Promovate

Institutul Cultural Român, în parteneriat cu Institutul Italian de Cultură, vă invită la Noaptea de Sânziene, care se va desfășura vineri, 23 iunie 2017, începând de la ora 18.00, la sediul ICR din Aleea Alexandru nr. 38.

Sărbătoarea va cuprinde un program variat, cu proiecții de scurtmetraje, ateliere de împletit cununițe de Sânziene, concerte de jam session marca Luiza Zan, muzică pop pe acorduri de contrabas, interpretată de Viktor Savca, și muzică clasică (Rute Muzicale cu Kármán Quartet).

Festivalul Internațional de Film NexT se întâlnește cu Noaptea de Sânziene. În sectiunea ‘Film Academy: Short Matters!’ vor putea fi urmărite, la Sala Mare a ICR, 13 scurtmetraje, care vor fi proiectate în două calupuri, în intervalul orar 18.00 — 22.00. ‘European Film Academy: Short Matters! Tour’ este turneul organizat de Academia Europeană de Film, pentru a prezenta scurtmetrajele nominalizate la Premiile Academiei într-o serie de festivaluri și instituții din Europa. Filmele abordează genuri cinematografice în registre diferite, vorbind despre teme actuale.

Concertul de jazz în ie românească susținut de Luiza Zan (voce), Iulian Pavelescu (chitară) și Mandela Gajol (caval, flaut) va avea loc în grădina Institutului Cultural Român, de la ora 20.00. Artiștii vor interpreta jazz și funk din zona world-music și din patrimoniul muzical românesc, într-o întâlnire în care doinele populare din zona Moldovei și a Dobrogei se vor alătura melodiilor britanice și americane.

De la ora 23.00, proiectul Rute Muzicale îi va reuni pe cei de la Karman Quartet — Valentin Șerban (vioara I), Iolanta Eremie (vioara a II-a), Theodor Andreescu (violă) și Mihail Grigore (violoncel) — , care ne vor purta prin Austria lui W.A. Mozart, urmând ca, în continuarea programului, să ne prezinte Lumea Nouă povestită de A. Dvorak în ‘Americanul’. De la 22.00, Victor Savca (nume de scenă Viktor) ne va prezenta piesele sale, vocea fiindu-i acompaniată de armonicele grave ale contrabasului său.

În intervalul 19.00 — 20.00, în grădina ICR va avea loc un atelier de meșteșugit de Sânziene. „Dumnezeu rânduiește un răstimp de liniște, când stau în cumpănă toate stihiile, și cerurile cu stele și vânturile”, scria Mihail Sadoveanu în romanul său „Nopțile de Sânziene”. Vă invităm să împletim împreună flori cu inflorescențe mărunte, pline de polen, care miros puternic a fân și a miere, într-o seară magică, în care v-am pregătit și alte surprize la Institutul Cultural Român.

Accesul la eveniment este liber și vă așteptăm în veșminte tradiționale românești.

http://icr.ro/pagini/noapte-de-sanziene-la-institutul-cultural-roman

Tenorul Andrea Bocelli și naistul Gheorghe Zamfir vor cânta în duet, în două concerte, la București, în Piața Constituției, și la Cluj-Napoca, pe Cluj Arena, în zilele de joi și duminică, informează organizatorii într-un comunicat de presă.

“Reamintim faptul că, pe scenă, invitații deja anunțați, nume sonore ale industriei muzicale, precum Andrea Griminelli, Ilaria Della Bidia, Elisa Balbo, Elizabeth Sombart, maestrul neîntrecut al naiului, îndrăgitul Gheorghe Zamfir și copilul-minune al pianului, Fabiani Prcsina, vor fi acompaniați de artiști ai Orchestrei și Corului Operei Naționale București și de cei ai Orchestrei și Corului Operei Naționale din Cluj-Napoca, cu o componentă de peste 70 de instrumentiști și 60 de coriști”, precizează sursa citată.

O nouă surpriză anunțată de către organizatori este un moment artistic de dans, o coregrafie special creată pentru cele două evenimente de către Mihai Petre.

“Echipa de dansatori va fi formată din Paolo Campigotto și Alina Petre, care au adunat în palmares numeroase premii, fiind multipli campioni ai României la diverse competiții, însă și cu premii importante la campionate de talie internațională”, mai informează comunicatul.

Evenimentele sunt organizate de Quantum Media și susținute de Telekom România.

Festivalul Internațional de Film NexT, care va avea loc în perioada 22-26 iunie 2017, aduce și anul acesta pe ecranele românești scurtmetraje ale unor nume sonore ale cinematografiei internaționale prin intermediul unor secțiuni deja consacrate în cadrul festivalului: European Film Academy: Short Matters! Tour și Arthouse Shorts.

Lista regizorilor din cadrul acestor două programe include nume precum Apichatpong Weerasethakul (regizor premiat la Cannes pentru filme precum Uncle Bonmee who can recall his past lives, Tropical Malady sau Blissfully yours), dar și o serie de realizatori emergenți ale căror scurtmetraje au fost nominalizate la Premiile Academiei Europene de Film.

Secțiunea „Short Matters!” va putea fi urmărită vineri, 23 iunie 2017, la Institutul Cultural Român, începând cu ora 18.00 și, respectiv, 20.00, accesul publicului fiind liber.

European Film Academy: Short Matters! Tour este turneul organizat de Academia Europeană de Film pentru a prezenta scurtmetrajele nominalizate la Premiile Academiei într-o serie de festivaluri şi instituţii din Europa. Cele 13 filme abordeaza genuri cinematografice diverse în registre diferite, vorbind despre teme actuale:

9 Days – From my window in Aleppo (semnat de Thomas Vroege, Floor van der Meulen și Issa Touma), câștigătorul premiului pentru cel mai bun scurtmetraj la ediția de anul acesta, surprinde primele nouă zile ale conflictului din Aleppo prin ochii celebrului fotograf sirian Issa Touma.

Tema războiului este abordată și în animația regizată de Florian Grolig, In the distance, ce urmărește un personaj care s-a autoizolat în apartamentul său pentru a sta departe de haosul unui conflict armat.
Într-un complet altfel de registru, Samuel Lampert abordează cu mult umor, în The Wall, problema locuirii, folosind drept pretext pentru o astfel de discuție momentul în care personajul principal decide să bată un cui pentru a agăța o fotografie. Zgârie-norii fără personalitate ai Honk-Kong-ului, care ascund locuinţe înghesuite în care trăiesc diverşi anonimi, devin teritoriul de joacă al regizorului.

Programul Arthouse Shorts va putea fi urmărit joi, 22 iunie 2017, începând cu ora 20.00, la Cinema Elvira Popescu, biletele fiind deja disponibile pe Eventbook.ro.

Arthouse Shorts demostrează că scurtmetrajul nu este un gen minor, dedicat realizatorilor care se pregătesc să debuteze în lungmetraj. Filmele din această secțiune sunt făcute de regizori deja cunoscuți în cinemaul de artă, care au decis să se întoarcă, într-un film recent, la formatul scurt. Programul Arthouse Shorts a fost creat tocmai pentru a le gasi un loc în festival: numele lor sunt prea sonore ca să mai apară pe lista concurenților din competiție, iar filmele sunt prea bune ca să lipsească.

Filmul Vapoural lui Apichatpong Weerasethakul este o meditație cu subtext politic despre abilitatea aparatului de filmat de a revela și de a ascunde în același timp. Plasat în viitor, The Hunchback al regizorilor Gabriel Abrantes și Ben Rivers este o distopie care dă în vileag agresivitatea naturii umane. Folosindu-se de pretextul unui team building organizat de o corporație, protagonistul riscă să devină victima propriilor colegi.

The Hedonists în regia lui Jia Zhang-ke este o comedie care urmărește încercarile a trei bărbați de a-și găsi un loc de muncă în urma închiderii minei în care obișuiau sa lucreze.

Inspirat de povestea femeii care a construit conacul Winchester, popular pentru arhitectura sa nefuncțională, cu uși care nu duc nicăieri și scări care sfârșesc în tavan, scurtmetrajul Sarah Winchester, Ghost Opera în regia lui Bertnard Bonello evocă amintirea controversatului personaj și povestea care stă în spatele construcției neobișnuite.

Festivalul Internaţional de Film NexT a fost înfiinţat în 2006 în memoria regizorului Cristian Nemescu şi sound designerului şi compozitorului Andrei Toncu şi este organizat de Societatea Culturală NexT cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei, Uniunii Cineaştilor din România, Institutului Cultural Român. Ajuns la cea de-a 11-a ediţie, NexT se va desfăşura anul acesta între 22 şi 26 iunie 2017.

Parteneri de promovare: Radio Guerrilla, Zile și Nopți, Cinemagia, Sub25, Cinema Rx, Liternet, Orașul Meu, Ziarul Metropolis, Cooperativa Urbană, Modernism.ro, Glamour, Cinefan, AARC – All About Romanian Cinema, A List Magazine.

Mai multe detalii:

www.nextfilmfestival.ro

www.nextfilmfestival.ro/en/event/short-matters-european-film-academy-nominees-on-tour-i/

În urmă cu 78 de ani, Regele României Carol II-lea instaura dictatura regală.

Anul 1937 este cel în care se sfârşeşte regimul parlamentar în România. Este momentul de rupturã deoarece sistemul creat în 1926 se prãbuşeşte. Cu toate cã legea din 1926 prevedea în mod explicit procedura de urmat la articolul 96, ea nu a fost respectatã. Mandatele ar fi trebuit împãrţite dupã o formulã pur proporţionalã, fãrã a mai lua în discuţie prima electoralã. Carol al II-lea a decis totuşi sã apeleze la Octavian Goga pentru formarea guvernului, deşi partidul acestuia se plasase doar pe locul al patrulea, cu 9, 25% din voturi.

Școala de vară de la Sinaia Exilul românesc postbelic are ca scop cunoașterea și înţelegerea fenomenului anticomunist postbelic în rândul tinerilor români din ţară şi străinătate. Programul se adresează studenților care urmează studii masterale sau doctoraledin unitățile de învățământ din România, publice sau private, acreditate de Ministerul Educației Naționale și Cercetării Științifice, ori din diaspora (Europa), vorbitori de limba română, care dezvoltă sau intenționează să realizeze proiecte pe tema exilului românesc postbelic sau a aspectelor adiacente.

