Promovate

Sfinţii Petru şi Pavel sunt sărbătoriţi ca Apostolii care au contribuit cel mai mult la răspândirea creştinismului în lume. În aceeaşi zi este şi sărbătoarea Sânpetru de vară care marchează prin frumoase tradiţii populare miezul verii agrare şi perioada secerişului. Aproape 500 de mii de români îşi sărbătoresc onomastica.

Sfinţii Petru şi Pavel sunt sărbătoriţi ca Apostolii care au contribuit cel mai mult la răspândirea creştinismului în lume. În aceeaşi zi este şi sărbătoarea Sânpetru de vară care marchează prin frumoase tradiţii populare miezul verii agrare şi perioada secerişului. Aproape 500 de mii de români îşi sărbătoresc onomastica.

Petru şi Pavel sunt prăznuiţi împreună deşi au trăit vieţi foarte diferite. Amândoi au devenit Apostoli şi stâlpi ai Bisericii şi au murit ca martiri ai credinţei creştine, din porunca împăratului Nero. Petru a murit în anul 64, răstignit cu capul în jos, şi Pavel decapitat în anul 67, iar moaştele lor, potrivit Sinaxarului, au fost puse împreună.

Petru, din pescar, Apostol şi Sfânt

S-a născut în Betsaida, un oraş pe malul nordic al lacului Ghenizaret, astazi localitatea El Aradsch din Siria, a fost numit la naştere Simon sau Simeon şi era fratele mai mic al Apostolului Andrei. Tatăl, Iona, se ocupa cu pescuitul şi era un om simplu, neînvăţat.

Sfântul Ioan Evanghelistul spune ca Andrei l-ar fi adus pe Simion la Hristos şi Mantuitorul i-a schimbat numele din Simon în Chefa, „piatră“ în limba aramaică, de unde şi numele de Petru, în greacă şi latină.

Petru a devenit ucenicul Mântuitorului dupa ce a fost martorul unei minuni: într-o dimineaţă, Hristos a vorbit mulţimii la ţărmul lacului Ghenizaret şi pentru a fi mai bine auzit s-a urcat în corabia lui Petru. S-au depărtat puţin de la ţărm şi dupa ce a terminat de vorbit, i-a spus lui Simon să pescuiască. Mulţimea peştilor prinşi l-a înfricoşat pe Petru: „Iesi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos“, a strigat el, iar Hristos i-a spus: „Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni“.

Petru, împreuna cu ceilalţi tovaraşi de pescuit a lăsat totul şi l-a urmat pe Mântuitor. Petru s-a bucurat de respectul celorlalţi Apostoli, în multe situaţii vorbea în numele tuturor şi împreună cu ei a fost martorul minunilor şi momentelor importante din viaţa lui Hristos: învierea fiicei lui Iair, la Schimbarea la Faţă şi la rugăciunea din grădina Ghetsimani. După Cincizecime, la Pogorârea Duhului Sfânt, Apostolul Pavel l-a numit şi pe Petru, alături de Iacob şi Ioan, „stâlp“ al Bisericii.

La Cina cea de Taina s-a jurat că „daca toţi se vor sminti întru Tine, eu niciodată nu mă voi sminti“, dar s-a lepădat de Hristos de trei ori în timpul Patimilor. Înţelegând trădarea faţă de Învăţătorul său, Petru s-a căit şi „a plâns cu amar“. Iertarea i-a acordat-o Măntuitorul dupa Învierea Sa din morţi, când l-a întrebat de trei ori dacă Îl iubeşte.

Petru a stat ascuns împreună cu ceilalţi Apostoli de teama iudeilor până în ziua Invierii când, convins de realitatea Invierii Domnului şi primind Duhul Sfânt la Cincizecime, a devenit un mărturisitor al lui Hristos făra să se mai teamă de nici o ameninţare.

În anul 44, regele Irod Agripa, dorind să facă pe placul iudeilor, l-a ucis pe Apostolul Iacob şi l-a închis într-o temniţă bine păzită şi pe Petru, voind să-l omoare şi pe el, dar printr-o minune un înger trimis de Dumnezeu l-a scos din temniţă. Petru a părăsit apoi Iudeea şi a mers la Roma unde şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii întărind Biserica.

Potrivit traditiei, pe 29 iunie 67 Petru ar fi fost crucificat, cu capul in jos, din porunca împăratului Nero. Sfântul Petru este autorul a două din cele şapte epistole soborniceşti, din care una a sfântului Iacob, trei ale sfântului Ioan şi una a sfântului Iuda, din Noul Testament. Ordinea lor în Noul Testament a fost determinata de enumerarea apostolilor menţionaţi ca “stâlpi ai Bisericii”: Iacob, Petru şi Ioan.

În basmele populare romanesti, Sfântul Petru este cel care îl însoţeşte pe Dumnezeu în călătoriile Sale pe Pământ, petrecute, cândva, la începuturile lumii.

Pavel, din prigonitor al lui Hristos, misionar al credinţei creştine

S-a născut în Tars, din Cilicia, o regiune din sudul Anatoliei, în jurul anului 7, într-o familie de evrei înstărăţi care aparţineau tribului lui Veniamin şi la nastere a primit numele de Saul. A moştenit de la părinţi cetăţenia romană şi a dobândit o educaţie aleasă. De foarte tânăr Saul a mers la Ierusalim, la sora sa, şi a studiat acolo legea mozaică la şcoala rabinului Gamaliel, unul dintre fariseii cei mai învăţaţi şi mai respectaţi în vremea sa.

Nu l-a întâlnit pe Mântuitorul Hristos în timpul vieţii pentru că a trăit la Tars, unde a fost rabin. S-a întors la Ierusalim, după ce la Tars ajunseseră veştile despre lucrarea Apostolilor de după Cincizecime, cu gândul de a apăra puritatea legii mozaice şi s-a alaturat cu multă râvnă celor care începuseră să persecute Biserica.

A participat la uciderea lui Ştefan, păzind hainele celor care îl ucideau cu pietre. Aflând apoi că şi în Damasc sunt creştini, a luat scrisori de împuternicire de la marele preot şi, însoţit de o gardă dată de Sinedriu, a pornit spre acest oraş. Însă, cu puţin înainte de a ajunge, a avut loc întâlnirea cu Hristos, care i-a schimbat viaţa.

Ziua, în amiaza mare, i-a apărut Mântuitorul într-o lumină strălucitoare şi i-a zis: „Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?“. Rămas orb, a intrat în Damasc smerit şi tăcut. După aceea, prin preotul Anania din Damasc, Dumnezeu i-a redat vederea, Saul a primit botezul şi început să vorbească în sinagogă despre Cel pe care, cu putin timp înainte, Îl prigonea. Pentru a scăpa de iudeii care-l căutau să-l ucidă, a părăsit Ierusalimul şi s-a întors la Tars.

Peste ani, a fost chemat la Antiohia de către Barnaba, nume dat lui Iosif, unul din primii misionari. De aici a plecat în cele trei călătorii misionare, între anii 45-58, prin care a adus la credinţa în Hristos mai mult de 30 de cetăţi importante din bazinul Marii Mediterane. Cu ocazia primei călătorii, în Cipru, l-a adus la credinţă pe proconsulul roman Sergius Paulus, guvernatorul insulei. De la acesta si-a luat numele de Pavel, nume pe l-a purtat până la moarte.

Munca sa misionara a fost de multe ori însoţită de primejdii, aşa dupa cum singur mărturisea Apostolul: „De la iudei, de cinci ori am luat patruzeci de lovituri de bici fără una. De trei ori am fost bătut cu vergi; o data am fost bătut cu pietre; de trei ori s-a sfărămat corabia cu mine; o noapte şi o zi am petrecut în largul mării. În călătorii adeseori, în primejdii de râuri, în primejdii de la tâlhari, în primejdii de la neamul meu, în primejdii de la păgâni; în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii intre fraţii cei mincinoşi; În osteneală şi în trudă, în privegheri, în foame şi în sete, în posturi de multe ori, în frig şi în lipsă de haine.“ În lucrarea sa de vestire a Evangheliei, Apostolul Pavel i-a vizat pe cei de un neam cu el, dar mai ales pe cei de alte neamuri, de aici şi ura iudeilor care pretutindeni i se opuneau.

În anul 58 a fost prins de iudei în Ierusalim, întemniţat doi ani în Cezareea Palestinei şi în final dus pe mare la Roma pentru a fi judecat de împărat, pentru că avea cetăţenie romană. Aici a petrecut alţi doi ani într-o casă fiind păzit de un ostaş roman, iar dupa judecata din anul 63 a fost eliberat.

Împrejurarile sfârşitului său sunt necunoscute. Se crede că, ajuns din nou la Roma, a fost închis şi omorât din porunca împăratului Nero, în anul 67, prin tăierea capului. A fost ingropat pe Calea Ostia de lânga Roma, unde mai târziu s-a ridicat biserica „San Paolo fuori le Mura“ (Sfântul Pavel din afara zidurilor).

Sânpetru de vară şi tradiţii populare

Sărbătoarea Sânpetru de Vară, despărţită de Sânpetru de Iarnă, patronul lupilor, de aproape o jumatate de an, este precedată de Postul lui Sânpetru, rânduit de Biserică în cinstea celor doi apostoli şi în amintirea obiceiului lor de a posti înainte de a întreprinde fapte importante.

În tradiţia populară Sânpetru este fie pământean, fie divinitate celesta. Cândva, la începuturile lumii, ar fi trăit Sânpetru, om simplu şi harnic care se ocupa cu agricultura, creşterea animalelor şi cu pescuitul, dar care fiind foarte credincios îl însoţea pe Dumnezeu în călătoriile sale pe Pământ. Fiind şi un bun sfetnic, Sânpetru a fost luat de Dumnezeu în cer şi i s-au încredinţat porţile şi cheile Raiului. Acolo, era mai mare peste cămările cereşti, împărţea hrana animalelor sălbatice, şi în special lupilor, şi topea grindina pentru a o face mai măruntă şi mai puţin periculoasă pentru culturi.

La marile sărbatori, de Crăciun, Anul Nou, Bobotează, Măcinici, Sângiorz şi Sânziene, se spune că Sânpetru poate fi văzut de pământeni, la miezul nopţii când se deschide pentru o singura clipa cerul, stând la masa împărătească în dreapta lui Dumnezeu.

Potrivit tradiţiei populare până în acestă zi nu se scutură merii şi, dacă se respectă datina, sunt ocrotite ogoarele de căderea grindinei.

Se mănâncă mere şi miere din recolta anului, după masa de prânz şi se pun dorinţe, după ce se împart mere dulci şi miere prietenilor şi vecinilor şi li se urează spor în munca lor şi sănătate.

Când Sânpetru pocneşte din bici,  scânteile care apar se transformă în licurici care-i călăuzesc pe călătorii rătăciţi pe drumuri de munte sau în pădure.

Pentru sporul casei şi pentru sănătate se sfinţesc la biserică pachete cu colaci, lumânări, mere dulci şi mere acrişoare şi se împart oamenilor săraci.

Oamenii pistruiaţi, dacă se spele pe faţă cu apă la miezul nopţii, când cântă cocoşul, scapă de pistrui.

Dacă tună şi fulgeră în ziua Sfinţilor Apostoli, nucile şi alunele vor fi viermănoase.

Se respectă sărbătoarea lupilor: nu se pun capcane şi lupii nu se alungă cu focuri de armă, pentru a fi îmblânzite şi să nu fure vitele din gospodării.

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel sunt doi oameni diferiţi, chemaţi de Iisus Hristos să vestească aceeaşi Evanghelie a iubirii milostive şi a mântuirii lumii.

Sfântul Petru se numea Simon înainte de a se fi întâlnit cu Iisus Cel ce i-a schimbat numele în Chefa, care înseamnă piatră. Acesta s-a născut în Betsaida Galileii, tatăl său se numea Ioná, iar fratele său, Andrei, a fost cel dintâi chemat de Iisus să fie Apostol. Andrei l-a prezentat pe Simon lui Iisus după ce i-a spus: „Am găsit pe Mesia. “ (cf. Ioan 1, 41). Simon Petru era căsătorit şi era pescar de profesie. Această îndeletnicire l-a învăţat să înfrunte valurile mării, să se ostenească, să se bucure de pescuire bogată sau să-şi asume eşecul. Era o fire dinamică, spontan şi plin de zel. Într-o zi l-a întâlnit pe Iisus din Nazaret Cel care i-a schimbat viaţa şi l-a făcut din pescar obişnuit „pescar de oameni”, adică Apostol ca să adune oameni pentru împărăţia cerurilor pe care o predica Sfântul Ioan Botezătorul şi apoi Iisus zicând: „ Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor.” (Matei4, 7). Credinţa sa iudaică a moştenit-o din familie şi a cultivat-o la sinagogă, într-un context iudaic, dar elenizat, al Galileii, populat cu amestec de grupuri etnice diferite. Totuşi, Simon Petru era un om simplu, el nu vorbea limba greacă, de aceea, mai târziu a fost ajutat în misiunea sa de ucenicul său, Ioan Marcu, fiind traducător pentru el din ebraică în greacă.

Sfântul Pavel se numea iniţial Saul. S-a născut în Tarsul Ciliciei (azi, în Turcia), în diaspora evreiască, era fiu al unor evrei deportaţi de romani. Sfântul Pavel avea o vastă cultură teologică dobândită în Tars şi la Ierusalim. Era cetăţean roman, adică un internaţional. Vorbea limba greacă, era zelos şi ucenic al învăţatului Gamaliel, un mare tâlcuitor al Legii lui Moise. A fost contemporan cu Iisus din Nazaret, dar nu L-a întâlnit niciodată cât timp Iisus a trăit pe pământ. Din zel pentru tradiţia iudaică, Saul a persecutat noua comunitate a ucenicilor lui Iisus din Nazaret. Dar, pe când persecuta pe creştini, în Siria, lângă Damasc, s-a întâlnit cu Iisus Cel viu din ceruri, într-o lumină copleşitoare. Iisus l-a întrebat: „Saule, Saule, de ce mă prigoneşti?”(Fapte 9, 4). Atunci, Saul a înţeles că Iisus din Nazaret este viu şi că El este cu adevărat Mesia. Tot atunci, Saul a învăţat că Iisus Hristos este Capul Bisericii, iar Biserica este Trupul Său. Saul lovea în creştini, iar Iisus Hristos simţea durerea lor, căci viaţa lor era viaţa Lui şi viaţa Lui era viaţa lor. Apoi, Saul, persecutorul, convertit şi botezat, devine Pavel Apostolul, misionarul cel mai zelos al lui Iisus Hristos şi al Bisericii Sale.

