oglinzi multiple ce nu pot intra într-o definiție șablonată.”

O selecție din poeziile lui Robert Aristotel Avrigeanu a fost recitată în stil inconfundabil de colega Mihaela Cătălina Popescu Taulet, care  a făcut încadrări stilistice și a avut și unele recomandări. Totodată, poetul Ioan Vintilă Fintiș, Florin Manole, Vladimir Chiper și Marian Zmaranda au mai expus considerentele lor față de creațiile poetice prezentate.

Președintele Cenaclului literar „I. L. Caragiale” Ploiești, Ioan Vintilă Fintiș, a citit pasaje din volumul „Retragerile (Poemul simfonic), publicate recent într-o revistă literară, comentate ulterior de către Ana Alice Neculea, Corneliu Leonida Chifu și Florin Manole, dar născând și controverse, pe cât de animate, pe atât de constructive, între Mihaela și Marian.

O seară frumoasă, desfășurată sub semnul colegialității literare, atât ca recomandări, dar și ca aprecieri, cenaclier vorbind, o seară a schimbului de păreri, de cărți, de reviste literare, de autografe.

Cenaclul „I. L. Caragiale” Ploiești este organizat sub tutela Asociației non-profit „24 PH ARTE” Ploiești, editor al revistei culturale 24pharte.ro.

Virgil Rădulescu

Angajarea României în al doilea război mondial (22 iunie 1941) – în baza apartenenţei la Pactul Tripartit (23 noiembrie 1940) şi a deciziei personale a generalului Ion Antonescu – a vizat refacerea integrităţii teritoriale a ţării, grav afectată în vara şi toamna anului 1940, când Basarabia, partea de nord a Bucovinei şi ţinutul Herţa, partea de nord-vest a Transilvaniei şi Cadrileterul (circa 100.000 kmp şi 7.000.000 de locuitori, reprezentând aproximativ 33 % din teritoriu şi din populaţie) au fost ocupate succesiv de către Uniunea Sovietică, Ungaria şi Bulgaria. Analizând contextul geo-strategic şi situaţia României după rupturile teritoriale din vara anului 1940, generalul Ion Antonescu, noul conducător al statului, a considerat că refacerea integrităţii teritoriale a ţării nu se putea realiza fără sprijinul Germaniei, la acea vreme cea mai mare putere militară din Europa.

În pofida tuturor nemulţumirilor apărute la diferite niveluri ale societăţii româneşti, determinate de regimul politic nazist şi de rolul decisiv jucat de Reich în răşluirea teritorială a României, Ion Antonescu a promovat, fără reţinere, din primele momente ale preluării puterii în stat, o politică de apropiere faţă de Germania – începută de regele Carol al II-lea, în vara anului 1940. Hitler fiind interesat de poziţia strategică importantă pe care o deţinea România în sud-estul Europei şi de marile rezerve de petrol de care aceasta dispunea, a luat în calcul participarea românească la războiul împotriva Uniunii Sovietice, cu toate că i-a acordat un rol secundar în planurile de război concepute.

În acest context, la 22 iunie 1941, atunci când Germania a atacat Uniunea Sovietică, generalul Ion Antonescu şi-a asumat singur responsabilitatea angajării ţării în război şi a cerut militarilor români, prin în celebrul ordin „Ostaşi, vă ordon: treceţi Prutul!” să dezrobescă din „jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi” şi să readucă „în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voievodali al Bucovinei”.

Deşi nu fusese consultat în legătură cu declanşarea ostilităţilor militare, regele Mihai I a trimis generalului Ion Antonescu (în prima zi de luptă) o telegramă prin care îşi exprima acordul cu acţiunea întreprinsă şi ura militarilor români „sănătate şi putere ca să statornicească pentru vecie dreptele graniţe ale neamului”. Declaraţii de adeziune la acţiunea întreprinsă de conducătorul statului au făcut şi liderii principalelor partide politice, reprezentanţii Patriarhiei şi Academiei Române, precum şi ai altor instituţii reprezentative ale statului, precum și foarte mulţi dintre comandanţii de mari unităţi române, care şi-au exprimat sentimentele patriotice şi şi-au mobilizat subordonaţii prin înflăcărate chemări la îndeplinirea datoriei faţă de ţară. „Este faza sfântă a reclădirii României Mari, zguduită atât de puternic de ultimele cataclisme – aprecia, în acest sens, generalul Ioan Sion, comandantul Diviziei 1 blindate. Mai mult ca oricând, astăzi, Ţara are nevoie de întreg sacrificiul nostru pentru a o face să retrăiască iarăşi între vechile ei hotare. Este idealul nostru, al tuturora, este idealul Patriei. Acest gând, adânc săpat în sufletul nostru, trebuie să constituie singurul crez pentru care toţi românii trebuie să luptăm”. „Ţara ne cheamă la lupta sfântă pentru dezrobire fraţilor din Basarabia şi Bucovina”, consemna și generalul Gheorghe Rozin, comandantul Diviziei 13 infanterie. La rându-i, generalul aviator Gheorghe Jienescu, ministru Secretat de Stat al Aerului, îndemna: „Tineret zburător: ţara întreagă aşteaptă de la voi întreg sacrificiul. A sosit ziua marilor înfăptuiri. Daţi faptei voastre motiv de legendă. Le-aţi făcut şi în timp de pace. Sunt sigur că le veţi face fără şovăire şi în timp de război, pentru a merita încrederea pe care Regele, Conducătorul şi Ţara au avut-o întotdeauna în voi. Tineret zburător: sună buciumile şi codrii răsună, urue cerul. În cântec de motoare, cântecul naţiunii, la arme, la manşe. Cu Dumnezeu înainte!”.

În cadrul Armatei „micile nemulţumiri – releva o sinteză a Corpului 3 armată – au dispărut şi fiecare este gata şi aşteaptă cu înfrigurare să-şi facă datoria faţă de ţară pentru restabilirea graniţelor noastre strămoşeşti… La toţi se poate vedea satisfacţia că, în sfârşit, au ocazia să arate opiniei publice că nu ei sunt vinovaţi de dezastrul de anul trecut şi să refacă prin munca şi jertfa lor România Mare a drepturilor noastre”. Mulţi comandanţii de unităţi şi mari unităţi sau simpli ofiţeri şi-au exprimat sentimentele prin sugestive declaraţii prin care şi-au mobilizat subordonaţii la îndeplinirea datoriei faţă de ţară.

Un mare aport în această lupta a avuto  stare de spirit în rândurile civililor, voluntariatul căpătând un caracter de masă, un mare număr de persoane, inclusiv din rândul ofiţerilor de rezervă şi din retragere solicitând reâncadrarea în armată. Numărul mare de cereri l-a determinat pe generalul Constantin Pantazi, ministrul Apărării Naţionale, să dea un comunicat prin care să roage populaţia „să nu mai facă astfel de cereri” şi să recomande ca fiecare “să-şi facă datoria în sfera de acţivitate, acolo unde se găseşte, contribuind astfel mai bine şi uşurând efortul pe front”.

Între voluntari s-au aflat tineri şi bătrâni, intelectuali şi oameni de rând. Numeroşi au fost şi militarii răniţi care, după vindecare, au refuzat să fie evacuaţi în ţară sau să efectueze concediul legal de recuperare, cerând să fie trimişi din nou pe front pentru „a-şi face datoria până la capăt”. În acest context, naţiunea română şi armata sa au acţionat exemplar pentru eliberarea teritoriilor răpite de sovietici cu un an în urmă.