Obiectivul școlii de vară este recuperarea istoriei şi valorificarea contribuţiei culturale a exilului, ca element esențial care trece peste decupajele de ordin cronologic ori politic, transformându-se, reinventându-se, adaptându-se în permanență noilor realități. Exilul românesc are o legitimitate istorică şi morală de la care diaspora ar putea să se revendice.

Căutăm tineri care înțeleg că, pentru a putea vorbi în viitor despre românii plecaţi după 1989, e necesară cunoaşterea fenomenului exilului românesc şi toate experiențele de viață ale românilor plecaţi din ţară din motive politice până în 1989.

Înscrieri: 14 iunie-2 iulie 2017

Perioada de evaluare a aplicațiilor: 3-5 iulie 2017

Anunțarea rezultatelor: 6 iulie 2017

Înscrierile se vor realiza pe bază de dosar, care trebuie să cuprindă:

• Fișa de înscriere completată, semnată și scanată
• CV actualizat
• Scrisoare de motivație în care se vor detalia interesul pentru exilul românesc și eventualele intenții de cercetare pe această temă.

Materialele trebuie să fie trimise în limba română, în format PDF, iar denumirea fișierelor va avea următorul format după caz: Fisa de înscriere_NUME_PRENUME, CV_NUME_PRENUME, Scrisoare de motivație_NUME_PRENUME.

Dosarul de înscriere va fi trimis online la adresa de e-mail mihaela.toader@iiccmer.ro.

Numărul maxim de participanți este de 15, după cum urmează:

– 8 participanți din România, cărora le vor fi acoperite costurile de transport, masă şi cazare,

– 7 participanți din Europa, cărora le vor fi acoperite costurile de masă şi cazare. Onorariul de 300 euro va fi achitat integral de către Institutul Cultural Român (ICR), după finalizarea Școlii de vară, conform condițiilor din regulament.

În urma participării la Școala de Vară, studenții selectați vor avea obligația de a redacta un eseu(între 2.000-6.000 cuvinte, font Times New Roman 12, spațiere 1.5 rânduri), care va fi transmis organizatorilor spre publicare, la o dată ulterioară, care va fi comunicată, dar nu mai târziu de 1 octombrie 2017. Publicarea materialelor va presupune un alt proces de selecție, care nu face obiectul acestei aplicații.

REGULAMENTUL concursului şi FIŞA DE ÎNSCRIERE sunt disponibile pe site-urile www.iiccmer.ro și www.icr.ro, precum şi pe site-urile reprezentantelor ICR din statele europene. Prin depunerea dosarului de concurs, candidații acceptă că au citit, înțeles și AU FOST DE ACORD cu condițiile prevăzute în Regulament și Fișă.

Ieri după amiază la ora stabilită, ora 17.00, ne-am întâlnit la sediul Filarmonicii noastre dragi şi am purces în sala destinată orelor noastre de Cenaclu. Au răspuns prezent vechi combatanţi, mai noi combatanţi şi invitaţi, Vintilă Ion Fintiş, Preşedintele Societăţii noastre literare, apoi absolut după aşezare în sală, Raul Sebastian Baz, Marian Zmaranda, Livia Dimulescu, Cati Enache, Carmen Bălan-pictor, Zincă George, Avrigeanu Robert Aristotel, care mi s-a prezentat – Aristotel, iar eu i-am dat mâna spunându-i – Demostene, -încântat a spus, crezându-mă pe cuvânt, Graţiela Avram, Virgil Rădulescu- cel care face ziarul nostru atât de frumos şi bogat, dragul nostru regizor Cătălin Apostol, Florin Manole, Onea Octavian, Florin Oprea Sălceanu, Dan Minoiu.

După ce ne-am ocupat locurile şi ne-am aşezat trupurile obosite de chinul scrierii şi de neputinţa facerii, a urmat, ca de obicei, o Revistă a Presei literare prezentată de Şeful nostru, care a disecat evenimente mai multor publicaţii şi reviste.

La rubrica – Cel mai recent poem, s-au prezentat Cati Enache, Raul Sebastian Baz, Dan Minoiu şi Florin Manole care a prezentat o tabletă ce a incitat la discuţii şi care a fost publicată şi-n ziarul Cenaclului.

La Şerbetul de sâmbătă după amiază, scriitorul Dan Minoiu a prezentat noile lui personaje create ca fiind continuatoare ale lui Costel şi Tanţei. A suscitat discuţii şi această prezentare, fiind formulate păreri pro şi contra acestei scrieri.

După pauza de ţigară, a lor, s-a trecut la rubrica –Poet în recital, unde maestrul Fintiş a citit din cel mai recent volum terminat, dar încă nepublicat, intitulat – Radiaţia cubului. Trecându-se la polemici, Livia Dimulescu a ţinut să arate că în această creaţie, poetul se justifică fără smerenie, cu fast şi mândrie, dar cu o transcendere luminoasă. Continuă ideea Cati Enache care spune că asistăm la o poezie discursivă, de la idee la argument, cu imagini deosebite care trebuiesc luate pas cu pas şi apreciate. Dan Minoiu intervine şi arată că aici trăirile sunt efectiv autentice cu refulări şi zbateri, cu imagini de o plasticitate rară, o poezie densă, imperativă, uneori. Marian Zmaranda reliefează discursivitatea evidentă a poeziei, care deşi tensionată, ne apare blândă, cu un drum care şi-l urmează cu obstinenţă. Tot eşafodajul nu se încheie fertil, spune Marian, ci are o tentă care aminteşte de – Boleroul- lui Ravel. Aristotel Avrigeanu, spune că este o poezie foarte frumoasă, cu figuri de stil de marcă, o lectură plăcută, la care Florin Manole adaugă că i se pare cel mai frumos text citit de poet, cu o exprimare delicată care dă frumuseţe poeziei. Florin Oprea Sălceanu se referă la lipsa de concentrare a poetului în anumite momente, dar Raul Baz ne reaminteşte frumuseţea discursului poetic citit, iar Cătălin Apostol ne spune că acest grupaj de poezie prezentat de poet este altfel decât cele de până acum şi ar trebui să se ţină seama, la care Onea Octavian ne propune să citim noi înşine poemele, nu să o facă poetul sau altcineva. Ni s-ar deschide alte perspective.

Cu toate temele terminate, poetul Fintiş a mulţumit asistenţei şi i-a ademenit la o prelungire a discuţiei la o bere. Rece, rece ca inima mea când am văzut că am ratat prima dată intrarea la Facultate.

După poza de grup aferentă, ne-am îndreptat fiecare unde i-a poftit inima, sau le-au cerut interesele, urmând a ne întâlni peste două săptămâni într-o altă locaţie, întrucât a venit vacanţa şi peste truditorii de la Filarmonică. Vă pup pe frunte!
Dan Minoiu

Născut în Iași, Mihail Kogălniceanu a făcut parte din familia de boieri moldoveni Kogălniceanu, ca fiu al Vornicului Ilie Kogălniceanu, și strănepot al lui Constantin Kogălniceanu (cunoscut prin faptul că a semnat, în 1749, un document emis de Prințul Constantin Mavrocordat, prin care a fost desființată iobăgia în Moldova).

Mama lui Mihail, Catinca (născută Stavilla – sau Stavillă), a fost, după spusele lui Kogălniceanu, „dintr-o familie românească din Basarabia”. Autorul a scris cu mândrie că „familia mea nu și-a avut originile în oameni sau țări străine”.

Kogălniceanu a fost educat la Mănăstirea „Trei Ierarhi” din Iași, înainte de a fi instruit de către Gherman Vida, un călugăr care aparținea Școlii Ardelene și care era asociat cu Gheorghe Șincai. A terminat școala primară din Miroslava, unde a învățat la pensionul lui Cuénim. I-a întâlnit pentru prima dată pe poetul Vasile Alecsandri (ambii au studiat la Vida și Cuénim), pe Costache Negri și pe Cuza. În acea perioadă, Kogălniceanu și-a dezvoltat o pasiune pentru istorie, cercetând vechile cronici moldave.

Ajutat și de prințul Sturdza, Kogălniceanu și-a continuat studiile în străinătate, inițial în orașul francez Lunéville (unde a fost îngrijit de fostul tutore al lui Sturdza, abatele Lhommé), și mai târziu la Universitatea Humboldt din Berlin.

În jurul anului 1843, Kogălniceanu era suspectat de autoritățile din Moldova din cauza entuziasmului său pentru reformă. În 1844 i s-a revocat dreptul de a ține prelegeri de istorie. În timp ce călătorea în Viena ca reprezentant secret al opoziției politice moldovene (încercând să se apropie de Metternich și să discute despre detronarea prințului Sturdza), i-a fost suspendat pașaportul.

După declanșarea revoluțiilor europene din 1848, Kogălniceanu a fost prezent în prima linie a politicii naționaliste. Deși nu a semnat „Petițiunea-proclamațiune” din martie 1848, care a dus la declanșarea revoluției în Moldova, el a fost considerat a fi unul din instigatori, iar domnitorul Sturdza a ordonat să fie arestat. Kogălniceanu a scăpat de arestare, a lansat unele dintre cele mai dure atacuri împotriva lui Sturdza și, astfel, în iulie, se oferise o recompensă pentru prinderea sa „viu sau mort”.

La nouă ani de la Revoluţia din 1848, Kogălniceanu participă ca deputat de Dorohoi la adunarea ad-hoc de la Iaşi unde este chemat să se pronunţe în privinţa Unirii. M. Kogălniceanu nu numai că vroia Unirea Principatelor Române, ci era şi un partizan hotărît al independenţei românilor. „Dar, spune el, nu poate fi fericire fără libertate, nu poate fi libertate fără putere, nu vom fi puternici decît atunci cînd vom fi uniţi“.

