Limba română, limba noastră nu ruginește în nicio toamnă.

Cele mai recente creații sunt citite de către L

Membrii Cenaclului I.L.Caragiale, Ploiești și-au reînceput activitatea cu întâlnirea dedicată zilei de 31 august, Ziua Limbii Române.

uminița Bratu (inclusiv pentru Lecția de poezie), Emilia Petrescu și Ramona Müller. Emilia Luchian ne prezintă o viziune interesantă și originală despre urs, ca spirit, putere și curaj. Ursul celtic pentru șamani reprezenta vindecarea corpului, minții și dezvoltarea spirituală. Spiritul ursului oferă echilibru și sănătate (puterea ursului). Simbolismul unui urs este prezent în multe farmece și coliere. Gheara ursului aduce forță și noroc războinicilor.  În România ursul se regăsește în jocul urșilor, obicei care se practică în ajunul Anului Nou. În Europa de Vest biserica a contribuit în urmă cu aproape un mileniu la detronarea ursului din poziția de rege al animalelor, unde a fost plasat leul. Ursul era pe la noi prăznuit în mai multe zile din an: ”Macaveiul Urșilor” sau ”Împuiatul Urșilor”. 1 august și primele trei zile ale lunii februarie sunt dedicate unor divinități preistorice numite ”Martinii de Iarnă”, patroni ai urșilor. Sunt multe expresii în română legate de Moș Martin, dincolo de celebra ”s-a strâns lumea ca la urs”. Când nu-ți plăcea de cineva, se zicea că-l iubești ”ca ursul pe lup”, iar despre cineva care era obligat să facă ceva ce nu voia se spunea că ”joacă precum ursul”. Sâmbata Ursului era serbată în postul Paștelui, înaintea Blagoveșteniei (25 martie). Femeile țineau Sâmbăta Ursului ca să nu fie atacate în timpul verii, când umblă prin codri după zmeură, afine, mure și altele.

Gabriela Petri ne prezintă și ne analizează programul Universității Populare ”Nicolae Iorga” de la Vălenii de Munte, ediția LXX-a, 13-14 august 2023. Au fost susținute conferințe de către d-na academician G.Filitti, d-nul academician V.Matei și M. Cimpoi. Ziua de luni, 14 aug a fost un regal. Masa rotundă cu tema ”Limba și literatura unui popor-fundamentul identității naționale”.Dezbaterile au fost susținute de d-nul acad Gh. Chivu, V. Matei, M Cimpoi, N. Băciuț. Ei au evidențiat formarea acestei limbi și rezistența ei de-a lungul secolelor; a existat un consens nescris a multor învățați, preoți, cronicari de a menține unitatea limbii române. Dl Cimpoi spunea că nu este in Europa așa o limbă unitară, chiar dc spațiul geografic a fost divizat în țărișoare. Un duș rece a venit din partea lui Ionuț Vulpescu,fost ministru al Culturii atrăgând atenția asupra pericolelor ce planează asupra integrității și corectitudinii lb. române (roengleza, multe cuv împrumutate, chiar dacă ele există cu același înțeles în română, ex. a ”dilita” – delete – în loc de ”a șterge”); pocirea cuvintelor, pendularea între forme, ultimilor/ultimelor; nesiguranță în folosirea lor și sărăcirea vocabularului prin inutilizarea  mullor cuvinte.

Dimitrie Cantemir întruchipează figura celui mai mare umanist din perioada feudală a literaturii române, primul academician și ”primul om de știință român”. Domnitorul Moldovei a fost scriitor, om politic, cărturar, etnograf, enciclopedist, geograf, filosof, istoric, muzician. Personalitatea lui Cantemir a depăşit graniţele Moldovei.  Manuscrisele sale (scrise la Iaşi, Constantinopol, Moscova, Sankt Petersburg), au ajuns în Moscova. Astăzi manuscrisele şi documentele lui Cantemir se găsesc în Moscova şi Sankt Petersburg şi se păstrează în condiţii foarte bune. Scanările manuscriselor şi documentelor aflate în Rusia durează din 2009. Şi vor mai dura, fiindcă mai sunt, în principal, 13 manuscrise aflate la Sankt Petersburg şi 75 de lăzi cu manuscrise şi documente la Moscova.

Acestei manifestări anuale de la Vălenii de Munte ar trebui să i se acorde o mai mare atenție din partea instituțiilor de cultură, dar și promovarea ei ar trebui amplificată pentru a ajunge și la tinerii interesați.

Florin Dochia ne citește din cel mai recent volum de poezii ”Elegii de pe strada mea”, ed. eCreator, 2023.

Suntem doar umbre, sub copaci așteptăm căderea ploii,

căderea îngerilor, căderea imperiilor de mucava peste

iarba în creștere, peste orice ar fi putut fi dacă

libertatea de a fi ar fi existat.

Ar trebui să te refugiezi în celălalt, să te închizi în el

până la plecarea celui binevenit, până la deschiderea

testamentului săucare te va face să plângi pe tronurile

prăbușite în praf și în pulbere, aici, sub copaci,

unde suntem doar umbre, doar umbre suntem și ne iubim

cu patimă neostoită, neostoiți ne iubim ca niște umbre umede

plutind deasupra ierbii în creștere, printre ruinele imperiilor

de mucava, pictate pe cer înainte de căderea ploii,

înainte de căderea îngerilor, înainte de Cădere.

Respectul față de limba română trebuie dovedit prin felul în care scrii și vorbești corect românește.

Se deapănă secvențe din trecutul cenaclului, prilej de reamintire despre oamenii și scriitorii care au făcut parte din Cenaclul I.L.Caragiale, cu implicații sentimentale, dar și intelectuale.

Christian Crăciun simte un pesimism acut, socotind că limba română este abandonată chiar de Academia Română. Doom-ul ar fi trebuit să pună granițe ferme în acceptarea unor englezisme, care nu au ce căuta în limba română, atâta timp cât pentru acestea există corespondente. Problemele identitare ale limbii române trebuie luate foarte serios în calcul. Cazul Gheboasă poartă vina intelectualilor care s-au grăbit să îl laude, expresia subculturii fiind egală cu cea a culturii. Subvalorile sunt promovate ca valori, deoarece se laudă și se încurajează în mod sistematic. ”Literatura română din școli nu mai este ceea ce a fost, dispărând autori consacrați din manuale. Sadoveanu este plicticos, Creangă este dușmanul de clasă pentru că are un limbaj atât de dificil, încât sărmanul copil obosește și îl traumatizează. Limba română este astăzi o limbă pe care o bat toate vânturile și pe care nu o apără nimeni, în primul rând intelectualii și scriitorii. Clasicii trebuie să rămână puncte de referință.” ”În prezent nu mai avem funcționalitatea limbii. În momentul în care valorile nu se mai dezvoltă pe vertical, ci pe orizontală, atunci ai anulat orice fel de literatură și act de cultură. Singurul criteriu valabil este meritocrația.”

A consemnat Ramona Müller, secretar literar al Cenaclului I.L.Caragiale, Ploiești

sub egida Asociației 24PHarte

Nu există patriotism fără patrimoniu.

Editor: Liviu Ioan Manole

Cele mai recente creații aparțin Luminița Bratu, Emiliei Luchian, Doinei Ofelia Davidescu, Adrian Iliescu și lui Gabriel Comanroni.

Ramona Müller aduce un omagiu tinerei poete Adriana Mîrzea, mult prea devreme plecată dintre noi, citind un poem din cartea ei ”Spre Nord” (premiată in 2017 la Concursul Național de Creație Literară ”Vasile Voiculescu”, Buzău).

Mihai Ioachimescu ne recomandă pelicula americană Acolo unde cântă racii (2018), sperând ca într-un viitor apropiat și unul dintre romanele Vioricăi Răduță să fie ecranizat.