Diferiţi ca loc de naştere şi cultură sau formare profesională, Sfinţii Petru şi Pavel au fost chemaţi la apostolat tot în mod diferit şi au primit de la Hristos şi de la Biserică misiuni diferite: Sfântul Petru începe predicarea Evangheliei la iudei, iar Sfântul Pavel la neamuri (etnii diferite). Sfântul Petru apare primul în listele celor doisprezece Apostoli, iar Sfântul Pavel este cel de-al treisprezecelea Apostol. În planul Său de mântuire a lumii, Hristos preferă pe fiecare om. Sfântul Andrei este cel dintâi chemat, Sfântul Petru este cel dintâi în liste, Sfântul Ioan este cel mai iubit ucenic, iar Sfântul Pavel, deşi chemat ultimul ca timp, devine primul ca zel misionar. Cu fiecare persoană şi cu fiecare popor, Hristos are în iubirea Sa o relaţie preferenţială şi unică, fiindcă El Se dăruieşte total fiecăruia din cei care cred în El şi Îl iubesc pe El.

Ce au în comun Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel?

1. Esenţialul şi plenitudinea, mai precis, credinţa fierbinte în Hristos Fiul lui Dumnezeu şi comuniunea vie cu El. Sfântul Petru a mărturisit dumnezeirea lui Iisus Hristos: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui Viu!“ (Matei 16, 16), iar Sfântul Pavel a mărturisit că în Hristos „locuieşte trupeşte toată plinătatea dumnezeirii” (Coloseni 2, 9); pentru el, credinţa creştină este taina lui Dumnezeu Cel ce „ S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă. “ (1 Timotei 3, 16).

2. Amândoi Apostolii aveau o puternică experienţă a pocăinţei sau a convertirii: Sfântul Petru s-a lepădat de Hristos de trei ori, apoi a plâns cu amar (Luca 22, 62 ), L-a iubit şi L-a mărturisit pe Hristos până la moarte martirică; Sfântul Pavel a persecutat Biserica lui Hristos, dar ulterior a regretat aceasta în tot timpul vieţii lui şi a lucrat apoi în şi pentru Biserică mai mult ca oricare altul.

3. Sfinţii Petru şi Pavel mai aveau în comun dragostea lor puternică pentru Hristos şi pentru Biserica Sa. Biserica este zidită pe piatra credinţei mărturisită de Petru, adică pe mărturisirea dumnezerii lui Iisus Hristos (Matei 16, 13- 20). De aceea, Sfântul Petru însuşi mărturiseşte că nu el, ci Hristos este piatra din capul unghiului, care ţine în unire, în Biserică, pe iudei şi pe celelalte popoare ale lumii: „Apropiaţi-vă de El, piatra cea vie, de oameni într-adevăr neluată în seamă, dar la Dumnezeu aleasă şi de preţ; şi voi înşivă, ca pietre vii, zidiţi-vă drept casă duhovnicească, preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti, bine-plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos…. Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată, voi care odinioară nu eraţi popor, iar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; voi care odinioară n-aveaţi parte de milă, iar acum sunteţi miluiţi.” (1 Petru 2, 4-5; 9-10). De aceea, Sfântul Petru cere să fie păstrată dreapta credinţă şi unitatea Bisericii, neluând în seamă profeţiile mincinoase: „Dar au fost în popor şi proroci mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor grabnică pieire…. ” (2 Petru 2, 1-22).

Sfântul Pavel, arătând iubirea lui jertfelnică faţă de Hristos zice: „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? … Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru.” (Romani 8, 35, 38-39).  Iar în altă parte, el arată grija pentru Biserică în lucrarea sa misionară: „Pe lângă cele din afară, ceea ce mă împresoară în toate zilele este grija de toate Bisericile.” (2 Corinteni 11, 28).

4. Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel mai aveau în comun martiriul sau mucenicia lor în Roma, a cărui dată a fost considerată de tradiţia Bisericii ca fiind 29 iunie, anul 67, în timpul persecuţiilor împăratului Nero împotriva creştinilor.

Cu ce s-au confruntat ei în lumea din timpul lor?

În primul rând, cu o religiozitate panteistă sau politeistă, idolatră şi confuză, care confunda pe Dumnezeu Creatorul cu creatura (cf. Romani 2, 25) şi care suprimă libertatea sau diminua demnitatea persoanei umane, înmulţind formele de sclavie spirituală şi socială.

În al doilea rând, ei s-au confruntat cu autosuficienţa şi aroganţa filosofiei greco-romane care nu putea accepta Crucea şi Învierea lui Hristos, adică iubirea smerită a lui Dumnezeu Cel Atotputernic şi nici învierea trupului din moarte, deoarece fatalismul morţii ţinea toată lumea păgână antică într-o sclavie a spiritului. De aceea, Iisus Hristos voia „să izbăvească pe acei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa.” (Evrei 2, 15). Aşadar, credinţa în Dumnezeu Cel veşnic viu, Care nu Se confundă cu lucrurile trecătoare şi Care a biruit moartea prin învierea lui Hristos, era eliberare pentru păgânii robiţi de idolatrie şi de frica morţii trupului.

În al treilea rând, aceşti Apostoli s-au confruntat cu autosuficienţa şi ostilitatea puterii politice imperiale. Sfinţii Petru şi Pavel cer în epistolele lor să fie respectată atât autoritatea politică imperială, cât şi autoritatea administrativă şi militară, ba chiar ei le numesc slujitori ai binelui comun şi pedepsitori ai răufăcătorilor. (cf. 1 Petru 2, 13-14; Romani 13, 1-13). Cu toate acestea, ei n-au confundat şi n-au înlocuit niciodată puterea bisericească spirituală cu puterea politică seculară, nici n-au confundat imperiul roman cu împărăţia cerurilor sau pe împăratul roman pământean şi trecător cu Domnul Iisus Hristos, Împăratul Cel veşnic viu din ceruri. De aceea, ei au pătimit slujind şi mărturisind pe Hristos până la moarte martirică.

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel rămân pentru noi mari învăţători ai credinţei, misionari model şi rugători statornici pentru viaţa şi unitatea Bisericii lui Hristos. Prin viaţa, faptele şi scrierile lor, ei ne îndeamnă să iubim pe Hristos, Evanghelia şi Biserica Sa, să lucrăm pentru vindecarea şi mântuirea tuturor oamenilor fără deosebire de rasă şi gen, de etnie şi clasă socială. Ei sunt pentru noi dascăli ai reconcilierii, ai iertării, ai unităţii şi ai sfinţeniei. Ei ne învaţă să ne rugăm neîncetat, să săvârşim cu iubire milostivă faptele bune, dar să nu contăm niciodată pe noi înşine mai mult decât pe harul lui Dumnezeu Cel viu, arătat în Iisus Hristos. În iconografia ortodoxă, Sfinții Petru şi Pavel, primul şi ultimul între Apostoli, reprezintă Biserica sau comuniunea lui Israel (Petru) cu toate popoarele lumii (Pavel). Cheile Sfântului Petru reprezintă pocăinţa şi iertarea păcatelor, smerenia şi iubirea milostivă, prin care omul intră în împărăţia lui Dumnezeu. Iar sabia Sfântului Pavel reprezintă puterea Cuvântului sfânt, care distinge între erezie şi adevăr, între egoism şi iubire, între moarte şi viaţă.

Să ne rugăm Sfinților Petru şi Pavel, cei doi corifei ai Apostolilor, să ne ajute să fim şi noi mărturisitori ai lui Hristos în lumea de astăzi, cum au fost ei mărturisitori în lumea din timpul lor, pentru a putea spune tuturor celor care cred în Hristos: „bucuraţi-vă pururea în Domnul şi iarăşi zic, bucuraţi-vă!” (Filipeni 4, 4).

B.R.

Anul acesta, România împlinește 160 de ani de când a procesat pentru prima dată petrol în rafinăria de la Râfov, lângă Ploiești, care a fost și prima rafinărie din lume, fondată în anul 1857 de frații Teodor și Marin Mehedințeanu.

Țara noastră are însă o tradiție mult mai veche în industria petrolieră. Extracția petrolului în România — folosit vreme îndelungată pentru ungerea osiilor la care, pentru iluminatul curților boierești ori în tratarea unor boli la oameni și animale — datează din timpuri foarte vechi.

Potrivit istoricului Gheorghe Buzatu, cele mai vechi mărturii documentare despre existența unor izvoare de țiței se referă la cele aflate în Moldova (ținutul Bacăului). Un document provenind din cancelaria domnilor Ilias și Ștefan, fiii și urmașii la tron ai lui Alexandru cel Bun, amintea la 4 octombrie 1440 de satul „Lacacești pe Tazlăul Sărat, în dreptul păcurei”. După această dată, informațiile documentare care semnalează prezența în Moldova a unor „fântâni de păcură” se înmulțesc. La 1646, exploatările de păcură din județul Bacău au reținut atenția călugărului străin Bandini, care ne-a lăsat o descriere detaliată a lor, scrie istoricul în cartea „O istorie a petrolului românesc”, ediția a II-a revăzută și adăugită, Casa Editorială Demiurg, Iași, 2009.

Începând din secolul al XVI-lea se întâlnesc mențiuni privitoare la exploatările de păcură din Muntenia (județul Prahova). Cea dintâi — din 22 noiembrie 1517 — atestă, printre punctele de hotar ale satului Secăreani (azi Țintea), locul numit „la Păcuri”. Peste numai câteva decenii sunt amintite primele exploatări de țiței. Astfel, un zapis din veacul al XVIII-lea certifică faptul că, la 1676, moșnenii din satul Hizești-Păcureti, „precum și părinții lor (străbunici, bunici și tați) au stăpânit, în deplină proprietate, domeniul Hirești pe care se găseau puțuri de petrol’. Ținându-se seama de generațiile pomenite în zapisul citat, reiese că începuturile exploatării petrolului la Hizești pot fi coborâte până către 1550.

„Așa după cum se poate observă, mențiunile documentare din veacurile XV-XVI utilizează cu consecvență termenul de păcură pentru locurile sau exploatările de petrol ori țiței consemnate în cuprinsul Țărilor Române. Cercetările au stabilit că termenul de păcură — derivând din latinescul piculă și întâlnit în documente numai în limba română — vine să confirme că, în ținuturile noastre, a existat ‘o exploatare necontenită a produsului respectiv din epoca română și până în vremurile noastre. Este foarte probabil că și dacii ar fi cunoscut, înainte de dacoromâni, păcură și s-o fi utilizat…”, scrie istoricul în cartea menționată.

În Țările Române, exploatarea petrolului s-a făcut mult timp, până la începutul veacului nostru, prin mijloace și cu metode rudimentare. Secole de-a rândul s-au folosit așa-numitele „puțuri”, „groape” sau „băi de păcură” exploatate de mănăstiri, de boieri, de moșneni sau de domni. Pe la mijlocul veacului al XIX-lea au căpătat o largă răspândire puțurile de petrol dintre care multe erau săpate până la adâncimi de peste 250 metri. Din 1780, izvoarele vremii atestă exportarea primelor cantități de păcură în Turcia și în Austria. Totodată, în deceniile 5-6 ale secolului al XIX-lea, importante cantități de petrol au luat drumul Austriei și al Rusiei. Astfel, numai Moldova a trimis în cele două imperii vecine circa 384.000 „ocale” încasând 230.460 lei.

Tot către mijlocul secolului al XIX-lea se înregistrează o creștere a cererilor de petrol, ca urmare a intensificării consumului de lampant, un subprodus obținut atunci prin distilarea petrolului brut. Acest derivat a căpătat în foarte scurt timp o largă întrebuințare, la început pentru iluminatul public, apoi pentru cel casnic. Începând din 1840 se trece la construirea celor dintâi distilerii (Lucăcești-Bacău), în fapt mici ateliere în care prelucrarea petrolului se făcea în cazane rudimentare.

De-abia în a două jumătate a secolului al XIX-lea au intrat în funcțiune primele rafinării dotate cu instalații moderne.

Cea dintâi a fost construită în 1857 la Râfov, lângă Ploiești, cam în apropierea autostrăzii București-Ploiești de astăzi, de către Teodor Mehedințeanu și a trecut, un an mai târziu, în proprietatea fratelui său, Marin Mehedințeanu. „Fabrica de gaz“ a fraţilor Mehedinţeanu a fost pornită cu echipamente din Germania şi, în acelaşi an, calităţile petrolului lampant obţinut la Ploieşti au făcut ca proprietarii să câştige prin licitaţie concesiunea pe mai mulţi ani a iluminării cu gaz a Bucureştilor. Contractul a început a fi executat la 1 aprilie 1857, când, prin înlocuirea uleiului de răpită cu produsele furnizate de rafinăria din Râfov, „Bucureștii au devenit cel dintâi oraș din lume iluminat în întregime cu țiței distilat”.

Mehedinţeanu se documentase şi făcuse comenzi prin vestul Europei, în speţă în Franţa şi Germania. El şi-a realizat proiectului în primăvara anului 1857, când „fabrica de gaz” a intrat în funcţiune, pe numele fratelui său, Marin Mehedinţeanu, arendaşul unor întinse zăcăminte de ţiţei pe moşia Păcureţi, Prahova. Instalaţiile rafinăriei erau destul de primitive, toate utilajele fiind formate din vase cilindrice din fier sau fontă, încălzite direct cu foc de lemne. Aceste utilaje au fost comandate în Germania firmei Moltrecht ce construia cazane pentru fabricarea uleiurilor din şisturi bituminoase. Distileria de petrol a lui Marin Mehedinţeanu a fost construită pe o suprafaţă de 4 ha şi avea o capacitate de lucru pe an de 2.710 tone (în medie 7,5 tone/zi).