1.139.594 oameni a fost înscrişi în planurile de mobilizare la 22 iunie 1941. Iniţial, acţiunile militare desfăşurate pe frontul românesc până la 2 iulie 1941 (împotriva armatelor 9, 18 şi independentă de Litoral) au avut un caracter de acoperire strategică, fiind concretizate prin constituirea unor capete de pod la est de Prut, în Basarabia, şi prin mici pătrunderi realizate în partea de nord a Bucovinei. Victoriile obţinute de armatele feldmareşalului Gerld von Runstedt la nord de mlaştinile Pripetului şi retragerea forţelor sovietice spre Uman au determinat (2 iulie 1941) trecerea la ofensiva propriu-zisă (ipoteza „München”), în cadrul căreia lovitura principală a executat-o Armata 11 germană.
Armata 3 română (comandant: generalul Petre Dumitrescu) a acţionat, în subordinea Armatei 11 germane, în nordul Bucovinei pe direcţia Storojineţ – Cernăuţi – Hotin, eliberând la 5 iulie Cernăuţiul – capitala istorică a Bucovinei, străveche cetate a lui Ştefan cel Mare. Revenirea trupelor române pe străvechile plaiuri bucovinene a fost primită cu bucurie de români. La 4 iulie 1941, la Tărnăuca, menţiona jurnalul de operaţii al Batalionului 10 vânători de munte, „steagurile şi culorile naţionale româneşti fâlfâie în bătaia vântului celei mai mari bucurii. Bătrâni, femei, copii, cu braţe pline de flori, cu ochii înlăcrimaţi de bucurie strigau din piepturile lor româneşti: Trăiască armata română, Trăiască România! Şi sărutau arma ostaşului român care i-a dezrobit. Au fost clipe de înălţare, clipe care au întărit curajul şi au îndârjit pe ostaşii români. Pretutindeni, prin satele pe unde am trecut, aceeaşi bucurie, aceeaşi veselie, aceleaşi manifestări româneşti curate”. Vestea eliberării Cernăuţiului (5 iulie 1941) a provocat în toată ţara un entuziasm „de nedescris”, după cum aprecia presa vremii. „Copii soldaţilor care au intrat în capitala Bucovinei acum 23 de ani – se arăta în ziarul „Universul” – intră azi, la rândul lor, în Cernăuţi, fraţi de sânge şi de suflet, cu pasul sprinten, cu ochi tineri, cu fruntea sus … Ne închinăm cu recunoştinţă adâncă şi sinceră pietate în faţa tuturor acelora care, prin sacrificiul lor, ne-au dat acest ceas istoric”.

Aceeaşi bucurie au manifestat românii bucovineni şi în timpul înaintării trupelor noastre spre Hotin, fosta cetate de hotar a lui Stefan cel Mare, eliberată la 8 iulie 1941. Elogiind jertfa vânătorilor de munte, care au reuşit “să înfigă din nou steagul românesc zidurile bătrânei cetăţi a lui Ştefan cel Mare”, generalul Petre Dumitrescu consemna următoarele în ordinul de zi dat pe Armata 3: “Mulţi dintre ostaşii acestei brigăzi îşi dorm somnul de veci pe aceste câmpuri de bătaie. Onoare lor! Să nu-i uităm!”. După eliberarea Hotinului, trupele române din zonă au fost dirijate spre zona Moghilev, în vederea participării la forţarea Nistrului şi a străpungerii liniei fortificate „Stalin”. Înaintând pe drumuri desfundate de ploi, uneori sub focul artileriei sovietice de dincolo de fluviu, dar primite pretutindeni cu „flori, pâine şi sare”, chiar de către populaţia satelor locuite de naţionalităţi, brigăzile 1, 2, 4 mixte munte şi 8 cavalerie au ocupat în timp util dispozitivul ordonat. Armata 11 germană (comandant: generalul Eugen von Schobert), în compunerea căreia au acţionat şi numeroase mari unități române, a eliberat partea centrală a Basarabiei, la nord de masivul Corneşti. Cooperarea de luptă româno-germană a avut ca rezultat înfrângerea trupelor sovietice din zona Bălţi și din masivul Corneşti, precum și ajungerea rapidă pe Nistru. Chișinăul – capitala Basarabiei – (și zona înconjurătoare) a fost eliberat (16 iulie 1941) prin acţiunea conjugată a Corpului 54 armată german (în compunerea căruia au acţionat şi trei divizii române), care a manevrat dinspre nord şi nord-vest, şi a Corpului 3 armată român, care a acţionat ofensiv dinspre sud-vest.

În timpul acţiunilor eliberatoare, sublocotentul Ştefan Marinescu din Divizia blindată română a înălţat pe turla bisericii “Sfânta Treime” tricolorul românesc. Seara, în jurul orelor 18, în oraş au pătruns şi primele elemente ale Diviziei 72 infanterie germane. Imediat, generalul Erik Hansen, comandantul Corpului 54 armată german, a menţionat următoarele într-o radiogramă trimisă generalului Ioan Sion: “Felicit divizia pentru frumosul success pe care l-a avut la cucerirea capitalei Basarabiei şi voi raporta conducătorului statului în acest sens”.

Eliberarea Chişinăului a constituit un prilej de bucurie pentru întreaga țară. Relevând semnificaţia momentului ziarul „Universul” consemna: “Hotarele ciuntite acum un an au fost reîntregite de ostaşul neînfricat al României. După Bucovina eliberată de sub jugul străin acum două săptămâni, iată că, numai după alte câteva zile cealaltă provincie robită – Basarabia a revenit la matcă”.

Momentul a oferit lui Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc, prilejul de a adresa un memoriu generalului Ion Antonescu prin care îşi exprima bucuria şi satisfacţia pentru că ,,am recâştigat două provincii frumoase şi că am readus milioane de suflete româneşti la vatra strămoşească”, acţiune în care ,,jertfa sângelui scump al armatei noastre glorioase a reparat ruşinea pe care cârmuitorii inconştienţi de pe vremuri au adus-o ţării noastre”. În continuare, liderul naţional-ţărănist se pronunţa împotriva continuării războiului pe teritoriul sovietic, apreciind că ,,ar fi prea pretenţios să credm că continuarea războiului germano-rus ar depinde de colaborarea noastră, precum este nu mai puţin pretenţios să proclamăm noi; România, război sfânt contra Rusiei, pentru organizarea ei internă, de stat şi socială.

Eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei s-a făcut prin lupta eroică a trei armate (1 şi 4 române şi 11 germană, cu 10 corpuri de armată – 7 române: 2, 3, 4, 5, 11, de munte şi de cavalerie şi 3 germane: 11, 30 şi 54 armată), care au avut în compunere 20 de divizii (14 române şi 6 germane), 3 brigăzi de munte, 4 brigăzi de cavalerie, 2 brigăzi de fortificaţii şi numeroase elemente neîndivizionate române. Trupelor terestre li s-au adăugat forţele Aeronauticii şi Marinei militare.

În cele 35 de zile de lupte armata română a angajat 473.103 militari (18 361 ofiţeri, 17.286 subofiţeri şi 437.456 trupă). Pierderile înregistrate (până la 31 iulie) s-au ridicat la 24.396 militari (5.011 morţi, 13.987 răniţi şi 4.487 dispăruţi. Un rol decisiv în restabilirea graniței pe Nistru a avut Armata 11 germană, Ion Antonescu (și nu numai el) recunoscânt, chiar atunci, că fără contribuție germană Basarabia și nordul Bucovinei nu puteau fi reîntregite. Bucuria a fost imensă în întreaga ţară.

Pretutindeni, pe imense pancarte, se putea citi „Români, dreptatea învinge!”, dar şi „Nici o brazdă nu se uită!”. Aluzia la Transilvania ocupată de unguri era evidentă. Aceasta cu atât mai mult cu cât, conducând lupta pentru consolidarea graniţei răsăritene a ţării, Ion Antonescu a avut în permanenţă privirea îndreptată şi spre Ardeal, transmiţând refugiaţilor transilvăneni (12 septembrie 1941): „Nici o brazdă românească nu se uită”.

I.T.