La 24 ianuarie 1859, în urma dublei alegeri ca domnitor a lui Alexandru Ioan Cuza, se realizează Unirea Principatelor. Noul domnitor este întâmpinat cu entuziasm la 29 ianuarie 1859 de bucureșteni. În ziua în care Cuza a ajuns domnitor, Mihail Kogălniceanu l-a primit cu un discurs emoționant. La sfârșitul anului 1859, Mihail Kogălniceanu susține ideea ca Bucureștii să devină capitală a Principatelor. Din 1859 până în 1865, Kogălniceanu a fost numit de mai multe ori liderul cabinetului Principatelor Unite, fiind responsabil pentru multe din reformele asociate cu domnia lui Cuza. Cele mai importante sunt secularizarea averilor mănăstirești din 1863, un pas spre reforma agrară din 1864.

În cele din urmă, domnitorul Cuza a fost detronat de o coaliție de conservatori și liberali în luna februarie 1866; după o perioadă de tranziție în care s-au făcut numeroase manevre pentru a evita separarea din nou a Moldovei și Țării Românești, un Principat unit al României a obținut recunoaștere internațională, avându-l ca monarh pe Carol de Hohenzollern și fiind guvernat după o nouă Constituție. În perioada noiembrie 1868 – ianuarie 1870, Kogălniceanu a fost din nou ministru de Interne în guvernul lui Dimitrie Ghica.

În calitate de ministru de Externe în guvernul Ion Brătianu (primăvara-vara 1876, și apoi din nou din aprilie 1877 până în noiembrie 1878), Kogălniceanu a fost responsabil pentru intrarea României în Războiul ruso-turc din 1877-1878 de partea Rusiei, ocazie cu care țara și-a declarat independența.

La sfârșitul războiului, el și Brătianu s-au aflat în fruntea delegației României la congresul de la Berlin. În această calitate, ei au protestat împotriva ofertei Rusiei de a schimba Dobrogea de Nord (anterior parte a Imperiului Otoman) cu porțiunea din sudul Basarabiei primită de România prin tratatul de la Paris din 1856. 

După ce s-a retras din viața politică, Kogălniceanu, care fusese ales ca membru al Secțiunii Istorice a Academiei Române în 1868, a fost președinte al Academiei între 1887 și 1889. Îmbolnăvindu-se grav în 1886, el și-a petrecut ultimii ani publicând documente istorice din fondul Eudoxiu Hurmuzachi, mediatizând descoperirile arheologice din perioada Greciei și Romei antice în Dobrogea de Nord și colecționând documente străine legate de istoria României. Mihail Kogălniceanu a murit la Paris în timpul unei operații, iar locul său de la Academie a fost luat de Alexandru Dimitrie Xenopol. A fost înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iași.

M.D.

În urmă cu mai bine de un secol, se stingea din viață, la Berlin, cel care avea să fie socotit drept cel mai mare dramaturg român. În Ploieștiul copilăriei și adolescenței sale, în orașul pe care Caragiale și l-a adjudecat pe deplin, omagiul e mai mult decât firesc, e un semn de profundă prețuire.

Muzeul ‘I.L.Caragiale’, secție a Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova, spațiu ce păstrează valoroase mărturii ale vremelnicei existențe lumești a marelui dramaturg și a nemuritoarei sale universalități, va marca joi, 22 iunie 2017, la ora 10.00, la sediul său din Ploiești, Str. Kutuzov, nr.1, împlinirea a 105 ani de la moartea scriitorului.

Evenimentul omagial va debuta cu parada îndrăgitelor personaje caragialiene, întruchipate de elevii Școlii Gimnaziale din Berceni, județul Prahova, ai Școlii Gimnaziale ‘Nicolae Lahovary’ din Trestieni, județul Giurgiu, și ai Școlii Gimnaziale Nr. 188 din București. Îmbrăcați în costume de epocă, tinerii artiști vor porni de la sediul Muzeului ‘I.L.Caragiale’ către bustul scriitorului din apropierea Muzeului Ceasului ‘Nicolae Simache’, unde personajele vor prinde viață. Spectacolul va fi urmat de recitalul ansamblului vocal ‘Floricica’ al ‘Zonta Club Ploiești’, coordonat de înv. Marcela Enache și de depuneri de flori la busturile scriitorului din curtea muzeului și din vecinătatea ‘Muzeului Ceasului’.

Situată în Tolleshunt Knights, Maldon, Essex, Anglia, mănăstirea a fost întemeiată în 1959 de Stareţul Sofronie Saharov. Obştea este alcătuită din monahi şi monahii ce vieţuiesc, după tradiţia monastică, o viaţă de rugăciune, centrată pe Hristos.

ănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul din Essex este strâns legată de Arhimandritul Sofronie Saharov, ucenicul Sfântului Siluan Athonitul.

După plecarea din Sfântul Munte în anul 1947, părintele Sofronie a mers la Paris, unde a vieţuit într-un azil rusesc, ajutându-l pe preotul de acolo. La scurtă vreme, doi tineri doritori de viaţă monahală l-au căutat pe Stareţul Sofronie pentru povăţuire. Li s-a îngăduit să trăiască la azil, folosind rostirea Rugăciunii lui Iisus în lipsa cărţilor liturgice şi mâncând hrana rămasă de la locatarii azilului. În acea perioadă, la azilul de bătrâni, vieţuiau şi câteva monahii.

În 1958, Stareţul Sofronie avea deja în jurul său şase oameni ce căutau să ducă o viaţă călugărească. Dându-şi seama că această situaţie nu putea continua, în primăvara lui 1959 a mers în Tolleshunt Knights, Maldon, Essex, Anglia, pentru a vizita o proprietate; acolo s-a întemeiat noua obşte a Sfântului Ioan Botezătorul, sub omoforul Mitropolitului Antonie de Suroj.

În 1965, Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul a trecut sub omoforul Patriarhiei Ecumenice, devenind mănăstire patriarhală; mai târziu, ea va primi şi titlul de stavropighie.

Rânduiala mănăstirii constă din rostirea Rugăciunii lui Iisus timp de aproximativ 4 ore pe zi şi din slujirea Dumnezeieştii Liturghii de trei sau patru ori pe săptămână Tipicul acesta este inspirat din experienţa Stareţului Sofronie în pustia athonită, cu origini în practica isihastă a schiturilor athonite, la Sfântul Nicodim Aghioritul şi la Sfântul Paisie Velicikovski.

Încă de la început mănăstirea a avut şi monahi, şi monahii, din pricina neputinţei Stareţului Sofronie de a călăuzi două obşti separate. Este un lucru rar, însă nu ceva nemaiîntâlnit în monahismul ortodox. Astăzi, marea parte a obştii o constituie maicile, numărul călugărilor fiind mai mic.

Vezi galerie foto aici!

Sursa: doxologia.ro

Spre deosebire de om, care odată mort se răcește, Universul, conform legilor termodinamicii, atunci când își va da obștescul sfârșit, va fi un fel de căldură întunecată, echilibrată mortal, e vorba de acea căldiceală, nici rece nici fierbinte, ce merită scuipată din gură. (Apoc. 3, 16).

Ceea ce este viu se supune legilor fizicii și, totuși, prin simpla aducere aminte, odată ce viața ajunge la conștiința de sine își construiește singură tot atâtea momente necesare propriei istorii încât se poate elibera de această evitabilă strânsoare, de acest dispreț materialist.

Se tot vorbește de sclavagismul modern, de marxismul cultural, de criptocomunism…etc, adică se vorbește de o stafie cu care ne-am împrietenit.

Nietzsche opune refacerea existenței ca eternă reîntoarcere, osândirii veșnice a iadului și se întreabă de ce doar aceasta din urmă are efect în a aschimba lucrurile, de ce nu îmbrățișează oamenii trăirea și retrăirea vieții la infinit , de ce nu-și asumă acest optimism, și preferă, așa cum au făcut de-a lungul timpului, o posibilă pedeapsă fără de sfârșit?

La fel ca politica, eterna reîntoarcere este doar o ipoteză de lucru.

Încearcă să te convingi că „ai mai trăit această clipă” și după ce ai adus toate argumentele și după ce crezi în teoria ta și ai această credință, vezi cu ce rămâi de pe urma acestei experiențe și vei avea o mostră de beneficiu a faptului că ai fost un bun politician cu tine însuți.

Antidotul, de altfel al oricărei manipulări, după cum am spus, este aducerea aminte. Orice aducere aminte se opune cu vehemență certitudinii că „totul se repetă”. Asta pentru că, în contextul circular al manipulării, aducerea aminte este noutatea care anihilează senzația de repetiție.

Ieșirea din cercul vicios ne așează în prezent, perfecționează amintirea legând-o de viața trăită prin fapte asumate, deci inevitabil verificate moral, aducând astfel individul într-un punct din care își poate prevedea atitudinea.

Dar cum moartea lui și, deopotrivă, a Universului sunt fatale, singura politică a confruntării cu sine și cu lumea nu este lipsa de confruntare cu viciul, nu ignorarea politicii, nu căderea în amintirea binefăcătoare, nu ceremonialul senzorial a cărui căldură e fosta lumină a sufletului topit în echilibre întunecate, ci focul punerii acestora în rânduială, ca plată pentru absurdul morții și mulțumire jertfelnică pentru puterea de a trece, prin nimicnicia viețuirii noastre în ghicitură și în oglindă (1 Cor. 13, 12), către fața lui Dumnezeu.

F.M.

Şi-a pus viaţa în slujba poporului român, preocupându-se îndeosebi de aspectele unei vieţi culturale, politice şi sociale. A fost criticat pentru o atitudine rece, pentru ambiţie, s-a spus despre el că a pendulat de-a lungul vieţii între o existenţă fericită şi una nefericită, dar, Titu Maiorescu, una dintre personalităţile remarcante ale poporului român, este recunoscut, înainte de toate, pentru marile contribuţii pe care le-a avut la dezvoltarea celor trei domenii în care a activat.
Titu Liviu Maiorescu, pe numele său complet, vedea lumina zilei la 15 februarie 1840, în inima Olteniei. S-a perindat prin mai multe oraşe ale ţării în timpul şcolii, stabilindu-se în 1951, împreună cu familia, la Viena, acolo unde a stu­diat la Academia Tere­ziană.