Potrivit istoricilor prahoveni, locul unde a fost instalată „fabrica” a fost multă vreme controversată, atât în paginile publicaţiilor petroliere (precum, în rândul întâi, imbatabilul „Moniteur du Pétrole Roumain”, 1900-1948), cât şi în lucrările de istorie, care au situat-o consecvent la Râfov, lângă Ploieşti, pentru ca, în 1970, profesorul Mihai Apostol să stabilească cu precizie că era în discuţie „marginea oraşului Ploieşti, în apropiere de actuala gară Ploieşti-Sud, pe unde vine bariera Râfov“. Acelaşi profesor vorbeşte de funcţionarea rafinăriei tot „la bariera Râfov (str. Buna Vestire, nr. 174), rămasă în proprietatea familiei Mehedinţeanu, mai precis a succesorilor lui Marin (decedat în 1861), care la 1899 au vândut-o unui anume M. Mitrany. În 1857, apare o a doua rafinărie la Ploieşti (falimentată după numai câţiva ani), la „bariera Rudului” – proprietatea lui Eduard Madasch. Potrivit lui Mihail Sevastos, autorul monografiei Ploieştilui, în etapa ulterioară, harta Ploieştilor a fost îmbogăţită cu noi rafinării, în 1866, 1879, 1872, 1880, 1884, 1894, 1905, 1906 şi 1910, pentru ca în 1937 numărul lor să ajungă la un total de 15.

Din aprilie 1858 lămpile cu gaz lampant s-au întrebuințat și pentru iluminatul public al Iașiului, pentru ca de-abia în 1859 procedeul să fie introdus în primul mare oraș european — Viena.

În anul 1857, totalul producției Țărilor Române a însumat 275 tone țiței brut. Cu această cifră, România s-a înscris ca fiind cea dintâi țară în statistică mondială a producției petroliere, înaintea altor state mari producătoare de combustibil lichid, precum Statele Unite ale Americii (1860), Rusia (1863), Mexic (1901) sau Persia (1913).

Investițiile masive de capitaluri străine au permis valorificarea unor întinse terenuri petrolifere la acea vreme, mai scrie istoricul Gheorghe Buzatu. De asemenea, s-a întreprins studierea geologică a regiunilor petrolifere, îmbunătățindu-se metodele de extragere prin extinderea după 1900 a sistemelor de sondaj mecanic. În prelucrarea țițeiului s-au dobândit succese însemnate prin intrarea în funcțiune a câtorva mari rafinării: Steaua Română — Câmpina (1897); Româno-Americană — Ploiești (1905);Vega — Ploiești (1905).

Modernizările introduse în industria de țiței, cererile crescânde pe piețele internă și externă au determinat după 1895 sporirea producției „aurului negru” într-un ritm accentuat. Astfel, dacă în 1895 s-au extras 80.000 tone țiței brut, producția a urcat la 250.000 tone în 1900; 614.790 tone în 1905; 1.352.407 tone în 1910; 1.885.619 tone în 1913 și 1.673.145 tone în 1915. Nivelul atins în 1913 — cel mai ridicat dinaintea izbucnirii primului război mondial — a situat România pe locul al patrulea în lume, între țările producătoare de combustibil lichid (după S.U.A., Rusia și Mexic).

Până la primul război mondial, consumul intern de derivate petroliere, deși a cunoscut o linie ascendentă, a rămas totuși „slab”, mai scrie istoricul în cartea sa. În general, el nu a depășit 40% din producția realizată. Cele mai solicitate erau produsele inferioare: păcura și lampantul. Păcura servea la punerea în mișcare a motoarelor din întreprinderi și îndeosebi pentru uzul locomotivelor. În lipsa unor însemnate cantități de cărbune superior, România trecuse încă din ultimii ani ai veacului al XIX-lea la reorganizarea transportului de căi ferate pe baza de reziduuri petroliere. Ca urmare, statul a devenit unul dintre cei mai mari consumatori interni de derivate petroliere, fapt ce a impulsionat creșterea producției. Între 1900 și 1905 consumul intern de reziduuri a înregistrat un spor de 700%, iar cel de uleiuri minerale, de 752%. În același timp, consumul de benzină a urcat doar cu 12,51% și cel de lampant (care a pornit însă de la o cifra importantă) cu 28,8%.

Până la primul război mondial, cea mai mare parte a producției de țiței a României era destinată exportului. Acesta a înregistrat un spor continuu până la 1913, și anume 77.656 tone în 1900; 214.345 tone în 1905; 586.151 tone în 1910; 1.036.446 tone în 1913. Principalele derivate exportate au fost lampantul și reziduurile. După 1900 a fost solicitată mult și benzina. Printre principalele țări importatoare de țiței românesc s-au aflat până la 1913 Franța, Marea Britanie, Germania, Austro-Ungaria, Italia, Turcia și Belgia.

După 1914 exportul de produse petroliere românești a scăzut, ca urmare a doi factori importanți: izbucnirea războiului mondial care, conducând la închiderea Strâmtorilor Marii Negre, a lipsit România de piețele tradiționale aprovizionate pe cale maritimă. Apoi, în decursul primelor luni ale conflictului mondial, Guvernul român însuși a recurs treptat la „prohibirea exportului” de produse foarte căutate în vreme de război: reziduurile, țițeiul brut, benzină și parafină. Toate aceste derivate nu s-au exportat după aceea decât în compensație cu alte mărfuri străine necesare României și interzise la export în alte țări.

Știrileproprahova.ro

Nicolae Bălcescu (n. 29 iunie 1819, Bucureşti – d. 29 noiembrie 1852, Palermo) a fost un istoric, scriitor şi revoluţionar român.

Născut în Bucureşti, într-o familie de mici boieri, era fiului pitarului Barbu sin Petre şi al „serdăresei” Zinca Petreasca-Bălcescu. Va lua numele de familie al mamei sale, originară din Bălceşti, Vâlcea, în locul celui al tatălui, Petrescu.

Tatăl lui Nicolae Bălcescu a murit în anul 1824. Nicolae Bălcescu avea doi fraţi: Costache şi Barbu, precum şi două surori: Sevasta şi Marghioala. Într-un alt document se mai pomeneşte şi de o altă soră: Eleni.

Studiază la Colegiul Sfântul Sava, începând cu 1832, fiind pasionat de istorie, avându-l coleg pe Ion Ghica, iar ca profesori, între alţii, pe Ion Heliade Rădulescu. La 19 ani intră în armată, iar în 1840 participă, alături de Eftimie Murgu, Marin Serghiescu Naţionalul, la conspiraţia Filipescu, care este descoperită şi este închis la Mănăstirea Mărgineni, unde a rămas doi ani, până la 21 februarie 1843, la plecarea domnitorului Ghica şi venirea lui Bibescu.

După ce este eliberat înfiinţează împreună cu Ion Ghica şi Christian Tell o altă organizaţie secretă denumită Frăţia, călătoreşte prin toate teritoriile locuite de români: Ţara Românească, Moldova, Transilvania, Bucovina, precum şi prin Franţa şi Italia şi studiază istoria, fiind editor, alături de August Treboniu Laurian, la o revistă istorică numită Magazin istoric pentru Dacia, care a apărut începând cu 1844.

În Franţa se va implica în revoluţia din februarie 1848, dar inspirat de această revoluţie se întoarce la Bucureşti pentru a participa la revoluţia din 11 iunie, fiind timp de două zile ministru de externe şi secretar de stat al guvernului provizoriu instaurat de revoluţionari. Va fi de partea liberalilor, dorind împroprietărirea ţăranilor şi vot universal.

Fiind arestat pe 13 septembrie 1848 de autorităţile Imperiului Otoman care au înăbuşit revoluţia, reuşeşte să evadeze, plecând în Transilvania, de unde a fost expulzat apoi de autorităţile habsburgice. În primele luni ale anului 1849, trece prin Trieste, Atena şi ajunge în Constantinopol. Apoi, la Debreţin, se întâlneşte cu Lajos Kossuth, conducătorul revoluţiei maghiare, încercând un aranjament „pacificator” între revoluţionarii români transilvani şi cei maghiari.

Lajos Kossuth îi face lui Bălcescu o impresie bună, el este de acord cu „proiectul” revoluţionarului român. La 2 iulie 1849 se găseşte la Pesta, unde este semnat „proiectul de pacificare”, un acord româno-maghiar cu revoluţionarii unguri. Avram Iancu şi revoluţionarii săi se declară de acord să rămână neutri faţă de acţiunile militare ale maghiarilor, aceştia însă nu îşi respectă promisiunile şi se ajunge din nou la conflict. În acelaşi timp, însă, trupele imperiale contrarevoluţionare habsburgice şi ruse intră în Transilvania şi revoluţia maghiară condusă de Kossuth este înfrântă.

Ca istoric, marea sa operă a fost „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”, pe care a scris-o în exil, începând cu 1849, rămasă în manuscris şi publicată de Alexandru Odobescu, în 1861 – 1863.

Se exilează la Paris, unde încearcă să coaguleze forţele revoluţionare europene aflate în exil, pentru întemeierea unei confederaţii europene. Cu un paşaport eliberat la Paris, la 27 septembrie 1850, „au nom de Sa Majesté l’Empereur des Ottomans”, în primăvara lui 1852, pleacă la Constantinopol, de aici, la Galaţi şi încearcă să pătrundă în Ţara Românească, însă autorităţile nu-i permit, deşi era bolnav şi voia să o vadă pe mama sa, care era în vârstă şi bolnavă.

Medicii îi sfătuiesc să se stabilească în Italia, unde clima e mult mai blândă. Trece prin Malta, Napoli şi se stabileşte la Palermo, în Sicilia, la hotelul „Alla Trinacria”.

Moare la Palermo de tuberculoză la vârsta de 33 de ani.

I.R.

Deşi atentatul de la Sarajevo a fost considerat ca fiind detonatorul direct al Primul Război Mondial, acest asasinat a fost doar pretextul razboiului. Cauzele acestui prim conflict mondial au fost mult mai complexe: concurenta economica, imperialismul si nationalismul,  disputele anterioare nerezolvate precum lipsa surselor de materie primă şi de pieţe de desfacere pentru industria central-europeană, sistemul de alianţe, guvernarea fragmentară, întârzieri şi neînţelegeri în comunicaţia diplomatică, cursa înarmărilor etc.

De asemenea, tendinta Germaniei de a deveni cea mai mare putere militară a Europei şi de a înlătura supremaţia navală a Marii Britanii a produs tensiuni mari între cele două țări. Imperiul Austro-Ungar era caracterizat de nemulțumirea și agitatia nationalităţilor, ținute cu greu într-un stat unitar.

Astfel, arhiducele Austriei, Franz Ferdinand, moştenitorul tronului Austro-Ungariei, dorea ca imperiul dualist să-şi menţină autoritatea asupra unei mari parţi a teritoriilor locuite de slavii de sud, măsură cu care naţionaliştii pro-sârbi nu erau de acord. Aceştia s-au constituit în organizaţia secretă ”Mâna neagră” şi au hotarât că arhiducele trebuia lichidat. Prilejul s-a ivit în ultima zi a vizitei lui Franz Ferdinand şi a soţiei sale, principesa cehă Sofia Chotek de Hohenberg, la Sarajevo, în Bosnia, la data de 15/28 iunie 1914.

Aceeaşi zi reprezenta pentru sârbii din Bosnia-Herţegovina, deveniţi supuşi ai imperiului în 1908, un alt simbol, cel al înfrângerii în faţa Otomanilor în bătălia de la Kossovopolje şi al luptei pentru independenţă. Astfel, după participarea la slujba religioasă ţinută în capela hotelului unde erau cazaţi, arhiducele Frantz Ferdinand împreuna cu soţia sa s-au alăturat cortegiului manifestanţilor.

O primă încercare de asasinare a arhiducelui şi a ducesei a avut loc în drum spre primăria oraşului, când sârbul Nedeljko Cabrinovic a aruncat o bombă spre maşina în care se aflau înalţii oaspeţi. Cei vizaţi au scăpat nevătămaţi, dar au fost răniţi doi însoţitori ai acestora şi şase persoane din rândul privitorilor.

La hotel, Franz Ferdinand este furios și îi spune primarului următoarele cuvinte:„Eu vin la Sarajevo ca prieten şi sunt primit de o bombă!”. Soţia sa, Sophia, încearcă să-l calmeze. În timpul recepţiei ce a urmat, arhiducele îl întreabă, cu umor şi cinism, pe generalul Potiorek, guvernatorul provinciei şi responsabilul cu securitatea cuplului imperial, dacă trebuie să se mai aştepte la încă o bombă. Potiorek îl asigură că nu e cazul, dar insistă totuşi că ar trebui schimbat programul vizitei. În loc să meargă, conform planului, la muzeu, el sugerează arhiducelui să plece direct la Konak, unde trebuia să ia prânzul, sau să rămână la hotel până la sosirea armatei. Franz Ferdinand decide însă că vrea să meargă la spital pentru a vedea cum se simte colonelul Merizzi. Statul său major decide atunci schimbarea rutei:maşina trebuia, în mod normal, să părăsească strada principală şi să facă dreapta la Podul Latin, apoi să o ia pe strada Franz Joseph spre direcţia centrului. În schimb, s-a decis rămânerea pe strada principală, care era destul de largă, cât mai mult timp posibil înainte de a se îndrepta spre spital. Franz Ferdinand, deşi nu o arăta, era destul de neliniştit, nu pentru el, ci pentru Sophia. De aceea, a vrut să o convingă pe soţia sa să nu vină cu el la spital, dar ea a refuzat.

Totuși, în ciuda celor întâmplate, Franz Ferdinand a refuzat să îşi întrerupă vizita şi, după primirea festivă de la primărie, a insistat să facă un tur al oraşului. Soţia sa a încercat să-l convingă să renunţe la acest tur, dar stăruinţele sale au fost zadarnice.

Printr-o coincidenţă tragică am putea spune, Gavrilo Princip era acolo, în apropiere, supărat şi furios probabil din cauza eşecului planului. Nu mai are starea de spirit necesară pentru a se gândi la un nou plan şi, de fapt, nici intenţia de a mai ucide. Şi dintr-o dată, în faţa ochilor îi apare, la mai puţin de doi metri depărtare, cuplul imperial.

Avea încă bomba şi revolverul asupra lui. A ezitat un moment, deoarece persoana cea mai aproape de el nu era arhiducele, ci Sophia. Princip a reacționat mai mult din instinct:a scos pistolul și a tras. Avea să mărturisească la proces că a întors capul în momentul tragerii și că nu mai știe de câte ori a tras sau asupra cui. Gavrilo trăsese de două ori:primul glonț l-a atins pe Franz Ferdinand, atingându-i vena jugulară, iar al doilea a lovit-o pe Sophia în abdomen. Spectatorii din jur s-au aruncat asupra sa, unul dintre ei trăgându-l de braț. N-a mai reușit să-și folosească arma, dar a reușit să înghită cianura care, ca și în cazul lui Cabrinovic, n-a avut un efect letal.