200 de tineri artiști lirici din întreaga ţară s-au înscris la Cursurile de Măiestrie Artistică oferite de soprana Mariana Nicolesco, aceștia disputându-și premii în valoare de peste 35 de mii de dolari. Concursul începe marţi, 25 iulie 2017, la Brăila, şi se va derula la Teatrul Municipal din localitate până în data de 6 august. 

„Această manifestare e mai mult decât un concurs de canto obişnuit. Este totdeodată competiţie, master class şi adevărat festival al muzicii. Iată ce o face incomparabilă şi unică.”, a declarat Mariana Nicolesco.

Concertul inaugural are loc de la ora 18.30 şi îi aduce pe scenă pe soprana Silvia Micu şi pe tenorul Ioan Hotea, acompaniaţi la pian de Alexandru Petrovici. Anul acesta festivalul îi are invitaţi pe pianistul Matei Varga, pe muzicologul Stephan Poen, pe membrii Corului Filarmonicii George Enescu, ansamblu dirijat de Iosif Ioan Prunner, dar şi pe dirijorul Marco Balderi. Vor cânta, de asemenea, tenorul Antonino Interisano, soprana Irina Baianţ, baritonii Matteo Suk şi Alexandru Constantin.
Juriul competiţiei este prezidat de Mariana Nicolesco şi îi are în componenţă pe Marco Balderi, Stanislaw Daniel Kotlinski, Felix Serraclara, Baoyi Bi, Eugenio Girardi, pe Stephan Poen, Myron Michailidis şi pe Flavio Trevisan. Concertul de Gală a Laureaţilor are loc duminică, 6 august 2017, de la ora 18.30.

Din 1995, când a fost creat Festivalul şi Concursul Internaţional de Canto Hariclea Darclée, au luat parte la aceste manifestări şi la Cursurile de Măiestrie Artistică peste 2.500 de artişti din 50 de ţări, de pe 5 continente.

În paralel cu competiţia de canto „Hariclea Darclée” de la Brăila, publicul este invitat la o conferinţă dedicată baritonului Nicolae Herlea, un recital de pian susţinut de pianistul Matei Varga, un spectacol de operă şi un concert pe Esplanada Dunării.

Evenimentul se derulează sub înaltul patronaj UNESCO.

Pictor și desenator, mare peisagist și portretist, Nicolae Grigorescu s-a născut la 15 mai 1838, în localitatea Pitaru, județul Dâmbovița.

Potrivit “Mic Dicționar Enciclopedic”, Ed. Univers Enciclopedic 2005, Nicolae Grigorescu este principalul ctitor al picturii moderne române, pe care o îndreaptă pe făgașul deschis de grupul pictorilor de la Barbizon, urmat de cel al impresioniștilor (“Toamnă la Fontainebleau”, “Paznicul de la Chailly”, “Maternitate”).

Site-ul grigorescu.artmuseum.ro, al Muzeului Memorial “Nicolae Grigorescu” din Câmpina, o secție a Muzeului Județean de Artă Prahova “Ion Ionescu-Quintus”, notează că Grigorescu este primul dintre fondatorii picturii române moderne, urmat de Ion Andreescu și Ștefan Luchian, devenit un simbol pentru tinerele generații de artiști care, în primele decenii ale secolului al XX-lea, căutau să identifice și să aducă la lumină valorile profund definitorii ale spiritualității românești.

A fost al șaselea copil al lui Ion și al Ruxandrei Grigorescu. În 1843, când îi moare tatăl, familia se mută la București, în Mahalaua Cărămidarilor, în casa unei mătuși.

Lucrează ca ucenic (1848-1850) în atelierul miniaturistului și pictorului de biserici ceh Anton Chladek (1794-1882), execută icoane pentru biserica din Băicoi (județul Prahova) și Mănăstirea Căldărușani. În 1856, realizează compoziția istorică “Mihai scăpând stindardul”, pe care o prezintă domnitorului Barbu Știrbei, împreună cu o petiție prin care solicită un ajutor financiar pentru studii.

Pentru sfiosul şi delicatul „Nicu” (aşa semna iconiţele), norocul s-a numit tabloul istoric „Mihai scăpând stindardul”, pus în vitrina unui zugrav, într-o mahala a Bucureştiului. Tabloul a fost văzut de beizadeaua Mitică-Ghica. I-a plăcut şi a ajuns cu „Nicu” la domnitorul Barbu Ştirbei, care i-a dat o sută de galbeni pe el. Dar pasul pentru cariera tânărului atât de modest şi talentat a fost uriaş. I se comandă lucrări la biserici şi toţi meşterii vor că Nicu să creeze chipurile sfinţilor, că „le face dumnezeieşte”. Toţi stareţii îl iubesc pe zugravul-minune şi ajunge la Agapia, în Moldova.

Dar faima sosea înaintea lui. Pentru trei ani, Grigorescu uită de gândul Parisului (unde voise să plece, dar fusese respins din lipsa de studii) şi lucrează frenetic la biserica Sfinţii Voievozi. Spre 1861, la finalul superbului capitol Agapia, i se spune „sfântul Nicu”, nu „meşterul Nicu”.

În anii 1856-1857, pictează biserica nouă a Mănăstirii Zamfira (județul Prahova), apoi, până în anul 1861, biserica Mănăstirii Agapia. La intervenția lui Mihail Kogălniceanu, care îi apreciază calitatea picturii, primește o bursă pentru a studia la Paris.

„Toată noaptea visam numai îngeri şi scene religioase. Erau zile când tot ce făceam mi se părea trist, fără viaţă, fără armonie; şi atunci îmi venea să las totul baltă şi să plec în lume. Intra o rază de soare şi deodată se lumina şi biserica şi sufletul meu. Pe atunci noi n-avem niciun fel de orientare în artă. Era o carte veche, cu slove chirilice, care ne da reţete de la Muntele Athos pentru prepararea culorilor şi câteva lămuriri despre vârsta, îmbrăcămintea, viaţa şi însuşirile fiecărui sfânt”.

Mănăstirea Zamfira, singura din județul Prahova, care mai păstrează pictura originală realizată de Nicolae Grigorescu. Mănăstirea este situată la jumătatea drumului dintre Ploiești și Vălenii de Munte, pe teritoriul comunei Lipănești, în satul Zamfira

Potrivit grigorescu.artmuseum.ro, în 1861, tânărul Grigorescu pleacă la Paris, unde intră la Școala de Belle-Arte, frecventând atelierul lui Sébastien Cornu (1804-1870), unde este coleg cu Auguste Renoir (1841-1919). Conștient de propriile-i lacune în formația artistică, va studia în primul rând desenul și compoziția. Părăsește însă curând acest atelier și, atras de concepțiile artistice ale Școlii de la Barbizon, se stabilește în această localitate, desăvârșindu-și educația picturală prin asimilarea experienței unor artiști ca Jean-François Millet (1814-1875), Camille Corot (1796-1875), Gustave Courbet (1819-1877) și Théodore Rousseau (1812-1867). Influențat de acest mediu artistic, Grigorescu este preocupat de însușirea unor modalități novatoare de expresie artistică, în atmosfera cultului pentru pictura “en plein air”, ce pregătește apropiata afirmare a impresioniștilor, menționează site-ul citat.

Participă la Expoziția Universală de la Paris din 1867 cu șapte lucrări, expune la Salonul parizian din 1868 tabloul “Țigăncușă”, revine de câteva ori în țară și, începând din 1870, participă la Expozițiile artiștilor în viață și la cele organizate de Societatea Amicilor Belle-lor-Arte. În anii 1873-1874, face călătorii de studii în Italia (Roma, Neapole, Pompei), Grecia și la Viena.

În 1877, este chemat să însoțească armata română în calitate de “pictor de front”, realizând la fața locului, în luptele de la Grivița și Rahova, desene și schițe ce vor sta la baza unor compoziții.