În această perioadă, Maiorescu, viitor om de cultură, începea notiţele la “Însemnări zilnice”, scrieri pe care le va continua până la sfârşitul vieţii, izbutind să umple paginile a 42 de caiete, manuscrise ce astăzi se găsesc în fondul Bibliotecii Academiei Ro­mâne şi la Biblioteca Centrală de Stat din Bucureşti.

În cele 42 de scrieri, vorbeşte despre tinereţe, despre tânărul Maiorescu care iubea ordinea, despre omul am­biţios, dar cu o imensă pasiune pentru cultură, dar, mai ales, doleanţă nemăr­ginită de a se afirma într-o societate despre care credea că îl priveşte de sus.

Formarea intelectuală a celui care avea să devină o minte eminentă a popo­rului român a necesitat o pregătire mult mai intensă. Printre cele mai notabile performanţe se numără faptul că a reuşit să termine şcoala de la Viena ca şef de promoţie, a obţinut la Giessen doctoratul “Magna cum laude”, a urmat  la Sorbona licenţa în litere şi filosofie, după care a obţinut la Paris, licenţa în drept.
A trăit aproape opt decenii, timp în care a ocupat funcţiile de prodigios om de cultură, avocat, critic literar, este­tician, politician, scriitor, prim-ministru al României, fondator al “formelor fără fond”, cel care a pus baza Junimismului politic, şi altele. Le-a reuşit pe toate pe rând, timp în care a trecut de la sentimentul de mulţumire, la cel de intrigă, deoarece credea că nu este apreciat aşa cum trebuie.

A început cu înfiinţarea Junimii în 1860, împreună cu cei care îi erau prieteni: I. Negruzzi, Petre P. Carp, V. Pogor şi Th. Rosetti. A urmat, peste puţin timp, implicarea în cariera de avocat, iar în 1867 a înfiinţat revista Convorbiri literare. A dus o viaţă plină de activităţi, reprezentând noua gene­raţie, una junimistă, care i-a îngăduit o orientare cu totul nouă asupra vieţii culturale şi sociale româneşti. Cu paşi repezi, s-a avântat în cariera de critic literar, una care a semni­ficat ruptura de generaţia anterioară, permiţându-i să se afirme celei de acum. Astfel, pentru Maiorescu începe o selecţie a adevăratelor valori pe baza unor criterii estetice, şi asta pentru că în acea perioadă, o mare afluenţă de poeţi şi prozatori începeau să se afirme.

Criticul literar avea să-şi împartă viaţa între activitatea politică, univer­sitară, de avocat şi cea de critic literar. Dar, în ciuda contribuţiilor aduse în aceste domenii, i s-au adus o serie de reproşuri. În primul rând, criticile pentru Maiorescu veneau pentru că nu s-ar fi dedicat complet literaturii, deşi opera lui contribuie la una dintre cele mai înfloritoare perioade ale literaturii române: perioada marilor clasici.
În 1862, pe când număra 22 de primăveri, Maiorescu îşi lega destinul cu cel al Clarei Kremnitz, pentru ca peste un an, la 28 martie, să se nască Livia, fiica celor doi. În continuare, omul politic, s-a străduit să înscrie o Românie recent formată în urma Unirii din 1859, într-o viaţă culturală şi politică de nivel european.

La vârsta de 22 de ani, Maiorescu a devenit profesor universitar la Iaşi, urmând ca mai departe, să îşi treacă în cont distincţiile de decan şi rector, academician–membru al Academiei Române, deputat şi ministru. Însă, în 1864, din cauza unui proces intentat de adversarii politici care îi aduseseră mai multe calomnii, Maiorescu este suspendat din toate funcţiile. I se va face dreptate un an mai târziu, când un verdict de achitare avea să-l scape pe Maiorescu de nelegiuirile care i se comiseseră. În viaţa personală a urmat divorţul de Clara, după care s-a căsătorit cu Ana Rosetti. Se pare că prin firea pe care o căpătase, începuse să se distanţeze de vechii prieteni, primind din când în când vizitele lui Carp, dar şi prietenia lor ajunsese la ruptură. Iar Carp avea şi el vina lui, şi asta pentru că prin gesturile pe care le făcea, îi plăcea să se deosebească de ceilalţi, cu singura ten­dinţă de a-i fi subliniată înalta perso­nalitate.

Maiorescu nu agrea deloc compor­tamentul caste­lanului de Ţigăneşti, aşa că s-au rezumat doar la o prietenie în care existau respectul şi stima, dar nu şi confesiunile intime. Îl mai avea aproape pe Iacob Negruzzi, unul dintre fon­datorii Junimi, cel care îi era şi cumnat. Avea, însă, o problemă şi cu acesta. Nu-i vedea vreo strălucire nici ca scriitor, nici ca om politic, ba mai mult, începea să-i găsească numai defectele.
A urmat o altă perioadă din viaţa lui Maiorescu în care, deşi încetase de mult magistratura de critic literar, nu renunţase la cea de mentor literar. Era interesat de tot ce se întâmplă în viaţa literară, îşi continua activi­tatea la “Convorbiri literare”, şi venise momentul să fie preocupat de “Sămănă­torul” lui Iorga şi de “Lucea­fărul”.

În 1903, lăuda prestaţia lui Iorga, a lui Scurtu, Bianu sau Chendi, făcând posibilă, mai apoi, apariţia unor nume mari ale literaturii române ca Eminescu, Caragiale sau Creangă. Dar, a venit o vreme în care bătrâneţea nu-i mai permitea să fie ca înainte. Semnele acesteia îşi făceau apariţia în sep­tembrie1899, când mâna dreaptă începea să capete un tremur accen­tuat, lucru care ajunsese să îl sperie: “mâna îmi tremură iar la scris; primul simptom adevărat de bătrâneţe.”, nota criticul în jurnal, conform scriitorului Z. Ornea, în cartea “Viaţa lui Titu Maiorescu”, volumul 2.
Spre sfârşitul vieţii, Maiorescu era văzut, potrivit aceluiaşi Z. Ornea, ca un om încrâncenat, nemilos şi neîndurător cu cei din jur. Mai mult, ajunsese la o vârstă la care îi privea pe cei din preajmă cu “infinită acreală dispreţuitoare”, iar cei pe care îi crease, îi vedea ca pe stafii ale propriei perso­nalităţi. Maiorescu izbutise multe în viaţă, însă, în ciuda prodigioa­sei cariere, se spune că a fost un om nefericit. Şi-a trăit ultimii trei ani de viaţă în singurătate, în casa unei nepoate, acolo unde era ajutat de o secretară, dar, în acelaşi timp, chinuit de boală şi de război. A sfârşit ca perso­nalitate politică, la 18 iunie 1917, fiind în conflict cu majoritatea opiniei publice, din cauza atitudinii sale antiantantiste.

17 iunie 1473 – manuscrisul și miniaturile; 20 noiembrie 1487 – ferecătura

Dimensiuni: manuscrisul 24 X 35 cm.; ferecătura 25 X 37 cm.

Proveniență: scris și miniat din porunca lui Ștefan cel Mare, de către ieromonahul Nicodim, la Mănăstirea Putna, pentru Mănăstirea Humorului; ferecat, din porunca aceluiași voievod, în Mănăstirea Humorului.

Istoricul circulației: Reconstituind, pe temeiul unor însemnări din paginile sale ori al unor documente aferente, itinerariul parcurs de acest Tetraevanghel de-a lungul veacurilor, asistăm la o adevărată odisee: în 1473 este dus de la Putna la Humor; în 1538, pentru a nu cădea pradă invaziei lui Soliman Magnificul, este trimis în Transilvania, la Cetatea Ciceului, aflându-se, vreme de trei ani, în grija lui Petru Rareș, refugiat aici după înfrângerea sa de către turci; în 1541 Petru Rareș îl ia cu sine la Constantinopol, de unde – redobândind domnia – îl aduce, în același an, „la preaslăvita cetate de scaun Suceava” iar de aici, tot în același an, îl trimite îndărăt la Mănăstirea Humorului; în 1653 cazacii lui Timus Hmelnițki pradă Moldova, luând – printre multe altele – și Tetraevanghelul de la Humor; în același an, prețiosul manuscris este smuls cazacilor de către ostenii generalului transilvănean Ioan Kemeny, veniți în ajutorul logofătului Gheorghe Ștefan, uzurpatorul tronului lui Vasile Lupu; ajungând domn al Moldovei, Gheorghe Ștefan răscumpără cartea de la generalul Kemeny, restituind-o Mănăstirii Humorului la 25 septembrie 1657, unde va rămâne vreme de peste un veac. După răpirea Bucovinei în 1775 și, mai ales, după exproprierea și desființarea mănăstirilor și schiturilor bucovinene de către imperialii austrieci, în anul 1783, cartea dispare din nou de la Mănăstirea Humorului; în septembrie 1881, cu prilejul unei vizite în Bucovina, episcopul Melchisedec o redescoperă la Mitropolia din Cernăuți, făcând apoi o ampla comunicare, în cadrul Academiei Române, referitoare mai ales la miniatura cu portretul lui Ștefan cel Mare, care a generat îndelungi discuții asupra „chestiunii adevăratului chip al marelui voievod”; la cererea episcopului și a lui Ion Ghica, Mitropolia din Cernăuți trimite Academiei Române, spre cercetare nemijlocită, Evangheliarul, care ajunge mai întâi la Iași, apoi la București, în dimineața zilei de 27 noiembrie 1881; după mai multe săptămâni de examinări și de noi dezbateri, cartea este restituită, pe la începutul anului următor, îndărăt Mitropoliei din Cernăuți; ea va trece apoi, prin 1937, la Muzeul arhidiecezan din același oraș. În anii 1940 – 1948, ajunge printre odoarele Mănăstirii Dragomirna, iar între anii 1948 – 1957, este expus în muzeul aceleeași mănăstiri, în 1957, prestigiosul Evangheliar este detașat la București, pentru a figura în expoziția documentar-artistică organizată de Muzeul de artă al Republicii, cu prilejul aniversării a 500 de ani de la urcarea lui Ștefan cel Mare pe tronul Moldovei, după care, în același an, este adus și expus în Muzeul Mănăstirii Putna unde fusese caligrafiat cu aproape jumătate de mileniu în urmă. Câțiva ani mai târziu, îl găsim menționat în Catalogul expoziției L’Art Byzantin, art europeen (Neuvieme exposition sous l’egide du Conseil de l’Europe), organizată în 1964 la Palatul Zappeion din Atena, fără să avem însă certitudinea că a participat efectiv la această grandioasă expoziție, deoarece în procesul verbal de restituire a obiectelor împrumutate de la Putna, pentru expoziția de la Atena, este menționat Tetraevanghelul din 1507, care nu apare în catalog, pe câtă vreme col din 1473, care apare în catalog la nr. 331, nu este menționat (Cf. Arhiva Mănăstirii Putna, ds. 1/1964, „Diferite corespondențe”, f. 300). în aprilie 1971, cartea este luată în custodie la Muzeul de istorie al R. S. România. În locul ei, la Putna, este expus un facsimil executat la Muzeul de artă al Republicii, în anul 1973, de către graficianul D. Dănăilă. Filele și ferecătura acestui facsimil sunt cu l cm. mai mici față de original.