Victimele au fost duse la spital, unde s-a constatat moartea lor.

La fel ca Nedeljko Cabrinovic, şi Princip a fost arestat imediat după atacul ucigaş. În acel moment, Princip nu avea împlinit majoratul, de aceea nu a fost condamnat la moarte, ci la 20 de ani de închisoare la Theresienstadt (astăzi Terezin, Cehia), unde a murit peste patru ani de tuberculoză.

Conform legislației din imperiu, persoanele sub vârsta de 20 de ani nu puteau fi condamnați la moarte, putând primi o sentință de maxim 20 de ani de închisoare. Cabrinovic a primit 15 ani de închisoare și moare de tuberculoză în 1916; Gavrilo Princip a primit 20 de ani, murind și el în închisoare în 1918. Dintre ceilalți complici, toți cei de peste 20 de ani, Danilo Ilic, Misko Jovanovic și Veljko Cubrilovic, sunt condamnați la moarte și executați în februarie 1915. Cvjetko Popovic primește 30 de ani de închisoare, dar este eliberat în 1918, iar Vaso Cubrilovic, după ce primește 16 de închisoare este eliberat în 1918 și a devenit ministru după 1945, murind abia în 1990.

În minutele imediat următoare atentatului, mașina imperială s-a îndreptat rapid spre reședința guvernatorului. Nimeni nu și-a dat seama de gravitatea rănilor suferite de cei doi. Franz Ferdinand, conștient încă, se gândea înainte de toate la soția sa. Potiorek a mărturisit ulterior că l-a auzit șoptindu-i ”Nu-i nimic, nu-i nimic!”.

Sophia și-a pierdut cunoștiința și s-a prăbușit pe genunchii soțului ei care începuse să sângereze din ce în ce mai rău. Princip trăsese la ora 10.30. La 10.45 a murit Sophia, iar 15 minute mai târziu și Franz Ferdinand. O lună mai târziu, Austro-Ungaria declara război Serbiei.

A doua zi după atentat, sicriele cu trupurile neînsufleţite au fost duse la gara din Sarajevo, cortegiul funerar fiind condus de mai multe batalioane de infanterie şi de cavalerie. Tunurile din cetate au tras o salvă de doliu, după care trenul s-a pus în mişcare. Înmormântarea a avut loc la Viena, într-un cadru restrâns.

Franz Ferdinand s-a născut în Graz, Austria, fiind fiul cel mare al arhiducelui Karl Ludwig (fratele cel tânăr a lui Franz Josef al Austriei) şi al prinţesei Maria Annunciata (a doua soţie a lui Karl Ludwig). Când avea 12 ani, unchiul său ducele Francisc al V-lea de Modena a murit, numindu-l pe Franz Ferdinand moştenitor.

Asasinarea moştenitorului tronului şi a soţiei sale a dus la escaladarea tensiunilor din Europa şi, o lună mai târziu, Austro-Ungaria declara război Serbiei, deşi aceasta acceptase condiţiile din ultimatumul pe care îl primise. Intrarea altor puteri europene în război, la începutul lunii august, a dus la declanşarea primei mari conflagraţii a secolului trecut, în care au murit mai mulţi oameni decât în oricare alt război care avusese loc până atunci.

Denumită drept ”Împuşcătura care s-a auzit în toată lumea”, focul de armă care a dus la moartea arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei a declanșat prima conflagrație mondială din istorie.

Scopul politic al asasinatului a fost acela de a urgenta desprinderea provinciilor de sud ale Imperiului Austro-Ungar în vederea formării unei noi entități statale denumită Yugoslavia sau Marea Serbie.

Timp de 5 zile, între 28 iunie – 2 iulie, Bucureștiul redevine destinația preferată a pasionaților de film, prin organizarea celei de-a XIII-a ediții a BIFF – Bucharest International Film Festival, cel mai longeviv festival competițional de lung metraje din Capitală.

Evenimentul este o incursiune culturală în specificul și identitatea unor comunități diverse, o competiție profesională de idei, tehnici și cadre, dar mai ales o ocazie unică de descoperi filme uluitoare sau scurtmetraje experimentale, multe memorabile. Pe scurt, o călătorie fantastică în arta cinematografică a lumii, învăluită în aromele de tei și praf ale Bucureștiului.

Filme – eveniment ale Festivalului
Filmul The Secret Scripture deschide ediția din acest an a Festivalului. O producție irlandeză în regia lui Jim Sheridan, filmul aduce în prim-plan două figuri de referință din diferite generații ale cinematografiei: Vanessa Redgrave, distinsă cu numeroase premii precum Oscarul pentru cea mai bună actriță în rol secundar, Globul de Aur pentru cea mai bună actriță (dramă) sau Globul de Aur pentru cea mai bună actriță în rol secundar (TV) și Rooney Mara, nominalizată pentru cea mai bună actriță la Premiul Oscar (2011), la Cannes și la Globul de Aur (2015). Cele două sunt secondate de Theo James, Eric Bana și Omar Sharif jr.
Filmul prezintă povestea lui Roseanne McNulty, o femeie frumoasă si vibrantă în tinerețe, care își petrece cea mai mare parte a vieții închisă într-un spital de boli mintale din Irlanda rurală, de atât de mult timp încât nimeni nu își mai amintește motivul pentru care a fost internată. Se pare că există însă un jurnal secret, capabil să dezlege misterele acestei povești.
Pentru seara de închidere a Festivalului, organizatorii au pregătit filmul Road to Mandalay (2016), o coproducție Taiwan, Franța, Germania și Myanmar regizată de Midi Z și distinsă cu numeroase premii la festivalurile de la Veneția, Toronto, Bruxelles. Filmul vorbește despre destinele a doi imigranți, Lianqing și Guo, doi oameni cu personalități diferite, dar legați de un destin comun, amândoi în căutarea unei vieți mai bune în Thailanda, o țară cu vise uneori împlinite, dar adesea zdrobite.

Juriul competiției | Juriul Festivalului BIFF 2017 reunește nume precum Brontis Jodorowsky – actor chilian și director de teatru la Paris, Carla Vulpiani – director de programe la Festivalul Internațional de Film de la Milano, Franziska Petri – actriță de origine germană, aclamată pentru extraordinara performanță în Izmena – Betrayal, în regia lui Kirill Serebrennikov, Laurențiu Damian – regizor de film documentar și de ficțiune, critic de film, doctor în cinematografie și media și Paolo Genovese – regizor și scenarist italian, distins în 2016 cu Premiul pentru cel mai bun scenariu în cadrul Festivalului de film Tribeca și Cel mai bun film în cadrul premiilor David di Donatello, pentru filmul Perfect Strangers.

Li se alătură juriul de critici de film format din Manuela Cernat – profesor universitar la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică Ion Luca Caragiale, Giulia Dobre – antropolog vizual la Radio România, și Ionuț Mareș – jurnalist și critic de film și totodată selecționerul competiției Festivalului de Film European Ceau, Cinema! de la Timișoara şi al competițiilor de scurtmetraje ale Festivalului Internațional de Film Independent ANONIMUL de la Sfântu Gheorghe.

Lucian Pintilie – filmul între pagini de carte
BIFF 2017 prilejuiește lansarea cărții – eveniment a regizorului Lucian Pintilie, Bricabrac – o ediție revizuită și adăugită de autor. Cartea, publicată de editura Nemira, a fost declarată „cea mai bună carte străină” de către Sindicatul Criticilor de Cinema din Franța în 2010 și include povești ale marilor spectacole și filme ale regizorului Lucian Pintilie, dar și confesiuni, pagini de jurnal de regie și cronici de film.

Lansarea are loc joi, 29 iunie, la Cinema Elvira Popescu, în cadrul unui eveniment deschis la 17.30 cu proiecția filmului Tertium non datur și continuat cu o discuție despre carte în prezența autorului.

Discuția este moderată de Monica Andronescu și se bucură de prezența unor invitați speciali, precum Mihai Chirilov, Marie-France Ionesco, Corneliu Porumboiu, Victor Rebengiuc, Andrei Șerban, Corina Șuteu.

Identitatea vizuală de anul acesta este realizată de Pink Stripe Group, Chainsaw Europe și The Brewery. “Pornind de la numărul acestei ediții – a 13-a, am combinat look-ul minimalist al posterelor de cinema cu elemente de design românesc și cu o tușă de superstiție, valabilă nu numai în București”, au declarat cei care semnează conceptul și realizarea posterului.

Începând din acest an, directorul creativ al festivalului este Dan Drăghicescu.

BIFF 2017 este susținut de Primăria Capitalei prin ARCUB, de Ministerul Culturii și Identității Naționale, de Institutul Cultural Român, de Centrul Național al Cinematografiei (CNC) și Dacin Sara.

Organizat de Fundația CHARTA, BIFF 2017 are loc cu sprijinul Ambasadei Republicii Coreea la București, al Ambasadei Franței, al Institutului Francez, al Institutului Italian de Cultură și al Muzeului Țăranului Român, sub Înaltul Patronaj al Alteței Sale Regale, Principele Radu al României.

Lunile de vară: iunie, iulie și august conţin numeroase sărbători populare care, uneori, coincid cu cele religioase, cum e cazul cu (Drăgaica) Sânzienele, care se sărbătorește în 24 iunie, odată cu Nașterea Sfântului Proroc Ioan Botezătorul, despre care am vorbit într-un articol trecut; paparudele și (s)caloianul, cunoscute în toate regiunile locuite de români, sunt menționate pentru prima dată în Descrierea Moldovei, de Dimitrie Cantemir.

Cele două obiceiuri erau o invocare a ploii, pentru înlăturarea secetei, ritual evident păgân (după cum aminteam întrun articol anterior, citându-l pe Mircea Eliade: Aspecte ale mitului, deși „creștinarea“ divinităților și a miturilor „păgâne“ a fost violent atacată de profeții Vechiului Testament și de-abia tolerată de biserică, ea se află în centrul vieții religioase a populațiilor rurale, mai ales al celor din Europa de sud-est).

Iată cum descrie Dimitrie Cantemir paparudele: În vremea verii, când semănăturile sînt primejduite de secetă, oamenii de la țară îmbracă o copilă mai mică de zece ani cu o cămașă făcută din frunze de copaci și buruieni. Toate celelalte copile și copiii de aceeași vârstă o urmează și se duc jucînd și cîntînd prin împrejurimi; iar oriunde sosesc, babele au obicei de a le turna apă rece în cap. Prin alte locuri paparudele purtau și pe cap o coroniță din rămurele înfrunzite împletite. Cei din jur cântau diverse incantații, una dintre ele începea astfel: Jucați paparudele,/ Să pornească ploile,/Să umple pătulele,/Paparudele!/ Să plouă cu ciurele,/ Ciurele, dârmonele,/ Să umple pătulele,/ Să se verse ploile,/ Să se umple gârlele,/ Ca să crească florile,/ Paparudele! ș.a.m.d., în timp ce fetița dansa.

În ceea ce privește (s) caloianul, două cete de fetițe modelau o păpușă din lut pe care o îmbrăcau în straie țărănești și o așezau într-o cutiuță (simulând un sicriu) peste care puneau flori, coji de ouă roșii, plante frumos mirositoare, mai cu seamă busuioc, și îi dădeau drumul pe apă sau îngropau mortul cu un anumit ritual.

Una dintre invocațiile Caloianului se încheia cu versurile: Caloiene-iene/Caloiene-iene/dute-n cer la Dumnezeu/ ca să plouă tot mereu,/ zilele/ și nopțile;/să dea drumul roadelor,/ roadelor noroadelor,/ ca să fie-mbelșugată/ țara toată, lumea toată. Alta, adresată Scaloianului începea după cum urmează: Iene, Iene, Scaloiene,/Iene, Iene, Scaloiene,/du-mi-te la Dumnezeu/ și te roagă tot mereu/să dea drumul cerului/ ca să curgă ploile,/ploile ca gârlele,/ nopțile și ziele/ și cu săptămânile,/ ca să crească apele/ să s-adepe,vitele,/ să se ude grânele, / grânele și oarzele,/meiul și fasolile/ cu toate legumile/ș.a.m.d.

O altă datină de la sfârșitul secerișului era Cununa, buzduganul sau crucea. Acest obicei avea loc în două cazuri, fie în gospodăria proprie, fiecare țăran, la sfârșitul seceratului, făcea o cunună din spice de grâu, pe care o uda, îndeplinind un anumit ritual împreună cu familia sa; fie datina era îndeplinită în cadrul clăcii, participând toți cei care luaseră parte la secerat.

În ambele cazuri era credința că ritualul asigura rodnicia, fertilitatea pământului. Fetele împleteau o cunună de spice asemenea pieptănăturii ce se făcea fetei pentru ceremonia nupțială a nunții. Apoi, flăcăi și fete se îndreptau, cu alai mare, spre casa gazdei, oprindu-se pe la răspântii unde purtătoarea, sau purtătoarele de cunună, era udată cu apă, după care intrau în casă unde avea loc descântecul cununii.

Iată cum începe unul dintre ele, din poezia obiceiurilor tradiționale, editată de Editura pentru literatură, BPT,1967: Cununa de unde vine/ Multe clăi s-au tocmit bine/Și cu grâu și cu secară/ Și cu orz de primăvară./ Cununa trebuie udată/ Cu apă de la ciurgău, cu vin ars din făgădău./ Deschideți, oameni, poarta/ Că venim cu cununa, /…/. După terminarea urării, cununa luată de pe capul fetei era pusă pe masă, participanții mâncau bucatele pregătite și se-ncingea petrecerea.
Aceasta este descrirea pe care o face Ion Vlăduțiu, obiceiului, în Etnografia românească. De la Înălțare până de Rusalii joacă, după cum aflăm de la Tudor Pamfile, Sărbătorile la români, Călușarii. Mircea Eliade, în Istoria religiilor și ideilor religioase, prezentând ritualul dansului călușarilor, afirmă că numele dansului căluș e derivat de la românescul cal (latinul caballus). Iar despre originea acestui obicei, care este obscură, consideră că, oricum, în formele sale atestate în ultimele secole este cunoscut numai în România, ceea ce ne îndreptățește să-l considerăm drept o creație a culturii populare românești. Și, mai departe, ne informează că grupul din acest dans este format din șapte, nouă sau unsprezece tineri aleși și instruiți de un vătaf mai vârstnic.
Ei poartă toiege și săbii și mai au, în plus, un cap de cal cioplit din lemn și un „steag“, ierburi de leac atârnate în vârful unei prăjini/…/ (pentru că se crede că ar avea calități de tămăduitori ai bolilor. n. ns.); unul dintre călușari, numit „Mutul” sau „Mascatul”, are un rol deosebit de al celorlalți membri ai cetei. În afară de faptul că nu vorbește, după cum îi este denumirea, el împlinește prin dans un repertoriu care stârnește râsul. Grupul respectiv este instruit timp de 2-3 săptămâni, într-un loc izolat. După ce au fost acceptați de vătaful cetei, călușarii se adună într-un loc tainic, în ajunul Rusaliilor, cu mâinile pe „steag“, și jură să păzească rânduielile și obiceiurile grupului, să se aibă ca frații, să fie caști în următoarele nouă (sau douăsprezece sau paisprezece) zile, să nu vorbească nimănui despre ceea ce văd sau aud, să se supună vătafului. Când jură, călușarii cer ocrotirea Împărătesei Zânelor, Irodiada, își ridică ciomegele în aer, apoi le lovesc unul de altul.