Din 1879 până în 1890 lucrează îndeosebi în Franța, fie în Bretania, la Vitré, fie în atelierul său din Paris. Revenit în țară, deschide mai multe expoziții personale la Ateneul Român, între anii 1891 și 1904. Din 1890, se stabilește în țară și se dedică preponderent subiectelor rustice, într-o nesfârșită variație a motivului, pictează portrete de țărănci, care cu boi pe drumuri prăfuite de țară și numeroase peisaje cu specific românesc.

Construiește, la Câmpina, o casă, devenită apoi muzeu, potrivit site-ului art-zone.ro. Își trăiește în această casă ultimii ani de viață, 1904-1907, aici găsindu-se și ultimul său atelier, notează grigorescu.artmuseum.ro. S-a retras la Câmpina împreună cu toată familia: soția sa, Maria Danciu, și fiul său, Gheorghe Grigorescu. A ales acest oraș pentru aerul său patriarhal și, mai ales, pentru împrejurimile de o inegalabilă frumusețe: malurile Prahovei, înconjurate de dealuri acoperite de o vegetație specifică, albastrul fără sfârșit al cerului, elemente pe care le întâlnim adesea în operele sale din această perioadă.

Casa, construită chiar de artist, a ars în timpul Primului Război Mondial deoarece, din nefericire, aici fusese stabilit Cartierul General German pentru întreaga zonă, iar, spre finalul războiului, un mare incendiu a distrus-o în întregime. O parte din obiecte, în special cele de la parter, au putut fi salvate, ceea ce a făcut posibilă reconstituirea casei artistului (atelierul, sufrageria, biblioteca) în perioada 1954-1955, Muzeul Memorial fiind deschis în 1957.

Tablourile expuse provin din patrimoniul inițial al casei memoriale a artistului sau sunt împrumutate din colecțiile Muzeului de Artă din Ploiești, ca și din acelea ale Muzeului Național de Artă al României. Reconstrucția s-a desfășurat sub directa îndrumare a fiului artistului, fotografiile din timpul vieții lui Nicolae Grigorescu fiind de mare ajutor. Planurile de reconstrucție au fost realizate de arhitectul câmpinean Popișteanu, iar Nae Goage, sculptor amator și, vreme de mai mulți ani, ucenic al artistului, a contribuit, alături de Gheorghe Grigorescu, fiul pictorului, la refacerea cât mai fidelă a clădirii.

Micul Dicționar Enciclopedic scrie că Grigorescu a revoluționat mijloacele de exprimare plastică ale picturii românești, promovate de pictura academică, cu cele mai libere, mai spontane, în tușe aparente și puternic vibrate, conforme viziunii moderne (“Pe malul Siretului”, “Fete torcând la poartă”, “Iarmaroc”). Are o prodigioasă activitate de pictor de icoane și biserici, lăsând să transpară în detaliile unor ample compoziții religioase vocația sa de peisagist (bisericile de la Băicoi, Mărginenii de Jos, Zamfira, Puchenii Mari și Agapia). Pictează scene din viața rurală, figuri și portrete de țărani într-o viziune idilică, evrei din târgurile moldovenești de odinioară, precum și numeroase portrete reprezentative pentru societatea românească a epocii (“Mocanul”, “Ciobănaș”, “Țărancă cu maramă”, “Evreul cu gâscă”, “Marele Ban Herescu-Năsturel”, “Portret de femeie”, “Autoportret”). Urmând în 1877 armatele românești pe front, Grigorescu a lăsat în schițe, desene, acuarele și tablouri, de un pronunțat dinamism, o mărturie impresionantă asupra Războiului de independență (“Atacul de la Smârdan”, “Convoi de prizonieri”, “Sentinela”). După 1880, elementele de factură impresionistă ale picturii sale se accentuează, imaginile câștigând în luminozitate și atmosferă, fără însă acea caracteristică disoluție a formelor, proprie impresionismului, ci păstrându-le construcția (“Pescăriță la Granville”, “Bătrână la Brolle”, “Car cu boi pe înserat”). În ultimii 10-12 ani de viață, pictura lui Grigorescu este marcată de prevalența tonului foarte deschis al luminii, față de intensitatea pigmentară a culorii (“Car cu boi la Orații”, “Întoarcerea de la bâlci”).

În 1899, este ales membru al Academiei Române, fiind primul artist plastic căruia i se face această onoare.

Se stinge din viață la 21 iulie 1907, la Câmpina.

C.A.

„Ce să fac, părinte, că eu, când le văd așa dezbrăcate și cu picioarele așa frumoase… Să umblu cu ochii închiși pe stradă?”. „Nu, taică, nu, că ai să cazi în canalizare și ai să-ți rupi gâtul… Să te uiți și să zici: „Doamne, dacă picioarele ei sunt așa de frumoase, dar Tu, Care le-ai făcut, cum trebuie să fii?”

D`apoi, la privire ne-a dat părintele Cleopa leac. Că zicea un student de la ASCOR: „Ce să fac, părinte, că eu, când le văd așa dezbrăcate și cu picioarele așa frumoase… Să umblu cu ochii închiși pe stradă?”. „Nu, taică, nu, că ai să cazi în canalizare și ai să-ți rupi gâtul… Să te uiți și să zici: „Doamne, dacă picioarele ei sunt așa de frumoase, dar Tu, Care le-ai făcut, cum trebuie să fii?”.

Omule, când ai înălțat gândul la Dumnezeu se rezolvă problema! E frumoasă, bat-o vina, e dezbrăcată, dar eu sunt omul lui Dumnezeu și vreau o soție mai învelită, mai ascunsă, care să se păstreze pentru mine și să nu facă prea mult probe înainte! Eu nu cred că vreun mire poate să fie fericit cu o mireasă campioană la căsătoriile de probă! Ce-ai simți dacă mireasa ta ți-ar spune în noaptea nunții: „Iubitule, ești cel mai bun. Am probat 215 și ești cel mai bun dintre ei!”. Eu nu cred că există asemenea performanțe, cu proba asta care se propune acum, dar la asta ajungem dacă nu înțelegem gravitatea păcatului curviei care poate fi făcut și cu gândul, cu imaginația!

Să ne uităm mult la icoane și să ne gândim la Dumnezeu. Fetele să se uite în ochii Maicii Domnului, nu în oglindă. Dacă te uiți în oglindă, ți se pare că arăți bine. Uită-te la Maica Domnului: „Maica Domnului, îți place buricul meu?”. Și dacă Maica Domnului zice: „Da, fetița mea, du-te cu el dezvelit la școală și la biserică!”, atunci du-te… Dacă nu, pune-ți haina pe tine, că habar nu ai câte păcate faci cu acest buric gol al tău. Nu știi ce fac cei pe care îi ispitești cu trupul tău în gândul lor! Și te mai crezi și fată cuminte!

Iar cu impulsurile, primul lucru pe care trebuie să-l facem este să recunoaștem că le avem. Maică, așa ne-a făcut Dumnezeu, așa e firea omului după cădere și nu se schimbă până nu devenim sfinți. Toți avem, din naștere, impulsuri de-astea, de la găină până la om… E impulsul vieții care ne cheamă, ne trage să nu-i oprim cursul. Că ar rămâne pământul fără viață. Avem aceleași impulsuri ca și animalele, dar avem putere și chemare să le folosim ca oameni. Dacă nu știm să fim oameni, ne vom lăsa trăiți de ele ca și dobitoacele. Când apare impulsul, să zici: Stai, că eu sunt om, la mine alta e rânduiala!