Emilia Luchian ne prezintă viața și moarte în diferite mitologii și religii.

Viorica Răduță a debutat cu volumul de versuri Patimi după mine în 1998. A publicat poezie, proză și cronici în revistele Acolada, Ateneu, Argeș, Familia, Luceafărul, Prosaeculum, Spații Culturale, Viața Românească etc. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România, filiala București. Cărți publicate: Poezie: Lipsa la psalmi (2000), Al 13‑lea Iov (2003), Când amintirile, corpuri subtile (2007), Viața de apă pe uscat (2008), Cam toți murim (2010), Mama întreabă dacă stau până seara (2013) Arsura umblă după trup (2018).

; Romane: Înainte de exod (1998), Irozi (2001), Hidrapulper (2007), În exod (Cartea Românească, 2008), Mama mea moarte (2008), În două lumi (Cartea Românească, 2013); Vremea Moroiului (Cartea Românească, 2015), Orașul închis (2017), Un calcan pe Lipscani (2021) Eseuri: Graalul fără Graal (2002), Interpolări și interpolări (2007). A fost profesor de limba și literatura română la Colegiul Național ”Al. Ioan Cuza” Ploiești.

         Scriitorul și criticul literar  Christian Crăciun o cunoaște pe Viorica Răduță de o viață. I-a citit întreaga operă. O consideră unul dintre cei mai puternici scriitori pe care țara noastră îi are, atât din punct de vedere al prozei, cât și al poeziei. Este impresionantă ideea de forță pe care Viorica o redă în scrierile sale prin tăietura frazei, a imaginii și a sentimentului pe care ți-l provoacă. Moartea este o temă referențială, titlurile volumelor de poezii fiind edificatoare în acest sens. Arsura umblă după trup este o carte dedicată tragediei de la Colectiv, scrisă într-o manieră tranșantă, fără iz politic și fără a avea ceva revanșant. Moartea în opera Vioricăi Răduță nu înseamnă jale/jelire, ci o asumarea doliului față de cineva drag și față de existență, o asumarea la nivel spiritual. Fiind un formidabil prozator al locurilor prin faptul că a ”nemurit” trei orașe prin operele ei – Boldești Scăieni (Hidrapulper), Râmnicu Sărat (Orașul închis), Ploiești (Un calcan pe Lipscani).  Primul este  în accepțiunea lui Christian Crăciun un roman extrem de important. Să poți capta spiritul unui oraș într-un volum înseamnă să îl introduci în geografia literară atât ca mediu social, dar și ca mediu uman și fizic. Viorica Răduță este irepetabilă în scrierile sale urbane. Viziunea sumbră asupra existenței nu este una pesimistă, ci este una de taifun, pentru că este un om extrem de puternic prin stilul său literar.

Viorica Răduță ne citește din Mama întreabă dacă stau până deseară, poemul Ziua departe:

cu ziua departe

îi cade o depărtare pe trup

apoi o îmbracă

vântul bate în tabla casei

cu paşi mari

mama e umbra lui

fuge pielea de pe mine, spune

are să treacă, spun

nu mai trece

vântul e deodată lucrul ei de mână

îşi trage picioare de nuntă

dar mâinile rămân afară

mama întreabă când se face ziuă

vântul pleacă din piele şi ea întreabă

cu depărtarea din lâna spălată

din lâna toarsă din lâna împletită

suflarea e în mâinile tari

când

când

Urmează Moarte în gând  în lectura lui Christian Crăciun, despre bunicul scriitoarei care a murit înghețat în zăpadă, Și dacă zilele, În visele mele. Sunt citite poeziile Noaptea de vineri, Păturile sunt oameni, N-avem cuvinte pentru trupuri și Doi deodată incluse în  Arsura umblă după trup.

Ramona Müller consideră realitatea poeziei Vioricăi fiind una asumată, iar percepția cititorului este una senzorială, organoleptică prin profunzimea trăilor descrise. Marian Zmaranda apreziază modul în care Viorica Răduță a surprins dramatismul episodului de la Colectiv.

Cum îngheață rochia miresei este următorul volum al Vioricăi Răduță, rochia fiind cupola de război, fără a aduce în discuție Ucraina, ci mai degrabă o realitate mai profundă, aflată sub realitatea noastră aparentă și meschină. Mama întreabă dacă stau până seara este o carte care face referire la trecere. Scriitoarea și-a îngrijit cu dedicație mama aflată pe patul de moarte. Cel mai mult am trăit și am notat şoapta ca o respirație prin uşă deschisă, o verificam pe mama să văd dacă mai respiră din 30 în 30 minute.  Hidrapulper ar trebui să fie pus pe locul unde a existat fabrica de hârtie de le Boldeșți Scăieni, în semn de omagiu și indicator al identității industriale prahovene. ”Romanele nu trebuie să fie uscate, ele  trebuie să conțină și trăirile proprii, chiar dacă sunt documentate, trebuie să aibă și puls. Romanele mele sunt vii, nu  trebuie să fie pline de cărturărie.”

În Orașul închis este vorba despre Vișinescu și închisoarea din Râmnicu Sărat în apropierea căreia scriitoarea a locuit doi ani. Închisoarea era aproape de gară, având ziduri imense. La un moment dat, ca un flasch din trecut, o imagine din adolescență îi reapare în minte. Pe Bulevardul Gării, cam pe vreo 30 de metri se înșiraseră niște cadavre, niște deținuți cu fețele pământii cu uniforme în dungi. Imaginea a fost developată destul de târziu. La fel ca și la Colectiv, emoțiile și trăirile sunt foarte puternice. ”Realitatea aceasta clară pentru noi este doar un contur de la care începem să trăim în scris”. Livia Dimulescu consideră că volumele Vioricăi Răduță se pliază pe sensibilitatea ei, datorită tragismului, prin modul profund în care asimilează suferința. Subiectele în literatură sunt diverse, dar important este cum scrii. Așa cum scrie Viorica Răduță, în modul ei special, foarte puțini scriitori contemporani o fac. Dacă o luăm ca exemplu, putem înțelege că puterea ei vine din lectură și experiența literară, mii de cărți asimilate ”până la os”. Nu este vorba despre o inspirație sau o idee de moment. Este vorba de muncă. E nevoie de spirit critic. Marian Zmaranda remarcă în scrierile Vioricăi Răduță lipsa de patetism, fenomenul morții fiind înțeles și subînțeles. Singurul reper consolator este acceptarea.

Și pentru că viața scriitorului, pe parcursul căreia el imaginează sau recreează realitatea, este inseparabilă de opera lui, ne bucurăm că Viorica Răduță ne-a încântat cu prezența sa. Personalitate complexă, cu un real polimorfism creator, Viorica Răduță se înscrie în rândul celor mai buni și originali scriitori naționali.

A consemnat Ramona Müller, secretar literar al Cenaclului I.L.Caragiale, Ploiești

sub egida Asociației Culturale 24PHarte

”Nu există patrimoniu fără patriotism.”

– dimineața răsare oarecum democratic, cu bucurie, speranță și egalitate de șanse: un ochi râde smoală, altu’ plânge verde, chip alb ca laptele, pletele curg bălai pe umărul drept, cafeniu pe cel stâng;
– drepturile omului fug prin lume cu picioare albastre de frig, gură setoasă de Africa, respirație prin nasul Cleopatrei, caucazul feței doare ca un cal verde de albastru-al lui Nichita, limba hindu e mai puțin picantă, tu ești mai mult ca perfect, Asia se așterne la masă – bob fierbinte de orez – lângă alte bunătăți tot închipuite, da’ zemoase, aromate, mmm, de-li-cioa-se;
– prânzul prinde arc lumea-n curcubeu, copiii pământului desenează mii de mama Africa, Europa-i trage de urechi și jocul se dă de-a dura pe toate continentele;
– după amiezele se-nfig ațâțate-n vârf de aisberg să-l topească, încălzirea globală dezgheață și mai obraznic fundul oceanului, coralii sunt guri senzuale scufundate-n sărut;
– e vară indiană și totu-mprejur arde mocnit a dragoste abia cunoscută și deja pârguită, (par)fumul ivit din jar schițează geografia profilului iubit, urcă până la tâmple și intră încet și adânc în ele.