Capodoperă a genului, Tetraevanghelul din 1473, executat de ieromonahul Nicodim la Mănăstirea Putna, conține 278 file de pergament, in folio, scrise în limba slavonă, cu excepția primei și ultimei file, care sunt complet albe. Tot albe au rămas, reoto, filele 2, 80, 128 și 207. Textul este caligrafiat, în litere semiunciale, cu cerneală neagră, alternată pe alocuri cu cerneală de aur, și este distribuit pe câte două coloane a 26 de rânduri fiecare, în filele 2 – 5, 78 – 79, 126 – 127, 205 – 206, 207 – 271 și 276 verso, și pe câte o singură coloană, în plină pagină, a câte 20 de rânduri fiecare, în toate celelalte file. Deasupra fiecărei coloane din stânga, de la filele 2, 78, 126 și 205 recto sunt mici frontispicii florale, colorate în roșu, albastru și aur, iar paginile de titlu ale Evangheliilor propriu-zise sunt împodobite cu frontispicii somptuoase în decorul cărora se combină ingenios cercuri înlănțuite, împletituri și stilizări vegetale realizate în aur și cerneluri albastre, roșii, verzi și brune. Titlurile înseși sunt scrise cu litere capitale de aur, iar inițialele capitolelor sunt bogat ornate cu vreji împletiți și înflorituri delicate, trasate, de asemenea, în aur și în cerneluri policrome. Așa – numitele Zaceale, adică începuturile pericopelor evanghelice, sunt însemnate pe margini, întotdeauna, cu cerneală roșie.

Evangheliile de la Luca și de la Ioan se încheie, la filele 204 verso și, respectiv, 265 recto, cu câte un cul-de-lampe în roșu, verde, albastru și aur. Pe fila 277 recto figurează un tabel în chenar de linii policrome împletite, având la mijloc o coloană verticală, sugerată în linii aurii, roșii și albastre, cu capitel și postament tronconice.

Orânduite în succesiunea consacrată de Noul Testament, adică de la Matei, de la Marcu, de la Luca și de la Ioan, fiecare Evanghelie este precedată de chipul autorului ei, miniat în plină pagină, stând și scriind ori ascultând vocea tainică a Duhului Sfânt, într-un decor arhitectural mai amplu sau mai sumar sugerat. Trăsăturile lor sunt expresive și puternic individualizate, concentrate sau inspirate, în deplin acord cu momentul pe care îl trăiește fiecare în parte. Chenare largi, somptuoase, decorate cu stilizări fitomorfe și geometrice, încadrează cele patru scene ale căror fonduri de aur potențează cromatica lor vie, de o inegalabilă prospețime.

Încununând strălucita tradiție miniaturistică inaugurată de Gavrii Uric la Mănăstirea Neamțu, pe vremea domniei lui Alexandru cel Bun, Tetraevanghelul din 1473 al ieromonahului Nicodim își datorează însă gloria nu numai virtuților sale artistice, unanim recunoscute, ci și faptului că în cuprinsul acestuia – la fila 266 verso – este zugrăvit faimosul portret votiv al lui Ștefan cel Mare, considerat drept cea mai veridică imagine a marelui voievod. Reprezentat în postură de donator, îngenunchiat la picioarele Fecioarei, care tronează, alături de fiul ei, pe un jilț de lemn sculptat, voievodul îi oferă lui Iisus, cu amândouă mâinile, Tetraevanghelul executat din porunca sa. Portretizat la vârsta deplinei – maturități, Ștefan are chipul rotund și energic, ochii albaștri și ageri, sprâncenele groase și arcuite, nasul drept, mustața plină, pletele blonde și ondulate, fruntea înaltă și boltită. Poartă pe creștet o coroană măreață, de aur, cu cinci fleuroni și caboșoane albastre și roșii. Este înveșmântat într-o mantie largă și scurtă, fără mâneci, de factură occidentală, confecționată dintr-un brocart roșu presărat cu flori galbene, de aur. Pe sub mantie poartă o tunică de catifea, tot roșie, cu mâneci lungi și strimte, strânsă în talie cu un cordon negru. Cizmele sunt de asemenea roșii, iar pantalonii i se mulează pe pulpe. Fondul scenei este de aur la registrul Fecioarei cu Pruncul și de culoare verde-oliv la registrul lui Ștefan, iar vizavi de voievod, pe o suprafață ceva mai mare decât cea ocupată de el, pergamentul se prezintă complet alb, lăsând impresia că nu a fost pictat niciodată, întreaga compoziție este încadrata într-un chenar dreptunghiular, decorat cu stilizări florale roșii și negre, parțial degradate.

Dăruit Mănăstirii Humorului în 1473, Tetraevanghelul este legat în 1487 în ferecaturi de argint aurit, decorate cu reliefuri figurative realizate în tehnica au repousse (prin ciocănire). Pe prima copertă este înfățișată scena Pogorârii lui Iisus la iad, cunoscută și sub numele de Anastasis sau învierea. Preamărit în glorie de raze, Mântuitorul sfarmă sub picioare porțile iadului, întinzând mâna dreaptă lui Adam și pe cea stingă Evei pentru a-i salva. El este însoțit de Ioan Botezătorul, care se află în stingă sa, împreună cu alte patru personaje, și de regii prooroci David și Solomon, urmați de încă două personaje, în partea opusă. Un chenar dreptunghiular, decorat cu motive florale, încadrează medalionul oval în care este înscrisă scena, iar patru caboșoane de ametist, de asemenea ovale, marchează cele patru colțuri ale chenarului. Sus și jos, în câte două rânduri paralele, situate deasupra și dedesubtul chenarului este înscrisă pisania ferecăturii, cu litere chirilice, în limba slavonă.

Pe a doua copertă este figurată Adormirea Maicii Domnului, în jurul catafalcului, pe care zace Fecioara, sunt dispuși cei doisprezece Apostoli, iar la centru și mai sus de ei, modelat într-o mandorlă ovală, Iisus ține în brațe sufletul mamei Sale transfigurat ca prunc, întreaga scenă este plasată într-un câmp floral, având în fundal o colonadă. Decorațiile chenarului marginal, de formă dreptunghiulară, reprezintă motive vegetale pe toate laturile sale și cercuri înlănțuite numai pe laturile de sus și de jos. Colțurile chenarului sunt marcate de patru protuberante stelare, scoase în relief din metalul ferecăturii prin aceeași tehnică a ciocănitului. Cele două coperte se încheie la cotor printr-un sistem de împletituri metalice, străbătute de vergele, ornamentate cu numeroase butonașe, asemănătoare unor flori de nituri.

Inscripții și însemnări: pe fila 265 verso este caligrafiat textul de danie în limba slavonă, încadrat în chenar liniar cu sugestii florale, trasate în roșu, albastru și aur: „Binecredinciosul și de Hristos iubitorul țar, Io Ștefan voievod, domnul Țării Moldo-Vlahiei, a dat să se scrie acest Tetraevanghel cu mâna ieromonahului Nicodim și l-a dăruit mănăstirii de la Humor, întru pomenirea sufletului său și al părinților săi și al copiilor săi, egumen fiind aitunci popa Gheorghe, și s-a sfârșit în luna iunie 17, în anul 6981 (= 1473)”. Pe prima copertă este bătută, în câte două rânduri sus și două jos pisania ferecăturii în limba slavonă: „Io Ștefan Voievod, cu mila lui Dumnezeu domnul Țării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, a ferecat această Evanghelie în mănăstirea de la Humor, în anul 6995 (= 1487), noiembrie 20”. Pe verso celei de a șaptea file a cărții se află o însemnare, scrisă, probabil, în anul 1541 de ieromonahul Paisie, egumenul Mănăstirii Humorului, din care aflăm știri emoționante referitoare la vicisitudinile prin care a trecut acest Tetraevanghel de-a lungul veacurilor: „în anul al 46-lea peste 7000 (adică în 1538), s-a întâmplat să se ridice împăratul turcesc (Soliman Magnificul), cu toată țara sa, cu părțile de răsărit și cu cele tătărești și cu cele muntenești asupra acestei biete Țări a Moldovei în zilele domnului Petru (Rareș) voievod. Și s-a înspăimântat, toată țara, iar noi călugării din Humor, din cauza groazei ce cuprinsese țara, am trimis acest tetraevanghel în Țara Ungurească, la Cetatea Ciceului. Și când i s-a întâmplat domnului Petru voievod să iasă din domnie, el trecu în Țara Ungurească și ajunse la Cetatea sa Ciceul și a găsit acest tetraevanghel acolo și luîndu-l la sine, în mâinile sale, îl ținu el atâta timp cât a stat la Cetatea Ciceului și când s-a dus în Țara Turcească a luat pre acesta iarăși cu sine la Țarigrad (= Istanbul) și a ținut și acolo în mîinile sale această sfântă evanghelie. Petrecând multă vreme în Țara Turcească, s-a milostivit Dumnezeu și Preacurata lui Maică și a dăruit lui coroana domniei, ca să fie iarăși domn în Țara Moldovei și al creștinilor și a venit cu turcii și a luat sceptrul, adică steagul Țării Moldovei și a venit cu bine la preaslăvita cetate de scaun, Suceava. Și a dait iarăși acest sfânt tetraevanghel sfintei Mănăstiri Humorului pentru sufletul său și pentru sufletul părintelui său Ștefan voievod cel Bătrân, egumen fiind pe atunci Paisie ieromonahul, cel care l-a trimis la Ciceu”. Sunt relatate într-o altă însemnare, de pe fila 2 verso, dictată, s-ar părea, de voievodul Gheorghe Ștefan, noi și dramatice întâmplări petrecute cu peste un secol mai târziu: „în curgerea anului 7162 (= 1654), a venit Timus Chmelniski cu cazacii aici în Țara Moldovenească (evenimentul a avut loc, de fapt, în 1653), fiind doamna lui Vasile (Lupu) voievod închisă în Cetatea Sucevei, până ce Timus Chmelniski, care era ginerele lui Vasile Voievod, a venit cu ostile sale ca s – o scoată din Cetatea Sucevei. Și în acest timp a prădat și a ars bisericile și mănăstirile, a bătut și sfânta Mănăstire Humor, cu toate odoarele foarte frumoase, podoabele și odăjdiile ei și nimic n-a mai rămas din averea sfintei mănăstiri. Și s-a întâmplat să cadă și acest sfânt tetraevanghel în mâinile cazacilor, Într-acesta (adică între timp), cu ajutorul lui Dumnezeu am venit noi cu ostile noastre și cu ale lui Io Gheorghe Racoți, Maria sa prințul Ardealului și în toiul luptei cu cazacii îl luară ostile ungurești de la cazaci și ajunse acest tetraevanghel în mâinile marelui general cu numele Kimin Ianaș (loan Kemeny), iar de la Maria sa l-am răscumpărat Io Gheorghe Ștefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Țării Moldovei și iarăși domnia mea s-a milostivit și a dat acest sfânt tetraevanghel iarăși în sfânta mănăstire mai sus scrisă, Humor, să fie pomenirea domniei mele și ajutor când voi avea nevoie de ajutor, pentru iertarea păcatelor. Acum cînd l-am răscumpărat, în cursul anilor de la Adam 7165 (= 1657), luna septembrie 25 zile”. Pe drept cuvânt aceste însemnări au fost apreciate de unii cercetători ca „pagini de cronică rupte din istoria Moldovei”.