M-a întrebat un tânăr, mă iertați părinților, într-o școală: „Așa-i că e plăcut să faci sex în grup?”. Și i-am răspuns: „Măi, copile, drept să-ți spun, nu știu. Dar cred că e plăcut, de vreme ce vedem prin spațiile verzi agitându-se toți câinii din cartier în jurul câte unei cățelușe aflate în călduri… Numai că la oameni e altă rânduială, nu ?”. Apoi, să vă învăț și pe dumneavoastră ce l-am învățat pe el: nimeni nu poate face sex. Sexul e făcut de Doamne-Doamne, te-ai născut cu el și e pus în păstrare acolo în chiloței, lucru sfințit, măi, copile. Prin el te-ai născut pe această lume. Dacă semincioara aia nu nimerea cealaltă semincioară nu erai tu, ci era altul și nu te bucurai acum de tine! Acela e organul omenesc prin care lucrează Dumnezeu cu omul ca să aducă acum și aici oameni noi pe lume. Dumnezeu l-a făcut pe om creator, ca El împreună cu omul să aducă pe lume oameni noi. Mai ales împreună cu femeia. Ce minune. Că și bărbatul contribuie acolo, sigur, însămânțează, pe urmă ară de jur-împrejur, închide poarta, păzește pe afară. Dar femeia se lasă mâncată de omul cel nou. Fiul o mănâncă pe dinăuntru, după aceea o mănâncă pe dinafară, pe urmă îi mănâncă zilele… Apoi, se mai și însoară cu o penticostală, îi mănâncă viața toată… E greu tare, dar asta e, ne dăm spre mâncare pe noi înșine, ca celălalt să aibă viață. Și toată asta pornește de acolo. Și suntem responsabili. Ce ai făcut cu sămânța ta? Nu vedeți în unele biserici, pe iconostase, în arborele lui Iesei cum a crescut ca om din coapsele lui Iesei? Uitați-vă de unde și-a luat firea omenească! Aveți grijă! Este lucrul lui Dumnezeu acolo și trebuie păstrat cu grijă. Răspundem pentru tot ce și cum facem. Nu ne jucăm cu focul.

Apoi, impulsurile acestea sunt animalice, sunt în noi pentru că noi suntem microcosmos. Avem toate fiarele și dobitoacele în noi, dar ca să le stăpânim și nu să ne lăsăm stăpâniți de ele. Nu vă uitați la cei care vă spun că e bine, că e firesc, că e sănătos. E firesc și sănătos pentru pisici să se lase conduse de aceste porniri, nu și pentru om. Noi suntem oameni, trebuie să le îmblânzim cum fac sfinții cu leii, să ne stea leul la picioare. Impulsurile acelea la un băiat de 17-18 ani și la o tânără sunt ca niște lei care pot să ne devoreze. Nu poți nici să-i dresezi, nu poți nici să-i închizi în grădini zoologice, poți numai să-i îmblânzești dacă tu te sfințești, te înduhovnicești. Și să accepți că ai impulsuri și să accepți că Dumnezeu știe că ai asta și că îți dă putere să le stăpânești. Și să nu-ți otrăvești sufletul cu privirea la lucruri nerușinate, pentru că ce vede ochiul se transmite la hipotalamus. Eu nu știu, iertați-mă, dacă sunt specialiști în sală, e un talamus de acesta pe acolo, care se ocupă cu ce e plăcut și ce e neplăcut. Și ăla nu judecă maică, ăla zice: „Hi, ce frumoasă e… a început nunta!”. Și repede trimite comenzi să primești hormonii și puterile de care ai nevoie ca să trăiești nunta. Și, dacă „mireasa” e on line sau pe hârtie, tu te perpelești în focul poftei până cazi în mocirla păcatului. Stai, ce să mai faci, n-ai încotro! Să nu te mai uiți, aia să faci! Să te păzești, să te aperi, să fii stăpân pe tine și, mai ales, să strigi la adevăratul tău Stăpân, Dumnezeu! Cum să faci să nu te uiți? Un părinte dădea un leac. Astăzi, când pornografia a crescut atât de mult și când nu putem să umblăm cu ochii închiși, că ne calcă tramvaiul, cădem în canalizare, să privim fără să judecăm și să ne ducem acasă să ne vindecăm privirea uitându-ne la icoane, privindu-L pe Cel prezent acolo și spunându-I toată neputința și durerea noastră. Nu vedeți ce foame de icoane s-a făcut în viața noastră? Cum ne umplem pereții? Înainte era o icoană în casă și eram bucuroși. Acum punem icoane peste tot. De ce? Ca să contracarăm această violență, această violență drăcească care vine peste noi.

Așadar, nu se face sex. Sexul ți l-a făcut Dumnezeu și tu îl folosești mai mult sau mai puțin după voia lui Dumnezeu, adică mai mult sau mai puțin adecvat. Și tu răspunzi de ce ai făcut cu mâna ta, ce ai făcut cu ochii tăi, ce-ai făcut cu piciorul tău, ce-ai făcut cu ce numești tu sex. Dumnezeu te întreabă ce ai făcut cu darurile Lui. Tot ce a făcut Dumnezeu e minunat! Urâtul e făcut de noi. Noi nu putem face decât să ne bucurăm mulțumind de darul vieții și al creației, sau să profanăm totul mutilându-ne pe noi înșine pentru vecie! Să nu ne jucăm cu focul, pentru că ofertele răului sunt foarte mari, dar prețul, costul e boală și suferință acum, și moarte la capătul lor! Eu ascult atâtea suspine, atâția tineri, atâția copii care vor să scape de păcat, de păcatul masturbării, de păcatul pornografiei, și părinții lor nu știu nimic. E jale! Dar te poți ridica! Acum! Dumnezeu te-a făcut să stai drept, în picioare!

Doxologia

Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen, rege al României (1914-1927); nepot de frate al regelui Carol I, i-a succedat acestuia, în 1914, la tron; în 1916 a susţinut intrarea României în război de partea Antantei, împotriva Puterilor Centrale (fapt pentru care a fost numit, în ţară, Ferdinand cel Leal, dar a fost dezavuat de familia de Hohenzollern); de numele său se leagă şi Marea Unire de la 1 Decembrie 1918; la 15.X.1922 a fost încoronat, la Alba Iulia, ca rege al tuturor românilor; după înfăptuirea României Mari, a sprijinit toate iniţiativele menite să ducă la importante transformări în viaţa economică, social-politică şi culturală a ţării; membru de onoare al Academiei Române (1890); preşedinte de onoare şi protector al Academiei Române (1914-1927); a fost înmormântat în pronaosul Mănăstirii Curtea de Argeş (n. 1865).

Alteţa Sa Serenisimă Principele Ferdinand Victor Albert Meinrad de Hohenzollern-Sigmaringen a văzut lumina zilei la Sigmaringen, la 24 august 1865, fiu al Principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen (1835–1905), pretendent la Tronul Spaniei, şi al Infantei Antonia a Portugaliei, Principesă de Bragança şi de Saxa-Coburg-Gotha (1845–1913).

El a studiat la Școala Militară din Kassel, la Universitatea din Leipzig, la Universitatea din Bonn şi la Şcoala Superioară de Ştiinţe Politice şi Economice din Tübingen.

Principele Ferdinand a venit prima oară în România în anul 1881, la vârsta de 15 ani. A stat la Palatul Cotroceni, împreună cu tatăl lui, Leopold, și fratele lui mai mic, Carol. Cei trei au fost prezenți la ceremoniile Încoronării. Palatul Cotroceni, destinat în anul 1889 de Regele Carol I pentru a fi reședința Principelui Moștenitor, va fi casa lui Ferdinand și a Mariei până la sfârșitul vieții. Palatul Cotroceni este locul unde vor copilări Carol, Elisabeta, Mărioara, Nicolae, Ileana și Mircea, copiii cuplului princiar moștenitor.

La 14 noiembrie 1886, Principele Ferdinand este încorporat sublocotenent în Armata României, în cadrul Regimentului 3 linie (infanterie). A fost ofițer al Armatei Române timp de 38 de ani, trecând în patru decenii de la gradul de sublocotenent la cel de mareșal.