Tudor Pamfile susține că în tot timpul desfășurării acestei datini ei colindă satele cu ritualul lor și dorm numai în biserici, ca să nu fie chinuiți de zâne, sau, după cum le spun ei, Frumoasele. Când se întâlnesc două cete de călușari, ele trebuie să se lupte, iar cei învinși trebuie să se supună timp de nouă ani învingătorilor.

Dar ce ne mărturisește mai departe T. Pamfile este deosebit de interesant: De se întâmplă ca în lupta aceasta să rămână vreun mort de o parte sau alta, în acest caz nu se începe judecată, nici judecătorul nu urmărește pe făptuitor. Dimitrie Cantemir, în Descrierea Moldovei, prezintă astfel călușarii:… se adună o dată pe an și se îmbracă în straie femeiești. În cap își pun cunună împletită din pelin și împodobită cu flori, vorbesc ca femeile și, ca să nu se cunoască, își acoperă obrazul cu pânză albă (informații care nu mai sunt confirmate în secolul XIX, după cum afirmă Mircea Eliade). Tot Dimitrie Cantemir susține că ei știu mai bine de o sută de dansuri diferite, unele atât de extraordinare, încât dansatorii aproape că nu ating pământul, de parcă ar zbura.
Moșii – Amintirea moșilor și babelor ca semizei ai mitologiei române a fost și este încă perpetuată prin transfigurarea lor festivă la sărbătorile de peste an (solstițiale și echinoxiale) în rituri, ceremonii și cortegii viale, iar în ultimul secol și în mascarade sătești (Romulus Vulcănescu, Mitologie română).

Etnograful și folcloristul român cel mai autorizat, Simeon Fl. Marian, distinge trei categorii de moși: una care înglobează prin nume și structură funcțională un caracter arhaic; alta care înglobează făpturile mitice cu o tentă paleocreștină și alta mixtă care prezintă caractere incerte, ambigue, după cum consideră Vulcănescu.

Din categoria arhaică fac parte și Moșii de Sângeorge, Moșii de Sântilie, Moșii de Sfânta Maria Mare și Moșii de Sânmedru, deși poartă nume creștine. Unele datini funerare consacrate moșilor au fost dublate de urcări pe munte, cum ar fi Târgul de pe Muntele Găina, inițial la Moșii de Sântilie sau cei de pe Muntele Ceahlău, de Sfânta Maria Mare (15 august).

Târgurile au avut un rol important în apropierea și menținerea legăturilor dintre populația din zone diferite. Unele dintre ele se țineau săptămânal, altele anual, în anumite localități, cum sunt cele amintite mai sus. Aici se adunau oameni de la depărtări mai mari pentru a-și vinde produsele dar și pentru a se distra.

Pe lângă funcția economico-culturală, aceste Târguri contribuiau și la intrarea în contact a unor oameni care altfel nu aveau ocazia să se cunoască. Ele continuau rolul vestitelor nedei din vechime care se țineau pe plaiurile Carpaților, până la începutul secolului XX, și unde se aduna populația de pe ambele versante ale Carpaților: agricultori, crescători de animale, meșteșugari, precum și ciobanii de la stânele din munții din preajma plaiului unde avea loc sărbătoarea. Mai importantă decât schimbul de mărfuri care avea loc era petrecerea la care participau toți cei prezenți, care jucau și petreceau până seara târziu.

Sărbătoarea de Sfântă-Maria-Mare este legată și de alte datini decât târgul. Dimineața, în unele sate, femeile merg la biserică și împart struguri la săraci pentru sufletul morților, prin alte sate se dau prune coapte. Prin Bucovina și prin părțile Moldovei de sus, gospodinele aduc la biserică faguri de miere, după cum semnalează S. Fl. Marian, în Înmormântarea.

Cu acest prilej merg și la cimitire să-și tămâieze morții. Praznice pentru morți nu se fac în această zi, ci sâmbăta dinainte sau a doua zi după Sântă-Mărie, mai cu seamă pentru cei morți înecați, arși, mâncați de lupi sau alte morți năprasnice.
Peste zi, se fac hore în sate: tineretul joacă, iar bătrânii și copiii bat nucii pe la vii, câmpuri sau grădini.

Târgul de fete de pe muntele Găina din Munții Apuseni și Târgul Sărutului de la Călineasa fac parte dintre cele mai vestite, așa că se găsesc descrieri mai amănunțite despre ele: Pitorescul acestor târguri este de nedescris. Pe lângă funcția economică ce o au, în sensul general al cuvântului, aceste două târguri menționate au avut și aspecte proprii.
Pe muntele Găina se aduna anual populația unor zone cu sate dispersate. Veneau de obicei locuitori din satele din Alba, Arad, Bihor, Hunedoara, Turda, Câmpeni, adică din satele învecinate cu muntele unde se ținea târgul. Aici se vindeau obiecte din lemn, de lut, cojoace, piei, mărunțișuri, băuturi, mâncare. O notă aparte o dau acestui târg jocurile, petrecerile cu caracter popular ce au loc cu acest prilej. Grupuri, grupuri, locuitorii din diverse zone își joacă jocurile lor favorite, caracteristice zonei respective. Astfel apare, ca înt-un tablou feeric, varietatea jocului, bogăția costumului și frumusețea cântecului popular  Ion Vlăduțiu, Etnografia românească).
Aceste petreceri care urmau după schimbul de mărfuri, în care erau prezentate producțiile folclorice specifice fiecărui colțișor în parte, contribuiau la mai larga lor circulație. T. Pamfile, citând din Frâncu-Candrea, Românii din Munții Apuseni (Moții), scrie: La târgul din Găina, care seamănă cu nedeiele din țara Hațegului sau mai bine zis cu târgul fetei ce se ține la Bobotează la Recea din țara Făgărașului, sau cu cel de Sântă-Maria din Teiuș, de pe vatra Mureșului, ori cu cel de la Ispas din Blaj, se fac, ca de obicei, cunoștințe între feciori și fete din care rezultă și câte o căsătorie între un crișan cu o moață, niciodată însă între un moț cu o crișană, fiindcă crișencele nu sunt așa de frumoase ca moațele.

Beatrice Kiseleff

„Eroinele” – Al doilea episod al ciclului de conferințe comemorative dedicat victimelor Securității din rezistența armată anticomunistă fondată și condusă de lt-colonelul câmpulungean Gheorghe Arsenescu, organizată la 28 iunie 2017, în Câmpulung Muscel.

Miercuri 28 iunie 2017, la orele 12, în Sala de Festivități a Primăriei Municipiului Câmpulung Muscel reprezentanții Asociației Urmașilor Persecutaților Regimului Comunist din România și conducătorul Centrului de Cercetări Istorice ‘Preotul Gheorghe I. Cotenescu’, vor prezenta localnicilor al doilea episod, intitulat ‘Eroinele’ din cadrul ciclului de conferințe comemorative dedicat rezistenței armate anticomuniste muscelene fondată în localitate și condusă de câmpulungeanul Gheorghe Arsenescu (1907-1962), locotenent-colonel deblocat/epurat din Armata Regală Română.

Peste 100 de persoane au fost arestate și condamnate în perioada 1949-1960 pentru apartenența și sprijinul logistic acordat acestui grup, aflat în faza de organizare între 1948-1949 în Câmpulung și în localitățile din nordul fostului județ Muscel, incluzând și câțiva membri ai viitorului nucleu de rezistență fondat și condus inițial, în 1949, tot de Lt..col. Gheorghe Arsenescu, împreună cu frații Toma și Petre Arnăuțoiu, ca urmare a deplasării centrului de greutate în zona Nucșoara (la vest de Câmpulung Muscel).

Baza națională de date, desigur incompletă, a Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoriei Exilului Românesc, include, în prezent, în jur de 76.000 de fișe matricole penale. Printre cei condamnați penal și/sau supuși internărilor administrative, cele două forme legale de detenție în timpul regimului comunist, se află și peste 3.800 de femei. Raportat la proporția femeilor în cadrul populației, procentajul de 5% ar părea unora nesemnificativ. Trebuie avut în vedere, însă, faptul că tradițiile moștenite din străbuni i-au pus aproape întotdeauna pe bărbați în fața ‘reflectoarelor’. De aceea trebuie ca noi, cei de azi, să acordăm atenția și respectul cuvenit spiritului de sacrificiu al acestor femei.

În Gulagul românesc, închisori de femei erau la Târgșor, Miercurea Ciuc și la Mislea-Prahova, iar secții de femei au existat la mai multe centre de detenție: Pitești, Jilava, Arad, Craiova, Dumbrăveni, Oradea, Ghencea, Popești-Leordeni și coloniile de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră.

Printre cei peste 100 de musceleni care l-au sprijinit pe locotenent-colonelul Gheorghe Arsenescu s-au numărat și 14 femei care nu au pregetat să-și urmeze părinții, soții și frații în lupta împotriva regimului totalitar de tip comunist. Un procentaj semnificativ mai mare decât cel înregistrat la nivel național. Sunt femei care au trecut prin majoritatea temnițelor menționate, temnițe din care n-au lipsit nici copiii, regimul opresiv neadmițând excepții,

Printre cele mai luminoase figuri de femei din România condamnate politic se află și două femei față de care Lt. col. Gheorghe Arsenescu a nutrit sentimente deosebite, ajutându-l să cunoască, în timp de pace sau prigoană, bucuria de a fi tată. E vorba de Maria Arsenescu (născută Buduluca) și Elena Stanciu Poștoacă.

Destinele celor două mame sunt elocvente: Maria Arsenescu a fost arestată în 1950 și internată administrativ 24 de luni, obligată apoi să divorțeze (1959) și condamnată la 10 ani de temniță grea în februarie 1962, în procesul în care tată său, Gheorghe Buduluca, a fost condamnat la 15 ani de muncă silnică, iar soțul la moarte, sentință executată la 29 mai 1962, cu două zile înainte ca acesta să împlinească vârsta de 55 de ani.

Conform mărturiei sale, completată cu fișa matricolă penală, Maria Arsenescu, mama lui Dragoș, un băiat de doar cinci ani la data arestării, a trecut prin nenumărate închisori și colonii de muncă: Jilava, Ghencea, Cernavodă, Saligny, kilometrul 8, detașamentul de muncă forțată nr. 9, Târgșor, Gai (Arad) și Miercurea-Ciuc. Elena Stanciu Poștoacă, ca membră a uneia din familiile care l-au găzduit și ocrotit în perioada 1949-1960 pe locotenent-colonelul Gheorghe Arsenescu, scăpându-l din ghearele Securității mai bine de 10 ani, a fost arestată în fața Melaniei, fetița lor de 5 ani, la 1 februarie 1960. Fiind supusă unor anchete de o duritate împinsă la extrem, a suferit mutații psihice atât de grave încât nu și-a mai revenit niciodată. Deși necondamnată penal, i-a fost dat să treacă prin închisorile Pitești și Văcărești.

La 27 de ani de la evenimentele din Decembrie 1989, dorim ca spiritul de sacrificiu și suferințele prin care au trecut aceste muscelence să fie cunoscute și respectate la ele acasă. Ele sunt parte integrantă dintr-un trecut dureros, soldat cu circa 2 milioane de victime prin includerea membrilor de familie ai celor care au cunoscut martirajul în temnițele comuniste din România și cărora nu le-au fost întocmite fișe matricole penale. Cu acest prilej, participanții vor semna o Moțiune care va fi înaintată autorităților locale.

Întrucât pe teritoriul municipiului Câmpulung, deși punct nodal determinant al nașterii rezistenței armate anticomuniste din fostul județ Muscel, nu există un monument propriu dedicat acesteia, la care să poată fi depuse coroane de flori de Ziua Eroilor, participanții se vor deplasa în comuna Stoenești pentru oficierea unei slujbe de pomenire la cimitirul în care sunt înmormântați Maria Arsenescu (Buduluca), Gheorghe Buduluca, preotul Gheorghe I. Cotenescu și alți luptători din localitate. Ei merită, cu prisosință, acest omagiu simbolic, făcând cu toții parte din ‘oastea’ celor care au încercat să opună rezistență, militari și civili, după puterile fiecăruia, regimului comunist dintr-o țară abandonată, vremelnic, de Occident.

Radu Petrescu-Muscel, secretar general AUPRCR

Cel de-Al Doilea Război Balcanic s-a declansat în 1913 între Bulgaria pe de o parte şi Grecia şi Serbia si Muntenegru de cealaltă parte.

In istoria noastră lungă şi complicată am avut parte de multe lupte cu vecinii, cu imperiile care ne-au călcat sau intentionau să ne ocupe ori să ne împartă, cu năvălitori, cu tot ce putea încerca un popor statornic. Situaţia noastră s-a complicat enorm şi prin faptul că am rămas o insulă latină într-o mare slavă, lovită dintr-o parte de o forţă fino-ugrică. Şi rezultatele s-au văzut: poporul român latin a fost redus tot mai mult ca si areal de răspândire, până a ajuns cam la situaţia de astăzi. Nu mai există români in câmpia panonică, deşi ei existau înainte de sosirea ungurilor, erau chiar foarte mulţi. Românii din sudul Dunării au ajuns o minoritate persecutată şi nu se ştie dacă in câteva zeci de ani vor mai exista. La fel şi în Balcani.

Bulgaria a aparut ca stat pe harta Europei si in urma jertfei noastre de sange care ne-a adus independenta, in razboiul de la 1877-1878, la Plevna, Grivita, Rahova si Smardan. Pana atunci, toti patriotii nationalisti bulgari asupriti de imperiul otoman isi gaseau refugiu si protectie in Romania, de unde isi puteau desfasura fara interventii sau obstructionari activitatea lor nationalista.