Observații: Figura lui Ștefan cel Mare s-a bucurat, neîndoielnic, de o impresionantă iconografie antumă, dar vremurile au fost necruțătoare cu cele mai multe dintre portretele sale. Incendii, jafuri și cutremure le-au distrus pe cele originare din biserica Mănăstirii Putna; păgânii le-au profanat și le-au deteriorat pe cele de la Pătrăuți și de la „Sf. Ilie” din Suceava; pictura originală de la „Sf. Nicolae” din Rădăuți a fost afectată ele intervenții ulterioare prin suprapuneri, iar biserica din Milișăuți – Badeuți, considerată „una dintre cele mai izbutite realizări de arhitectură și pictură din vremea marelui voievod”, a fost pur și simplu dinamitată și aruncată în aer de către austrieci în timpul primului război mondial.

Sunt însă și tablouri votive, broderii și cărți manuscrise în care chipul lui Ștefan cel Mare s-a păstrat așa cum a fost, așa cum l-au văzut și l-au transfigurat artiștii vremii sale. Ne referim în primul rând la miniatura din acest faimos Evangheliar de la Humor și la fresca votivă de la Voroneț, la basorelieful în piatră de la Mănăstirea Vatoped – Athos, din 1496, la dvera din 1500 de la Putna și la epitrahilul de la Dobrovăț – toate contemporane voievodului – dar și la pictura votivă din această ultimă ctitorie, care, deși zugrăvită cu aproximativ un sfert de secol mai târziu, ne-a transmis întocmai chipul său. Peste acestea, însă, vicisitudinile istoriei au făcut să se aștearnă, o vreme, zăbranicul greu al uitării. Astfel se explică faptul că, după restaurarea Mănăstirii Putna de către mitropolitul Iacov, spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, punîndu-se problema executării unui portret al lui Ștefan cel Mare – pentru acest lăcaș – se ajunge la plăsmuirea unei imagini fanteziste. Este vorba de portretul, în ulei pe pânză, din turnul porții de la Putna, a cărui inscripție românească, cu litere chirilice, precizează că a fost lucrat „de smeritul Vasile Popovici din târgul Sucevei, la leat 1797, februarie 28”, pretinzând, totodată – în termeni categorici – că „acesta iaste chipul lui Ștefan voievod, fiul lui Bogdan voievod cel Bătrân, care au domnit în pământul Moldovei 47 de ani (…), scos după alt chip foarte vechi din zilele măriei sale, în anii de la Hristos 1456” (sic!). Eroul este închipuit aici în nimb de raze, cu figura prelungă și ascetică, încadrată de plete bogate și de barbă, peste care se arcuiesc mustățile, de asemenea prelungi. Pe cap poartă o coroană imensă, cu podoabe abuzive, de tip bizantin, nemaiîntălnită în nici una din imaginile sale autentice. La toate acestea, adăugăm observația că în 1450, Ștefan încă nu era domn și nu putea să aibă mai mult de 20 – 25 de ani, or personajul din acest portret, „scos” după cel inventat de zugravul Popovici, este trecut cu mult peste această vârstă.

Mistificarea, nu numai că a prins, dar s-a dovedit a fi și deosebit de fecundă, proliferând, la rândul ei, altele. Un pictor din Cernăuți, pe nume Spulak, execută după această plăsmuire un nou Portret al lui Ștefan cel Mare, la fel de fantezist, dar de proporții mai mari, existent de asemenea la Mănăstirea Putna; inspirându-se din ambele, dar și dintr-o litografie executată de Gh. Asachi pe la 1822, după același „izvor” putnean, Constantin Lecca pictează în 1830 o imagine înrudită cu ele, aflătoare acum la Pinacoteca ieșeană. Lucrurile se amplifică în anii premergători Unirii Principatelor Române, când caimacamii Theodor Balș, antiunionist învederat, încercând să facă din Ștefan cel Mare un simbol al separatismului, al „autonomiei Moldovei”, se hotărăște să-i ridice un monument la Iași. Însărcinat cu întocmirea documentației, Gheorghe Asachi revine la aceleași portrete de la Putna, dar și la Milisăuți – Badeuți, unde, peste tabloul votiv original, degradat în bună măsură, un zugrav de la Șiret, din veacul trecut, îl pictase pe Ștefan „așa cum crezuse el”, adică din imaginație și cu barba cât mai mare…

Theodor Balș moare însă pe neașteptate, în 1857, și planul sau este părăsit pentru o vreme. După doisprezece ani moare și Gheorghe Asachi, dar schițele și proiectele întocmite de el, având ca temei „documentația” amintită, rămân și continuă să fie popularizate prin diverse publicații. Când episcopul Melchisedec redescoperă la mitropolia din Cernăuți Evangheliarul de la Humor, cu adevăratul chip al marelui voievod, imaginea lui Ștefan răspândită de Asachi și de alți cărturari ai vremii începuse a prinde rădăcini în conștiința publică. Așa se face că, prezentându-și la Academia Română memoriul asupra celebrului manuscris, în ședința ordinară din 13 noiembrie 1881, episcopul Melchisedec a trebuit apoi să-și demonstreze descoperirea cu facsimile și copii executate de pictorul Epaminonda Bucevschi după mai multe portrete – pictate și brodate – ale lui Ștefan cel Mare, existente prin vechile mănăstiri din Moldova, iar în ultimă instanță și cu Evangheliarul original. Discuțiile privind autenticitatea imaginii descoperite, la care au participat somități ale vremii – ca Ion Ghica, Titu Maiorescu, Vasile Alecsandri, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Nicolae lonescu, V. A. Urechia, Grigore Tocilescu, Dimitrie Sturdza, lacob Negruzzi, Epaminonda Bucevschi ș. a. – s-au prelungit de-a lungul a șapte ședințe, care au avut loc la Academie în zilele de 13, 20, 27 și 28 noiembrie 1881; 11 și 18 decembrie, același an, și 24 ianuarie 1882. Cu excepția lui Hasdeu, care continua să susțină plăsmuirea lui Asachi și pe aceea de la Milisăuți – Badeuți, toți participanții la dezbateri au fost de acord, din capul locului, că miniatura îl reprezintă pe Ștefan cel Mare. Hasdeu însă a opinat la început că personajul reprezentat aici este Petru Rareș, că această miniatură trădează altă mână decât aceea care a executat chipurile Evangheliștilor și că ea este o ilustrare a însemnării de la Petru Rareș, în care se spune că acest voievod „a ținut în mâinile sale” Evangheliarul așa cum se vede, altminteri, în mult discutata miniatură. Ulterior, pus în fața adevăratului chip al lui Petru Rareș, precum și a altor imagini votive, neîndoielnice, ale lui Ștefan cel Mare, prezentate în copii de Epaminonda Bucevschi, a cedat și Hasdeu, conchizând că „chestiunea a făcut un pas decisiv”.

Deși a devenit celebră, larg răspândită prin reproduceri, copios descrisă, mult comentată și unanim admirată, miniatura votivă din Tetraevanghelul de la Humor rareori a fost analizată sub raport compozițional – istoric și niciodată, după câte știm noi, din punct de vedere tehnic, radiologie și chimic. Aproape toți cercetătorii, fascinați de figura atât de vie a marelui voievod, au neglijat unele aspecte ale acesteia, care, așa cum se prezintă în momentul de față, la registrul inferior, îngăduie câteva ipoteze dintre cele mai interesante.

Este vorba de zona albă din partea dreaptă, de jos, a miniaturii, care, pentru echilibrul compoziției, reclamă imperios prezența unui personaj. Se pune, prin urmare, problema dacă acest personaj a fost zugrăvit vreodată și a dispărut ulterior, sau a lipsit din capul locului. Dacă a fost, cine putea să fie acesta? Chestiunea a suscitat discuții mai întâi în cadrul ședințelor din 1881 și 1882 de la Academia Română, când s-a conchis în unanimitate că locul respectiv nu a fost pictat niciodată și că acolo urma să figureze fie Maria de Mangop, fie Maria Voichița ori, poate, o inscripție care, din motive necunoscute, nu a mai fost scrisă. S-a opinat, așadar, atunci că scena votivă a evangheliarului a rămas neterminată.