Ferdinand devine oficial Principele de Coroană al României în noiembrie 1888, la 23 de ani. Ferdinand rămâne Principe Moștenitor timp de 26 de ani și arată o extraordinară loialitate Regelui Carol I, pregătindu-se discret, măsurat și temeinic pentru a prelua pe creștet Coroana de Oțel a României.

Principele Ferdinand sosește oficial în România, la 19 aprilie 1889, în uniformă de sublocotenent, și este primit la Gara de Nord de Regele Carol I și de Regina Elisabeta. La 10 mai 1891, la jubileul domniei unchiului său, Ferdinand este avansat la gradul de căpitan.

Regele Carol I face o vizită în noiembrie 1892 la Londra și Windsor, în care cere Reginei Victoria mâna Principesei Maria de Edinburgh pentru nepotul lui, Ferdinand. Carol I primește cu acea ocazie Ordinul Jartierei.

Ferdinand s-a căsătorit la Sigmaringen, în ziua de 10 ianuarie 1893, cu Principesa Maria a Marii Britanii şi Irlandei, Principesă de Edinburg și Principesă de Saxa-Coburg-Gotha.

În 1896, Principii Moștenitori Ferdinand și Maria reprezintă Familia Regală română la încoronarea Țarului Nicolae al II-lea.

Ferdinand I a urcat pe Tron la 28 septembrie/ 11 octombrie 1914 şi a domnit timp de 13 ani, până în ziua morții, 20 iulie 1927. Loialitatea sa față de țară, tăria convingerilor sale și felul ireproșabil în care servește Națiunea și Coroana îi aduc numele de ,,Ferdinand cel Loial”. Domnia Regelui Ferdinand a fost marcată de două evenimente majore în istoria ţării: Primul Război Mondial şi Marea Unire ce a urmat războiului.

Ferdinand I a fost un distins militar. Înainte de venirea în România, el a fost sublocotenent în Regimentul I al gărzii regale din Potsdam. În anul 1913, Principele Moștenitor Ferdinand a condus armata română în campania din Bulgaria.

După doi ani de neutralitate, în urma deciziei din 14/27 august 1916 a Consiliului de Coroană, prezidat de Rege, România a intrat în război, la 14/27 august, alături de Antanta (Franţa, Marea Britanie, Rusia, Italia). Regele Ferdinand va fi numit „cel Loial“ pentru că, deşi născut german şi rudă apropiată a Împăratului Germaniei, a aşezat interesul României mai presus de legătura lui de sânge şi a luptat împotriva ţării lui de origine. Profund religios, sensibil şi cu un înalt simţ moral, Regele a luat această hotărâre printr-un mare sacrificiu personal, respectându-şi astfel promisiunea de a fi „un bun român“, făcută în jurământul depus în faţa Parlamentului, la întronare. În preziua Consiliului de Coroană decisiv, Regele îi spunea lui Titu Maiorescu, om politic conservator filogerman, care încerca să îl convingă să nu aleagă alianţa cu Antanta: „După lupte teribile care s-au dat în mine, sacrific totul pentru binele patriei.“28

Un sacrificiu regal, care a făcut-o pe Martha Bibescu să îl asemuiască pe Rege cu Sfântul Meinrad, pustnic născut în familia de Hohenzollern şi ucis pe la anul 861. Regele Ferdinand nu şi-a sacrificat pentru România numai familia, ci şi credinţa: din cauză că nu îşi botezase copiii în rit catolic, a fost excomunicat de Papă29, lucru dureros pentru un catolic fervent ca el, care interiorizase perfect deviza familiei sale: Nihil sine Deo („Nimic fără Dumnezeu“). Același lucru urma să se întâmple în anul 1948 cu Regina Ana, excomunicată de Papă pentru că Regele Mihai I a refuzat să-și boteze copii în rit catolic. Dar, aşa cum spunea Eugen Wolbe: „Regii României se trag dintr-un neam princiar pentru care a aduce sacrificii unor valori ideale a însemnat, de când se ştiu ei, ceva ce se înţelege de la sine.“30

Începutul războiului nu a fost favorabil României, care a pierdut sudul ţării şi Capitala. Familia Regală şi autorităţile statului au fost nevoite să se refugieze la Iaşi, Regele Ferdinand rămânând garanţia independenţei ţării şi sprijinul moral al soldaţilor şi al populaţiei civile afectate de înfrângere, epidemii şi foamete. În pragul dezastrului militar, renegat de familia sa din Germania şi confruntat cu moartea propriului copil, Mircea, în 1916, Regele Ferdinand nu şi-a pierdut credinţa în forţa de redresare a naţiunii sale. În Iaşii refugiului a fost creată Fundaţia „Regele Ferdinand I“.

Sprijinul misiunii militare franceze conduse de generalul Berthelot a dus la refacerea armatei române, care şi-a demonstrat eroismul, sub comanda generalilor Alexandru Averescu şi Eremia Grigorescu, în bătăliile de la Mărăşti (11/24 iulie – 19 iulie/1 august 1917) Mărăşeşti (24 iulie/6 august – 21 august/3 septembrie 1917) şi Oituz (26 iulie/8 august – 9/22 august 1917). Regele nu a ratificat pacea separată cu Puterile Centrale (semnată la 24 aprilie/7 mai 1918), soluţie la care apelase guvernul de la Bucureşti din cauza pierderii sprijinului Rusiei, ce intrase în nefasta zodie a revoluţiilor. Mersul războiului a schimbat însă soarta României, aducându-i victoria şi alipirea provinciilor istorice aflate în afara Statului român. Regele rămăsese, pe tot parcursul războiului, alături de armata sa, prin desele vizite pe front şi repetatele încurajări şi promisiuni în legătură cu schimbările majore care aveau să fie înfăptuite, după încheierea conflictului. La 13 august 1917, într-o proclamaţie adresată armatei şi poporului, Regele spunea: „Oricât am suferi, trebuie să urmăm soarta şi să asigurăm menirea neamului nostru.“31 Încă de la 26 septembrie/ 9 octombrie 1916, Regele instituise cel mai înalt ordin militar de război din România, Ordinul „Mihai Viteazul“.

După război, Ferdinand I, supranumit şi „Întregitorul“, a văzut împlinirea visului românilor, prin Unirea succesivă a Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Ţara. În urma prăbuşirii Imperiului ţarist, Sfatul Țării de la Chişinău a votat, la 27 martie/9 aprilie 1918, cu 86 de voturi pentru, 3 contra şi 36 de abţineri, alipirea Basarabiei la România, act confirmat prin Decretul Regal din 10 aprilie 1918. Se împlinea astfel dorinţa patrioţilor români din Basarabia, reprezentaţi de figuri ca Pantelimon Halippa, Ion Pelivan sau Ion Inculeţ. La 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei, din Cernăuţi, vota alipirea Bucovinei la România, act confirmat de Regele Ferdinand, prin Decretul Regal din 19 decembrie 1918; printre fruntaşii unionişti din Bucovina s-au aflat: Iancu, cavaler de Flondor, Sextil Puşcariu, Dionisie Bejan, Ion Nistor. Adunarea Naţională de la Alba Iulia, la care au participat 1.228 de delegaţi şi au asistat peste 100 000 de români, a exprimat vocea naţiunii. La 18 noiembrie/1 decembrie 1918, se hotăra Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului cu Ţara, act confirmat de Rege, prin Decretul Regal de la 13 decembrie 1918. Printre personalităţile care au lucrat pentru Unirea Transilvaniei cu Ţara s-au numărat Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Gh. Pop de Băseşti, Vasile Goldiş, Ştefan Cicio Pop, Ion Flueraş, Theodor Mihali și Aurel Vlad. Toate cele trei alipiri au fost ratificate de Parlamentul României, la 31 decembrie 191932.