Lumea asta inventată dispare brusc atunci când ochii tăi îmi toarnă direct în vene ciocolata lor caldă.

Savurez ce primesc și promit c-o voi lua mereu de la capăt dimineața, cu o altă viață, altă piele, din alt colț de lume, până când, în sfârșit (și doar dacă), ne vom săruta, pardon, sătura de povești

Text: Amorena Minculescu

Editor: Liviu Ioan Manole

Știi, tată,
Credeam că doar
Alți tați nu sunt nemuritori
Și mai credeam că
Tu poți învinge timpul
Până la infinit
Și poți duce
Și aduce
Eternitatea
În acest corp material
Azi, tată,
Un gol s-a alăturat
Altor goluri
În suflet
O stea clipește acum familiar
Ochiului meu
Din suflet
Dar jos
Pe pământ,
E o salină
De lacrimi
E un doi octombrie trist, tată
Un vals de frunze
Așternute pe
Un portativ efemer
Ce susură
O muzică oarbă
A unui dor
De la a durea
Nespus
Do minor
De la dor cu
Sol minor
De la solitudine…
M-ai așteptat cât
Să-ți strâng
Mâna dreaptă
Apoi îngerul tău
Răbdător,
Te-a înălțat în
Necuprinsuri
Știi, tată,
Pare nedrept să
Ne lăsăm copiii
Fără busolă dar
Acolo, sus
Lin, printre
Alți lini îți doresc să
Te regăsești
Întregindu-te
Râdeam astăzi
Între doua sărate
Liane de lacrimi,
Amintirilor
Cu noi
E un doi octombrie trist, tată
Și ultim.
Te iubesc!

In memoriam tatălui meu trecut în neființă astăzi, 02 octombrie 2023, orele 11,45 a.m.
– Ploiești, Cornelia Prisaca

Editor: Liviu Ioan Manole

Întâmplare

de Ilarie Adrian Frone

E-o întâmplare fericită acum venirea ta,
În viața-mi ternă, cea gri, de culori lipsită,
Și plină de hârtii și multe, prea multe poeme,
Ce triste par mereu că sunt, nefericite.
E viață în privirea-ți vie, neprefăcută,
Și tot mereu ea generos îmi e mie sortită:
Să-ți fiu dar soț, frate, tată, copil și încă
Mult mai mult de-atât – să fiu cu totul clipă
Si un eon de veșnicie – să pot să-ți dau tărie,
Să pot să țin în mine si slăbiciune și duioșie.
Voi fi, voi fi tot lângă tine, voi fi cu tine,
Poate vom făuri destine noi din tine și din mine
Să alinăm răni vechi, să nu mai facem
Să fie clipa adumbrită de un trecut ce nu mai e –
Prezentul este pentru mine ce e și pentru tine:
Durată fără de durată – o existența ce-i colorată
Cu multă voioșie în clipa când se scrie pagina
Din cartea vieții noastre – Letopiseț ce n-are început,
Diată ce-i menită să dăinuiască spre viitorul început
Însă nicicând frânt și adumbrit de vălul toamnei.
Fii dar a mea iubită, fii jumătate, fii tu privind în zori de zi,
Fii cum ești, fără să te mai ferești – sunt aici, nu am să plec!
Fii tu o fericire ce-i cu rost, cu nume ca-n povești cerești!

POEM AUTOMNAL

În vizită ne vine toamna iarăși,

Nănașa noastră an de an…

Deschide poarta iernii și cetinii

Rămasă în ram și ram…

Cineva mai cântă la pian,

Altcineva mai scrie rar,

                                                                                               Un alt poem authomnal.

30 08 2023, Dan Drăguș

Sub coordonarea Asociației Culturale 24Pharte
Președinte Ioan Vintilă Fintiș
Muzeul de Sculptură Monumentală Contemporană în Aer Liber
Nu există patriotism fără patrimoniu

Editor: Liviu Ioan Manole

Câteodată, era fericită pur și simplu. Fără să știe cu precizie de ce. Îi venea să fredoneze. O făcea întâi ușurel, așa, ca pentru sine. Fugitiv, se întreba dacă și altora li se întâmpla. Trecea la fel de repede peste posibilele răspunsuri pentru că nu dorea să-și consume acest prețios timp cu inutilități. Bucuria se aduna din adâncuri nedescifrate, urca pe spirala sufletului, care găsea (oare de unde?) puterea să se mai deschidă și să vibreze. Încă o dată, o răbufnire fără noimă, eliberatoare. Gândi: ”Pâinea prăjită, cu unt și cu puțin zahăr deasupra, e aproape un croissant. Așa și în viață… Poți face dintr-un vis o speranță.” Coșmarul acela continuu – nelipsitul pachet  „Pampers”, masajele de miercuri și vinery. ”Săraca, ce ghinion!” – și toate celelalte, care decurgeau urmând logica firească, dispăreau ca prin minune, lăsând-o să respire opiumul iluziei. Realitatea, care găzduia această construcție copleșitoare a propriei vieți, devenea o pictură de Monet, cețoasă, translucidă, tremurătoare, nehotărâtă. Soarele purta întotdeauna un halou misterios.