După aproape un secol de Ia aceste discuții, reluând problema, Teodora Voinescu emite fugitiv prezumția că partea albă a miniaturii ar indica „intenția artistului de a echilibra compoziția prin reprezentarea acolo a unui personaj care să completeze tipul piramidal în care a fost concepută scena”. Deci, și după opinia sa, zona albă reprezintă un loc rezervat care nu a mai fost ocupat și nicidecum un loc ocupat inițial și degajat ulterior dintr-o cauză ori alta. Nu este verosimil însă ca într-un manuscris miniat atât de somptuos, comandat de Ștefan însuși – în miezul vieții lui – să fi rămas nefinalizată tocmai compoziția votivă. Simpla examinare cu ochiul liber nu poate conduce la constatarea unor urme de culoare în porțiunea respectivă, dar existența unor suprafețe de pergament fără culoare, în interiorul zonei pictate din imediata apropiere a porțiunii albe, atestă un proces de degradare care a înaintat dinspre dreapta spre stânga și s-a oprit, la un moment dat, din fericire, exact în preajma voievodului, care a scăpat intact.

Că această zonă a fost pictată inițial și degradată ulterior, o mărturisește și chenarul compoziției, care, așa cum se prezintă acum pe laturile porțiunii albe, trebuie considerat ca un lucru făcut și degradat, iar nu ca unul început și nefinalizat, deoarece miniaturistul nu avea nici un motiv să-l lase în această stare, chiar dacă admitem ipoteza că intenționa să introducă ulterior în compoziție un personaj pentru a întregi structura sa piramidală. Dar, nu vedem, în primul rând, de ce ar fi fost necesar ca acest personaj să fie integrat ulterior în compoziție, când lucrul era foarte posibil încă de la început, și, în al doilea rând, se impune să subliniem că o asemenea operație, într-o lucrare comandată de Ștefan cel Mare, nu putea rămâne la discreția artistului.

După opinia noastră, întemeiată nu numai pe analiza logică a compoziției de care ne ocupăm și a împrejurărilor istorice în care a fost elaborată, ci și pe exemplele altor imagini votive din epocă, în zona albă din această miniatură a fost zugrăvit din capul locului un personaj, care nu putea să fie decât un membru al familiei voievodului și care s-a șters cu vremea sub influența unor factori de microclimat nefavorabili sau, poate, în urma unui atac biochimic. Se impune mai ales ultima supoziție, deoarece procesul degradării nu a pătruns absolut deloc în suprafețele pictate cu aur, material, cum bine știm, insensibil la asemenea atacuri.

Întrebându-ne acum cine anume putea să fie personajul cu desăvârșire dispărut, se ivesc mai multe răspunsuri, desigur, ipotetice. Dacă miniaturile au fost terminate – așa cum se crede – o dată cu manuscrisul, adică în 1473, personajul respectiv nu putea fi altul decât Alexandru, cel mai mare dintre fiii cunoscuți și recunoscuți ai voievodului, sau, poate, mult mai sigur, soția sa, Maria de Mangop, doamnă din neamul împărătesc al Paleologilor, cu care Ștefan se căsătorește în septembrie 1472, adică exact în perioada începerii lucrului la acest manuscris și pe care, din considerente protocolare lesne de înțeles, trebuia s-o includă într-o asemenea compoziție votiva.

Un anumit detaliu, însă, ne-ar permite să presupunem că miniaturile au fost executate mai târziu, adică după ferecarea manuscrisului în 1487, deoarece evangheliarul pe care îl oferă Ștefan cel Mare lui Iisus, în compoziția discutată, este ferecat, în acest caz, personajul dispărut nu putea fi altul decât Maria – Voichița, ultima soție a voievodului, cu care se căsătorește încă din vara anului 1478. Decorațiile de pe ferecătura cărții din miniatură nu seamănă însă cu cele de pe ferecătura din 1487, ceea ce ne face să credem că până la această dată manuscrisul a fost legat provizoriu în scoarțe de argint aurit, încrustate cu pietre prețioase și emailuri colorate, dar fără nici un fel de reprezentări figurative, ciocănite sau gravate. În acest caz trebuie să revenim la prima ipoteză, în special la Maria de Mangop – către care înclinăm cel mai mult – și să admitem că personajul dispărut ea a fost.

Reconstituirea întregii imagini, cu concursul îndatoritor al graficianului Ludwig Dombrovsky, ne demonstrează că aceasta se integrează organic în ansamblul compoziției, întregându-i, într-adevăr, structura piramidală (a se vedea rev. „Cronica”, Iași, anul XV, nr. 4 (782) din 23 I 1981).

Sf. Evanghelist Marcu

Evanghelia după Matei.

Sursa imaginilor: stefancelmare.ro

Însemnarea copistului.

„Binecinstitorul și de Hristos iubitorul domn Io Ștefan voievod, domn al Țării Moldovlahiei, a dat de s-a scris acest Tetraevanghel cu mâna ieromonahului Nicodim și l-a dăruit mănăstirii care se află la Homor, să fie pomană pentru sufletul său și al părinților săi și al copiilor săi.
Era egumen pe atunci preotul Gherondie.
S-a sfârșit în luna iunie 17, în anul 6981 [1473].”

Început și încheiat cu proiecții sold out, Festivalul Internațional de Film Transilvania a bifat noi recorduri în istoria sa de 16 ediții. Pentru a urmări cele 225 de filme din 53 de ţări, spectatorii au achiziționat peste 90.000 de bilete, cu aproape 14% mai multe decât la ediția anterioară. De o creștere importantă au avut parte și vânzările online, 38.9% din totalul de bilete fiind cumpărate astfel, cu 13.72% mai mult decât în 2016.

Numărul total de participanți – incluzându-i pe cei prezenți la proiecțiile gratuite în aer liber, workshop-uri, lansări, expoziții, dezbateri – se ridică la 130.000. Peste 1200 de invitați români și străini au sosit la Cluj în cele zece zile de festival.

Recordul absolut pentru o singură proiecție, în toată istoria festivalului, e deținut de Afacerea Pigot, proiectat în Piața Unirii în prezența lui Alain Delon, pentru care s-au vândut 3.312 bilete. Deschiderea festivalului, cu Regele Belgiei, a fost și ea marcată de un număr record de participanți, peste 3000. De asemenea, Castelul Banffy de la Bonțida a găzduit peste 2000 de spectatori la Cine-concertul Metropolis, un record pentru evenimentul Week-end la Castel.

În topul celor mai vizionate filme se află și Povestea iubirii (3000 de bilete), Nebune de fericire și Dumnezeu să ne ierte, filmul de închidere, ambele cu mai mult de 2000 de spectatori în Piața Unirii.
Numărul de evenimente sold out a înregistrat un nou record: pentru 27 de proiecții și evenimente speciale, biletele s-au epuizat rapid. Printre acestea, sesiunile din Doom Room – instalația din cadrul InfiniTIFF, cine-concertele din biserici, evenimentele gastronomice din Film Food, câștigătorul Ursului de Aur, Despre trup și suflet, și Regii manelelor.

Filmele românești au umplut și ele sălile: premiera mondială Breaking News (r. Iulia Rugină), documentarul Planeta Petrila (r. Andrei Dăscălescu) și Inimi cicatrizate (r. Radu Jude), câștigătorul Premiului Zilele Filmului Românesc pentru Lungmetraj.

În ultima zi de festival, „bătălia” s-a dat pe filmele câștigătoare, pentru care locurile s-au epuizat imediat: Familia mea fericită (Trofeul Transilvania), Piatră pe inimă (Premiul pentru regie, Premiul Publicului) și Tărâmul binecuvântat (Premiul special al juriului).
O selecție de filme, inclusiv dintre cele premiate, poate fi văzută între 15 și 18 iunie la Cinema Elvire Popesco, la TIFF București. Programul complet: http://tiff.ro/tiff-bucuresti/program
TIFF 2017 a avut succes și în online. Aplicația mobile TIFF2017 a avut peste 12.000 de utilizatori activi, o creștere de 180% față de anul anterior. Site-ul www.tiff.ro, actualizat în permanență înainte și în timpul festivalului, a fost vizitat de 82.889 de utilizatori, aproape dublu față de 2016, înregistrând 1.012.158 de afișări. Blogul oficial blog.tiff.ro a avut peste 22.699 de afișări în perioada festivalului, 74,4% dintre cei care l-au accesat fiind utilizatori noi. Pagina de Facebook TransilvaniaIFF a transmis live imagini de la sosirea invitaților la Gala de închidere, 54.634 de oameni urmărind momentele de pe covorul roșu, reach-ul organic atingând cifra de 381.744. Clipurile postate pentru această ediție au depășit 1,8 milioane de vizualizări pe Facebook, albumul foto de la deschiderea TIFF a fost văzut de 116.227 de ori, iar imaginile de la întâlnirea lui Alain Delon cu fanii din Piața Unirii au generat cele mai multe reacții, comentarii și share-uri.

De buna desfășurare a evenimentelor s-au asigurat anul acesta circa 400 de voluntari cu vârste cuprinse între 15 și 43 de ani. Unii dintre ei au venit chiar de peste hotare pentru a face parte din echipă. Alături de românii sosiți de la mulți kilometri distanță, s-au implicat în festival voluntari din Franța, Italia, Lituania, Marea Britanie, Moldova și Spania. 50 dintre aceștia au fost nominalizați la titlul de Voluntarul Anului, iar 9 dintre ei vor avea șansa de a lucra la festivaluri partenere.