La Versailles, pe data de 28 iunie 1919, România semna Tratatul de Pace cu Germania. Au urmat tratatele cu Austria (Saint Germain-en-Laye, 10 decembrie 1919), Bulgaria (Neuilly-sur-Seine, 27 noiembrie 1919), Ungaria (Trianon, 4 iunie 1920) şi Turcia (Lausanne, 24 iulie 1923). După Conferinţa de Pace de la Paris, România Mare beneficia de recunoaşterea majorităţii statelor lumii.

La 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, Ferdinand I a fost încoronat Rege al tuturor românilor, alături de Regina Maria. În timpul slujbei oficiate de Patriarhul Miron Cristea au fost sfinţite coroanele (vechea Coroană de Oţel a Regelui Carol I, pentru Ferdinand, şi o coroană nouă, din aur, pentru Maria) şi binecuvântaţi Suveranii. Afară, Regelui şi Reginei li s-au aşezat pe umeri purpura şi hermina, iar pe creştet, coroanele. Încoronarea a fost urmată de 101 salve de tun şi de ovaţiile asistenţei. În discursul său, Regele Ferdinand a spus:

Punând pe capul meu, într-această străveche cetate a Daciei romane, coroana de oţel de la Plevna, pe care noi şi glorioasele lupte au făcut-o pe veci coroana României Mari, mă închin cu evlavie memoriei celor care, în toate vremurile şi de pretutindeni, prin credinţa lor, prin munca şi prin jertfa lor, au asigurat unitatea naţională, şi salut cu dragoste pe cei care au proclamat-o într-un glas şi o simţire, de la Tisa până la Nistru şi până la Mare.

Domnia Regelui Ferdinand a adus consolidarea rapidă a ţării, prin unificarea administrativă, proclamarea sufragiului universal, egal, direct şi secret (până atunci se votase pe baza colegiilor cenzitare, aşadar în funcţie de avere) şi reforma agrară din 1921. Legea pentru reforma agrară, din 17 iulie 1921, prevedea exproprierea marilor moşii şi împroprietărirea combatanţilor din Marele Război, a invalizilor, văduvelor şi orfanilor de război şi a ţăranilor fără pământ. În urma acestei reforme radicale, mica proprietate agricolă a devenit predominantă în România. Nu trebuie uitat că această reformă a fost promisă de Rege soldaţilor în timpul războiului, ea putând fi aplicată datorită votului unui Parlament dominat de marii proprietari funciari. Caz unic în istorie, o reformă agrară de o asemenea amploare a fost făcută de înşişi proprietarii terenurilor33.

În iunie 1925 era votată legea pentru unificare administrativă. Punerea împreună a unor provincii cu sisteme administrative şi cu mentalităţi atât de diverse a fost un proces complicat, iar rapiditatea cu care România a atins omogenitate administrativă, la doar câţiva ani de la Marea Unire, reprezintă o performanţă notabilă.

Cea mai importantă operă legislativă din timpul domniei Regelui Ferdinand rămâne noua Constituţie, publicată în Monitorul oficial la 29 martie 1923 şi care înlocuia vechiul act fundamental de la 1866, oferind României stabilitate și un remarcabil cadrul legislativ de dezvoltare.

În domeniul politicii externe, obţinerea recunoaşterii României Mari a fost o izbândă istorică. După război, diplomaţii români au lucrat pentru crearea unei reţele de alianţe regionale care să aducă stabilitatea în Europa centrală şi sud-estică: Mica Înţelegere formată din România, Cehoslovacia şi Iugoslavia (1921) şi Înţelegerea Balcanică formată din România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia (1934). Deloc neglijabil este rolul României în stăvilirea bolşevizării acestei părţi a Europei, prin înlăturarea de la putere a regimului Béla Kun de la Budapesta (în 1919, România răspundea atacurilor maghiare şi ocupa Budapesta, la 4 august; retragerea a avut loc începând cu 16 noiembrie). Un pas important în formarea sau întărirea legăturilor Regatului României cu lumea a fost trimiterea Principelui Moștenitor Carol, în anul 1920, într-un turneul mondial care a durat șapte luni și în timpul căruia moștenitorul Tronului a făcut înconjurul globului. O carte despre această remarcabilă izbândă diplomatică românească a apărut anul acesta, la Editura Corint.

În timpul domniei Regelui Ferdinand, viaţa politică românească a fost dominată de Partidul Naţional Liberal, al cărui şef necontestat, Ion I.C. Brătianu, a fost cel mai apropiat colaborator al Regelui şi unul dintre artizanii Marii Uniri. După alipirea Transilvaniei, PNL avea să fie concurat de Partidul Poporului al mareşalului Averescu şi de Partidul Naţional Ţărănesc, moştenitorul Partidului Naţional din Transilvania.

În literatură s-au remarcat, în această perioadă, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Ionel Teodoreanu, Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Ion Barbu, George Bacovia și Mateiu Caragiale și Al. Philippide. Lumea culturală românească a fost animată de dezbaterea dintre „modernişti“, care pledau pentru necesitatea continuării drumului României conform modelelor oferite de Occident (adepţi ai acestui curent au fost Eugen Lovinescu, Ştefan Zeletin sau Garabet Ibrăileanu), şi „tradiţionalişti“, care puneau accent pe necesitatea conservării şi dezvoltării specificului românesc (printre promotori, Nichifor Crainic şi Lucian Blaga)34.

Pecetea Regelui era expresia statalităţii, a identităţii naţionale. Unirea a fost o alăturare de populaţii cu aceeaşi identitate, o sublimă punere laolaltă culturală, de conştiinţe şi de voinţă. Totuşi, evenimentul nu ar fi avut împlinire statală fără parafa şi existenţa instituţiei Coroanei. Şeful statului era, în modelul acela de cârmuire, un om în care se încarnau identitatea şi statalitatea. În acest sens, istoria modernă a României a oferit Europei doi lideri model: Carol I şi Ferdinand I. De fapt, se poate spune şi contrariul: Europa a fost cea care i-a dăruit, pe cei doi, României.

Fiecare ţară europeană a primit Unirea în conformitate cu interesele proprii. Casele Regale europene au avut întotdeauna legături indisolubile, dar interesul ţării lor a primat mereu. În deciziile de după 1918, o importanţă majoră au avut cancelariile prezidenţiale sau Guvernamentale. Vizitele Reginei Maria la Prim-ministrul francez Georges Clémenceau şi la Președintele Republicii franceze Raymond Poincaré sunt un exemplu edificator. Paradoxal, izbânzile politice și diplomatice ale Reginei Maria (cea din Franța anului 1919 și cea din Statele Unite în 1926) veneau într-o epocă în care Coroanele europene, mai ales cele imperiale, începuseră să cadă.

Performanţa politică a Marii Uniri a fost posibilă prin manifestarea, la momentul potrivit, a unor virtuţi publice de care avem exact aceeaşi nevoie şi în prezent. În anul 1918, România, în afara fericirii istorice de a se vedea întregită, a avut de făcut faţă unor realităţi dramatice: în război murise o zecime din populaţia ţării (mai ales bărbaţi tineri), pe teritoriul naţional funcţionau patru sisteme administrative și juridice, patru monede diferite şi patru sisteme diferite de învăţământ. Cu toate acestea, în numai zece-cincisprezece ani, România a ajuns din urmă Belgia şi Elveţia. A fost un moment de inspiraţie şi de concentrare a energiilor, binefăcător şi productiv.

De patriotism, viziune, modele, spirit de răspundere și de personalități respectabile în viața publică avem exact aceeași nevoie și astăzi, în anul 2016, când sărbătorim 150 de ani de la crearea Dinastiei Regale române.