Dupa aparitia Bulgariei, la un moment dat, chiar s-a vehiculat intens ideea unirii Romaniei si Bulgariei sub sceptrul regelui Carol I, dupa detronarea tarului Alexandru de Battemberg (1879-1886). Chiar Stambolov, dictatorul Bulgariei, i-a oferit regelui Carol I al Romaniei coroana Bulgariei.

Manifestul adresat romanilor, la 1885, de catre patriotul bulgar Zaharia Stoianov, seful delegatiei venite la Bucuresti spre a pregati uniunea personala a Bulgariei cu Romania, reliefa sentimentele bulgarilor fata de Romania, cel putin atunci. Un fragment: „Nu exista un singur bulgar, mai mult sau mai putin inteligent si patriot, care sa nu fi calcat pamantul liber al Romaniei si sa nu se fi folosit de ospitalitatea frateasca a romanilor. Intr-o epoca de jumatate de secol, intr-o epoca neagra si groaznica pentru noi, privirea poporului bulgar a fost pururea atintita asupra malului stang al Dunarii. Tot ce era onest si nobil, tot ce avea vreo initiativa era cuprins de ideea de a salva patria sa nenorocita, tot ce n-a putut sa respire in Bulgaria robita, lucra si traia in sfanta Romanie. Imi aduc aminte, precum isi aduc aminte toti amicii mei, ca cuvintele: Romania, Bucuresti, Ploiesti, Giurgiu, Braila, Galati, si asa mai departe, au fost pentru noi cuvinte sfinte si egale cu cuvinte din Sfânta Scriptură. Cand vreunul din patriotii nostri, prigonit crud de guvernul otoman, scapa in fine din ghearele strainului neindurator, el gasea refugiul intr-un oras al Romaniei. Da, fratilor romani, pamantul vostru a fost pentru noi pamantul fagaduit. La inceputul renasterii noastre nationale, cele dintii voci care ne trezira din somnul robiei, s-au auzit în România. Tara voastra a fost pentru noi focarul luminat al libertatii, speranta in viata noua, in progres. Desi vasali puterilor sultanului, romanii au ingaduit, ba chiar au patronat organizarea comitetelor revolutionare, au permis lui Pernovski sa pronunte discursurile sale infocate, au permis lui Liuben Karavelov tiparirea ziarelor „Svoboda” si „Nezavisimosti”. Voi ati permis neastamparatului Botev sa ne trimita „Cuvantul refugiatului bulgar” si apoi sa editeze „Znamea”, organe de publicitate care, daca ar fi aparut acum in Bulgaria, ar fi indignat desigur elementele din care se compune tagma tradatorilor patriei noastre mult incercate. Pamantul vostru a hranit pe apostolii libertatii bulgare, pe luptatorii uriasi ai independentei noastre… Salutare dar pamantului sfant al Romaniei, fie binecuvantat! Romania a fost a doua patrie pentru mii de martiri ai noştri.”

Dupa eliberarea Bulgariei simpatia poporului roman a ramas nemarginita pentru noi. La 1885, cand dusmanul navali sub zidurile Slivnicei si Vidinului, cand am fost parasiti de Europa intreaga, atunci numai in Parlamentul roman s-a gasit o inima plina de compatimire pentru noi; numai in Parlamentul roman s-a ridicat o voce pentru cauza dreapta a poporului bulgarului… Din Romania ne vin razele binefacatoare ale libertatii, razele desteptarii noastre morale… Cu intristare si amaraciune ne gandim ca pana acum n-am rasplatit cu nimic poporul roman pentru toate acestea. In temelia libertatii noastre zac osemintele fiilor Romaniei , iar noi nici doua cuvinte de multumire n-am pronunţat până acum…”.

Impresionanta aceasta dovada de prietenie, nu-i asa? La acel moment parea ca noi si bulgarii vom fi ca fratii, chiar se punea problema unirii sub aceeasi domnie, a regelui Carol I al Romaniei, ba chiar marele Mihai Eminescu pusese un pariu pe aceasta tema, dupa un document recent descoperit. Atunci, de unde atata ura a bulgarilor impotriva noastra, doar dupa cativa ani? De unde si de ce? Au fost doua lucruri care i-au transformat pe bulgari din cei mai mari prieteni ai nostri in unii dintre cei mai indarjiti dusmani. Dar sa vedem contextul în care s-a petrecut această transformare.

Dupa razboiul ruso-romano-turc din 1877-1878, in urma caruia Bulgaria a aparut pe harta, pacea de la San Stefano (3 martie 1878) le dadea bulgarilor un teritoriu imens, cu iesire la patru mari, respectiv Marea Neagra, Marea Egee, Marea Adriatica si Marea Marmara. Dar pacea de la Berlin (1878) le reducea acest teritoriu, lasand sudul in mana Turciei, pentru a potoli Rusia, care dorea pentru acest nou vasal al sau, respectiv Bulgaria, un teritoriu cat mai vast, pentru a-i fi mai usor sa ajunga la Istambul, cheia Marii Negre si iesirea spre Mediterana, conform planului imperial schitat inca de Petru cel Mare. Cum era si firesc, Rusia vedea in acest razboi si aceasta pace doar o simpla etapa spre intinderea posesiunilor ei cat mai mult spre Istambul, in asa fel incat Marea Neagra sa devina o mare ruseasca.

Stapanind cheia Marii Negre, stramtorile, acest lucru ar fi devenit un fapt implinit. De aceea, timp de mai bine de doua sute de ani, Rusia a dus nenumarate razboaie impotriva Imperiului Otoman, omul bolnav al Europei, cum ii spuneau diplomatii secolului XIX, pentru mostenirea acestui imperiu. Cand Rusia, respectiv Imperiul Tarist, a ajuns prea departe, au intervenit inclusiv militar puterile occidentale, marile imperii coloniale, care isi vedeau amenintate posesiunile de ambiţiile nemăsurate ale ţărilor.

Imperiul Britanic se temea de extinderea rusilor in Asia Centrala, de unde ar fi putut ajunge sa ameninte perla coroanei, India. De aici a izbucnit razboiul Crimeei (1853-1856), unde Franta si Anglia au luptat alaturi de turci impotriva rusilor, pentru a le stavili avantul expansionist. Aici a avut loc legendarul atac al cavaleriei usoare. In urma infrangerii Rusiei, diplomatii occidentali au decis crearea unui bloc solid care sa poata sta in calea ambitiilor expansioniste ale Rusiei către Balcani şi Istambul.
Cea mai buna solutie gasita este crearea unui bloc romanesc solid, mai ales ca romanii nu erau slavi si s-ar fi impotrivit tendintelor expansioniste ale Rusiei care ar fi incercat sa faca legatura cu slavii sudici, respectiv sarbii si bulgarii. In acest context ar trebui privita unirea de la 1859, doar la trei ani dupa incheierea razboiului Crimeei. Mai ales ca dupa acest razboi, Moldovei i se inapoiaza sudul Basarabiei, aproximativ actualul Bugeac, parte din Basarabia răpită la 1812.

La 1878, razboiul ruso-romano-turc aduce independenta Romaniei si aparitia pe harta lumii a Bulgariei, mai intai imensa, conform tratatului de la San Stefano, apoi redusa aproximativ in limitele ei etnice, conform Congresului de la Berlin. Era oarecum normal, patru milioane de bulgari stapanind un teritoriu de opt milioane de locuitori, doar ungurii mai aveau astfel de pretenţii.

Referitor la noi, rusii ne iau sudul Basarabiei si „ne dau in schimb” Dobrogea, teritoriu pe care ei nu l-au stapanit niciodata, deci nu prea aveau cum sa-l dea. Dobrogea, majoritar populata de romani, a fost stapanita de turci pana atunci, iar inainte de acestia a fost in cuprinsul Tarii Romanesti a lui Mircea cel Batran, iar inainte de el, in voivodatul romanului Dobrotici, de unde ii vine si denumirea. Dobrotici, aliatul lui Mircea cel Batran, murind fară urmaşi şi-a lăsat voivodatul acestuia.

Megalomania si agresivitatea Bulgariei se accentuara, pretentiile sale asupra teritoriilor smulse Turciei intrecand orice asteptari. Simpatia Rusiei se muta asupra Serbiei, in timp ce Austro-Ungaria sustinea Bulgaria, in dorinta ei de a slabi Serbia si eventualele ei pretentii asupra teritoriilor locuite de sarbi din cuprinsul monarhiei dualiste. Razboiul intre fostii aliati devenise inevitabil, iar acum sarbii si grecii fac propuneri de alianta Romaniei, desi initial toti o doreau in afara disputelor. Cancelariile europene se indreptau tot mai mult asupra Romaniei, devenita factor de echilibru, mai mult, ea devenise arbitrul în Balcani.

Desi tarul Nicolae al Rusiei amenintase direct pe cei ce ar porni razboiul intre frati, la 16/29 iunie 1913, la ordinul direct al tarului Ferdinand al Bulgariei, bulgarii dezlantuira un atac devastator asupra sarbilor pe intregul front. Cu toate ca exista o alianta secreta intre Romania si Puterile Centrale, intre care si Austro-Ungaria, inca din 1883, interesele Romaniei si opinia publica ii cereau sa mearga impotriva bulgarilor sustinuti deschis de Austro-Ungaria.

La 20 iunie/3 iulie 1913 primul ministru Titu Maiorescu supunea regelui Carol I decretul de mobilizare al armatei române.
Intentia comandamentului roman era sa ocupe Cadrilaterul cu o armata secundara si in acelasi timp forta principala sa treaca Dunarea si sa inainteze rapid catre Sofia spre a dicta incetarea razboiului si incheierea pacii. Regele Carol trecea pentru a doua oara Dunarea in fruntea armatei romane. Prima data pentru a aduce independenta Romaniei si sa ajute la crearea statului bulgar. A doua oara, 36 de ani mai tarziu, pentru a da o lectie vecinului ingrat si agresiv şi pentru a aduce linişte Balcanilor. Corpul V de armata, sub comanda generalului Culcer, cu o divizie de rezerva, ocupa Cadrilaterul pana la linia Turtucaia – Balcic. In acelasi timp masa principala trecuse Dunarea intre Bechet si Turnu Magurele. Corpul I armata si divizia 1 cavalerie au trecut pe vase pe la Bechet, indreptandu-se spre Rahova, iar divizia 1 cavalerie sub comanda generalului Bogdan apuca oblic spre sud-vest, spre nodul de comunicatii Ferdinandovo, taind retragerea din fata sarbilor a armatei bulgare comandate de generalul Kutincev. O brigada bulgara trecuse deja de Ferdinandovo si se indrepta spre Sofia prin pasul Ginci, cand ariergarda intra in contact cu divizia de cavalerie a generalului Bogdan (10 iulie). Acesta manevra foarte bine, incat bulgarii, desi superiori, crezura ca au in fata trupe mult mai numeroase. Prin telegrama expediata de generalul Sirakov si interceptata de romani, acesta spunea ca are in fata avangarda unui corp de armata cu sapte baterii de artilerie. Bulgarii se demoralizara si intreaga brigada a fost luata prizoniera de divizia lui Bogdan. Armata lui Kutincev se descompuse, dezertorii si prizonierii fiind dezarmati si lasati să se întoarcă la casele lor.

Sub protectia acestei flancgarde, corpurile II, III si IV, cu o divizie independenta de cavalerie si cateva divizii de rezerva trecura Dunarea pe la Corabia. Podul pregatit dinainte, construit din portiere de cate cinci pontoane metalice cuplate, a fost lansat in sapte ore, succes remarcabil pentru pontonierii romani. Ajunse pe teritoriul bulgar, trupele noastre inaintara cu viteza in cateva zile fiind in Balcani. Corpul I era la Orhania, ocupand trecatoarea Arab-Konak, poarta Sofiei. Din inaltimea pasului, soldatii romani vedeau noaptea luminile capitalei, iar aviatorii romani, utilizand pentru prima oara aeroplanul in razboi, planau deasupra Sofiei. Corpul IV era la Etropol, iar elemente inaintate la Tatar-Bazargic, inaintand pana la 10 km de Filippopol, recunoasteri de patrule facura legatura cu armata greaca.

In 18 zile armata romana fusese mobilizata, concentrata, trecuse Dunarea si ajunsese la 20 km de Sofia si 10 km de Filippopol, trecuse Balcanii si facuse legatura cu armata greaca. Capitala inamica, Sofia, lipsita de aparare, era la dispozitia romanilor. La 5/18 iulie, regele Ferdinand al Bulgariei adresa regelui Carol al Romaniei rugamintea de a stopa inaintarea trupelor romane, declarandu-se gata de a primi conditiile Romaniei si a incepe tratativele de pace. Interventia din Bulgaria a aratat capabilitatile si entuziasmul armatei romane, prezentandu-se la mobilizare un numar mult mai mare decat cei chemati, dar a relevat si unele slabiciuni, cum ar fi vulnerabilitatea la epidemii. Din pacate, in entuziasmul general, nu s-au tras învăţămintele necesare.

Pacea s-a incheiat la Bucuresti, tratativele fiind conduse de Titu Maiorescu. Romania iesise din acest razboi cu Cadrilaterul, cu un prestigiu european considerabil marit, dar si cu un dusman implacabil in care toata ura nascuta din invidie, deziluzie si umilinta indurata lua proportii exaltate. Desi generalul Fiicev, delegatul Bulgariei la Bucuresti, recunostea ca Bulgaria achita nota de plata la care o condamnase lacomia si miopia ei politica.

Si datorita interventiei in razboiul balcanic, relatiile Romaniei cu Puterile Centrale au continuat sa se raceasca iremediabil, in schimb Romania se apropia din ce in ce mai mult de alianta franco-rusa. Nu degeaba Nicolae Iorga a spus „campania din Bulgaria a fost primul capitol al războiului României în contra Austro-Ungariei.”

Cauza războiului a fost neînţelegerea asupra împărţirii teritoriilor pierdute de turcii otomani în timpul Primului Război Balcanic, care a luat sfârşit la 30 mai 1913, în care aceste țări fuseseră aliate. Pentru Bulgaria, războiul oferea ocazia de a ocupa întreaga Macedonie şi de a domina Balcanii, în timp ce pentru Serbia şi Grecia războiul însemna şansa de a împărţi între ele Macedonia şi de a împiedica hegemonia Bulgariei.