Niciodată nu presimțea și nici nu știa cât o să țină avalanșa de endorfine, trebuia să profite la maxim. Așa și azi. Se balansa ușor. Trunchiul lipit de spetează, gâtul arcuit și capul înclinat spre spate îi permiteau o privire „aux yeux mi-clos” ca în cântecul acela, pe care atât de mult îi plăcea să-l fredoneze! Balansul n-o împiedica să fixeze cu încăpățânare fereastra. Dincolo de ea, alergând funigei spre cer, toamna își făcea de cap. Funigeii zboară numai pe senin. Știți, nu-i așa? Treceau prin fața geamului sclipiri efemere de argint. Și ei, aidoma gândurilor. Erau când prezențe liniștite în spatele frunții, când o luau la fugă aiurea. Căutând adevăruri se pierdeau în univers. Pe calea neclintită ce-i lega petecul albastru al ferestrei de retină, apăruseră, călcând cu pași mici, cadențați, endorfinele. Microscopice, minuscule colonii invadatoare ale ființei. Le simțea strecurându-se discret, cucerind fiecare celulă a corpului, transformându-se apoi într-un iureș de nestăpânit. Era cazul să se grăbească. Ușile garderobului au sărit în lături lăsând cale liberă nerăbdării. Continua să fredoneze. Încetișor. Mâinile, singurele și cele mai harnice părți ale corpului său o ajutau ca de fiecare dată, supuse.  Picioarele și-au regăsit favoriții: pantofii roșii de lac, păstrați cu religiozitate, lustruiți, în cutia de fabrică. Câteva clipe doar și simți îmbrățișarea mătăsoasă a rochiei. Albastră, cu falduri ample, plisate. Întotdeauna i-a plăcut albastrul. Ca cerul de octombrie. Ați observat ce culoare are seninul de octombrie? Ei bine, aceea era culoarea ei preferată și n-ar fi schimbat-o cu nimic în lume. E drept că din acest motiv garderoba personală părea monotonă, dar avea un mic avantaj. Ea, ca persoană, devenise inconfundabilă. Femeia în albastru, cu pantofi roșii. Așa gătită și până să se hotărască dacă va ieși, nu se putea abține să danseze. Cel mai mult îi plăcea să se rotească. Închidea ochii și se lăsa pradă vârtejului. Mâinile făceau mișcări și manevre iscusite, evitând la milimetru pereții.  Aerul iscat îi umfla provocator pliseurile ridicându-le, unduindu-le. Atunci era momentul când, de fiecare dată, își aducea aminte cât de mult își dorea să danseze și să se învârtă pe plajă…  Tocurile roșii strălucitoare să i se afunde în nisipul ud, voalul întins al vreunui val să îi îmbrățișeze vârfurile, stropi sărați să sară pe faldurile albastre ale rochiei! Toamna, neapărat toamna, într-o zi blândă și mângâietoare. Parchetul scârțâia ușor. Sub pleoape sosise plaja. Briza fugărea de colo-colo mirosul inconfundabil de alge și scoici. Cordonul auriu al micului golf aduna cu elegantă precizie faldurile mării. Rochia albastră foșnea fericită către întinderea de apă. Și uite,  pantofii roșii de lac nu se afundau în nisip! Lăsau vederii doar mici amprente într-un traseu complicat, ca însăși viața ei. I-au plăcut întotdeauna pantofii roșii. Cei de lac, cu atât mai mult. A avut grijă să aibă mereu o pereche. Odinioară îi păstra pentru ocazii, dar acestea deveniseră din ce în ce mai rare, așa că acum îi punea ori de câte ori îi veneau endorfinele. Perechea asta o avea de ceva timp. Observase că nu se mai deforma, îi răsfăța visurile și picioarele subțiri „ca de porțelan”, cum zicea uneori, Tanti Lili, când o găsea încălțată cu ei.  Fredonatul i se transformase într-o lălăială veselă, din ce în ce mai sonoră, mai explozivă. Sunetele, nedumerite, se loveau de pereții încremeniți. Ecouri succesive, surde izvorau din ei și se năruiau înghițite de colțuri lacome. Și se rotea, se rotea!… „Et les yeux mi-clos, toujours mi-clos…”. De abia auzi țârâitul interfonului. Îmbujorată de efort și sprijinindu-se într-o mână, o ridică pe cealaltă, opintindu-se puțin să apese butonul. Gândi că îl puseseră, totuși, un pic prea sus pentru ea. Tanti Lili a intrat ca de obicei, concentrată, cu o plasă plină de cumpărături curente, pe care le distribui cu viteză în bufet și în frigider. Când dădu cu ochii de ea, zâmbi. „Azi ne plimbăm în toaleta de gală?”, întrebă retoric cu vocea ei inconfundabilă, cu ton de ciocolată caldă și folosind aiurea pluralul, probabil doar din simpatie, căci ținuta ei era întotdeauna practică, lipsită de pretenții. Ah, vocea asta, bună! Cuvintele ei nu urmau calea obișnuită, auditivă. Întâi o îmbrățișau, apoi i se strecurau în suflet, lăsându-i în mod ciudat, dar binefăcător, gustul inconfundabil de ciocolată. Caldă. Îi dădeau putere să mai spere, să mai rabde. Tanti Lili a deschis din nou ușa, a apucat cu nădejde mânerele și a împins căruciorul peste prag. Faldurile prețioasei rochii albastre mângâiau cauciucul roților subțiri. Pantofii roșii de lac așteptau liniștiți plimbarea. Picioarele, inerte, ca de porțelan, visau ca întotdeauna la un imposibil dans pe plaja unei închipuite mări. Era o zi blândă, calină, cu cer albastru, de octombrie. Ați observat ce culoare are seninul de octombrie?

La prima intersecție, micuțul angrenaj, format de cele două femei și scaunul cu două roți, a traversat, luminând aglomerația trecătorilor grăbiți cu o flacăra albastră, sprijinită iluzoriu în două puncte roșii, lăcuite. Traseul era același în fiecare zi liberă, însorită. Tanti Lili făcea de fiecare dată o mie trei sute cincizeci și cinci de pași, fix, niciunul în plus. Urmărea două trotuare, cobora o rampă și urca alte două până la singura masă de colț, pentru două persoane, de pe terasă. Acolo era locul unde, doar în zilele cu soare, se întâlneau două inimi, două visuri: al alergătorului de cursă lungă și al dansatoarei de pe plajă. Să joace șah.

(Premiul I secțiunea Proză, gr. IV, la Concursul Internațional de Creație Literară, Festivalul de Arte/ Festival 4 Arts ”Dan Iordăchescu”, Câmpina,  iunie 2023)

Mă trezesc brusc și-mi dau seama că mi-e foarte cald.
Soarele a inundat deja camera și s-a lăbărțat peste mine în pat, ca o pilotă groasă peste cearșaful subțire. Transpir.
Pe fereastra întredeschisă, o adiere fierbinte umflă perdeaua și fâlfâie colțurile nelipite prea bine ale afișelor de pe pereți.
Sunt mândră de afișele mele cu vedete pop și rock și alt motiv de fală a fost că ai mei m-au lăsat să “stric zugrăveala” și să le lipesc peste tot – deși inițial spațiul era limitat doar la ușă.
Dar cui îi pasă de limite?
Nu mă ridic din pat.
Rămân o vreme nemișcată și îmi plimb privirea de la Madonna la VAN Halen, la geaca de piele a lui Kim Wilde și la pandantivul lui Coverdale.
In mod normal, primul lucru ar fi să scobesc in cutia cu casete de lângă pat, să aleg una și să o vâr in casetofonul mic de plastic și-abia apoi, visând la alte lumi, să mă desprind de lumea viselor.
Nu și azi.
Simt cum o mână mică îmi umblă prin torace, găsește inima și o strânge tare, din ce in ce mai tare.
Hoooo!
Sar ca arsă și sperii motanii portocalii care dorm tolăniți pe lângă mine.
E vara lui 1986 și azi se afișează rezultatele la liceu.

Eu inițial voiam la Lazăr, că tot citisem și răscitisem Cișmigiu&Comp și așa îmi visam adolescența. Plus că iubeam parcul, îi știam toate zonele, toți arborii protejați și bărcile de pe lac.
Tot plus, ajungeam ușor, cu troleul 66 care mergea repede la vale pe bulevardul cu cinematografe și-apoi avea stație înainte de Cișmigiu și următoarea imediat după, la Kogălniceanu.

Ai mei insistaseră cu Mihai Viteazu. Nici nu mai știu pe ce considerente. Dar apăruseră și alte argumente. Dintre prietenii mei, mulți aleseseră Mișu. Și-apoi mai era Sam, care trecea intr-a XI-a și care nici nu voia să audă de Lazăr, “că aia-s papagali” și care s-a jurat că nu mai vorbește cu mine in viața lui dacă nu vin în Mișu, ca să poată el “să aibă grijă de mine”.
Bineeee.