Celebrul Alain Delon, distins cu Premiul pentru întreaga carieră, a fost impresionat de primire fanilor săi, în Piața Unirii: ,,Am văzut 3.500 de oameni într-o piaţă. Nu sunt generalul de Gaulle, nu sunt preşedintele Republicii. Este impresionant. Mi-a făcut plăcere’’. Și Armand Assante s-a declarat încântat de atmosferă. „Clujul a crescut grozav de mult. La fel şi TIFF-ul. Când am fost prima dată, festivalul era foarte mic, dar acum s-a transformat într-unul de mare amploare. Cât despre oraş, se vede că cineva a investit serios. S-a extins mult. Nu ştiu detalii, dar văd cu ochii mei această schimbare şi cred că va continua să crească”, a subliniat actorul, prezent la premiera mondială The Wanderers (r. Dragoș Buliga).
Un mare admirator al cinema-ului românesc, criticul de film Geoff Andrew, membru al juriului Competiției, încântat și de selecția din acest an, a precizat că „Cinema-ul românesc este unul dintre cele mai interesante din lume. Uneori țările trec printr-o perioadă bună însă, în ultimul deceniu sau poate şi mai bine, România a făcut filme extraordinare cu resurse puţine’’. O altă prezență importantă în juriu, actrița Clotildea Courau a fost la fel de impresionată: „TIFF este foarte bun pentru oraș prin faptul că deschide multe oportunități pentru cineaști. Festivalurile se organizează și în acest scop. Mi-ar plăcea să vin în Cluj, să stau șase-șapte săptămâni, să stau la discuții cu regizori, cu studenți de la cinematografie și să facem planuri. Cu siguranță ar da roade toate aceste întâlniri”.

O altă premieră în istoria TIFF este faptul că Eurimages, Fondul Consiliului Europei pentru co-producții, a acordat Eurimages Co-production Development Award, în valoare de 20.000 de euro, în cadrul programului Transilvania Pitch Stop.

***
Festivalul Internațional de Film Transilvania este organizat de Asociația pentru Promovarea Filmului Românesc și Asociația pentru Festivalul de Film Transilvania.
Cu sprijinul: Ministerului Culturii și Identității Naționale, Centrului Național al Cinematografiei, Primăriei şi Consiliului Local Cluj, Institutului Cultural Român, Consiliului Judeţean Cluj, Programului Europa Creativă – MEDIA al Uniunii Europene
Prezentat de: Staropramen
Sponsor Principal: Raiffeisen Bank
Partener Principal: Mastercard
Mașina oficială: Mercedes-Benz
Sponsori: HBO, MOL România, Samsung Electronics România, Tenaris Silcotub, E-ON, Compania de Apă Someș, Avon, Rețeaua Privată de Sănătate Regina Maria, Persil, McDonald’s, Nespresso, Jameson, Aqua Carpatica, Domeniile Sâmburești, Aegon, UPC, Noumax, Nikon, CSI Romania, Electroglobal, Sykes, Farmec, PMA Invest, Promelek, Vel Pitar, Lecom, Agressione, SDL, Ax Perpetuum
Partener Logistic Oficial: DHL
Co-producători: TVR1, TVR Cluj
Parteneri media: TV5 Monde, Shorts TV, Europa FM, Zile și Nopți, Cinemagia, Cineuropa, Glamour, VIVA!, Unica, Psychologies, Business Review, Cinemap, Vice, Decât o Revistă, Scena 9, Radio România Cultural, Film New Europe, News.ro, A List Magazine, Observator Cultural, Life.ro, LiterNet, Urban.ro, Ziarul Metropolis, Agerpres, Muzzix.ro, AaRC.ro, Umblat.ro, Igloo
Parteneri media locali: Transilvania Reporter, Sinteza, Radio Cluj, Monitorul de Cluj, Ziua de Cluj, Erdely Naplo, Kronika, Făclia, Infotrafic, I Love Cluj, Transindex, Filmtett, I Like Cluj
Partener de monitorizare: mediaTRUST

Pornit în 1973, Cenaclul Flacăra, fenomenul artistic însufleţit de Adrian Păunescu, a sfârşit tragic la Ploieşti, pe 15 iunie ’85. Era spectacolul de muzică şi poezie cu numărul 1.615. Pe 15 iunie, peste 10.000 de oameni, majoritatea adolescenţi şi tineri, s-au strâns pe stadionul din Ploieşti, aşteptând cu nerăbdare începerea Cenaclului. La capătul lui, bilanţul suna strident: 5 morţi şi sute de răniţi!

Cenaclul Flacăra a fost un fenomen cultural, care s-a desfășurat între anii 1973 și 1985, condus de poetul Adrian Păunescu. De la poezia compusă de însuși Adrian Păunescu (uneori și instant, pe scenă) și până la versurile recitate din poeziile poeților consacrați, de la muzica timid îngânată de debutanți anonimi, care urcau pentru prima dată pe scenă și până la unele piese deja cunoscute a unor formații sau grupuri muzicale și a unor soliști deja afirmați, Cenaclul Flacăra a delectat publicul cu muzică, începând de la melodii populare și până la muzica clasică, folk și rock.

La început, spectacolele aveau loc luni după-amiază sau seara în sala Teatrului „Ion Creangă” din București, dar mai târziu s-au făcut turnee în toată țara. Spectacolele aveau loc pe stadioane, întrucât sălile de spectacol deveniseră neîncăpătoare.

Printre cei care au participat au fost: Mircea Vintilă, Doru Stănculescu, Dan Andrei Aldea, Adrian Ivanițchi, Dan Chebac, Valeriu Sterian, Evandro Rosetti, Florian Pittiș, Anda Călugăreanu, Zoia Alecu, Tatiana Stepa, Vasile Șeicaru, Marcela Saftiuc, Alexandru Zărnescu, Ștefan Hrușcă.

Începând cu toaman anului 1980, în cadrul Cenaclului Flacăra a intrat și formația Continental (Nicolae Enache, Nucu Mazilu, Alexandru Zărnescu și Romeo Beianu) care acompania întreg spectacolul, formație cu care s-a scos și singurul disc cu Cenaclul Flacăra. După plecarea lui Nicolae Enache, trupa a luat o nouă turnură. A devenit trupa Flapo (Alex Zărnescu, Romeo Beianu, Jerry Schwartz – formația a încercat mai mulți clapisti, dar niciunul permanent) și acompania majoritatea soliștilor și cantecele de grup. Alexandru Zărnescu a apărut și cu activitate solistică (Dor de Eminescu, Castelul, Dusă-i tinerețea).

Spectacolele au fost interzise în anul 1985, motivul oficial fiind busculada care a avut loc la vechiul stadion Petrolul din Ploiești în timpul unui spectacol, care s-a soldat cu cinci morți (după unele date chiar 9 morți) și câteva zeci de răniți.

O furtună violentă a făcut ca pe arenă să se întrerupă curentul, moment care a produs panică şi haos printre miile de spectatori. O variantă vehiculată e şi aceea că Păunescu ar fi cerut, la un moment dat, închiderea porţilor.

În acea seară, tribunele fostului stadion Petrolul se umpluseră peste capacitate la „Woodstock”-ul românesc. Show-ul începuse la ora 18:00, s-a întins până spre miezul nopţii, când o furtună violentă a declanşat drama.

Un scurt-circuit a făcut ca lumina să cadă şi toată arena să rămână în beznă. Panicaţi, oamenii au început să se înghesuie către ieşirile înguste, cu o capacitate de defluire precară. În busculada generală creată, spectatorii s-au călcat în picioare, în special cei de la tribuna întâi, iar cei aflaţi la baza scărilor au avut cel mai mult de suferit. Din rândurile acelora au rezultat victimele cavalcadei nocturne, al căror număr real a rămas pînă azi necunoscut. Presa comunistă a trecut sub tăcere gravul incident, care a fost imediat muşamalizat de autorităţile vremii. Iar lui Păunescu i s-a interzis să mai organizeze Cenaclul.

6 milioane de spectatori a strâns Cenaclul de-a lungul celor 12 ani de existenţă anterevoluţionară: 1973-1985.

În data de 26 mai 2008, Adrian Păunescu a repornit, tot de la Ploieşti, caravana Cenaclului, în versiune post-revoluţionară. Evenimentul, care a durat circa două ceasuri, a fost găzduit de Casa de Cultură a Sindicatelor, iar la spectacol au participat circa 500 de tineri.

Într-un interviu, Adrian Păunescu declara: „Apăruseră condiţii noi, după 1989, în care a cânta libertatea nu mai era suficient, pentru a da o bătălie pentru drepturile omului. Apărea nevoia de dreptate. Unii oameni vechi cădeau în desuetudine şi se năştea o oarecare poftă de negare a tot ce fusese anterior. Nu era drept să acceptăm toţi, umili, aşa ceva în care prosperau climatul de ură fantastică între oameni, ranchiuna, răzbunarea şi ura. Acestor manifestări, după părerea mea intolerabile, eu le-am opus “Totuşi iubirea”. Ideea de iubire izbăvitoare. În concertul general de personalităţi, mişcări noi, de stiluri vechi resuscitate şi de stiluri noi exprimate cu violenţă, Cenaclul  “Totuşi iubirea” nu a avut (din 1990 încoace) impactul pe care îl merita şi pe care-l avusese Cenaclul Flacăra. Au fost şi chestiuni de management, pe care eu le-am ştiut mai puţin, mie mi se părea că important e ca un fapt să fie valoros şi să fie nevoie de el. Am avut foarte mari spectacole ale Cenaclului “Totuşi iubirea”, încât am putut în ultimii ani să numim efortul nostru Cenaclul “Flacăra – Totuşi iubirea”. S-au remarcat oameni talentaţi, oameni excepţionali chiar, Cristian Buică, de exemplu, Tatiana Stepa, Octavian Bud, Emilian Onciu, Valentin Moldovan, Adriana Margalina, Andrei Păunescu, Mădălina Amon, Valentin Moldovan, Magda Puskas, talente extraordinare! Unele spectacole ale Cenaclului “Totuşi iubirea” şi cu deosebire unele spectacole ale Cenaclului “Flacăra – Totuşi iubirea” au rupt sălile. La Târgu-Mureş, de exemplu, în preziua lui 1 Decembrie 2003, am avut oaspeţi din Serbia, din Muntenegru, din Basarabia, într-o atmosferă ca în vremurile cele mai curate şi bune ale Cenaclului.”