Ca urmare, la 16 iunie 1913, regele Ferdinand al Bulgariei ordona trupelor sale să atace poziţiile sârbe şi greceşti, declarând în acelaşi timp război acestor țări. Bulgarii au fost copleşiţi numeric pe frontul grecesc și totul a fost transformat într-o ofensivă grecească pe întreaga linie a frontului la 19 iunie.

În 27 iunie 1913, România declara război Bulgariei, și intra în al doilea război balcanic. Noul război a chemat România la o intervenţie militară în Bulgaria. Când trupele româneşti au invadat nordul Bulgariei şi se apropiau de capitala Sofia, Bulgaria a cerut armistiţiu.

Un armistiţiu a fost semnat la 18 iulie, iar schimbările teritoriale au fost reglementate în tratatele de la Bucureşti şi de la Constantinopol:

• Bulgaria a pierdut cea mai mare parte a teritoriilor câştigate în primul război balcanic;
• Serbia a devenit puterea dominantă în Balcani;
• Grecia a obţinut Salonic şi împrejurimile, plus cea mai mare parte a coastei Traciei Occidentale.

A fost doar o înţelegere temporară. Zece luni mai târziu luptele au reînceput, odată cu primul război mondial.

M.C.

Mănăstirea Ghighiu este o mănăstire ortodoxă din România situată în satul Ghighiu, județul Prahova, în apropierea municipiului Ploiești.

Cu ajutorul donațiilor, în zona izvorului, călugărițele au reușit să construiască o „gură de rai”. O oază de liniște și verdeață, străjuită de un iaz și o moară ornamentală, împrejmuite de băncuțe, unde credincioșii se pot odihnii la umbra copacilor în care au fost puse și căsuțe pentru păsărele. În dreapta izvorului a fost construit un loc de joacă pentru copii, lucru greu de regăsit în curtea unui așezământ de rugăciune.

De aceea, vizitarea acestui loc este binevenită în aceste zile toride de vară.

Cele mai vechi mărturii despre Mănăstirea Ghighiu datează de la sfârșitul secolului al XVI-lea, când este menționat pe aceste locuri schitul logofătului Coresi și al jupâniței Slăvița. Urmele sihăstriei se vor șterge însă aproape în întregime.

Abia în 1817, Măriuța Răfoveanca împreună cu mama sa Ana donează un teren și o parte din averea lor pentru înălțarea unui schit, la cererea monahului Agapie. Vor fi ridicate, mai întâi, o bisericuță de lemn și câteva chilii.

Biserica mare a mănăstirii a început a se zidi în anul 1858, prin purtarea de grijă a starețului Eftimie, fiind sfințită pe 31 martie 1866.

Legenda spune: „Căutând loc de mănăstire, Călugărul Agapie împreună cu patru ucenici, obosiţi de drum au poposit într-o poiană din Codrii Vlăsiei pentru a se odihni. Aici au fost treziţi de un foşnet; era susurul unui izvor. Atunci au înteles că aici este locul potrivit şi s-au hotărât să facă schit, astăzi Mănăstirea Ghighiu. De la acest izvor mănăstirea şi-a luat hramul: „Izvorul Tămăduirii.”
De asemenea, legenda spune că este un izvor cu apă tămăduitoare, dovedindu-se în timp de către marturiile oamenilor care au consumat această apă cu credintă şi s-au vindecat de diferite boli.

Binefacerile Maicii Domnului se revarsă asupra mănăstirii şi a peleriniilor atât prin Icoana Făcătoare de minuni a Maicii Domnului, cât şi prin apa tămăduitoare a acestui izvor.

L. C. P.

Artişti sculptori de talie internaţională sunt prezenți în această perioadă în urbea de pe Timiș și Sebeș, cu prilejul celei mai importante manifestări culturale din România dedicată artei monumentale moderne.

Evenimentul este unul tradiţional şi de anvergură mondială, ajungând anul acesta la cea de-a XV-a ediţie.

Simpozionul este onorat de participarea unui număr de 11 reputaţi artişti. Este vorba despre: Dan Daniel – România, Roland Hoef – Germania, Zigmund Bielis – Letonia, Tanya Preminger – Israel, Tibor Farkas – Ungaria, Laura Marcos – Argentina, Florin Vîlceanu – România, Jing Chu – China, Ahmad Solimani – Iran, Jean Van Delle – Belgia şi Eugen Petri din România.

Tabăra de creaţie este situată în incinta fostului Târg de animale din zona Splaiului Sebeş, fiind accesibilă spre vizitare tuturor iubitorilor de artă.

Travertinul este o rocă sedimentară poroasă de calcar alcătuită din calcit, calcit slab magnezian și aragonit, care are o culoare gălbuie până la brună. Roca nobilă impresionează încă de la prima vedere, atrăgând prin aspectul catifelat, dar şi prin formele şi culorile sale, care reflectă varietatea şi fascinaţia naturii. Materialul respectiv mai are şi alte caracteristici esenţiale precum rezistenţă la factori meteorologici şi durabilitate în timp.

Începând cu anul 1848, o ramură a familiei Chrissoveloni, originară din Chios, cu rang nobiliar şi blazon, a fost strâns legată de istoria României. Familia Chrissoveloni nu s-a limitat la o contemplare a naturii şi a societăţii, ci s-a implicat, cu sârguinţă, în activitatea economică – finanţe, industrie, agricultură, comerţ.

Până la criza din 1929 – 1933, Banca Chrissoveloni a fost una dintre cele mai puternice instituţii financiare. În timpul crizei, pentru a avea resursele necesare restituirii banilor deponenţilor, Nickolaos (Nicky) Z. Chrissoveloni a vândut Băncii Naţionale, Palatul de pe strada Lipscani. Cinstea a rămas o constantă a activităţii moştenitorului Chrissovelonilor. Revista „Bursa” din 21 februarie 1937, aprecia că Banca Chrissoveloni „a trecut perioada crizei cu numele neştirbit, cu prestigiul nevătămat; debitorii ei au fost lichidaţi în întregime; capitalul ei moral – încrederea publicului – a rămas intact”.

Părinţii lui Nickolaos (Nicky), Zannis N. Chrissoveloni şi Sybille Youell, s-au manifestat ca veritabili patrioţi în timpul Primului Război Mondial, organizând, pe cheltuială proprie, ambulanţe pentru transportul răniţilor de pe front şi transformând conacul de la Ghidigeni în spital al Crucii Roşii. Ei au participat activ, Zannis conducând ambulanţe, iar Sybille administrând spitalul de la Ghidigeni. Sybille era pritenă cu Regina Maria care a vizitat spitalul de la Ghidigeni, apreciind atât modul în care erau îngrijiţi răniţii, cât şi activitatea de pe front a lui Zannis.

Regina Maria a fost naşa de botez a lui Nicky. Nickolaos (Nicky) Z. Chrissoveloni a fost căsătorit cu Georgeta Lakeman – Economu, nepoata lui Sir Stephen Bartlett Lakeman, supranumit Mazar Paşa – o veritabilă legendă.

Sir Stephen Lakeman a fost, în anul 1854, guvernator al Bucureştiului, iar în 1875, a contribuit la formarea Partidului Liberal din România, acest act fiind cunoscut în istorie sub numele de „Coaliţia de la Mazar Paşa”.

George Lakeman-Economu, fiul lui Mazar Paşa, era, prin mama sa, urmaşul unei ramuri a boierilor Arion. Soţia sa, Elena, era fiica inginerului Constantin Colibăşeanu, urmaşul unor bogaţi proprietari de pământ din Oltenia. Mama Elenei era fiica generalului Laptev care aparţinea unei familii aristocrate ruse. Laptev l-a însoţit pe generalul Kiseleff în Ţările Române şi s-a stabilit aici.

În primii ani ai regimului socialist, Nickolaos Z. Chrissoveloni a fost arestat de două ori, fiind învinuit de spionaj.

Ca şi alţi oameni de valoare ai acestei ţări, el a suportat rigorile statului socialist, fiind acuzat pe nedrept. În 2017, se împlinesc 45 de ani de la trecerea în eternitate a lui Nickolaos (Nicky) Z. Chrissoveloni şi 120 de ani de la plecarea în lumea veşnică a lui Sir Stephen Bartlett Lakeman (Mazar Paşa).

Istoria celor două ilustre familii – Chrissoveloni şi Lakeman, este prezentată prin intermediul unui spectacol radiofonic document, difuzat în două episoade: „Familia Chrissoveloni în istoria României” şi „Nicky Chrissoveloni – Finul de botez al Reginei Maria”.

Luni, 26 iunie, de la ora 9:30, la clubul Ramada Majestic, de pe Calea Victoriei din Bucureşti, în prezenţa actorilor, a realizatorilor şi a familiei Chrissoveloni, va avea loc audiţia cu public, în avanpremiră, a acestui spectacol – document.

R.C.

Ziua de 26 iunie a fost proclamată Ziua Drapelului Național prin Legea nr. 96 din 20 mai 1998. Conform legii, această zi va fi marcată de către autoritățile publice și de celelalte instituții ale statului prin organizarea unor programe și manifestări cultural-educative, cu caracter evocator sau științific, consacrate istoriei patriei, precum și prin ceremonii militare specifice, organizate în cadrul unităților Ministerului Apărării Naționale și ale Ministerului de Interne.

• În 1834, când Țările Române au început să se dezvolte din punct de vedere economic, când conștiința națională cerea unitatea și libertatea țării, domnitorul Țării Românești, Alexandru D. Ghica Vodă, a obținut de la otomani învoirea „de a pune steag românesc corăbiilor negustorești și oștirii”
• Steagul destinat corăbiilor avea două culori (galben și roșu), cel atribuit armatei era compus din trei (roșu, galben și albastru) și un vultur la mijloc. Acesta este socotit drept începutul adoptării tricolorului pe pământ românesc.
• O informație o descoperim printre mărturiile unui francmason Jean Alexandre Vaillant, (chemat și stabilit în Muntenia în 1830, profesor și director al „Colegiului Sf. Sava” din București 1831–1834), potrivit căruia tricolorul ar fi fluturat pentru prima dată în ziua de 29 iulie 1839, pe muntele Pleșuva (zona Comarnic – jud. Prahova) Astfel, arborarea de către Vaillant a tricolorului ca drapel al Principatelor este, poate, cea mai veche atestare documentară a acestui fapt.
• Tricolorul românesc era cunoscut încă din deceniul 4 al secolului XIX drept simbol național cu cel puțin un deceniu înainte de oficializarea sa
• În timpul revolutiei de la 1848 Tricolorul a fost adoptat ca simbol al națiunii în prima zi a victoriei revoluției burghezo – democratică (1848 – 1849), 14/26 iunie, când a avut loc abdicarea domnitorului Gheorghe Bibescu, instaurarea Guvernului provizoriu de la București și promulgarea decretului nr. 1 de instituire a drapelului național.
• Revoluționarii de la 1848, atât cei din Transilvania, cât și cei din Țara Românească, au arborat steagul tricolor, ca simbol al luptei lor, având inscripționat lozinca: „Frăția”: „Dreptate – Frăție” și dându-i denumire de „stindard al libertății”. O lună mai târziu, „văzând cu nu s-a înțeles încă cum trebuiesc făcute stindardele naționale“, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou că “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis și roșu carmin”. Ele vor fi dispuse vertical și vor fi aranjate în ordinea următoare: „lângă lemn vine albastru, apoi galben și apoi roșu fâlfâind“. În Adunarea populară desfășurată pe dealul Filaretului din București, în ziua de 15 iunie 1848, s-a celebrat ziua de 11 iunie, începutul revoluției, ”zi de mântuire pentru toată România”, sub flamurile tricolore. Tot în acel an istoric 1848, în acea impresionantă Adunare de la Blaj, 3/15 mai, s-a înălțat „flamura cea mare tricoloră a națiunii române”, a întregii națiuni române.
• Potrivit unei alte ipoteze tricolorul se impune ca drapel național in 1859, odată cu dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, culorile steagului fiind dispuse însă pe orizontală. Primul drapel din 1859, aflat în uz pina in 1862, a avut fîșia albastră plasată sus, urmând ca, în a doua parte a domniei lui Cuza, fîșia roșie sa fie dispusă pe partea superioară. După venirea lui Carol I, steagurile vor avea benzile dispuse pe verticală, România aliniindu-se astfel regulilor respectate de steagurile europene.
• Ziua Drapelului Național a fost instituită pentru a marca ziua de 26 iunie 1848, când Guvernul revoluționar a decretat ca Tricolorul – roșu, galben și albastru – să reprezinte steagul național al tuturor românilor; cele trei culori împărțite în mod egal reprezintă principiul egalității, orientarea culorilor în sus semnifică verticalitatea, cifra trei este numărul perfect, pe lângă țara noastră mai existând alte trei țări europene tradiționale cu steagul tripartit în mod egal și vertical: Franța, Italia și Belgia.
• Sursa: wikipedia

Cel mai important eveniment dedicat mașinilor de epocă din România va avea loc anul acesta pe 24 iunie, la Sinaia. Începând de anul acesta, Concursul de Eleganță Sinaia, desfășurat la Castelul Peleș, are ca partener oficial BMW Classic.

Sâmbătă, 24 iunie, are loc Concursul de Eleganță Sinaia, eveniment organizat sub Înaltul Patronaj al M.S. Regele Mihai I al României.

BMW aduce, în acest an, la eveniment o serie de automobile rare, care au marcat istoria mărcii germane. Concursul de Eleganță este organizat de Retromobil Club România, care a reluat tradiția acestui concurs inițiat, în 1934, de Automobilul Clubul Regal Român.

Evenimentul se desfășoară sub Înaltul Patronaj al M.S. Regele Mihai I al României și va avea loc pe Domeniul Regal Peleș, la Castel și la Casinoul Sinaia.

Ediția din acest an a fost încadrat ca eveniment de categoria A în calendarul Federației Internaționale de Automobile de Epocă. Organizatorii au anunțat că au fost înscrise 32 de automobile în șase categorii, cu reprezentanți din patru țări: România, Bulgaria, Ungaria și Marea Britanie.

Vor fi prezente multe exemplare de excepție, așa cum este modelul Ego 4/14 din 1924, unul din două exemplare existente la nivel mondial, prezentat și în filmul „Restul e tăcere” semnat de Nae Caranfil.