***
E trecut de 10.00. La avizier e un ciorchine de oameni, sunt părinți și copii și strigăte de bucurie și lacrimi.
Eu și Nicoleta Ardeleanu venim pe jos, de pe Horei – explorasem zilele trecute scurtăturile dinspre Eminescu- și înainte să traversam ne luam brusc de mână.
Suntem prietene de mici și-am fost colege de clasă, dar ea e cu un an mai mare, că pe mine m-au dat la școală de la 6 ani. Nu, n-am avut cei 7 ani de-acasă, iată explicația pe care-o găseau mereu adulții in fața “obrăzniciilor” mele. Și a tupeului.
Dar azi curajul m-a părăsit.
Mă agăț de Nicoleta Ardeleanu și-o țin pe loc.
Nu pot să văd, zic.
Hai!
Nu pot și simt clar cum trotuarul se topește și smoala îmi cuprinde tălpile, gleznele.
Mă duc eu, și mi se smulge din mână. Apoi mulțimea o înghite, o devorează,
am rămas singură pe lume, prinsă în capcana de smoală care mă paralizează, smoala mi-a intrat pe artere – prin artera femurală, desigur – și urcă în mine centimetru cu centimetru, mi-a prins șoldurile și-n curând va ajunge la inimă, o să i inunde atriile și ventriculele, n-o să-i mai aud bătăile de tobe în urechi, n-o să mai…
Ai intraaaaat!
Ciulesc urechile ca Fetița, cățeaua noastră de la bloc. Din orchestra de peste drum, izolez vocea și o analizez.
Ai intrat la mate-fizicăăă, nouă și …restul se pierde in zgomotul străzii, mă smulg din închisoarea mea de smoala și fug direct spre voce, tramvaiul mă cârâie isteric, nu-mi pasă, mă lovesc de oameni, mă îndes printre ei, n-am, n-am 7 ani de acasă, nici 14 n-am împlinit, sunt mică și mă ridic pe vârfuri, mă țin strâns cu mâinile de zăbrelele gardului de fier și-mi caut numele, numele, numele, numele, uite, uite-mă, uite-mă, urlu,
simt mâna Nicoletei pe umăr și abia atunci carapacea de egoism mi se sfărâmă, o privesc cu ochii mari și-i văd lacrimile
Și tu? Și tu?
Și eu – și zâmbetul ei e încurajator. Dar la Electro.
Lumea mi se prăbușește.

***
Plângeam când am ieșit din mulțime și mamele altor copii mă mângâiau în treacăt a consolare.
N-o să fim în aceeași clasă, am zis când ne-am potrivit pașii pe sub tufele care se revărsau de prin curți.
Dar suntem colege de liceu, a zâmbit Nicoleta Ardeleanu și cumva, abia atunci mi-a picat fisa.
Sunt la liceu, futu-i. Am intrat la Mihai Viteazu!
I-am sunat pe ai mei la serviciu de la un telefon public ruginit, de lângă Foișor. N-a trebuit să cer cu ei, fiecare pândea la capătul celălalt al firului.
Nu-mi făceam griji, mi-a zis taică-miu calm
și vocea i s-a spart intr-un milion de emoții.
Nici eu, am răspuns.

***
Spre casă am mers pe jos, agale, pe Calea Moșilor. Ne-am oprit la Bucur Obor și nu, n-am intrat in stânga, la cofetărie. Am virat la dreapta, direct pe terasa braseriei.
Nu era încă 12 și două adolescente comandau cu tupeu bere la halbă, poștind o țigară Kent, din pachetul ciordit din vreme din dulapul cu bunătăți.
Ospătarul ne-a privit lung.
Am intrat la liceu, am zis, și-am primit berea.
Începea o altă epocă.
Și ce epocă! Cu i.
Epică.

Text: Oana Costea

Editor: Liviu Ioan Manole

Sub coordonarea Asociației Culturale 24Pharte
Președinte Ioan Vintilă Fintiș
Muzeul de Sculptură Monumentală Contemporană în Aer Liber
Nu există patriotism fără patrimoniu

NIȘTE MOROMEȚI…

Marin Preda ne-a învățat și pe noi din Câmpia Bărăganului să ne privim parinții ca pe niște moromeți și așa au fost.
”Măi, Gheorghiță, nu am bani. Nea Mielușe îți tai chitanță și trebuie să-mi dai banii. Nu mai pot să te păsuiesc. Nu tăia, că n-am bani!”…
Nu știu cât a mai durat dialogul între tata și preceptor (era din sat). Plecasem la jocă. După amiază, după ceva vreme tata se pregătea să meargă la Urziceni, raion atunci. Înainte fusese și Plasă. Pune în tronul căruței un butoi cu vin și o putină cu brânză, să mai obțină o păsuire cu impozitul pe pământ, de la raion. Ilie Moromete din Siliștea Gumești îi zicea Funcire… Niște moromeți am fost și am rămas.. Niște desculți ai lui Zaharia Stancu. Niște țărani ai lui Dinu Săraru. Am fost și am rămas.
15 iunie 2023, Dan Drăguș

Editor: Liviu Ioan Manole

Energia conștiinței și a cunoașterii

„Vrei să cunoști lumea? Privește-o de aproape. Vrei să-ți placă? Privește-o de departe.”

”Lecția de poezie” este susținută în prima parte de către Luminița Bratu. Vibrăm la poemul ”Vis în vis” (A dream within a dream) – Edgar Allan Poe, în traducerea

lui Octavian Cocoș. În a doua parte, Daniela Ioniță ne prezintă și analizează poemul ”Digging” al marelui poet irlandez, Laureat al Premiului Nobel în 1995, Seamus Heaney. Având o rezonanță puternică în sufletul său, poemul tradus de către Daniela Ioniță cu titlul ”Săpând” reliefează cultura patriarhală a Irlandei prin raportare atât la prezent și trecut, cât și la bunicul și tatăl dumneai.

Săpând

Seamus Heany

Între arătător și degetul mare

Stiloul ghemuit se odihnește; confortabil ca un pistol.

Sub fereastra mea un zgomot răzuie clar

Câns sapa se scufundă în pământul cu pietriș.

Tatăl meu sapă.

……….……………………………………………….

Doamne, bătrânul putea să mânuiască o sapă

Aidoma bătrânului său.

Bunicul meu a tăiat într-o zi mai multă turbă

Decât orice om din mlaștina Toner (…)

Miros rece de mucegai de cartofi

Lovituri surde de talpă

Lovituri surde de palmă

Miros de turbă umedă, tăieturi scurte la margine

Prin rădăcinile vii, în mintea mea.

Dar nu am o sapă ca să urmez bărbați ca ei.

Între arătător și degetul mare

Stiloul ghemuit se odihnește.

Voi săpa cu el.

Traducere: Daniela Ioniță

Cele mai recente creații aparțin colegilor: Luminița Bratu (”Frontierele somnului”), Cati Enache și Mihai Ivănescu.

Ramona Müller îl prezintă pe Sorin Vânâtoru, născut în 9 iulie, 1954. Este licenţiat în psihologie, studii autodidacte de filozofie şi ştiinţe, membru al Grupului de Studii Interdisciplinare Ploieşti, membru al Cenaclului I.L.Caragiale (aprox. din 1971). Este membru al Asociației pentru Dialogul dintre Știință și Teologie din România (A.D.S.T.R) – afiliat al Academiei Române.

A publicat în revistele Luceafărul, Cronica de la Iaşi, Apostrof-Cluj, Oglinda, Revista nouă etc. A fost remarcat de criticul Alex Stefanescu care îl va introduce in colectia sa -“Noul val”: “Însemnările lui Sorin Vânătoru atrag imediat atenţia şi impresionează prin îndrăzneala şi dramatismul gândirii, prin paradoxurile spectaculoase, deloc ieftine, prin expresivitatea energică a formulărilor.
Autorul loveşte năpraznic, cu un baros de oţel, în stratul de idei pietrificate pe care alţii le consideră incontestabile şi, chiar dacă nu reuşeşte să le disloce, măcar face să sară din ele scântei. Poezia sa este un alcool tare. Te ameţeşte şi îţi creează un fel de dependenţă. După ce termini de citit un poem simţi nevoia să mai citeşti unul. Prin comparaţie, versurile multor autori de azi încep să ţi se pară apă chioară.
Se mai remarcă sensibilitatea faţă de suferinţa umană, umorul de idei, de o rar întâlnită fineţe, impresia de noutate pe care o provoacă fiecare text.”

A publicat două cărți ”La capătul răbdării” – 2013 și ”Predicție@Teratofania/ Despre conservarea conștiinței, după moartea biologică/ scufundarea în psihicul lui Dumnezeu și experimentarea abstractă a neantului”, 2014, ambele apărute la editura AmandaEdit.