Deşi discret şi reţinut, Ferdinand I a acceptat să reprezinte personal România în câteva vizite europene. Regele şi Regina au vizitat Polonia în iunie 1923, iar în anul 1924 suveranii au efectuat patru vizite oficiale în Europa Occidentală: Franţa în luna aprilie, Elveţia în luna mai (au fost primii monarhi care au vizitat sediul proaspăt înfiinţatei Ligi a Naţiunilor de la Geneva), apoi Belgia şi Marea Britanie.

Una dintre marile dureri ale Regelui a fost incapacitatea fiului său cel mare, Principele Carol, de a pune interesele naţionale şi dinastice deasupra pasiunilor. În cele din urmă, Ferdinand l-a desemnat ca urmaş la Tronul României pe nepotul său, Mihai. Într-o scrisoare trimisă, la 15 iulie 1927, preşedintelui Consiliului de Miniştri, Regele îşi exprima ultima  dorinţă: aceea ca Mihai să-i urmeze la Tron, ajutat de Principele Nicolae, ca Regent. Ferdinand îl ruga pe fiul său cel mare, Carol, să respecte situaţia creată prin însăşi renunţarea lui la drepturile dinastice.

Regele Ferdinand a fost un pasionat botanist, iar analizele sale pertinente îi surprindeau chiar şi pe specialiştii în domeniu. A avut o vastă cultură și nu făcea caz de ceea ce ştia, dintr-o delicateţe ieşită din comun. Cunoştea mai multe limbi, printre care greaca veche şi ebraica. Învăţase şi limba română, încă din timpul studenţiei. Îi plăcea mult să călătorească şi să vâneze. Îl preocupau heraldica, numismatica și filatelia. Nu agrea protocolul şi prefera discuţiile pe teme de istorie, biologie sau filologie. A fost Protector şi preşedinte de onoare al Academiei Române, iar în 1905 a fost ales preşedinte al Societăţii de Turism Român35.

Regele Ferdinand I moare, după o lungă suferinţă, în ziua de 20 iulie 1927, la ora două şi cincisprezece minute, la Sinaia, în vârstă de aproape şaizeci şi doi de ani, cu Regina Maria şi patru dintre copii alături36. Câteva decenii mai târziu, în aceeaşi zi a anului 1983, avea loc căsătoria civilă a Principesei Elena, fiica Regelui Mihai, cu Robin Leslie Medforth-Mills. Funeraliile naţionale ale Regelui Ferdinand au fost un eveniment la care au participat zeci de mii de români. Ei şi-au arătat, astfel, iubirea şi recunoştinţa pentru suveranul lor „cel Loial“. Ferdinand I este înmormântat la Curtea de Argeş, alături de unchiul şi mătuşa lui. La serviciul religios de la Curtea de Argeş au participat, în ziua de 24 iulie 1927, 40 000 de oameni. La puţin timp după suveranul pe care îl slujise cu credinţă avea să se stingă şi Ion I.C. Brătianu, unul dintre cei mai importanţi oameni de stat din istoria României.

În 1914, la venirea pe Tron a Regelui Ferdinand, România avea 7.7 milioane de locuitori şi un teritoriu de 137 000 km2. La moartea lui, ţara număra 17.1 milioane de locuitori şi se întindea pe 295 049 km2. Paradoxurile istoriei şi Providenţa au decis ca acest principe discret şi cultivat să înfrunte un război mondial, să facă alegeri dureroase, să treacă prin boli grele şi chiar prin atentate puse la cale de bolşevici. Tot Providenţa a vrut însă ca Regele Ferdinand să-şi întRegească ţara şi să fie încoronat Rege al tuturor românilor. În Oameni care au fost, Nicolae Iorga scria: „Cel mai mare moment din istoria noastră va rămâne legat de numele lui“.

Regele Ferdinand a avut singura măreţie care rezistă vremurilor: cea dată de bunătate și de profunzime.

În ceea ce ne privește pe noi, autorii volumului, prima calitate a Regelui Ferdinand I care ne impresionează este devotamentul său fără limite față de Regele Carol. Principele Ferdinand avea 15 ani atunci când unchiul său i-a spus că dorește să-i pună pe umeri o mare răspundere. Fără prea multe cuvinte, Ferdinand și-a urmat cu sfințenie unchiul și Suveranul, consacrând fiecare zi a vieții lui, până la capăt, României și legământului făcut Regelui său. Carol I nu a avut vreodată un soldat mai credincios decât Ferdinand. Respectuos, pătruns de admirație și devotament, născut pentru a servi Coroana, Ferdinand nu a fost doar un Rege-model, ci și un principe moștenitor-model. O astfel de fidelitate față de Rege am întâlnit-o, în familia noastră, doar la Regina Ana.

La 24 august, anul trecut, am aniversat în țară 150 de ani de la nașterea Regelui Ferdinand al României. Tinerii români de astăzi au în al doilea Rege al dinastiei noastre un model de modestie, curaj, spirit de răspundere, devotament și delicatețe sufletească.

De numele Regelui Ferdinand I al României se va lega, întotdeauna, conştiinţa datoriei împlinite:

Când am luat moştenirea întemeietorului României moderne, am făgăduit înaintea reprezentanţilor naţiunii că voi fi un bun român; cred că m-am ţinut de cuvânt. Grele au fost timpurile, mari au fost jertfele, dar strălucită a fost răsplata; şi astăzi pot spune, cu fruntea senină: faţă de Dumnezeu şi faţă de poporul meu, am conştiinţa curată.37

Fragment din cartea “Susține cu a ta mână Coroana Română”

C.R.

Cunoscut ca fiind un mare făcător de minuni şi aducător de ploi în vreme secetoasă, Sfântul Ilie Tesviteanul, este sărbătorit în data de 20 iulie în fiecare an.

Sfântul şi marele proroc Ilie a primit de la Dumnezeu darul de a deschide şi închide Cerurile.

Se spune că a fost ridicat la Cer în vârtej de vânt, într-un car de foc, tras de cai scăpărători, în timp ce mergea alături de Elisei, ucenicul său. Ilie, care în limba română înseamnă „Al cărui Dumnezeu el este” a fost un proroc evreu menţionat în A treia carte a regilor din Vechiul Testament.

Tradiţia spune că, din porunca lui Dumnezeu, prorocul a părăsit ţinutul lui Israel îmbrăcat în piele de viţel şi s-a dus la râul aflat dincolo de Iordan, unde a stat în casa unei văduve sărace care a primit plata ospitalităţii sale prin faptul că pe toată perioada secetei covata cu făină şi ulei nu i s-a mai golit.

După câteva zile de şedere în casa acestei văduve, fiul acesteia a murit, iar femeia în durerea ei l-a acuzat pe Sfântul Ilie că ar fi adus necazul asupra casei sale. Sfântul Ilie l-a luat pe copil şi după ce suflă de trei ori asupra lui, tânărul a revenit la viaţă, Sfântul profeţind prin acest lucru învierea morţilor.

Tradiţii şi obiceiuri din popor

În popor se crede că nu este voie să se mănânce mere până în ziua de Sfântul Ilie. De asemenea, nu este permis ca aceste fructe să se lovească unul de altul, întrucât ar chema astfel grindina care ar distruge plantaţiile. De Sfântul Ilie, oamenii obişnuiesc să ducă merele la biserică pentru a fi sfinţite, crezându-se că în acest fel ele vor deveni „mere de aur”pe lumea cealaltă.

O credinţă populară de Sfântul Ilie spune că, pentru ca sufletele copiilor morţi să se veselească, trebuie ca femeile să cheme copii străini şi să-i aşeze sub un măr pe care mai apoi să-l scuture şi să dea de pomană fructele căzute, conform crestinortodox.ro.

Alte superstiţii de Sfântul Ilie spun că, în această zi, se culeg plantele de leac, se recoltează mierea şi nu se lucrează. De altfel, oamenii credeau că Sfântul Ilie aduce ploaia, furtunile şi grindina.

C.S.