Țiriac Collection va prezenta una din puținele limuzine de serie din lume care dispune de un motor cu 16 cilindri – un model Cadillac Series 90. Porsche 356 Cabriolet, Jaguar E Type sau Citroën DS 21 Cabriolet Chapron sunt alte automobile spectaculoase înscrise în concurs.
Participarea internațională BMW Classic înseamnă o flotă importantă de automobile care va marca și o serie de momente speciale din istoria mărcii.

Prima generație BMW Seria 7 (E23) aniversează 40 de ani de la lansarea modelului și întoarcerea BMW în segmentul limuzinelor de lux, BMW Seria 7 750i (E38) marchează 30 de ani de la primul motor V12 german de după cel de-al doilea Război Mondial, iar un model BMW Z1, probabil primul model care circulă pe drumurile din România, aniversează 30 de ani de la relansarea roadsterelor BMW.

De asemenea, va fi prezent legendarul BMW 328 Mille Miglia Roadster, un model care a participat în 1940 la Marele Premiu al orașului Brașov.

Publicul are acces gratuit la eveniment, pot vota pentru mașinile participante cu ajutorul buletinolor distribuite, la final urmând să fie acordat și „premiul publicului”, pentru mașina care a primit cele mai multe voturi.

Progamul evenimentului:

– 10:00 – 17:00. Automobilele sunt prezente pe Domeniul Regal Peleș: Castelul Peleș, Castelul Pelișor, Vila Economat.

– 10:00, 14:00. Tururi ghidate de prezentare cu start de la Terasa Tunuri, Vila Economat

– 12:00 – 13:00. Prezentarea oficială a automobilelor, Castelul Peleș.

– 18:00 – 19:00. Parada automobilelor de epocă și prezentarea în centrul orașului.

– 19:00 – 20:00. Festivitatea de premiere, Casino Sinaia.

La Solstițiul de vară, de Ziua Soarelui și a Sânzienelor, pentru a avea parte de dragoste și a vă bucura de frumusețea și puterea vindecătoare a florilor, sunteți așteptați pe Prispa Muzeului „Crama 1777” din Valea Călugărească, secție a Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova, la Serata muzeală „Cununa soarelui, cicoarea cerului”, sâmbătă, 24 iunie, începând cu ora 17.00.

Vă vor fi dezvăluite tainele Horei Sânzienelor, Legenda Doamnei Florilor și rostul și puterea simbolurilor solare în cultura populară românească.

Totodată, se va celebra în „haine de gală”, cu cununi de grâu și flori de câmp, Ziua Universală a Iei și, dacă nu aveți propria ie sau cămașă populară, Muzeul Crama vă pune la dispoziție, doar pentru fotografii, ii și cămăși populare dintr-o colecție particulară de excepție.

Muzeograf, Emilia Savelovici

Ziua Universală a Iei este sărbătorită în fiecare an la 24 iunie. Comunitatea online “La Blouse Roumaine” a propus, la 21 ianuarie 2013, ia – bluza tradițională românească – drept brand de țară și a organizat, pe 24 iunie 2013, odată cu sărbătoarea de Sânziene, prima Zi Universală a Iei. Evenimentul a devenit în scurt timp un eveniment global, sărbătorit pe 6 continente, în peste 50 de țări. ”La Blouse Roumaine” a generat o serie de inițiative de repoziționare identitară a iei, precum și a culturii tradiționale în general.

În 2015, primarul din Washington DC, Muriel Bowser, a proclamat ziua de 24 iunie drept “Ziua Universală a Iei” în Washington DC, prin eforturile conjugate ale Ambasadei României la Washington și ale comunității românești din capitala americană. Potrivit reprezentanței diplomatice românești, proclamația arată că edilul din Washington a luat această decizie “întrucât ziua de 24 iunie este recunoscută și sărbătorită la nivel mondial, inclusiv de comunitatea românească din capitala SUA, iar bluza românească este un simbol internațional al culturii române, o piesă emblematică a costumului popular național și o sursă de inspirație pentru mari designeri de modă”.

Ziua Universală a Iei este sărbătorită în 2016, în principalele orașe ale țări prin numeroase expoziții, târguri tradiționale, dezbateri privind prezentul și viitorul uneia dintre moștenirile naționale culturale ale României. De asemenea, la nivel internațional, ia românească va fi sărbătorită în peste 100 de orașe ale lumii, între care Washington, New York, Los Angeles, Toronto, Paris, Londra, Madrid, Amsterdam, Milano, Viena.

Piesa principală a costumului popular românesc este cămașa, termenul de ie fiind atribuit doar cămășii femeiești, care se distinge, în funcție de regiune, atât prin motive cât și prin tehnicile de decorare, transmise de la o generație la alta. Inițial, cămășile erau confecționate din pânză albă, nevopsită, de in sau cânepă, borangic sau bumbac. Acesta din urmă era folosit ca urzeală pentru bătătura de in și cânepă, mai ales în partea de nord a țării, în timp ce în sud cămășile erau mai frecvent țesute cu borangic.

Croiala iei este relativ simplă: un dreptunghi de pânză, răscroit în jurul gâtului și întărit cu șnur răsucit. Mânecile sunt, de cele mai multe ori, încrețite atât la umeri, cât și la încheieturile mâinilor. Fața și spatele cămășii se numesc ”stan”, iar partea inferioară ”poale”. Stanul se confecționa din două foi de pânză, iar mâneca din una. Sub braț, cămașa era prevăzută cu așa numita ”pavă”, care oferea comoditate în timpul mișcării. Ia este un tip de cămașă scurtă până la talie, spre deosebire de cămașa anterioară, mai veche, ce îmbrăca întregul corp și se purta dedesubtul hainelor pentru a apăra corpul de ”vrăji și pericole”. Tehnica decorării iei s-a transmis de la mamă la fiică, fapt care a conservat tradiția și gustul de la o generație la alta.

Împodobită cu broderii și mărgele pe mâneci și la gât, ia reflecta toată dragostea și meșteșugul celei care a lucrat-o, cu măiestrie, răbdare și pasiune. Culorile folosite la brodarea iei arătau statutul femeii. Astfel, cele căsătorite și cele în vârstă purtau modele de croială modeste și culori mai temperate. Cele tinere aveau voie să poarte culori deschise și aprinse pentru a atrage pețitori. Femeile coseau ii pentru diferite ocazii: unele pentru zilele de sărbătoare, bogat împodobite, altele de horă, iar altele care se regăseau în vestimentația zilnică.

Motivele sunt stilizate, geometrice sau inspirate de natură. Se disting mai multe variante de bază în compoziția decorului de pe mâneci: ie cu mâneci cu dungi verticale brodate (în râuri drepte), dungi oblice sau ”ie cu stele”. Partea din față a cămășii este și ea bogat brodată, prin repetarea acelorași modele existente pe mâneci. Iile brodate cu ”spic” făceau parte din costumul de nuntă din Moldova. Culorile folosite la broderie erau în două — trei nuanțe cromatice, de regulă, dar se broda și cu o singură culoare, de obicei negru.

În timp, finețea materialelor folosite, armonia cromatică, dar și croiul pieselor de port românesc, țesute, croite și brodate în casă au fost apreciate de reginele României, Elisabeta și Maria, dar și de aristocrația feminină a timpului, care au purtat cu mândrie costumul popular în diferite momente.

Pe de altă parte, ia a atras atenția artiștilor, fiind imortalizată de pictorul francez Henri Matisse în mai multe tablouri, unul dintre ele — ”La blouse roumaine” (1940) — fiind expus la Muzeul Național de Artă Modernă din Paris. Un alt pictor român de origine evreiască, Constantin Daniel Rosenthal, a imortalizat-o pe Maria Rosetti, în ”România revoluționară”, purtând atât ie, cât și năframă. Ia românească apare și în tablourile semnate de Camil Ressu, Ion Theodorescu-Sion, Francisc Șirato, Nicolae Tonitza, Dumitru Ghiață ș.a.

Ia românească a fost, deopotrivă, sursă de inspirație pentru creația vestimentară a unor celebri designeri precum Yves Saint Laurent, care a creat, în 1981, o întreagă colecție intitulată ”La blouse roumaine”, urmat Jean Paul Gaultier, Kenzo sau Tom Ford, care a reinterpretat ia din zona Sibiu, cu broderii negre specifice zonei, și care a apărut în numărul american al revistei ”Vogue”, în martie 2012, purtată de cântăreața Adele. Apoi au fost Oscar de la Renta, Agatha Ruiz de la Prada, Anna Sui sau Philippe Guilet. Printre designerii români care s-au inspirat din portul românesc se numără Adrian Oianu, Dorin Negrău, Corina Vlădescu, Ingrid Vlasov ș.a.

Costumul tradițional femeiesc este format din ie, poale, fotă, catrință sau maramă. De-a lungul timpului acesta a suferit o serie de transformări, dar și-a păstrat în linii mari forma moștenită, simplă funcțională. Astfel a dobândit unele particularități, mai ales în ornamentație, care au dus la stabilirea următoarelor tipuri de ii, potrivit volumului ”Cusături românești” de Aurelia Doagă.

Ia cu altiță, încreț și râuri o întâlnim în Oltenia, Muntenia și Moldova. Se croiește din patru foi, fără nicio răscroială. Două foi se folosesc pentru piept și spate și două pentru mâneci, clini, broschițe, guler. Foile se încrețesc la gât cu ajutorul gulerului. Se caracterizează prin prezența constantă a unor câmpuri ornamentale: guler — piept și mâneca cu mai multe zone, denumite altiță (porțiunea de broderie care acoperă umărul), încrețul (o fâșie ornamentală în ton deschis, care urmează imediat după altiță), râurile sau rândurile de pe mânecă (care acoperă drept sau oblic în fâșii mâneca). Jos la mână, ia prezintă bantă sau mânecă largă. Ca puncte de cusătură se folosesc: cruci, tighele, punctul bătrânesc, brăduții (Argeș, Vlașca), butucul (Buzău, Rm. Sărat), punctul în ”scăriță pe dos” (Olt, Vâlcea) etc.

Cămașa cu tablă — eliminarea încrețului și acoperirea mânecii cu un ornament bogat, fără pânză în desfășurare, de la umăr până în dreptul încheieturii mâinii, a dus la realizarea unui adevărat tip ornamental de ie, specific regiunii Hunedoarei, în zona Pădurenilor, în împrejurimile Aradului. Motivul ornamental este punctul geometric. Punctul specific Hunedoarei este ”ațește”, iar al Banatului, punctul ”nemțoanelor” și ”tăietura”.

Ia cu șire și umeraș este întâlnită în sudul Transilvaniei, zona Sibiului și Făgărașului. În locul altiței există o fâșie îngustă ornamentală, care acoperă umărul, denumită umeraș sau umăr, care acoperă transversal ornamentele în formă de șire care pornesc din umăr. Ornamentarea se face cu motive florale și geometrice. Alături de cruci și tighele, ca puncte de cusătură se folosesc ciocănelele.

Cămașa cu ”pui peste cot” este întâlnită în zona Munților Apuseni, zonele Bistrița-Năsăud, Valea Gurghiului. Ornamentul principal ”puii peste cot” se plasează peste cot, orizontal. Ca puncte de cusătură specifice se folosesc punctul peste fire, gurița păpușii.

Cămașa cu platcă se întâlnește în Maramureș și Bihor și al cărei croi se desprinde de tipul croiului amintit mai sus. Ea are o platcă mare, pătrată. Ornamentul principal este cel geometric, care se distribuie pe platcă. Punctele de cusătură specifice sunt punctele peste fire, zbârciog nemțesc, și o serie de tighele perfecte. Caracteristic cămășii de Oaș este și cromatica vie, ce a suferit influența costumului popoarelor vecine.

Cămașa pătrată la gât se abate de la croiul cămășii românești și o găsim în Maramureș. Ea se croiește din două foi (față și spate) și se răscroiește la gât în formă pătrată. Specifice sunt mânecile largi care se încrețesc la umăr și jos la mână cu crețuri de o mare valoare artistică. Ornamentarea cămășii se face cu motive simple, geometrice și florale. Ca puncte specifice de cusătură se folosesc punctul înaintea acului pe care se bazează crețurile, tăietura (ferești), nemțoanele.

„Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri.” (Regele Mihai I de România)

În zilele de 22-25 iunie 2017, Domeniul Regal Sinaia va găzdui prima ediție a “Colocviilor Regale”, o continuare a evenimentelor științifice anuale susținute de Institutul Cantemir la Universitatea din Oxford în anii 2010 (Conferința „Umanismul intercultural”), 2011 (Conferința „Crafting Humans: From Genesis to Eugenics and Beyond”) și 2012 (Conferința Mapping Humans. From Body to Cosmos”). Institutul Cantemir a funcționat la Universitatea din Oxford în anii 2011-2013 și a avut Înaltul Patronaj al Alteței Sale Regale Principele Radu.

Tema colocviului regal din acest an este Utopie și Revoluție. La lucrările colocviului de la Sinaia vor lua cuvântul Sorin Antohi (București), Artur Blaim (Gdańsk), Ștefan Borbély (Cluj-Napoca), Gregory Claeys (Londra), Jean Harris (Drăghici, Argeș), Moshe Idel (Ierusalim), Mariano Martín Rodríguez (Bruxelles), Eduardo Nolla (Madrid), Tilo Schabert (München), Michael Shafir (Cluj-Napoca) și Stelian Tănase (București).

În ziua de vineri, 23 iunie, în Salonul Florentin al Castelului Peleș, Principele Radu a înmânat al IV-lea Premiu Cantemir profesorului Moshe Idel, de la Universitatea din Ierusalim, pentru întreaga sa activitate științifică.

Primele trei premii anuale Cantemir au fost acordate la Universitatea din Oxford, astfel: în anul 2010, Întâiul Premiu Cantemir a fost decernat istoricului român Ștefan Lemny, de la Biblioteca Națională a Franței, pentru volumul Les Cantemirs – l’aventure européene d’une famille princière au XVIII-ème siècle; în anul 2011, al II-lea Premiu Cantemir a fost acordat profesoarelor Alison Bashford și Philippa Levine pentru volumul Oxford Handbook of the History of Eugenics; iar în anul 2012, al III-lea Premiu Cantemir a fost decernat oamenilor de știință Martin Dodge, Chris Perkins și Rob Kitchin pentru lucrarea The Map Reader: Theories of Mapping Practice and Cartograhic Representation.

În numele Custodelui Coroanei române, Principele Radu va oferi, vineri, 23 iunie 2017, un prânz personalităților participante la colocviu, în Sufrageria de Stat a Castelului Peleș.