Despre creațiile sale au scris Puiu Spiridon Damian, Nicolae Stanciu, Ion Stratan și Gabriela Teodorescu.

Ramona Müller consideră că principala armă a Vânătorului sunt alicele literare. Sorin Vânătoru ne mărturisește că are în lucru 5 cărți, dintre care 3 literare și 2 referitoare la istoria conștiinței, filosofie, psihic și materie. A fost dintotdeauna curios și și-a pus întrebarea ”Ce se întâmplă după moarte, dincolo de moarte?”. Răspunsul l-a găsit mereu în zona abstract. Fascinat de domeniile cunoașterii, Sprin Vânătoru a citit mai bine de 300 de cărți, dezvoltând astfel trimiteri către alte subdomenii adiacente, inclusiv inteligența artificială. Unul dintre vectorii importanți în studiul său îl reprezintă reperul noetic (Institutul de Studii noetice din California), în care Richard Amoroso pornește de la niște microtubuli care există în neuroni ramificându-și teoria până la macrostructuri.

Teoria filosofică a conștiinței cumulează valori esențiale ale teoriei câmpurilor microgenetice. Teoria haosului prezintă o dezordine aparentă. În esență haosul este determinat de propriile energii. Un fractal este o figură geometrică fragmentată sau frântă care poate fi divizată în părți, astfel încât fiecare dintre acestea să fie (cel puțin aproximativ) o copie miniaturală a întregului. Orice eveniment indit apărut în urma unui process neliniar este o catastrofă- teoria catastrofelor. O mină de aur pentru toate teoriile este mecanica cuantică. O altă realitate fundamentală a conștiinței, implicit a teoriei structurale derivă din mistica materiei, molecula are o mistică, totul are o mistică intrinsecă. Materia devine prioritate în existența umană. Spiritualitatea deplină a omului presupune activitatea meditativă, pe de o parte, şi cunoaşterea, creaţia şi urmărirea binelui, pe de altă parte. Sensul propriu al conștiinței cuprinde o multitudine de sensuri, așa cum sunt cele pe care credința le-au atribuit lui Dumnezeu. La discuții participă Florin Manole, Cati Enache, Daniela Ioniță și Alice Neculea.

 

     A tasta sau a citi, aceasta-i întrebarea

• În cadrul circuitului cultural „Poduri literare între generații și prieteni”, desfășurat în perioada 22-27 mai și organizat de Ramona Müller, secretar literar al Cenaclului I.L. Caragiale Ploiești, prima activitate a programului a constituit-o manifestarea „A tasta sau a citi, aceasta-i întrebarea”.
• Evenimentul a avut loc în amfiteatrul Liceului Tehnologic de Servicii „Sfântul Apostol Andrei” din Ploiești.

La evenimentul „A citi sau a tasta, aceasta-i întrebarea”, au fost invitați patru membri ai Uniunii Scriitorilor din România, proveniți de pe întreg teritoriul țării: Emilia Poenaru Moldovan (USR- filiala Cluj), Ildiko Șerban (USR- filiala Arad), Mihaela Meravei (USR- filiala Constanța) și Christian Crăciun (USR- filiala București). La proiect au participat elevi ai ciclului gimnazial și liceal, coordonați de doamnele profesor de limba și literatura română Neagu Ruxandra și Chilan Desdemona. Aceștia au prezentat eseuri, au recitat poezii și au pus în scenă, în variantă modernă ”Balada unui greier mic”, de George Topârceanu.
Manifestarea a început cu întrebarea adresată elevilor și cadrelor didactice prezente „Ce carte citiți în prezent?”. Invitații au fost impresionați de răspunsurile variate ale elevilor, deloc străini de pasiunea pentru citit. Doamna director Pană Magdalena a accentuat rolul lecturii în formarea și dezvoltarea personalității, prin îmbogățirea vocabularului, stimularea creativității și menținerea sănătății psihice și sufletești. În același timp generația „conectată” în mod constant la smartphone-uri are nevoie să folosească în mod rațional timpul alocat tehnologiei.
Scriitoarea Ildiko Șerban a dezvăluit tinerilor maniera prin care cititul reprezintă o sursă puternică de motivație, acesta contribuind la cunoașterea diferitelor tipuri comportamentale și la dezvoltarea empatiei folosind liberul arbitru. Se poate citi oricum, fie în format fizic, fie online.

La rândul ei, scriitoarea Emilia Poenaru Moldovan a specificat că, în prezent, folosirea gadgeturilor reprezintă un fapt cotidian al erei digitale, tocmai de aceea lectura și digitalizarea trebuie să se completeze în mod armonios. Iar în acest sens, este important ca între elevi și scriitorii contemporani să existe întâlniri concrete. Importanța cuvântului rezidă din valențele sale sociale, cognitive și interactive.
Prin urmare, ce este mai important, a tasta sau a citi? Cele două activități ar trebui să funcționeze în tandem, spun elevii, profesorii și scriitorii pentru că ambele au avantajele lor: astăzi informația circulă cu mare viteză, dar citind o carte în format fizic, iei contact cu obiectul în sine, intri în lumea autorului și a personajelor descrise de acesta.
Criticul literar Christian Crăciun a insistat asupra importanței cuvintelor declanșatoare de emoții, fapte și gânduri. Chiar dacă arta ”este cea mai nobilă dintre inutilități, cuvintele au o forță anume. Așa cum un sportiv se antrenează pentru diverse reușite sau pentru masa musculară, la fel și gimnastica lecturii își aduce aportul la modelarea personalității pentru binele medical și psihologic. Lectura dezvoltă gândirea critică, inclusiv competențele de utilizare a informației tehnologizate” a specificat scriitorul prahovean. Mihaela Meravei, vizibil emoționată, a pus în valoare dubla valență a cuvintelor, acestea reprezentând energie creatoare, de înălțare a spiritului uman sau dimpotrivă, energie distructivă.
Elevii, pregătiți de profesori dedicați profesiei lor (aflați acum în grevă), însetați de literatură și cunoaștere, le-au spulberat prejudecățile scriitoriilor. Tineri scriu și citesc, este o realitate. Citim și tastăm, acesta este răspunsul.

A consemnat moderatorul evenimentului,
Ramona Müller, secretar literar al Cenaclului I.L.Caragiale, Ploiești
sub egida Asociației culturale 24phArte
”Nu există patriotism fără patrimoniu”

Editor: Manole Liviu Ioan

Poduri literare între generații și prieteni

Circuitul cultural interjudețean ”Poduri literare între generații și prieteni”, desfășurat în perioada 22-26.05.2023, organizat de Ramona Müller, secretar literar al Cenaclului I.L. Caragiale Ploiești, sub egida asociației 24phArte a avut următorul program:

1. ”A tasta sau a citi, aceasta este întrebarea”, 22.05.2023, orele 11-13
Activitate literară desfășurată ca dialog între generații, la Liceul Tehnologic și de Servicii ”Sfântul Apostol Andrei”, Ploiești
2. Lectură de cenaclu în cadrul ședinței bilunare a membrilor Cenaclului literar I.L. Caragiale, Ploiești. 22.05.2023, orele 16.30- 19.30
3. ”A tasta sau a citi/ Scrisul în viața tinerilor”, emisiune Ploiești Tv 22.05.2023, moderator Daniel Costache
4. Vizitarea centrului literar al Ploieștiului (Biblioteca Județeană ”Nicolae Iorga”, Bustul lui N. Stănescu, Complexul statuar al lui Caragiale) și Casa Memorială a lui Nichita Stănescu
5. ”Poduri literare între prieteni”, activitate desfăsurată la Biblioteca Județeană ”Vasile Voiculescu” Buzău, 24.05.2023, ora 12
6. ”Cartea schimbă viața”, emisiune tv, Campus Tv, ”Clubul Artelor”, moderator Roxelana Radu, 24.05.2023, ora 17
7. Vizitarea Parcului Crâng și a Vulcanilor Noroioși din jud. Buzău
8. Lansare de carte, ”Trenul de la zece și un sfert”, de Ildiko Șerban, Librăria Elstar, Câmpina,27.05.2023, ora 17
9. Vizită în imprejurimile Ocinei de Sus, jud. Prahova
Invitate în acest parcurs național au fost:
1. Idiko Șerban, membru al USR- filiala Arad
2. Emilia Poenaru Moldvan, membru al USR- filiala Cluj
3. Mihaela Meravei, membru USR- filala Constanța
Am beneficiat de aportul consistent al altor personalități de seamă ale literaturii contemporane:
1. Christian Crăciun, membru USR- filiala București
2. Carmen Tania Grigore, membru USR- filiala Brașov
3. Cătălina Hașotti, scriitor, Brașov
4. Vlad Mușat, scriitor, Ploiești
Mulțumim tuturor celor implicați, elevi, directori ai instituțiilor de învățământ și biblioteci, profesori, scriitori prahoveni și buzoieni, iubitori de carte, de frumos și de literatură.
A consemnat
Ramona Müller, secretar literar al Cenaclului I.L. Caragiale, Ploiești
sub egida asociației culturale 24phArte
”Nu există patriotism fără patrimoniu”

Aurul cuvântului se cerne la Ploiești

Cronică ședință, 22.05.2023, Cenaclul I.L. Caragiale Ploiești

Pe o vreme însorită, cenacliștii lui conuʹ Iancu s-au adunat pentru a celebra prieteniile literare și timpul cuvântului la terasa Hotelului Central Ploiești.
La rubrica Cinefilonul, Mihai Ioachimescu ne prezintă filmul Assassination Tango, un thriller American în regia lui Robert Duvall, produs în anul 2002. Un ucigaș profesionsit, John Anderson, este trimis în misiune în Argentina. Fostul general pe care trebuie să îl lichideze se accidentează, fapt care îi amână misiunea. Asasinul începe o idilă cu Manuela, o dansatoare senzuală, care îl familiarizează cu lumea pasională a tangoului argentinian. Tăria pesonajului, imaginile orașului Buenos Aires, dansul dumnezeisc al Lucianei Pedraza și muzica fascinantă sunt motive clare pentru a viziona acest film.
Cele mai recente creații aparțin următorilor: Ionel Sima, Frone Ilarie Adrian, Ramona Müller, Livia Dimulesc, Luminița Bratu, Mihai Ivănescu și Cati Enache.
Lectura de cenaclu este una deosebită, prin faptul că 5 autoare provenind din toate colțurile țării – Cluj Napoca, Arad, Constanța și Brașov – s-au reunit la Ploiești pentru a trăi și simți cuvântul.
Ramona Müller o prezintă pe prima protagonistă a serii, Emilia Poenaru Moldovan, membră a Uniunii Scriitorilor din România, filiala Cluj; conduce Cercul Literar de la Cluj și este fondator al Editurii Colorama din Cluj – Napoca. A publicat în importante reviste literare. Este prefațator de carte și autorul a numeroase volume de proză scurtă și poezie, dintre care Cheia închisorilor mele obține premiul de debut al USR filial Cluj, în anul 2016. La editura Colorama publică printre altele Cineva ca mine, 2019 și Acompaniament de peniță. Note de lectură, 2021. Emilia Poenaru Moldovan ne citește ultima sa creație prezentată de curând și în cadrul evenimentului Zilele Clujului, în Bastionul sau Turnul Croitorilor, unul dintre turnurile de fortificație medievale, care a primit o nouă destinaţie, Centrul de Cultură Urbană. În continuare lectura se axează pe volumul bilingv româno-spaniol Iepuri la Spinalonga / Liebres en Spinalonga, ed. Colorama cu poeziile

Bucăți desprinse din cer, Tornadă, Cutia neagră
Cutia neagră
Chiar în miezul zilei îți dă târcoale copilul,
te ispitește cu jocul de cuburi,
avioanele de hârtie,
mâinile vârâte în maldăre de zdrențe
devenite ca prin minune teatru de păpuși.
Ziceam că
eu sunt ghionoaia de pe celălalt tărâm
care cere carne dulce de om,
tu îi dai degetele cu care scrii
visul cu elefănțica pe șine de tramvai
și toate visele bizare
din neteda singurătate de adult.
Ziceam că
eu rămân cu creșterea lentă a lui Oskar și toba lui
tu fă pe mortul când vine moartea copilăriei,
nu deschide ochii, nu mișca buzele a rugăciune,
poate o păcălești,
vom fi una și aceeași persoană
nedespărțiți în ochii celor ce vor găsi cândva
cutia neagră
a avionului de hârtie.

Ildiko Șerban se prezintă într-un mod deschis, eu spun ce zic alții despre mine. Este laureată a Festivalului Național de Poezie „Costache Conachi” Tecuci, 2019, cu manuscrisul Sarea din Pustă (poezie), ed.Junimea 2020, volum cu care obține și Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Arad, și laureată a Editurii Colorama la secțiunea Proză, pentru volumul de proză scurtă Cuibul din păsări, Editura Colorama, Cluj-Napoca, 2021. Scrie poezie și proză scurtă, este membru USR, filiala Arad. Ne citește ultima sa poezie, ce urmează să apară în revista Arca, sub egida USR, al cărei director este Vasile Dan. A doua poezie o mare și adâncă liniște aparține volumului Sarea din pustă. Autoarea ne mărturisește că acest volum a fost scris în urma unei depresii, în urma decesului soțului. Dorind să iasă din starea de deprimare, scrisul a ajutat-o foarte mult. Uneori concepea și 20 de poeme pe zi prin metoda dicteu. Pe lângă poezie, Ildiko Șerban scrie și proză. În continuare ne citește textul Garajul, care a apărut în mai multe reviste sub egida USR, acesta având la bază componenta socială. Asistența socială este domeniul în care autoarea activează. Textul emoționează prin concretul realității raportat la continuarea vieții celor bolnavi de SIDA. Urmează un fragment din volumul Trenul de zece și un sfert. Ed. Colorama, 2022. Cartea redă evenimentele și sentimentele dintre două personaje (el, subaltern și ea, șefa lui) care lucrează într-o tură de noapte. Calibru introspectiv fascinant.
Era o diferență de nivel destul de mare așa că în urcare orizontul se lărgea și ochii mei, culmea, acum căutau silueta care mă lăsase de mult în urmă. Nu se vedea nicăieri. Cumva am fost dezamăgit, dar și eliberat. Era interesant sentimentul de „solo” după o noapte în care ore întregi am fost aproape lipit de respirația ei. Stăteam pe terasament și îmi trăgeam sufletul după scurtul, dar alunecosul urcuș și‑mi roteam privirea peste regatul meu de cocoș, eliberat de povara responsabilității. Mă simțeam bărbat. Un bărbat liber. Puternic. Asumat. Dar…ca naiba de trist. Și, singur. Asta nu îmi plăcea. Singurătatea eraconsoarta mea de ani buni și ne înțelegeam excelent, dar nu despre singurătate era vorba acum, ci de faptul că în tristețea acestei singurătăți simțeam apropierea perfidă a însingurării de care îmi era cumplit de teamă. Unii spun că tot dracu ăla e, ori singurătate, ori însingurare. Ce știu ei! Una ține de „afară” cealaltă de „înăuntru” și cum în noaptea asta am avut șansa să gândesc un posibil și abracadabrant viitor în doi, de fapt să constat similitudini emoționale și comportamentale care m‑au dat peste cap, era normal să mă sperie însingurarea pe care urma să mi‑o asum întrebându‑mă, dacă… Povești din astea se întâmplă în cărți sau filme proaste, eram convins că așa e.
Ne mutăm dintr-un capăt al țării, Arad, în alt capăt de țară, Constanța. De aici vine Mihaela Meravei care se oglindește în tot ce înseamnă mamă (cuvânt și făptură). A publicat numeroase volume de poezie și cronici de carte. Semnează prefețe de carte și are la activ multe premii literare. Cu orașul meu se întâmplă ceva ciudat (editura Ex Ponto, 2019) , Iglu cărților (cronici de carte, editura ex Ponto, 2021) și In illo tempore (editura Ex Ponto, 2022) se numără printre volumele scrise de către autoare. De profesie este inginer controlul calității în Constanța. Vădit emoționată Mihaela Meravei ne citește poezia Mama știe. Copleșită de dorul matern, ne mărturisește că peste câteva zile va fi ziua mamei sale. abinitio, am gustat, liber arbitru și până la urmă nu ne putem împotrivi evidenței sunt poeziile citite pentru membrii cenaclului nostru.

până la urmă nu ne putem împotrivi evidenței
o să te iubesc…
în toate dimensiunile existentenței noastre energetice
pe toate părțile și fețele unei căni firbinți de cafea
în care laptele de care ai nevoie să-ți îndulcească viața are forma unei picături criogenate de sânge
paoi purificate într-un convertor al anotimpurilor
distillate la rândul lor de atâtea straturi de piele
câte ți-ai pus înaintea unei atingeri
o să te iubesc de atâtea ori cât va fi necesar (…)

De la mare ajungem la munte, mai bine zis la Brașov, de unde vine Carmen Tania Grigore, membru al USR – filiala Brașov. Originară din Nehoiu, jud. Buzău, Carmen ne mărturisește că a lucrat ca asistent medical la Casa Speranței. Emigrează în Anglia și revine în țară în 2017. Scrie de mică. A primit o srisoare din partea scriitorului Ion Caraion, născut în același sat cu tatăl autoarei. Scrisoarea era un gest de încurajare și susținere pe drumul literaturii și un răspuns la grupajul de poezii trimis de poetă la vârsta de 12-13 ani. În prezent are 7 volume de poezie publicate. A avut privilegiul de a o cunoaște pe Alexandra Noica, fiica lui Constantin Noica, cu care scrie o carte documentar. Recent premiată la Oravița la Festivalul Internațional de LITERATURĂ, ARTE ȘI ISTORIE EMINESCU-1868-ORAVIȚA ediția a XXXV-a, Carmen ne citește din volumul Defragmentări, ed. Clubul Mitteleruropa, 2023, poezii minimaliste.

te recunosc
de bărbat
după mâinile
care scurtează
distanța
întorcându-mi
vârsta pe dos
ca o floare
de mercur
mă risipesc
când
tu vrei
să m-aduni
cineva a încercat
să rupă lanțul
slăbiciunilor
dar toate verigile
erau trecute prin jar
și s-a fript
de la prima încercare

Tot din Brașov ne vizitează Cătălina Hașotti, născută la Techirghiol, județul Constanța, dar locuiește în Brașov. Printre volumele publicate enumerăm Armele lui Max (volum de debut în proză, editura Betta, București, 2020), La cules de flori și oase (poezie, editura Neuma, Cluj, 2022), Dimineața lianelor (roman, editura Universitară, București, 2022). Proaspăt scoasă din cuptorul tipografiei, și sosită azi prin curier este cartea cu care Cătălina Hașotti a venit la cenaclu, Pietre de aer, ed. Tribuna, 2023. După ciudățenii, prima poezie citită urmează un poem dedicat nepotului său, apoi ieri și imprevizibil.

Ciudățenii
Cineva trage
cu nesomnul
prin gândurile mele
nu mai știu
nici ce cromozomi am
niciodată nu am măsurat
nouăzeci șaizeci nouăzeci
nu mai aștept
la mulți ani de ziua mea
decât la telefon
pe feisbuc îmi place mai mult
că este cu baloane
nu am habar
dacă trebuie să fac ceva
ca să mă plictisesc pe mine
ieri
m-am văzut pe net
când mă scobeam în nas
la colț de stradă
m-am amuzat mult
iarba gustată azi este amară (…)
vine Paștele
aș da orice
să fac curat
așa cum se cuvine

Lecția de poezie este susținută de Luminița Bratu printr-un articol din Luceafărul de dimineață despre Stefan Lambion, strănepot al lui Octavian Goga. Ne vizitează și Vlad Mușat, poet ploieștean, fondator al paginii Haimanale literare. Colegii de cenaclu schimbă impresii de viață și opinii în funcție de gradul de participare emoțională și afectivă. Seara literară a cuprins experiențe diverse – materne, sociale, profesionale. Atât proza cât și poezia citită, densitatea mare a autorilor veniți la Ploiești din toată țara, valoarea acestora cât și bucuria de a împărți din operele lor sunt vectori dinamici care pot contribui la stabilirea de relații de prietenii literare frumoase și adevărate.
Şi omul plecă încetinel spre răsărit la deal, ca un călător cuminte, care ştie că la un drum lung nu se porneşte cu pasul pripit. ILCaragiale
A consemnat Ramona Muller, secretar literar al Cenaclului literar I.L.Caragiale, sub egida asociației 24pharte
”Nu există patriotism fără patrimoniu”

Aurul literar se cerne din toată țara la Ploiești. Mulțumesc tuturor pentru implicare.
Secretar literar,
Ramona Ramona Müller

Sub coordonarea Asociației Culturale 24Pharte
Președinte Ioan Vintilă Fintiș
Muzeul de Sculptură Monumentală Contemporană în Aer Liber
Nu există patriotism fără patrimoniu

Editor: Liviu Ioan Manole

Plouă. A înflorit liliacul, pomii sunt explodați și trandafirii de mai și-au conturat bobocii.

Plouă și două coțofene își scutură penele pe gard.
Coțofenele-s hoațe, fură mai ales obiecte care lucesc, dar când se vor fi copt vișinele în roșu aprins or să-și aducă toate neamurile să se înfrupte.
Ne batem în unii ani care să culeagă primele fructe.
Apoi toate celelalte rămân ale lor.
Prunele nu le plac. Nici mie.

Plouă. A apărut un cuib nou în salcie, n-am prea reușit să văd cine s-a mutat în el, doar că-s ceva păsări mari.
Am scos alaltăieri florile din casă, le-am așezat frumos, a venit vântul, vuuuu, le-a rezolvat.

Plouă. Ascult cum cântă picăturile pe acoperiș și mi amintesc de un joc din școala primară, ne punea învățătoarea să “plouăm” cu mâinile pe bancă, de la picură, picură, la torențială cu tunete, dădeam cu pumnii în bănci. Aia era partea mea preferată.

Plouă și lumina caldă a lumânării încălzește casa (am pornit și centrala, dar nu zic, că-mi strică poezia).

Plouă și beau cafea și mă uit pe fereastră. (nu zic și că m-am îndopat cu ouă și drob și salata boeuf de mi-e lene să mă mișc de pe canapea. )
A, și am un șoricel în casă. E mic, cât o papiotă de ață, s-a refugiat de frig, l-am văzut aseară, ne-am studiat câteva secunde apoi trrrrm, a fugit sub canapea. Cumva, va trebui să-l prind. Dar nu azi, că mi-e milă să-l scot in ploaie.

Plouă și câinii dorm lemn, am și niște lemne frumoase, șlefuite de mare, adunate de la Gura Portiței, pe care o să le fac floare, dar nu, nu azi.

Plouă și, deși îmi place, mereu mă încearcă teama că s-ar putea să nu se mai oprească. Sunt traumatizată din cauza Veacului de singurătate. Preferata mea rămâne Dragostea în vremea holerei,
dar plouă. Azi plouă.

Oana Costea

Editor: Liviu Ioan Manole